V.Parlamentul cel lung

I. Fără bani, fără soldaţi credincioşi, învins de scoţieni, care ocupau comitatele din nord şi cereau, pentru a le evacua, nu numai libertatea religioasă (pe care nimeni nu era în stare să le-o refuze), dar şi o indemnizaţie, Carol trebui să se încline în faţa voinţei celor mai fermi dintre supuşii săi. Lorzii îl invitau să convoace un nou parlament; o petiţie purtând zece mii de semnături adunate de Pym i-o cerea de asemenea; regele cedă. Niciodată alegerile nu stârniseră patimi atât de vii. Pym, ca un adevărat şef de partid, funcţie nouă, cutreiera satele, ţinea mitinguri în oraşe, forma comitete locale. Hampden, devenit unul dintre cei mai respectaţi oameni ai regatului, îl sprijinea pe Pym cu toată înalta sa autoritate. Ce voiau aceşti oameni? Să se aleagă adevăraţi puritani, gata să lupte împotriva absolutismului. Al doilea parlament din 1640 nu mai este un parlament reformist; e un parlament revoluţionar. Dar această adunare revoluţionară nu este demagogică. Deputaţii Parlamentului cel lung sunt gentilomi, proprietari, oameni serioşi, religioşi, cultivaţi, care doresc să revină cât mai curând posibil la domeniile lor familiale. Asemenea oameni nu au gustul răzmeriţei şi nu cheamă, decât cu regret, mulţimea în ajutorul lor. Departe de a fi ostili instituţiei monarhice, ei nici nu concep alta deocamdată. Dar au de rezolvat cu Carol două conflicte, unul politic şi un altul religios, conflicte care otrăvesc viaţa Angliei de la urcarea pe tron a dinastiei Stuart.

II. Mai mult decât de rege, lui Pym şi parlamentarilor le era teamă de Strafford. Ştiau că între ei şi Strafford lupta e pe viaţă şi pe moarte. Sau Pym va pune pe Strafford cu capul pe butuc, sau Strafford va porunci să fie spânzurat Pym. Una dintre primele acţiuni ale noului Parlament a fost punerea sub acuzare a lui Strafford pentru înaltă trădare prin impeachment în faţa Camerei Lorzilor. Strafford ştia încă de câteva săptămâni că, dacă se va prezenta în faţa parlamentului, era pierdut. Şi o spuse lui Carol; acesta îi răspunse că, în calitatea lui de rege al Angliei, putea să-l ocrotească împotriva oricărui pericol şi că parlamentul nu se va atinge de un fir de păr de pe capul lui. Strafford se prezentă deci la Camera Lorzilor chiar în clipa în care Pym, în fruntea unei delegaţii a Camerei Comunelor, venise să ceară arestarea lui. Strafford intrase cu capul sus; trebui să îngenuncheze la bară ca să asculte acuzarea şi ieşi de acolo prizonier. Judecind drept, putea fi salvat. Acest impeachment n-avea nici o valoare legală. Cum să-l acuzi în mod serios de înaltă trădare, de crimă împotriva regelui, pe cel mai fidel slujbaş al regelui? Dar uzanţele constituţionale nu ofereau parlamentului nici un alt mijloc de a se debarasa de un ministru susţinut de suveran. S-a încercat compromiterea lui Strafford citind din cuvântările lui ţinute la Consiliul privat; se spunea că ar fi sugerat ideea de a folosi o armată irlandeză pentru a cotropi Anglia. N-a putut fi adus decât un singur martor, sir Henry Vane şi acela foarte dubios. Pym şi prietenii săi îşi dădură seama, plini de furie, că nu se va găsi în Camera Lorzilor o majoritate care să-l condamne pe Strafford; acesta, deşi subminat de boală, s-a apărat în frumosul său stil scurt şi tăios, care-l era propriu. Sfârşitul pledoariei îi mişcă pe toţi cei care-l ascultaseră. „Şi acum, my lords, cu toată umilinţa şi liniştea sufletească, mă supun cu mintea limpede şi în mod liber judecăţii voastre, fie că această justă judecată va aduce după sine viaţa, fie că va aduce moartea mea. Te Deum laudamus, te Dominum con-fitemur”.

