IV.Regele fără parlament

I. Iată-l pe Carol I singur în Whitehall cu tânăra sa regină franceză, pe care acest timid o iubeşte acum cu o dragoste senzuală şi tandră şi care capătă asupra lui o influenţă mult mai mare decât pe vremea când trăia Buckingham. Lipsit de contactul cu opinia publică pe care i l-ar fi putut asigura convocarea anuală a parlamentului, pe cine se va sprijini în guvernarea lui? A găsit doi oameni care-l împărtăşesc gustul pentru autoritate şi care cred, ca şi dânsul, că folosirea fermă a prerogativelor regale poate aduce fericirea poporului: unul este Laud, care, arhiepiscop din 1633, conduce treburile ecleziastice, la care adaugă apoi pe cele financiare; celălalt este un fost membru al periculosului Parlament din 1628, Thomas Wentworth, pe care regele îl va face în 1640 conte de Strafford.

II. N-a existat om mai calomniat decât Strafford. Pentru că a fost prieten cu parlamentarii rebeli, cu Pym, cu John Eliot, cu Hampden, aceştia consideră ca o trădare ralierea lui la cauza regală. „N-am să încetez de a vă urmări atâta timp cât veţi avea capul pe umeri”, i-a declarat Pym. Cuvinte crude şi, dacă ne gândim la ce-a urmat, profetice. Dar în ce constă trădarea? De la începutul carierei sale, Wentworth şi-a afirmat ideile: „Principiul meu este să nu lupt împotriva prerogativelor regale în afara parlamentului”. El considera încrederea poporului şi autoritatea regală ca două elemente indispensabile ale oricărei politici sănătoase, regele fiind cheia de boltă de care nimeni nu se poate atinge fără a zdruncina edificiul. Carol şi-a dat imediat seama de prăpastia care despărţea pe opozanţii de profesie de acest bărbat de stat: „Wentworth – remarcase el – e un gentilom cinstit”. Când îl avu în slujba sa, îi încredinţa misiunile cele mai dificile; îl făcu preşedintele Consiliului Nordului211, apoi îi dădu sarcina de a pacifica Irlanda. Dacă l-ar fi folosit de îndată în Anglia, poate că Strafford ar fi alcătuit o armată permanentă, în lipsa căreia era imposibil să se menţină prerogativele coroanei şi poate că destinele Angliei ar fi semănat mai mult cu acelea ale Franţei lui Ludovic al XlV-lea. Dar Carol împărtăşea doctrina lui Strafford fără să aibă forţa lui de caracter, nici geniul său de organizare. Când s-a hotărât, în sfârşit, să-l plaseze în rangul întâi, partida era deja pierdută pentru amândoi.

III. Laud, ca şi Strafford, era un om aspru, dar de bună-credinţă. Acest arhiepiscop autoritar, prea puţin făcut pentru a-l guverna pe englezi, considera că, în cadrul bisericii fermitatea doctrinei valorează mai mult decât libertatea opiniei. El dorea să impună prin forţă o perfectă uniformitate a credinţei şi a ceremonialului. „Dacă putea constrânge, renunţa de a mai convinge”. Toată viaţa sa a urmat această linie rigidă de conduită. Încă la Oxford fiind, îi indignase pe teologii calvini spunându-le că presbiterienii sunt tot atât de periculoşi ca şi papiştii. Deoarece se înclina în faţa altarului şi apleca capul de câte ori se pronunţa numele lui Iisus Hristos în timpul slujbei, papa, încurajat de aceste simptome liniştitoare, îi oferi pălăria de cardinal. „Răspunsul meu este nu, atâta timp cât Roma va fi ceea ce este” ripostă Laud. Discipol al lui Aristotel, el era de părere că obişnuinţa este a doua natură şi socotea că uniformitatea ceremonialului duce negreşit la unitatea credinţei. Se străduia să le impună pe amândouă. Ne-fiind un om crud, nu folosea arderea pe rug şi nici tortura, dar exercita asupra bisericii o tiranie administrativă.

