I. Henric al VII-lea

I. Importanţa evenimentelor scapă aproape totdeauna celor care sunt martorii lor. Soldaţilor care l-au văzut în seara unei bătălii pe lordul Stanley punând coroana pe capul fiului său vitreg, Henric Tudor, gestul trebuie să le fi părut unul din episoadele pitoreşti ale unui interminabil război. Ei asistau însă la apusul unei societăţi. Timp de încă vreo cincisprezece ani aveau să se mai ivească pretendenţi; dar în nici un moment ei nu vor pune în primejdie tronul lui Henric al VII-lea. Stabilitate cu atât mai surprinzătoare cu cât noul rege nu era un războinic. S-au născut două legende cu privire la acest bărbat trist, grav şi gânditor. Prima, răspândită încă din timpul vieţii sale şi datorată lui însuşi, făcea din rege un personaj distant şi misterios, care nu mai era, ca suveranii din evul mediu, un cavaler printre egalii săi, ci o fiinţă aparte: un monarh; a doua, aceea a istoricilor, va descrie un rege avar şi suspicios, un Ludovic al XI-lea englez, care, storcându-l pe nobili, ar fi adunat imense comori. A fost oare Henric al VII-lea într-adevăr un om avid de bani? Fapt este că a lăsat o mare avere, aproape două milioane de livre. Îşi ţinea registrele contabile într-un mod minuţios, ca un burghez: „Regele pierdut la cărţi: nouă livre… Pierderea mingilor de tenis: trei şilingi… Nebunului meu pentru compunerea unui cântec…”. Dacă socotelile sunt precise, ele nu sunt însă socotelile unui avar. Luxul curţii sale, frumuseţea bijuteriilor, hainele sale de catifea violetă căptuşite cu stofă aurie stârneau uimirea ambasadorilor milanezi şi spanioli. Adevărul pare a fi că primul rege din dinastia Tudorilor a iubit banii pentru că, după eşuarea societăţii feudale, banul devenise noul semn al forţei. În secolul al XVI-lea un rege sărac ar fi fost un rege slab, supus nobilimii sale şi parlamentului. Henric al VII-lea şi copiii săi nu vor depinde nici de nobilime, nici de parlament. Fără altă armată permanentă decât cei o sută cincizeci de oameni din trupa de gardă, ei vor fi suverani mai mult decât respectaţi, vor fi veneraţi. Trebuie să explicăm mecanismul prodigioasei lor siguranţe.

II. Prin războiul celor două roze, marii seniori fuseseră, dacă nu nimiciţi, dar foarte împuţinaţi. În parlamentul lui Henric al VII-lea sunt convocaţi numai douăzeci şi nouă de lorzi temporali şi influenţa lor în ţară pare slabă. Instituţiile se nasc pentru că sunt necesare şi mor când devin inutile sau periculoase. După căderea imperiului şi dezordinile provocate de invazii, seniorii feudali, în lipsa unei puteri centrale solide, asiguraseră de bine de rău apărarea teritoriului şi administrarea justiţiei. Apoi, după succesul regilor normanzi şi angevini, aristocraţia războinică fu despuiată de funcţiile sale esenţiale. Vreme îndelungată ea se îndeletnicise cu expediţii de cuceriri, când în Ţara Galilor sau în Scoţia, când în Normandia, Aquitania sau în Flandra. La sfârşitul secolului al XV-lea, constituirea în Spania, apoi în Franţa a unor mari state, mai puternice decât mica Anglie din acea vreme, nu mai lăsase nobililor războinici nici o şansă la vreo aventură pe continent. Nu le mai rămânea altceva de făcut decât să se bată între ei. Războiul celor două roze avusese dublul efect de a dezgusta pe orăşeni şi pe ţărani de orice anarhie feudală şi de a slăbi ceea ce rămăsese din nobilimea anglo-normandă. Cine putea să-l moştenească puterea? Parlamentul? După un început strălucitor, îşi pierduse şi el prestigiul în timpul perioadei de tulburări. Camera Comunelor nu putea fi aleasă liber decât dacă o putere centrală solidă îi apăra pe alegători de intervenţia seniorilor locali. Între regimul feudal şi cel parlamentar numai regele putea face joncţiunea. Carenţa nobilimii şi a Camerei Comunelor lăsa loc liber monarhiei.