III. Acuzatorii, îngrijoraţi, recurseră la procedura mai simplă şi mai brutală a unui bill of attainder, votat de parlament şi sancţionat de coroană. Prin această procedură, acuzatul pierdea toate garanţiile pe care le prezenta o curte de justiţie. Dacă se iau în consideraţie numai probele legale, comportarea lui Pym şi a prietenilor săi nu poate fi justificată. L-au asasinat pe Strafford cu oarecare forme judiciare. Trebuie adăugat spre dezvinovăţirea lor că dacă Strafford ar fi trăit şi şi-ar fi recâştigat libertatea, n-ar fi ezitat nici el să-l distrugă, mergând „până la capăt”. Poate că ar fi fost mai bine pentru Pym. Şi prietenii săi să fi mărturisit cinstit că începuse un război civil şi să renunţe la ipocrizia legalităţii. Lordul Digby, într-un discurs care îi face cinste, a declarat că el nu poate vota bill-ul: „Dumnezeu să mă păzească să condamn un om la moarte după o lege făcută a posteriori… Ştiu, domnule speaker, că parlamentul e învestit cu putere judecătorească şi cu putere legislativă. Una stabileşte ceea ce este legalmente just, cealaltă, ceea ce convine politiceşte spre binele comunităţii. Dar aceste două puteri nu trebuie confundate şi n-avem dreptul să acoperim un act de prudenţă politică printr-o paradă goală de justiţie legală”. Se poate aprecia violenţa la care au ajuns patimele dacă se ţine seama de faptul că acest admirabil discurs a fost ars de călău şi regele a fost rugat să nu mai confere nici o onoare lordului Digby şi să nu-l mai folosească în nici un fel. Legea de attainder a fost votată în Camera Comunelor cu 204 voturi pentru şi 59 contra; numele acelora care au votat contra au fost afişate în oraş ca fiind „straffordieni şi inamici ai patriei lor”, deşi regulamentul interzicea să se publice numele opozanţilor. Prăvăliile oraşului au fost închise. Maiştrii şi ucenicii veniră la Westminster să-l ameninţe pe straffordieni. Sub presiunea populaţiei, chiar şi lorzii au votat moartea cu douăzeci şi şase de voturi contra nouăsprezece.

IV. Regele Carol, care-l jurase lui Strafford că parlamentul nu se va atinge de un fir de păr de pe capul lui, va sancţiona legea? Episcopii, cuprinşi de panica generală, veniră să-l spună lui Carol că trebuie să aibă, ca rege, două conştiinţe, una publică şi alta privată. Mulţimile din Londra se adunară în jurul Whitehall-ului şi deveniră atât de ameninţătoare încât curtenii catolici se spovediră, iar cei mai curajoşi căpitani se pregăteau să moară, apărând scările şi culoarele vechiului castel. Duminica vacarmul crescu şi mai mult; pe la ora nouă seara, regele semnă. „Dacă nimic altceva decât viaţa lui nu poate satisface poporul meu, trebuie să spun: Fiat Justiţia.” Strafford, deşi surprins că a fost părăsit de rege, avu nobleţea să-l scrie că-şi dă bucuros viaţa pentru el. Dar se spune că a murmurat: „Nu vă bizuiţi pe prinţi, nici pe fiii oamenilor, căci la ei nu veţi găsi salvarea”. Când trecu pe drumul supliciului, bătrânul arhiepiscop Laud, el însuşi prizonier, se apropie de fereastră să-şi binecuvinteze prietenul, care a murit cu un curaj atât de simplu încât ucenicii din Londra au păstrat o tăcere respectuoasă. Astfel a dispărut un om mare a cărui crimă a fost că a dorit ca monarhia să fie asistată şi nu dominată, de parlament215. Începând de la acest proces, se poate spune că în Anglia regele a încetat să mai întruchipeze statul, deoarece, din cauza loialismului său faţă de suveran, Strafford a fost considerat un trădător de ţară.

