IV. Războiul de o sută de ani (Prima parte)

I. Între Franţa şi Anglia un război decisiv devenise aproape inevitabil. Caracterul întâmplător al moştenirilor feudale ducea la o încrucişare de destine şi teritorii. Regele Angliei (de altfel, pe jumătate francez) deţinea în mod legal Guyenne şi Gasconia, care erau necesare regelui Franţei pentru împlinirea teritorială a regatului său. Regele francez sprijinea, împotriva regelui Angliei, Scoţia, pe care acesta trebuia s-o cucerească pentru a se simţi în siguranţă pe insula sa. Nici una dintre cele două situaţii nu mai putea dura. Se afirmă îndeobşte că pricina imediată a conflictului a fost candidatura la tronul Franţei a lui Eduard al III-lea, fiul lui Eduard al II-lea şi al Isabelei de Franţa şi prin urmare nepotul lui Filip cel Frumos. Nu este exact. E adevărat că, dacă juriştii francezi ar fi admis, aşa cum făcuseră de nenumărate ori englezii, succesiunea la tron în linie feminină, titlurile lui Eduard la coroana Franţei ar fi avut aceeaşi valoare ca titlurile lui Carol de Evreux, alt nepot al lui Filip al IV-lea, prin Ioana de Navarra. Dar când, sub pretextul de a aplica o veche lege a francilor, numită legea salică, juriştii i-au îndepărtat pe cei doi pretendenţi şi l-au ales pe cel mai apropiat moştenitor în linie masculină, pe Filip de Valois, fiul unui frate al lui Filip al IV-lea, Eduard al III-lea s-a gândit atât de puţin să declare război pentru a-şi apăra drepturile, încât a acceptat să vină la Amiens, să-l presteze rivalului său omagiu pentru Gasconia. Şi a făcut-o, contrar uzanţelor feudale, cu coroana pe cap şi purtând o mantie de catifea stacojie, brodată cu leoparzi de aur; dar Filip se mulţumi să protesteze de formă, iar Eduard s-a întors în Anglia mulţumit de onorurile care i s-au adus. În 1331 a confirmat, printr-o scrisoare patentă [118], omagiul său direct [119].

II. Dacă în 1340 şi-a asumat titlul de rege al Franţei şi a pus pe blazonul său crinii Franţei alături de leoparzii Angliei, a făcut-o la cererea orăşenilor din Flandra. Iată de ce: principalul produs al Angliei era lâna; principala ocupaţie a flamanzilor era ţesutul şi apretatul stofelor. Anglia agricolă şi Flandra manufacturieră trăiau în simbioză. Îndată ce regele Franţei păru să râvnească la Flandra şi îi impuse un comite francez, negustorii englezi se agitară. „Era vorba (scria Michelet), pentru rege, de succesiunea Franţei; pentru popor, de libertatea comerţului. Adunată în jurul Sacului cu lână, Camera Comunelor votă cu dragă inimă armate. Amestecul de industrialism şi cavalerism dă întregii acestei istorii un aspect bizar. Mândrul Eduard al III-lea, care la Masa Rotundă s-a legat prin jurământ să cucerească Franţa, ca şi această tagmă de cavaleri de-a dreptul nebună, care, în urma unui legământ, poartă un ochi acoperit cu postav roşu, nu este totuşi atât de nebună ca să lupte pe cheltuiala sa. Candoarea cruciadelor ţine de altă epocă; cavalerii de acum sunt de fapt comis-voiajorii negustorilor din Londra şi Gând”.

Dar negustorii din Gând ezitau să declare război regelui Franţei, suzeranul lor, frământaţi de scrupule cu atât mai mari cu cât se angajaseră să plătească două milioane de florini papei dacă ar fi comis această încălcare a îndatoririlor lor. Iacob Artevelde, şeful lor, găsi mijlocul să îmbine respectarea tratatelor cu violarea lor. Îl sfătui pe regele Angliei să pună alături de emblema de pe blazonul său emblema Franţei. Şi astfel aliatul flamanzilor şi nu adversarul lor, ar deveni adevăratul rege al Franţei şi cel căruia îi prestau jurământ.

III. Războiul de o sută de ani a fost deci un război dinastic, un război feudal, un război naţional şi mai ales un război „imperialist” [120]. Obiectivul negustorilor englezi când îi dăruiră regelui douăzeci de mii de saci de lână pentru a acoperi cheltuielile de război era să-şi păstreze cele două zone de influenţă indispensabile comerţului lor: Flandra, cumpărătoare de lână şi Bordeaux, producătoare de vin, banii încasaţi la Bruges şi la Gând fiind vărsaţi în schimbul butoaielor sosite din Bordeaux. În sfârşit, trebuie să adăugăm că războiul a fost popular în Anglia pentru că ducea armatele într-o ţară bogată, unde puteau prăda din plin. Eduard al III-lea şi baronii săi erau „floarea cavaleriei”, dar „scuturile lor cu blazoane serviră drept firmă unei întreprinderi de jaf”, ale cărui lamentabile ravagii se pot urmări în Froissart. „Şi fură englezii stăpâni pe oraşul Caen vreme de trei zile; şi trimiseră cu şalandele toată prada lor: stofe, bijuterii, veselă de aur şi argint şi alte bogăţii până la vasele lor cele mari… E de necrezut ce abundenţă de stofe au găsit englezii în oraşul Saint-Lô… Louviers era un oraş din Normandia unde se produceau multe stofe; era întins, bogat şi făcea comerţ mare, dar, nefiind oraş închis, fu călcat şi jefuit…” „Întreaga Anglie era plină de lucruri capturate din Franţa, astfel că nu se găsea o femeie care să nu poarte vreo bijuterie sau să nu-l fi trecut prin mână vreo lenjerie frumoasă sau vreun pahar, o părticică din prada trimisă din Caen sau din Calais”.

