II.Instituţiile locale în timpul dinastiei Tudorilor

I. Una din cele mai importante deosebiri dintre istoria Franţei şi aceea a Angliei este dezvoltarea în Franţa a unei ierarhii de funcţionari depinzând de guvernul central şi plătiţi de el, iar în Anglia a unor instituţii locale administrate de voluntari. Pornirea firească a regelui Tudor este să se folosească de ceea ce există şi să rezolve problemele noi făcând apel la vechile organe. Ce rămăsese la ţară, după câteva secole de viaţă feudală, din vechiul folkmoot al saxonilor? Cel mai mult semăna cu această adunare sătească adunarea parohiei. În secolul al XIII-lea preoţii reuşiseră să-l facă pe credincioşi să plătească reparaţiile bisericii, cumpărăturile de cărţi, de stihare albe, pentru care înainte se cheltuia din banii de zeciuială. Pentru administrarea acestui mic buget, enoriaşii numeau câţiva reprezentanţi. Churchwarden, sau epitropul, păstrător legal al bunurilor parohiei, cumpăra vasele de cult, vinul pentru liturghie, odăjdiile sacerdotale şi uniforma pentru paracliser, care, cu un bici sau un baston în mână, alunga câinii şi beţivii din biserică; sexton-ul, sau ţârcovnicul, săpa mormintele, făcea curăţenie în biserică, aprindea focul; preotul parohiei ţinea scriptele şi trăgea clopotele. Veniturile parohiei proveneau din veniturile pământului sau cirezilor aparţinând acesteia şi din taxa de biserică (church-rate), fixată de consiliul de administraţie al bunurilor parohiei proporţional cu bunurile funciare ale fiecăruia.

II. Când, în secolul al XVI-lea, pentru motive pe care le vom arăta, problema săracilor capătă o nouă importanţă, dinastia Tudorilor adoptă ca bază a organizării unei ajutorări parohia. În fiecare an, de paşti, ea numea patru „supraveghetori ai săracilor”, care, împreună cu epitropii, adunau pomenile. Toţi enoriaşii erau întrebaţi cam cât ar fi dispuşi să dea pe săptămână pentru săraci. La început câtimea pomenii era lăsată la discreţia fiecăruia; acei care refuzau să dea erau chemaţi în faţa episcopului şi uneori băgaţi la închisoare. Apoi, pe măsură ce numărul săracilor creştea, a fost nevoie să se stabilească o taxă obligatorie. În principiu, fiecare parohie era singura responsabilă pentru săracii săi. Astfel că se interzicea în mod riguros oamenilor fără mijloace de existenţă să umble din sat în sat. Faptul de a da pomană unui vagabond era considerat delict. Dacă vagabondul era prins, trebuia biciuit şi, în caz de recidivă, însemnat cu fierul roşu, cu un V pe umăr, pentru a putea fi recunoscut. O a doua recidivă putea atrage pedeapsa ou moartea. Vagabondul periculos, rogue150, era însemnat cu R, în afară de cazul când, dovedind că ştie să citească, putea pretinde „privilegiul clerului” şi atunci era însemnat numai pe degetul gros. După care nenorociţii aceştia, biciuiţi cum trebuie şi însemnaţi, erau trimişi înapoi în parohia lor natală, fixându-li-se un termen maxim până când trebuiau să ajungă la destinaţie. Acestea fiind uzanţele, o parohie nu putea îngădui să se instaleze pe teritoriul ei familii sărace, ai căror copii puteau cădea într-o zi în sarcina ei. Un copil dat la o doică dintr-un alt sat decât acela al părinţilor, pentru a se evita orice neplăcere ulterioară, era deseori trimis înapoi din parohia doicii în parohia unde s-a născut. „În felul acesta satul fiecăruia devenea închisoarea sa”.