V. Condamnându-l pe Strafford, parlamentul înlăturase singurul om capabil să transforme monarhia engleză într-o forţă de guvernare autoritară asemănătoare acelora pe care Spania şi Franţa le-au dat drept model Europei. Pentru a face imposibil pentru totdeauna triumful absolutismului, trebuia acum să se interzică regelui de a guverna fără parlament, aşa cum făcuse multă vreme părintele său şi el însuşi. Partea slabă a adunărilor alese, în cazul când intră în conflict cu puterea executivă permanentă, este că aceasta poate să le revoce. Singurul lor mijloc de apărare este să impună puterii executive modalităţi şi date fixe de convocare. Pym şi prietenii săi îl constrânseră pe rege să aprobe: 1. Un act asigurând convocarea regulată a parlamentului, cel puţin o dată la trei ani; dacă, în cel de-al treilea an, regele se mai abţinea, convocarea se putea face fără a se recurge la el; nici un parlament nu va putea fi dizolvat înainte de a fi „trăit” cincizeci de zile, nici prorogat mai mult decât trei ani; 2. Un act retrăgând regelui dreptul de a percepe impozite fără votul parlamentului. Nici tunnage and poundage, nici ship money; în general, nici un fel de impozit neconsimţit; 3. Puterile regelui în Consiliul său erau mult micşorate şi curţile privilegiate (Camera înstelată, Consiliul nordului etc.) cedau locul curţilor de drept comun. În special erau suprimate curţile ecleziastice ale înaltei Comisii, de care se folosise Laud împotriva puritanilor. Legea devenea mai tare decât regele.

VI. Problema religioasă era mai complexă decât problema politică. Asupra unui singur punct cea mai mare parte a parlamentarilor erau de acord: fiind protestanţi, se temeau de papism. Dar mulţi îi urau pe episcopii lui Laud, care încercaseră să-l readucă pe englezi la ritualism; alţii erau legaţi de vechile ierarhii. Primii voiau să-l smulgă bisericii episcopatul „cu rădăcini şi ramuri”; ceilalţi, partizani ai episcopilor, sau episcopalienii, aveau avantajul că erau mai uniţi decât adversarii lor. Printre adversarii episcopilor se distingeau erastienii, discipolii teologului german Thomas Erast (1524-1583), care în problemele lumeşti subordonau biserica faţă de stat şi-l înlocuiau pe episcopi cu comisari laici; presbiterienii, partizanii unei democraţii religioase, în felul celei scoţiene sau geneveze, cu presbiteri şi sinoduri; în sfârşit, sectarienii congregaţionalişti, sau independenţi, susţinând că Dumnezeu inspiră fiecare grup de credincioşi, deveneau astfel, cu toată extrema lor îngustime de spirit, precursorii inconştienţi ai libertăţii conştiinţei.

VII. În comitate cei mai numeroşi erau credincioşii bisericii anglicane episcopale; la Londra presbiterienii aveau sprijinul soldaţilor scoţieni care, după victorie, s-au stabilit în capitală şi pe care parlamentul nu se grăbea să-l îndepărteze, căci erau aliaţii săi împotriva regelui; independenţii erau de părere că episcopalismul şi presbiterianismul nu erau decât două forme ale tiraniei. Ne putem imagina discuţiile religioase şi politice, care nu încetau de dimineaţă până seara în mijlocul acestui oraş pasionat de teologie. Parlamentarii vorbeau toată ziua şi de multe ori şi noaptea, la lumina luminărilor. Pym, Hampden şi Hyde puteau fi văzuţi plimbându-se în jurul cimitirului Westminster sau strângându-se cu toţii laolaltă în timpul cinei, pentru a dezbate importantele lor probleme. La un semnal, negustorii şi ucenicii închideau prăvăliile şi alergau la Westminster sau Whitehall. Nici o forţă armată nu putea opri această mulţime. Dimpotrivă, ea era aceea care apăra parlamentul. Cât despre rege, el păstra în preajma sa câţiva ofiţeri, cu păr lung buclat, căpitani în semisolda lui, cărora ucenicii le spuneau în derâdere „cavaleri”, pe când regina, văzându-l prin fereastră pe puritanii cu capetele lor rase, întreba cine sunt aceste „capete rotunde”, nume care le-a rămas.

