III.Buckingham şi Carol I

I. Cine priveşte atent, în portretele lui Van Dyck, tristul şi frumosul chip al lui Carol I se miră mai puţin de nenorocirile care au dat peste dânsul. Există în trăsăturile sale nobleţe, cinste, timiditate, dar şi un fel de sumbră încăpăţânare. Regele Carol era un bărbat cast şi pios. Roşea când auzea un cuvânt nelalocul lui şi rămânea tăcut când nu-l plăcea vreo atitudine. Lipsit de imaginaţie, nu prevedea niciodată reacţiile supuşilor săi. Când reacţiile acestea îi erau ostile, se simţea surprins şi o violenţă oarbă – violenţa timizilor – îl cuprindea. Avea sincera dorinţă de a face lucrurile cum trebuie, dar se fixase la un sistem de idei pe care nici discuţiile, nici experienţa nu l-au putut modifica vreodată. „A murit repetând afirmaţiile pe care le făcuse toată viaţa”. A fost o nenorocire pentru el că începuturile domniei sale s-au asociat în mintea poporului cu persoana lui Buckingham, a cărui vanitate şi frivolitate iritau pe cei mai buni englezi, fiind comparate cu acele ceţuri nesănătoase care, ridicându-se deasupra pământului, ascund soarele şi când răsare şi când apune. Cu toată deosebirea de fire dintre ei şi poate chiar din cauza aceasta, Carol îl iubea cu naivitate pe acest „Steenie”207: cu el îşi petrecuse tinereţea şi acesta aducea în viaţa lui o animaţie şi o fantezie de care n-ar fi fost capabil el însuşi.

II. Buckingham fu acela care, după proiectul căsătoriei spaniole, sugeră şi negocie pentru regele său o căsătorie franceză cu Henrieta-Maria, fiica cea mai tânără a lui Henric al IV-lea. Mare eroare de a aduce într-o ţară care nu se liniştise încă după „complotul prafului de puşcă” o regină catolică, urmată de o suită străină. „S-a observat că o regină franceză n-a adus niciodată o mare fericire Angliei”, scriau protestanţii. Carol a avut, desigur, grijă să declare că viitoarea regină nu va avea libertate religioasă decât pentru ea şi slujitorii ei şi că nimic nu se va schimba în situaţia „recuzanţilor” englezi, dar, printr-un paragraf secret din convenţia de căsătorie, regele se angajase să-l protejeze pe catolici, începuturile acestei vieţi conjugale fură nenorocite. Mica regină de cincisprezece ani lua parte suitei sale împotriva englezilor. Se ducea să se roage la picioarele spânzurătorilor din Tybum pentru martirii catolici. Carol scria lui Buckingham că trebuia să fie înlăturaţi de urgenţă „les monsieurs” pentru a sustrage pe soţia sa de sub influenţe periculoase; curând el ordonă să fie retrimişi în ţara lor, prin bună învoială, dacă era posibil, cu forţa, dacă era necesar. După această criză menajul regal era destinat să devină unul dintre cele mai tandre şi mai unite din istorie, dar începuturile sale nenorocite îndepărtaseră una de alta cele două curţi, a Angliei şi a Franţei, îndepărtare primejdioasă pentru Buckingham, care voise să se asigure de alianţa cu Franţa împotriva Spaniei.

III. Politica externă a lui Buckingham, care nu era nici diplomat, nici general, fu pe cât de incoerentă pe atât de imprudentă. În momentul învrăjbirii cu Spania se complăcuse câtva timp în rolul de campion al naţiunilor protestante, ceea ce-l atrase din partea Londrei vii aclamaţii. Dar, pentru a juca realmente rolul acesta în Europa, era nevoie de o armată puternică. Or, Anglia era o ţară mică şi nu voia să fie o naţiune militară. Expediţiile pe care le-a încercat Buckingham în Olanda şi la Cadix s-au terminat toate, din lipsă de organizare, în mod dezastruos. O politică de alianţă cu Franţa catolică n-ar fi fost de neconceput, pentru că ura faţă de casa de Austria putea să-l determine pe Richelieu să-şi caute aliaţi până şi în tabăra reformaţilor. Dar să i se promită lui Richelieu, cum a avut îndrăzneala s-o facă Buckingham, sprijinul marinarilor protestanţi englezi împotriva rebelilor hughenoţi de la La Rochelle era o nebunie. Când a înţeles în sfârşit că nu va reuşi să înnoade o alianţă strânsă între Carol I şi Ludovic al XIII-lea, Buckingham se răzbună împotriva acestuia din urmă, deşi cu totul nevinovat de dorinţele englezilor, făcând în mod public curte soţiei sale, Anna de Austria. Apoi, asigurându-şi ostilitatea ambelor mari puteri occidentale, Spania şi Franţa şi fiind lipsit de bani pentru a susţine o astfel de luptă, s-a văzut constrâns să se adreseze parlamentului.