III. Pentru a dezarma facţiunile nobiliare ce mai rămăseseră şi bandele lor, regii Tudori se sprijină pe trei clase noi: gentry, yeomen-l şi comercianţi. Gentry constituie totalitatea gentlemen-llor care trăiesc la ţară. Cuvântul gentleman, care începe a fi folosit sub domnia reginei Elisabeta, e departe de a avea acelaşi sens pe care-l are cuvântul francez gentilhomme. Cineva putea fi gentleman fără să fie înnobilat şi chiar fără să aibă pământ feudal. Gentry cuprinde şi pe descendentul cavalerului şi pe comerciantul bogat, fost primar al oraşului său, care cumpără o bucată de pământ unde să se retragă şi pe avocatul celebru devenit proprietar funciar; această clasă are ca limită inferioară un cens funciar, acele douăzeci de livre venit care odinioară dădeau dreptul la titlul de cavaler şi care în secolul al XVI-lea îngăduie unui proprietar să devină judecător de pace. Micii nobilimi din naştere îi urmează o mică nobilime a banului, al cărei rol în stat se aseamănă cu acela jucat în Franţa de clasele mijlocii pe vremea lui Ludovic-Filip [142], dar care rămâne o aristocraţie rurală. Între squires care o formează şi pairii regatului, nici un zid de nepătruns. Moştenitorii pair-llor intră în Camera Comunelor şi sunt pe picior de egalitate cu gentlemen-li de la ţară.

IV. Şi yeomen-li constituie o clasă rurală, inferioară gentry-ului, superioară foştilor vilani. Ea cuprinde (aproximativ) indivizii care au cel puţin patruzeci de şilingi venit, necesari pentru a face parte dintr-un juriu sau pentru a participa la alegerile de comitat, dar care nu ating venitul de douăzeci de livre, ceea ce ar face din ei gentlemen-l. Nu-l nevoie să fii proprietar ca să devii yeomen. Şi copy holders şi chiar arendaşii145 pot deveni yeomen-l. Bacon146 defineşte yeomany ca o clasă intermediară între gentlemen-l şi ţărani; Blackstone147 ca o clasă a electorilor de la ţară (gentry-ul fiind clasa eligibililor). Această yeomany, care se va compune în secolul al XVII-lea din circa o sută şaizeci de mii de englezi, formează armatura ţării şi a armatelor sale. Se vede cât de diferită a fost atunci structura Angliei de aceea a statelor de pe continent, în care puţine persoane, în afară de nobili, aveau pământ. Arcaşii din războiul de o sută de ani au fost yeomen-l. Nu li-e frică nici să muncească cu braţele, nici să se lupte. „Ei alcătuiesc un element economic, politic şi social de o foarte mare pondere în cadrul naţiunii” şi sunt de partea regelui pentru că au totul de pierdut în caz de dezordini.

V. La începutul secolului al XVI-lea, negustorii englezi nu ocupă încă în lume locul pe care-l vor deţine mai târziu. Câţiva dintre ei (Merchant Adventurers), jumătate piraţi, jumătate armatori, se duc să-şi vândă ţesăturile până în Rusia şi fac concurenţă, în Mediterană, Veneţiei şi Genovei, dar în cucerirea lumilor noi, care începe atunci, Anglia nu joacă nici un rol. Când victoriile militare ale Islamului, barând drumul mediteranean spre India, au silit pe europeni, în secolul al XV-lea, să încerce marile aventuri maritime pentru a găsi un drum nou spre bogăţiile Orientului, numai portughezii şi spaniolii şi-au împărţit între ei pământurile descoperite. Cine s-ar fi gândit să-l atribuie un imperiu colonial Angliei, o ţărişoară agricolă şi pastorală? Totuşi, un bărbat din acele vremuri a întrevăzut că „viitorul poporului său era pe apă”; acesta a a fost regele Henric al VII-lea. A încurajat navigaţia cât i-a fost cu putinţă. El însuşi a construit nave mari: Mary-Fortune, Sweepstake şi le-a închiriat negustorilor. În Mediterana, pe la 1500, galera continuă să fie vasul de război, iar corabia cu pânze era nava negustorilor; în Anglia, dimpotrivă, vasul comercial şi vasul de linie s-au confundat multă vreme. În parte pentru că oceanul nu a fost niciodată sigur pentru galere şi în parte pentru că englezii, popor practic, voiau ca în timp de pace să dispună pentru comerţul lor de întreaga flotă. În caz de război, în urma rechiziţiei regale, dulgherii ridicau, în faţa şi în spatele bastimentului, „castele” pentru trupe. În secolul al XV-lea, „castelele” deveniră permanente. Henric al VII-lea a fost unul dintre primii care a amplasat tunuri pe bordul vaselor sale; a înfiinţat un arsenal la Portsmouth; a comanditat expediţii ca aceea a lui Cabot, care, umblând după mirodeniile Orientului, a descoperit morua din Terra Nova; a interzis, printr-un Act de Navigaţie, să se importe vinurile de Bordeaux pe bastimente străine (şi dacă astăzi capacitatea bastimentelor engleze este calculată în „tone”148, nu-l decât în amintirea butoaielor din Bordeaux). Pe scurt, Henric al VII-lea pare să fi înţeles că lupta pentru pieţele externe avea să devină una dintre formele marii politici; sprijinul pe care l-a acordat marinei şi comerţului i-a atras simpatia orăşenilor şi în special a celor din Londra.