IV. Sprijinindu-se pe curţile ecleziastice şi în special pe curtea înaltei comisiuni212, epura universităţile şi clerul. Supraveghea predicile prea protestante şi impunea scurtarea lor. Interzicea comunităţilor nemulţumite să aducă „lectori” pentru a înlocui predicile anglicane. Închidea capelele particulare ale puritanilor şi le interzicea adunările lor evlavioase. Iacob I publicase în 1618 o Carte a sporturilor, prin care îşi îndemna supuşii, în dispreţul sabatului puritan, să-şi continue jocurile de duminică. Adusese în favoarea acestei teze motive excelente: o stricteţe prea mare riscă să îndepărteze spiritele de religie: sporturile sunt utile pentru sănătatea corpului şi constituie o pregătire a bărbaţilor în vederea războiului. Această declaraţie îi îngrozise pe puritani, care refuzaseră s-o citească în bisericile lor. Iacob nu stăruise; Laud voia să-l constrângă. Adevăraţii protestanţi văzură cu tristeţe că, graţie influenţei reginei, catolicii se bucurau acum de oarecare toleranţă, pe când ei înşişi erau persecutaţi. Pe continent războaiele duceau la victoria puterilor catolice. Mulţi puritani, desperaţi, se hotărâră atunci să se expatrieze, să se ducă să trăiască în America, departe de Laud şi de Roma. Mai mult de douăzeci de mii dintre ei se alăturară pelerinilor de pe May-flower şi formară nucleul Noii-Anglii, unde introduseră instituţiile cele mai caracteristice ale Angliei din acea vreme. Fără rigorile lui Laud e probabil că civilizaţia Americii de Nord n-ar fi fost niciodată o civilizaţie anglo-saxonă. Dar această îndepărtată consecinţă a prigoanelor era imprevizibilă atunci şi în miile de cămine engleze în care familiile puritane se străduiau, prin citirea zilnică a Bibliei, să-şi menţină credinţa trează, resentimentul era viu şi spaima zilnică.

V. Ce impozite putea să perceapă monarhul dacă respecta formele legale? Tunnage and Poundage? Randamentul acestui impozit depindea de volumul tranzacţiilor comerciale şi, timp de şase luni, comercianţii din Londra, pentru a protesta împotriva arestării arbitrare a lui sir John Eliot, se abţinură să vândă şi să cumpere. Negustori care refuzau să facă negoţ? Era un semnal important, dar care nu fu înţeles. Ajutat de juriştii săi, care găsiră nişte drepturi arhaice în hrisoave vechi, regele restabili unele taxe căzute în desuetudine: daruri „Voluntare”; obligaţia pentru cei care cu secole în urmă se stabiliseră în pădurile regale să răscumpere terenurile de la rege; vânzarea de titluri de nobleţe; serviciul de cavalerie obligatoriu; taxe pentru întreţinerea miliţiei (coat and conduct money); taxă asupra trăsurilor de piaţă (hackney coaches, o inovaţie a vremii); vânzarea de monopoluri curtenilor, ceea ce îmbogăţea în acelaşi timp şi visteria şi pe concesionari, în dauna poporului. Carol avu pretenţia să oblige pe supuşii săi să folosească un anumit săpun, prost fabricat de o corporaţie de „monopolişti”. Săpunul acesta, care tăia lenjeria şi le provoca spălătoreselor arsuri pe mâni, fu botezat popish soap, săpun papal. Gospodinele din Londra se gândeau că rănile pe care le producea erau simbolice şi că folosirea lui ardea şi sufletele.

VI. Intre perechea regală – închisă în Whitehall în mijlocul unor frumoase picturi olandeze şi italiene cumpărate la porunca regelui, pe continent şi înconjurată de curteni cu păr lung şi buclat, cu gulere de dantelă, pălării de fetru cu boruri largi, împodobite cu câte o pană – şi negustorii din Londra, cu ucenicii lor tunşi scurt, cu gravele lor neveste puritane în rochii cenuşii, se ridica atunci un zid de prejudecăţi, de ranchiune şi de tăceri. Opinia publică, ostilă, nu mai avea nici o supapă. Nu mai exista parlament, prin urmare nici discursuri publice; scrierile erau cenzurate; predicile scărmănate de Laud; întrunirile interzise. Dar, cu toată nepopularitatea atâtor măsuri, multă vreme nu s-a produs nici o revoltă serioasă. Acestui popor atât de preocupat de legalitate şi obişnuit în secolul dinastiei Tudor să-l respecte pe suveran ca pe un personaj sfânt, o răscoală împotriva regelui i se mai părea încă un act monstruos.