IV. Parlamentele lui Carol I sunt mai independente decât cele care le-au precedat. Oamenii din care se compun, aproape toţi squire-l cultivaţi şi religioşi, cunosc şi venerează legea comună. Printre ei se află un mare jurist, sir Edward Coke, fost judecător, caracter violent, dar care a ştiut să apere cu succes, împotriva lui Iacob I, principiul superiorităţii legii asupra regelui. Aceşti parlamentari respectă formele tradiţionale; ei îngenunchează respectuos în faţa suveranului, dar înţeleg ca – în ultimă instanţă – să învingă voinţa parlamentului. O nouă teorie, aceea a responsabilităţii ministeriale, începe să se contureze în mintea lor. Regele nu poate să greşească; dacă se înşală, singurul vinovat este ministrul, care ar fi trebuit să-l lămurească; şi un asemenea ministru, chiar dacă regele l-a aprobat, merită impeachment-ul rezervat odinioară trădătorilor. Cel mai mare parlamentar de pe atunci, Sir John Eliot, susţinu această teză cu ocazia nebunescului atac al lui Buckingham împotriva oraşului La Rochelle: „My Lords – declară el (cerând, în numele Camerei Comunelor, punerea sub acuzare a ministrului în faţa Camerei Lorzilor) – voi spune că, dacă însăşi Maiestatea sa a consimţit sau a ordonat atacul acesta, ceea ce nu pot crede, ducele n-ar fi cu nimic exonerat şi faptul n-ar constitui măcar o atenuare a crimei sale, căci ar fi fost de datoria lui să se opună prin rugăminţi şi să intervină pe lângă Maiestatea sa ca să-l facă să-şi dea seama de pericolul şi de urmările neplăcute care ar putea rezulta dintr-o atare intenţie”. Carol I, care admirase curtea Franţei şi aceea a Spaniei şi credea, ca şi tatăl său, în dreptul divin, nu admitea această doctrină şi revendica responsabilitatea sa de suveran: „Nu voi îngădui Camerei să pună în discuţie pe slujitorii mei şi mai puţin pe acela care îmi este atât de apropiat”. Dar cum să se facă ascultat? După ce îl trimise pe Eliot la închisoare, în urma intervenţiei energice a parlamentului, arestatul fu pus în libertate. Putea regele să guverneze fără parlament, primind daruri voluntare sau făcând un împrumut forţat? Prin asemenea expediente nu se mai realizau decât slabe venituri într-o vreme când cheltuielile erau în creştere. După umilitoare înfrângeri în războiul împotriva Franţei şi în special aceea din insula Re, fu neapărat necesară convocarea din nou a Camerei Comunelor.

V. Parlamentul din 1628, ales într-o atmosferă învrăjbită, luă hotărârea de a-l reaminti regelui ca era dator să respecte legile regatului. Parlamentul întocmi celebra Petiţie a Drepturilor, redactată în mare parte de sir Edward Coke şi care era o a doua afirmare, mai limpede, a ceea ce se credea că sunt principiile Marei Carte. Originalitatea Petiţiei Drepturilor constă în faptul că ea încearcă să stabilească o limită precisă între puterea regală şi puterea legii. Regele ezită timp îndelungat. Ii era groază de ideile susţinute în acest document, dar i-l prezenta chiar Camera Lorzilor, împreună cu Camera Comunelor. Sfârşi prin a răspunde aşa cum voia parlamentul: „Facă-se dreptate, după cum e dorinţa” şi petiţia deveni una din legile fundamentale ale regatului. Ea restrângea extrem de mult prerogativele regelui. În special nu-l mai îngăduia în fapt, dacă nu în drept, să întreţină o armată permanentă, pentru că îi refuza mijloacele de cazare şi de menţinere a disciplinei.