IV. E interesant de observat că încă de pe atunci încep să apară principalele trăsături ale politicii engleze, impuse acestei ţări de poziţia sa, ca şi de firea poporului său: a) Anglia are nevoie să fie stăpâna mării, căci altfel ea nu poate nici să-şi continue comerţul, nici să trimită trupe pe continent şi nici să ţină legătura cu trupele trimise anterior. Încă din primele zile ale acestui război, marinarii englezi din cele Cinci porturi deţin superioritatea şi ies învingători în bătălia de la Ecluse. Atâta timp cât îşi menţine superioritatea navală, Anglia triumfă uşor. Mai târziu, Eduard al III-lea îşi va neglija flota, francezii şi spaniolii se vor alia şi inferioritatea navală a Angliei va marca începutul înfrângerilor sale. B) Anglia, neputând să trimită pe continent decât armate relativ puţin numeroase, încearcă să lupte împotriva adversarilor săi punând bazele unor ligi continentale cărora le furnizează subsidii. Astfel la începutul războiului de o sută de ani, Eduard al III-lea caută să-şi alieze împotriva Franţei nu numai comunele flamande, ci şi pe împărat. „Nu precupeţeşte în scopul acesta nici aur, nici argint şi oferă bijuterii scumpe seniorilor, doamnelor şi domnişoarelor”.

V. Nereuşind să închege această coaliţie, era să ia hotărârea de a ataca Guyenne, când Sir Geoffrey de Harcourt îi atrase atenţia că Normandia nu era apărată. Astfel se explică debarcarea la La Hougue, cu o mie de nave, patru mii de cavaleri şi zece mii de arcaşi englezi şi galezi (1346). A fost un spectacol sfâşietor trecerea armatei prin această bogată provincie „care de mai multe generaţii nu cunoscuse războiul” şi ai cărei locuitori nu mai ştiau cum să se apere. În clipa aceea regele Angliei nu avea alt plan de război decât să devasteze cât mai mult Franţa de nord şi să se retragă prin Flandra, înainte ca regele Franţei să-şi fi strâns vreo armată. Dar, începând din Rouen, Eduard găsi toate podurile de pe Sena distruse şi nu putu trece decât pe la Poissy. Filip avusese timp să-şi cheme vasalii şi-l aştepta între Somme şi mare pe englezii care în momentul acela se crezură pierduţi. Victoriile pe care le repurtară la Crécy (1346) şi mai târziu la Poitiers (1356) îi uimiră şi-l umplură de un imens orgoliu. În 1347 puseră stăpânire pe Calais, care le asigura dominaţia asupra Canalului Mânecii şi pe care îl vor păstra două sute de ani, după ce vor fi expulzat aproape pe toţi băştinaşii şi-l vor fi înlocuit cu englezi. Aci se petrece emoţionanta povestire despre orăşenii din Calais [121], care trebuie citită în Froissart, ţinând seama însă şi de rezervele lui Michelet.

VI. De ce au fost englezii mereu învingători în aceste campanii? Istoria războaielor este istoria unei îndelungate lupte între forţa de şoc şi proiectil. Forţa de şoc poate lua forma unei şarje de cavalerie, a unui asalt al infanteriei, al unui atac cu care blindate. Proiectilul a fost când o piatră aruncată cu praştia, când o săgeată, o ghiulea, un glonţ, un obuz, o torpilă. Succesul regimului feudal fusese inaugurat prin triumful unei trupe de şoc: cavaleria în zale. Feudalitatea va fi ruinată de artileria regală (ultima ratio regum) şi de două pedestrimi populare: arcaşii englezi, suliţaşii şi halebardierii elveţieni. Abia la sfârşitul secolului al XIII-lea arcaşii căpătară un loc important în armatele engleze. Arcul prea scurt al ţăranilor saxoni trăgea la mică distanţă şi n-avea destulă forţă de pătrundere pentru a opri o şarjă de cavalerie. Arbaleta, introdusă în Anglia, ca şi în Franţa de mercenarii străini, păruse o armă atât de periculoasă în secolul al XII-lea încât biserica ceruse, fără succes, interzicerea ei. Dar arbaleta cerea prea mult timp pentru reîncărcare. Între două descărcări, cavalerul putea străpunge linia. Dimpotrivă, arcul lung pe care Eduard I îl descoperise în cursul campaniilor din Ţara Galilor trăgea repede, proiectilul ajungea până la o distanţă de o sută şaizeci de metri şi putea ţiutui de şa coapsa unui cavaler îmbrăcat în zale. Eduard I, excelent comandant de oşti, ştiuse să grupeze cu îndemânare, în bătăliile pe care le-a purtat, cavaleria uşoară şi arcaşii de tip galic. Prin statutele privind slujba militară impusese tuturor micilor proprietari englezi folosirea arcului lung. Tenisul, bilele, popicele şi alte jocuri fuseseră declarate ilegale, pentru ca tragerea cu arcul să devină singura distracţie a supuşilor, „în afară de cei şchiopi şi cei neputincioşi”. Orice proprietar cu un venit funciar de patruzeci de şilingi trebuia să posede un arc şi săgeţi, părinţii fiind datori să-şi înveţe copiii să tragă cu el. Îi fu deci uşor regelui, în clipa în care avu nevoie de arcaşi pentru bătăliile sale în Franţa, să-l recruteze fie dintre voluntari, fie cerând comitatelor un anumit număr de oameni. Victoriile lui Eduard al III-lea se datorează superiorităţii armelor.