VII. Printre vechile impozite pe care le reînviaseră oamenii regelui era şi acela numit ship money, impozitul naval. Existase dintotdeauna obiceiul ca oraşele maritime să fie solicitate să participe la apărarea coastelor, fumizând nave împreună cu echipajele lor. Carol I extinsese această obligaţie la ţara întreagă şi ceru nu vase, ci bani pentru construirea lor. Cererea nu era absurdă. De pe vremea lui Iacob I, din cauza lipsei unei flote eficiente, marina comercială engleză era la cheremul piraţilor. Piraţii din Barbaria213 îndrăzneau să vină până şi în apele engleze ca să atace navele şi să răpească sclavi de pe coastele Irlandei. Când Strafford s-a dus în Irlanda să-şi preia comanda, efectele lui personale i-au fost jefuite de un pirat. O scrisoare a lui Carol către oraşul său Londra descrie „jafurile turcilor şi ale altor piraţi, care răpesc cu forţa vasele, bunurile şi mărfurile supuşilor noştri” şi cere oraşului Londra să-l furnizeze un vas de război de nouă sute de tone, alte patru de câte cinci sute de tone şi unul de trei sute de tone, „toate cu artilerie, praf de puşcă şi echipaje”. Dar, ca un impozit să fie acceptat de englezi, nu era de ajuns să fie util; mai trebuia să fie votat şi de un parlament. Aşa spunea Carta libertăţilor engleze; aceasta a fost teza pe care au susţinut-o câţiva cetăţeni, dintre care cel mai ilustru este John Hampden. Sheriff-ul din comitatul său i-a pretins, drept ship money pentru unul dintre domeniile sale, treizeci şi unu de şilingi şi şase pence şi pentru un altul douăzeci de şilingi (1637). Hampden a refuzat piaţa, nu din pricina sumei (avea o avere mare), ci din principiu. „Douăzeci de şilingi l-ar fi ruinat pe Hampden? Nu, dar şi plata unei jumătăţi din această sumă, în condiţiile în care era cerută, ar fi făcut din el un sclav”. S-a lăsat târât în faţa tuturor instanţelor şi dacă, în cele din urmă, a fost condamnat de Curtea eşichierului prin şapte voturi contra cinci, opinia publică însă l-a achitat. Englezii începeau să descopere că însăşi respectarea legilor poate duce sufletele mari la rebeliune.

VIII. Cu toată severitatea cenzurii, circulau pamflete împotriva curţii. William Prynne, pamfletar puritan, întreprinsese reformarea moravurilor din vremea lui. Scrisese împotriva părului lung al curtenilor „contrar legilor lui Hristos”. În 1631 a publicat un pamflet cu privire la teatru. Din nefericire pentru el, regina însăşi, împreună cu doamnele ei de onoare, tocmai repetau o pastorală. Camera Înstelată, socotind că pamfletul era un atac împotriva reginei, îl condamnă pe Prynne la o amendă de cinci mii de livre şi la tăierea urechilor. A fost pus la stâlpul infamiei şi călăul i-a tăiat urechile. Această crudă pedeapsă neîmpiedicându-l să scrie, de astă dată împotriva lui Laud, în 1637 fu pus din nou la stâlpul infamiei în acelaşi timp cu un pastor protestant şi un doctor; i s-a mai tăiat şi ce i-a rămas din urechi şi i s-au imprimat pe obraz cu fierul roşu două litere: S. L. (Seditious Libeller). Publicul din Londra a privit cu îndreptăţită oroare tratamentul barbar aplicat celor trei gentlemeni. În clipa când călăul s-a apropiat de ei, un imens strigăt de furie s-a ridicat din mulţime. Creştea mânia poporului englez, fenomen grav într-un stat în care singura forţă a suveranului consta în dragostea poporului faţă de el.