VIII. Aproape toţi istoricii l-au condamnat pe Carol I pentru conduita lui în timpul Parlamentului cel lung. Dar cum putea, nefericitul, să-şi imagineze compromisul care avea să dea naştere în secolul următor monarhiei constituţionale? Carol I nu vedea nici o cale de ieşire din această dilemă: sau să restabilească prin forţă autoritatea sa, sau să devină o umbră de rege. Războiul civil era fatal, pentru că nici un minister responsabil nu se interpunea între rege şi parlament şi astfel cele două puteri se ciocneau. Ideea că o minoritate ar putea, în caz de neînţelegere, să se încline în faţa majorităţii şi să îngăduie acesteia să guverneze nu numai că nu era admisă, dar nu era de conceput. De vreme ce ţara se afla într-o situaţie de profundă desbinare, nu exista altă soluţie decâfc războiul civil. De altminteri, legea majorităţii n-ar fi permis să se rezolve chestiunea esenţială a acelor timpuri, care era chestiunea religioasă. Se pot face tranzacţii cu interesele, nu cu conştiinţele.

IX. Trebuie să se recunoască totuşi că regele a agravat tulburările făcând un joc dublu. Carol confirma cu docilitate legile votate de parlament, iar în secret conspira împotriva legilor şi a parlamentului. El se considera însă în stare de război, în care totul este permis. Şi merse până acolo încât ceru scoţienilor – care rămăseseră cei mai buni soldaţi de pe insulă – sprijinul lor împotriva englezilor. Scoţienii îi promiseră ajutorul dacă accepta pentru Anglia Covenant-ul presbiterial. Episcopalian convins, el nu putea să facă aceasta şi trebui să renunţe la alianţa lor. O clipă crezu că întrezăreşte scăparea. Parlamentarii, deşi uniţi împotriva lui, erau crunt învrăjbiţi pe chestiuni religioase, unii voind să desfiinţeze cu totul ritualul şi să schimbe până şi Prayer Book, alţii fiind ostili episcopilor, dar legaţi de frumoasele rugăciuni anglicane. Graţie acestei învrăjbiri, se reconstitui o partidă monarhică şi anglicană condusă de oameni ca Hyde, pe care regele şi i-ar fi putut face consilieri. „Mustrarea cea Mare” adresată lui Carol n-a fost votată decât cu o majoritate de unsprezece voturi. Prestigiul regelui Pym scădea; o stângăcie a regelui Carol i-l redădu.

X. La 3 ianuarie 1642, procurorul general al regelui ceru pe neaşteptate Camerei Lorzilor un impeachment pentru înaltă trădare împotriva a cinci membri din Camera Comunelor, printre care Pym şi Hampden. Demers ilegal, dreptul de impeachment aparţinând numai Camerei Comunelor. Lorzii se arătară şovăitori. Regele se duse el însuşi în Camera Comunelor pentru a~i aresta pe cei cinci membri. Aceştia fuseseră preveniţi şi oraşul se însărcinase să-l ascundă. Avu loc o scenă penibilă. Regele intrase urmat de cavaleri şi se aşezase pe locul speaker-ului. Membrii Camerei stăteau în picioare, descoperiţi. Dintr-o ochire regele văzu că „păsărelele au zburat”. Plecă în mijlocul unei mulţimi ostile, care la trecerea lui striga: „Privilegiul!”

Fură convocate miliţiile orăşeneşti ale Londrei, care îşi asumară protecţia parlamentului. O ciocnire între cele două forţe devenea inevitabilă. Regele socoti că-l mai înţelept să părăsească Londra.