VI. Sprijinindu-se pe cele trei clase puternice: gentry, yeomeni şi negustori, regele i-a putut domoli pe marii baroni, atâţi câţi mai rămăseseră. Ştiind că juriile provinciale erau intimidate de prestigiul foştilor stăpâni, aduse procesele primejdioase în faţa unei Curţi a prerogativelor, detaşată din Consiliul său, denumită „Camera înstelată” din cauza decoraţiei sălii în care se ţineau şedinţele. Sub domnia lui Henric al VII-lea condamnările la moarte au fost destul de rare. „Storcea mai mult aur decât sânge”, dar impunea respectarea dispoziţiilor sale. Într-o zi, făcând o vizită contelui de Oxford, fu primit de o întreagă companie de valeţi în uniformă. O lege nouă interzicea nobililor să întreţină asemenea liotă de servitori, care puteau fi uşor transformaţi în soldaţi. La plecare, Henric al VII-lea spuse gazdei: „My lord, îţi mulţumesc mult pentru masă, care a fost foarte bună, dar nu pot tolera ca legile să fie călcate chiar în prezenţa mea. Attomey-ul149 meu va sta de vorbă cu dumneata”.

Contele Oxford fu fericit să scape numai cu o amendă de zece mii de livre. Metodele acestea necavalereşti erau aspre, dar sănătoase şi Camera înstelată a făcut adesea treabă bună. Totuşi, chiar principiul unei Camere a prerogativelor, luându-l acuzatului dreptul la juriu, era condamnabil şi contrar libertăţilor din regat; lucrul a ieşit în evidenţă sub domnia Stuarţilor, când aceste camere au devenit un instrument al tiraniei.

VII. În politică, ca şi în justiţie, legalitatea a fost trimisă de Henric al VII-lea la plimbare. În timpul domniei sale parlamentul n-a fost convocat decât de şapte ori. Cine s-ar fi gândit atunci să se plângă? Dezordinile provocate de războaiele civile rezolvaseră orice conflict constituţional în favoarea coroanei. E adevărat că regele nu guverna decât asistat de Consiliul său, dar Consiliul nu era (ca pe vremea regilor normanzi) o adunare reprezentativă a marilor baroni şi a prelaţilor. Noii consilieri erau fii de orăşeni, educaţi în universităţi. Multe familii destinate să participe timp de secole la guvernarea Angliei: Cavendish, Cecil, Seymour, Russell, debutează în cancelariile dinastiei Tudorilor. Acum nu războinicul pune bazele unei descendenţe nobile, ci înaltul funcţionar. Slujbaşul personal al regelui va fi urmat de secretarul de stat.

Suntem în posesia proceselor-verbale de şedinţă ale Consiliului privat. Se vede cât de minuţioasă a fost administrarea treburilor de stat, care seamănă cu modul de administrare a unor treburi de familie. De pildă, la 6 iunie 1592, Consiliul s-a ocupat de un anume Thomas Prince, învăţător, care a vorbit împotriva religiei de stat. S-a luat hotărârea să se scrie judecătorului curţii din comitatul său pentru a-l întreba dacă-l cazul să fie urmărit… Consiliul dă ordin unui gentleman, proprietarul unei păşuni pe care trecea un drum de edec, să-l repare… Autoriză un măcelar să taie nişte animale, în timpul postului mare, pentru bucătăria ambasadei Franţei… Totul este prevăzut. Dacă sosesc nişte trupe la Portsmouth, Consiliul scrie primarului ca să-l roage să se îngrijească de hrana lor. Căci nu există birocraţie centrală. Curtea şi regele nu pot guverna decât utilizând, în comitate şi târguri, reţeaua strânsă a instituţiilor locale.