IX. Suprema nebunie a fost pretenţia de a le impune scoţienilor, atât de îndârjiţi în a-şi apăra biserica lor presbiteriană (Kirk), rugăciunile şi ritualul anglican. Carol, regele Angliei şi al Scoţiei, cunoştea şi mai puţin Scoţia decât Anglia. Deşi regele Iacob, tatăl său, numise în Scoţia episcopi, biserica rămăsese de esenţă presbiteriană. Când Laud îşi dădu seama, se scandaliza: „Biserica Scoţiei nu este reformată, ea este deformată”. Dar când, în urma ordinului său, episcopii introduseră în Scoţia noul ritual, credincioşii nu-l lăsară să-şi termine slujba. Nobilii, orăşenii şi ţăranii scoţieni semnară (uneori în circumstanţe romantice: pe morminte, în biserici) un pact, sau Covenant solennel, prin care făgăduiau să rămână credincioşi bisericii lor. Carol se porni să zdrobească această ligă religioasă cu armele. Dar e periculos să recurgi ia dragonade când nu ai dragoni214. Cărei armate ar fi putut să-l încredinţeze regele cauza sa? „Cetelor antrenate” ale miliţiei? Dar ele nu erau antrenate. Gentilomilor de la ţară? Erau departe de a fi de acord cu el. Când regele opuse pe cei câţiva ostaşi pe care i-a putut strânge excelentei armate scoţiene (douăzeci de mii de oameni, dintre care mulţi serviseră, pe continent, în armata prinţilor protestanţi pe care o comanda un locotenent al lui Gustav-Adolf), trupele celor două tabere pactizară. Dacă acest prim „război al episcopilor” nu s-a terminat printr-un dezastru, faptul se datorează numai negocierilor, care au pus capăt înaintării armatei scoţiene.

X. Regelui îi rămânea o singură speranţă: Strafford. Acesta era singurul om puternic al regimului. În Irlanda el aplicase deviza: „Thorough… până la capăt”. I s-a reproşat duritatea, dar domolise ţara, întrunise o fantomă de parlament, obţinuse trupe, bani. I-a putut chiar trimite regelui douăzeci de mii de livre pentru războiul său din Scoţia. Când Carol îi ceru sfatul, el îi propuse să procedeze într-o manieră forte. Trebuia convocat parlamentul, trebuia să se obţină subsidii, dezvăluind maşinaţiile puse la cale de scoţieni împreună cu Richelieu, apoi trebuia dus războiul până „la capăt”. Strafford însuşi se repezi în Irlanda, înrola opt mii de oameni şi se întoarse bolnav, dar hotărât. Parlamentul convocat de Carol (1640), primul după doisprezece ani, nu uitase nimic din ranchiunile de odinioară. Departe de a acorda sprijinul său în favoarea unui război, Camera Comunelor ceru „repararea prejudiciilor ce i s-au adus”. Pym reaminti toate greşelile lui Carol şi parlamentarii negociară cu scoţienii. După o sesiune de numai optsprezece zile, acest „Parlament scurt” (aprilie-mai 1640) trebui să fie dizolvat. Strafford fu de părere că regele s-a pus într-o asemenea situaţie încât, dacă mai putea fi salvat, ceea ce era îndoielnic, lucrul era posibil numai printr-un despotism nemilos, „nesupus obişnuitelor reguli de guvernământ”. „Plângeţi-mă – scria el unuia dintre prietenii săi – căci niciodată vreun om n-a fost chemat să se ocupe de nişte treburi atât de desperate. Armata are mari nevoi şi nu-l cu nimic aprovizionată… Cavaleria noastră e lipsită de curaj. Ţara, de la Berwick la York, este în puterea scoţienilor; pretutindeni numai spaimă, dispariţia generală a dragostei faţă de rege… Într-un cuvânt, mă lupt singur cu atâtea necazuri, fără nici un ajutor. Fie ca Domnul, în mărinimia sa, să mă salveze de la cea mai mare nenorocire a vieţii mele!”