VII. În mod greşit regele Franţei este înfăţişat la începutul acestui război ca fiind mai „feudal” decât adversarul său. Nici un suveran nu putea fi mai feudal decât Eduard al III-lea, căruia îi plăcea ceremonialul cavaleresc, se fălea cu curtoazia lui, suspina după femei, jura să reînfiinţeze Masa Rotundă, în care scop construi turnul circular din Windsor şi înfiinţă Ordinul Jaretierei, compus din două grupe a câte doisprezece cavaleri, comandate unul de însuşi regele, celălalt de fiul său, Prinţul Negru. Dar continuându-şi jocul cavaleresc, ca şi bunicul său, Eduard al III-lea era un suveran realist. Îşi luase drept deviză: „It is as it is… Este aşa cum este”. Se dovedea un bun administrator, ceea ce nu era de altfel un mare merit, întrucât moştenise o monarhie bine organizată. Impozitele erau încasate cu uşurinţă, mai ales când era vorba de un război popular. Chiar şi ţăranii englezi, de trei secole încoace, îi urau pe francezi din cauza amintirilor ancestrale care datau de pe vremea cuceririi, a unei îndelungate dominaţii de către o nobilime şi o limbă ambele străine. Dimpotrivă, în Franţa ura faţă de Anglia s-a născut abia în toiul bătăliilor din războiul acesta. La început regele Franţei nu se putu bizui pe sprijinul poporului său împotriva invadatorului. Vilanul era nepăsător. Regele n-are nici măcar posibilitatea să recurgă la împrumuturi de la negustorii bogaţi, nici să sechestreze lâna. Multe state provinciale refuză să voteze taxele şi, când le votează, contribuabilii îşi manifestă împotrivirea. „Rezistenţa la impozite va duce la capitularea Franţei în faţa Angliei”. Din lipsă de bani, regele Franţei nu-şi poate strânge soldaţi. Vrând-nevrând, trebuie să se mulţumească cu cavaleria feudală, încă de pe atunci învechită şi care dispreţuia pedestrimea. Nici după Crécy nobilimea franceză nu vrea să admită ideea unei victorii a vilanilor. Deoarece şarja cavaleriei nu mai răzbeşte, ea încearcă la Poitiers să şarjeze ea însăşi pedestru: dar atacul acesta, oricât ar fi fost de curajos, eşuă în faţa arcaşilor.

VIII. Începând cu bătălia de la Poitiers (1356), în care regele Franţei, Ioan cel Bun, a fost făcut prizonier de Prinţul Negru, fiul cel mai mare al lui Eduard al III-lea, lecţia este în sfârşit înţeleasă. Armata franceză refuză lupta, se închide în castelele fortificate şi-l joacă pe adversar, care nu-l înarmat pentru războiul de asediu. La sate ţăranii încep să se sature de invazie. Jacques Bonhomme [122] îi hărţuie pe englezi, el nu-l prinde pe seniori ca să ceară bani pentru răscumpărarea lor, cum fac soldaţii de meserie, ci îi ucide când are ocazia. Armata engleză rătăceşte fără a putea angaja o luptă. Trupele se plâng de această îndelungată campanie. În sfârşit, în 1361, regele Angliei face pace la Brétigny şi, după ce pretinde întreg regatul Franţei, se mulţumeşte cu Aquitania, comitatul de Ponthieu şi cu Calais. Era o pace ineficace, căci nu rezolva singura chestiune deosebit de serioasă – suveranitatea englezilor asupra provinciilor care nu mai voiau să fie engleze. În Périgord, în Armagnac, mulţi murmurau şi pe bună dreptate, că regele n-avea dreptul să-şi cedeze vasalii. Notabilităţile din La Rochelle spuneau: „Ne supunem englezilor cu vorba: dar cu inima niciodată”. Rezistenţa aceasta conţinea germenele viitoarelor războaie şi prevestea eliberarea finală a Franţei.