VI. Parlamentul, dacă avea dreptate atunci când cerea respectarea legilor, se dovedea el însuşi lipsit de raţiune în afacerile externe, li cerea regelui să-l sprijine pe protestanţii din Palatinat, dar îi refuza subsidiile necesare. Gentilomii de la ţară şi juriştii care alcătuiau Camera Comunelor nu cunoşteau Europa şi nu înţelegeau nimic din urcarea preţurilor. Lipsiţi de experienţa afacerilor, ei dădeau loc la un conflict inevitabil cu monarhul. Ar fi deci nedrept să se atribuie ruptura numai regelui şi intransigenţei sale. Macaulay a spus despre Carol I că, infatuat de maiestatea sa, credea că onoarea îl obligă să-şi păstreze tonul de tiran chiar şi atunci când cerea ajutor parlamentului. Cine cercetează textele originale vede că regele nu luase atunci un ton de tiran şi că parlamentul îi refuzase ajutorul său. După ce cedase în privinţa Petiţiei, Carol I era îndreptăţit să spere că impozitul Tunnage and Pound-age îi va fi acordat ca şi predecesorilor săi. N-a fost aşa. Moartea lui Buckingham, asasinat de un locotenent, Felton, în august 1628, nu aduse nici o destindere. Regele, de la ferestrele palatului său, văzu veselia mulţimii din Londra şi bărbaţii bând în sănătatea ucigaşului. Ducele a trebuit să fie înmormântat în secret, pentru a evita ca trupul lui să fie batjocorit de mulţime. Carol era prea demn ca să i se poată citi sentimentele pe faţă, dar el n-a uitat niciodată această demonstraţie de ură. La sesiunea următoare, conflictul cu parlamentul reîncepu. De astă dată avu în mare măsură un caracter religios.

VII. Puritanii şi ritualiştii continuau să-şi dispute dominaţia asupra bisericii Angliei. Carol favoriza clerul înalt (cel mai puţin înstrăinat de riturile romane), deoarece era sub influenţa soţiei sale şi, de asemenea, pentru faptul că acest cler accepta şi chiar solicita intervenţia regelui în afacerile ecleziastice. O mare dezordine domnea în minţile preoţilor. Un pastor calvinist aşeza masa de împărtăşanie în mijlocul corului208; venea apoi un sacramentalist, care o ducea la locul unde fusese înainte. Unul zvârlise stiharul alb, un altul îl purta. Laud, episcopul Londrei, apoi arhiepiscop de Canterbury, îşi luă obiceiul de a-l consulta pe rege în toate privinţele, chiar şi asupra pedepselor de aplicat păcătoşilor. El întocmi pentru rege o listă a preoţilor, notând în dreptul fiecărui nume litera O sau P (ortodox sau puritan) şt din acea clipă numai cei notaţi cu O obţineau marile funcţii bisericeşti. Or, majoritatea poporului şi a parlamentului era calvinistă. Laud şi curtea acceptau doctrina episcopului olandez Arminius şi credeau în liberul arbitru; Londra şi parlamentul credeau în predestinaţie. Învăţăceii calvinişti şi curtenii arminianişti se înjurau în plină stradă. Cauza liberului arbitru, scrie Trevelyan, se confunda cu aceea a guvernării despotice, aceea a predestinaţiei cu apărarea privilegiilor parlamentului. „Cine nu vrea să fie guvernat decât de legi – spunea un deputat – e socotit puritan; acel ce refuză să facă tot ceea ce ai vrea să-l sileşti să facă este un puritan”. Teologia, politica şi fiscalitatea erau amestecate în mod inextricabil. Pentru ca regele să nu aibă puterea de a impune poporului său altarul ia răsărit, stiharul alb şi sacramentele, trebuia să i se refuze acel Tunnage and Poundage, în lipsa cărora depindea de un parlament puritan.

VIII. De aici209 ciudatele şi celebrele „trei rezoluţii” pe care le-a votat parlamentul în 1629. Ele decretau că: 1. Oricine va încerca să introducă în Anglia papismul sau arminianismul va fi considerat inamic public; 2. Oricine va îndemna să se perceapă impozite neacordate de parlament va fi considerat inamic public; 3. Orice neguţător sau orice altă persoană care va plăti astfel de impozite, nevotate de parlament, va fi considerat trădător şi inamic public. Speaker-ul, înspăimântat de caracterul acestor rezoluţii, declară că a primit ordin de la rege să ridice şedinţa înainte de votarea lor. Doi membri ai parlamentului, apucându-l fiecare de un braţ, îl ţinură nemişcat pe speaker în fotoliul lui. „Pe Dumnezeul nostru – îi spuseră ei – veţi rămâne aici atâta timp cât va dori Camera”. Un altul încuie uşa şi vârî cheia în buzunar. Când un uşier bătu la uşă în numele regelui, nimeni nu deschise. Moţiunea fu adoptată. A fost o scenă revoluţionară. Carol răspunse printr-un act revoluţionar210, arestând, la terminarea sesiunii şi în pofida Petiţiei Drepturilor, pe nouă membri ai Camerei Comunelor. Cel mai ilustru dintre ei, Eliot, muri în Turn, trei ani mai târziu. Ca toţi martirii, acest mare parlamentar a făcut din cauza puritană o cauză sfântă. Carol era hotărât acum să se lipsească de parlament. Dinastia Tudorilor nu făcuse la fel timp îndelungat? Rămânea eterna întrebare: „Regele îşi va putea procura bani?” De această întrebare depinde, în ultimă analiză, stabilitatea oricărei guvernări.