III. Totuşi, oamenii secolului al XVI-lea recunoşteau că societatea are datoria de a întreţine, de bine, de rău, viaţa infirmilor săi, a bătrânilor, a orbilor, a nebunilor săi. O lege din 1597 ordonă să se construiască aziluri pentru infirmi pe terenurile în paragină, „supraveghetorii săracilor” să-şi procure în fiecare parohie un stoc de materiale (fier, lemn, lână, cânepă), pentru a da de lucru şomerilor şi să fie plasaţi ca ucenici copiii săraci. Mulţi bogaţi construiră atunci case gratuite pentru săraci, care ni se par astăzi încântătoare, deoarece stilul epocii avea mult farmec (Alms houses). Legea cerea ca orice căsuţă de la ţară să fie înconjurată de un teren de cel puţin patru acri şi jumătate151, care să permită celui ce-o locuia să-şi procure singur hrana, cultivându-şi grădina. Bătrânilor fără nici un venit, parohia trebuia să le plătească o pensie care mergea de la patru penny la un şiling pe săptămână. Dacă într-o parohie numărul săracilor făcea insuportabilă povara lor, se întâmpla ca o parohie mai bogată să primească ordinul de a ajuta pe cea vecină. Dar principiul asistenţei locale era menţinut şi guvernarea centrală nu participa niciodată la acţiunea de ajutorare.

IV. Omul care era însărcinat în fiecare parohie cu arestarea vagabonzilor şi biciuirea lor, cu potolirea certurilor, cu interzicerea jocurilor ilegale şi, în general, cu sarcina de a face respectată „Pacea regelui” era un agent de poliţie amator, ales pe un an de zile şi care era denumit petty constable (literalmente: „mic-conetabil”). Funcţia de constable fusese creată de Eduard I, în secolul al XIII-lea, pentru controlul armelor, asigurarea pazei satelor şi urmărirea răufăcătorilor. Acest nefericit cetăţean petrecea un an de chinuri, deoarece era răspunzător de liniştea parohiei sale. Dacă un vagabond era arestat de un altul decât el, se trezea cu o amendă pentru neglijarea îndatoririlor sale. Dacă el însuşi aresta un răufăcător, trebuia de cele mai multe ori să-l ţină la el acasă (deoarece în multe sate nu exista închisoare), apoi să-l ducă la curtea comitatului. Tot el trebuia să pună în stocks (un fel de lanţ ce se punea de gâtul osândiţilor) sătenii vinovaţi de delicte mărunte. Când un vagabond era trimis înapoi în parohia sa, constables-li din toate parohiile aflate în drumul lui trebuiau să supravegheze călătoria acestuia. Pentru un cetăţean al vremurilor noastre, obişnuit să vadă asemenea misiuni încredinţându-se poliţiei profesionale, este greu să-şi imagineze că nişte săteni aleşi din an în an puteau să le îndeplinească ei, dar trebuie să avem în vedere că era o veche tradiţie engleză că în fiecare sat foştii constables, destul de numeroşi, erau gata să-l călăuzească pe novice, la nevoie să-l dea o mână de ajutor şi, în sfârşit, că la curţile de judecată trimestriale ale comitatului, el se instruia din exemplul şi din convorbirile colegilor săi. Existau şi abuzuri, se exercitau tiranii locale; Shakespeare a descris câteva aspecte. Dar ne putem imagina ce stabilitate dădea unei ţări obiceiul secular al locuitorilor ei de a menţine ordinea prin propriile lor mijloace.

V. Aşa cum yeoman-ul (micul proprietar) era chemat să îndeplinească rolul de constable sau să facă parte din jurii, squire-ul (sau gentleman-ul) avea datoria să accepte funcţia de judecător de pace. Judecătorul de pace nu era ales, ci numit şi revocat de rege după bunul său plac. El servea de legătură între parohie şi comitat. În parohie, în care era şi proprietarul domeniului sau al castelului, era considerat ca cel mai important personaj din sat. De patru ori pe an participa la sesiuni în oraşul capitală al comitatului împreună cu colegii săi (quarter sessions) şi acolo judeca cele mai felurite procese, unele judiciare, altele administrative. S-a spus despre judecătorul de pace că era „fata la toate a Tudorilor” şi, într-adevăr, rolul său era atât de mare încât se înţelege de ce, chiar în timp de revoluţie, satele engleze, începând din secolul al XVI-lea, au scăpat de anarhie. Puţin importau slăbiciunile creierului central; ganglionii locali asigurau reflexele. Admirabil şi complex personaj, judecătorul de pace era în acelaşi timp un reprezentant al puterii centrale şi o putere locală independentă faţă de guvernare; juca multiple roluri cum ar fi astăzi acelea de resortul funcţionarilor, dar avea cunoştinţe practice despre administrarea unui domeniu pe care nu le-ar fi putut poseda un funcţionar. Între feudalitatea care se stingea şi birocraţia care se năştea, el reprezenta forţele permanente ale Angliei. La început existau numai şase judecători de fiecare comitat; mai târziu numărul lor s-a mărit (treizeci şi nouă în 1635 pentru North Riding)152. În timpul şederii lor în capitala comitatului, judecătorii de pace primeau patru şilingi pe zi; când un proces necesita o anchetă locală, curtea însărcina cu efectuarea ei doi judecători de pace, fiecare controlându-l pe celălalt. Peste ei se afla high sherriff-ul comitatului, numit pe timp de un an.

Delictele neînsemnate erau judecate în petty sessions (sesiunile mici), care întruneau numai judecătorii de pace din vecinătate. Astfel orice parohie trăia sub ochii judecătorului de pace, căruia constable-ul îi aducea pe delicvenţi. Cu toată munca însemnată pe care o implicau, posturile de judecători de pace erau foarte căutate. Era o onoare să le ocupi şi dovada cea mai evidentă de importanţa de care se bucura un bărbat în provincia sa. Ca orice funcţie umană, eficacitatea ei depindea de calitatea titularului, dar se pare că marea majoritate a judecătorilor de pace au fost administratori destul de rezonabili.

VI. Putem să ne imaginăm cum arăta viaţa dintr-un sat de pe vremea Tudorilor. În mijlocul satului e un graţios castel de piatră cenuşie, înconjurat de grădini, împrejmuit de ziduri de cărămidă. Este locuinţa squire-ului, care este şi judecătorul de pace. De multe ori biserica e construită în parcul său. Mai există câmpurile comunale şi ele dau mult de furcă constable-ului pentru că măresc numărul furturilor şi al conflictelor. În timpul săptămânii toată lumea munceşte, căci a nu munci constituie un delict. Duminica bărbaţii trebuie să facă antrenamente la tragerea cu arcul şi să-l înveţe şi pe copiii lor, dar aceasta nu mai e decât o rămăşiţă a trecutului care-l plictiseşte. Sătenii preferă alte jocuri, pe care constable-ul trebuie să le interzică. Aşa încât ei se refugiază în berării (ale houses), unde beau şi joacă în orele când nu sunt la biserică. E obligatoriu să te duci duminica la biserică şi acelora care lipsesc de la slujba religioasă li se aplică o amendă în beneficiul săracilor. Toate sancţiunile sunt supravegheate. A învinui o femeie că este vrăjitoare constituie un delict grav, căci consecinţele pot fi uneori îngrozitoare pentru ea. Câteva femei bătrâne sunt bănuite că fac farmece animalelor. Din fericire, judecătorii de pace ridică din umeri şi se feresc să condamne la rug toate vrăjitoarele care li se trimit.

VII. Orizontul satului este foarte strâmt. Nici un om nu îndrăzneşte să-şi părăsească parohia fără motive valabile şi legale. Actorii ambulanţi nu pot circula decât în baza unui permis semnat de doi judecători de pace. În lipsa permisului sunt consideraţi vagabonzi, adică biciuiţi şi însemnaţi cu fierul roşu. Studenţii universităţilor, pentru a putea călători, trebuie să aibă asupra lor permise semnate de colegiul din care fac parte. Fiecare bărbat este atât de ocupat cu munca câmpului şi nenumăratele funcţiuni publice din sat, încât nu are timp să se gândească la altceva. Totuşi se întrevede de pe acum rolul unei guvernări centrale. Edictele noi, care se comunică la amvon sau lângă crucea din piaţă, se proclamă în numele regelui. Yeomen-li se duc la oraş ca să asiste la sesiunile trimestriale; judecătorii de pace primesc însărcinările direct de la rege, lordul locotenent al comitatului se duce deseori la Londra şi-l cunoaşte pe miniştri. Fiecare sat devine încetul cu încetul o celulă vie a unui corp mare care va fi statul.