V. Ciuma neagră şi urmările ei.

I. Începutul războiului de o sută de ani constituie pentru Anglia o perioadă de aparentă prosperitate. Furnizorii de alimente, armurierii, constructorii de nave fac avere. Jefuirea Normandiei duce la îmbogăţirea soldaţilor şi a familiilor lor. Nevoia de bani a regelui permite oraşelor şi indivizilor să cumpere libertăţi la preţuri convenabile. Situaţia vilanului, cu un secol înainte încă, începuse a se schimba cu repeziciune. Sistemul obligaţiilor în muncă fusese stânjenitor pentru ţăran, pe care-l împiedica să-şi lucreze pământul propriu. Dar nu era nici foarte comod pentru administratorul seniorului, care trebuia să organizeze munca folosind o mână de lucru intermitentă şi lipsită de răspundere. În secolul al XIII-lea apar două metode noi: sau vilanul plăteşte un înlocuitor care face, pentru el, munca obişnuită pe pământul domeniului; sau plăteşte seniorului o sumă de bani cu care administratorul angajează muncitori agricoli. E aproape arenda modernă, cu singura deosebire că banii plătiţi de ţăran reprezintă nu chiria pentru pământ, ci răscumpărarea unei servituţi.

II. Adevăratul arendaş nu întârzie să apară. Unii seniori, în loc să exploateze o „rezervă”, încredinţând regia unui administrator mai mult sau mai puţin cinstit, care să se îmbogăţească pe socoteala lor, găsesc că-l mai simplu să-şi parceleze domeniul şi să arendeze pământurile. Ţăranul, pe de altă parte, socoteşte că-l mai avantajos să cultive pământuri împrejmuite, constituite într-un lot compact, decât să muncească pe nişte parcele dispersate care-l fuseseră atribuite până atunci pe ogoarele comunale. Arenda plătită se numeşte în latină firma, o sumă fermă, de unde cuvintele fermă şi fermier. Două clase se dezvoltă atunci cu repeziciune în mediul rural englez: aceea a fermierilor, semiproprietari, liberi pe pământurile închiriate de ei, intermediari între cavaler şi fostul vilan şi aceea a muncitorilor agricoli care au scăpat de şerbie, fie răscumpărându-se ei înşişi fie, în sfârşit, refugiindu-se timp de un an şi o zi într-un oraş proteguit printr-o cartă. Multă vreme de aci încolo seniorii şi parlamentele vor mai încerca să lege de pământ mâna de lucru, dar vor eşua. Căci, a doua zi după bătălia de la Crécy, un flagel va despopula Anglia şi va face mai puţin posibilă ca oricând restabilirea şerbiei.

III. Nu se ştie precis în ce au constat epidemiile de ciumă, care atât de multă vreme au pustiit lumea. Poate că numele acesta ascundea boli foarte diferite, mergând de la holeră şi ciuma bubonică până la gripa infecţioasă. Higiena lăsa de dorit, contagiunea se făcea repede, spaima era universală. Ciuma din secolul al XIV-lea a fost denumită ciuma neagră (Black Death) pentru că trupul bolnavului se acoperea de abcese de culoare închisă. Venea din Asia şi a atacat mai întâi insula Cipru prin 1347. În ianuarie 1348 domnea la Avignon, în august începuse a se întinde de pe plaja din Dorset spre câmpiile din Devon şi Somerset. Mortalitatea, deşi exagerată de cronicari sub imperiul emoţiei, a fost imensă. S-a scris despre sate în care nu mai rămăseseră destui oameni vii pentru a-l înmormânta pe cei morţi, în care muribunzii îşi săpau singuri gropile, în care muncile câmpului erau părăsite şi oile, fără păstori, rătăceau pe şesuri. E probabil că a pierit o treime din populaţia Europei, adică aproximativ douăzeci şi cinci de milioane de fiinţe omeneşti. În Anglia epidemia a ţinut deosebit de mult. Staţionară în 1349, a reînceput în anul următor şi a redus populaţia regatului de la patru milioane la circa două milioane şi jumătate.

IV. Urmările economice ale unei despopulări atât de rapide trebuie să fi fost adânci. La sate ţăranii supravieţuitori s-au trezit deodată mai bogaţi, deoarece ogoarele comunale erau împărţite la un număr mai mic de participanţi. Mâna de lucru fiind redusă, zilierii deveniră pretenţioşi şi refractari. Seniorii, nemaigăsind muncitori care să lucreze pe domeniile lor, căutară să arendeze pământul. Numărul arendaşilor independenţi se mări şi, proprietarii fiind în panică, ei obţineau contracte de arendă avantajoase. Unii baroni acordau scutiri de arendă de teamă de a-l vedea pe arendaşi părăsindu-l. Câţiva îşi vândură la preţuri modice pământurile, ai căror proprietari deveniră ţăranii. Mulţi renunţară la agricultură pentru a se ocupa de creşterea oilor. Schimbarea aceasta, în aparenţă măruntă, constituie totuşi cauza primordială şi îndepărtată a naşterii Imperiului britanic. Căci dezvoltarea comerţului cu lână, nevoia de debuşeuri pentru acest comerţ, necesitatea de a-şi păstra stăpânirea asupra mărilor aveau să aducă după sine lenta transformare a unei politici insulare într-o politică navală şi imperială.

V. În zadar seniorii şi parlamentele încercară, în secolul al XIV-lea, să lupte prin regulamente şi legi împotriva jocului firesc al mecanismului economic. Se votă un statut al lucrătorilor. Orice persoană având mai puţin de şaizeci de ani era obligată să meargă la munca câmpului în schimbul unui salariu dinainte de 1347 (salariu dinaintea ciumei). Erau scutiţi numai acei care îşi câştigau existenţa practicând în mod notoriu o meserie calificată, precum şi negustorii. Lordul avea drept de întâietate la munca foştilor săi şerbi; el putea trimite la închisoare pe cei care refuzau să-l cultive domeniul.

Orice senior care accepta să plătească un salariu mai mare decât cel dinaintea ciumei era pasibil de amendă. În schimb, produsele alimentare trebuiau să fie vândute lucrătorilor la preţuri rezonabile. S-a întâmplat şi cu legea asta ce se întâmplă cu toate legile care pretind să stabilizeze salariile şi preţurile: aplicarea ei a întâmpinat mari dificultăţi. Statutul lucrătorilor rămase în vigoare până la urcarea pe tron a Elisabetei; timp de două secole toate parlamentele se plânseră că statutul este încălcat; cu toate aceste plângeri, patronii şi lucrătorii se încăpăţânară să ocolească legea. În registrele castelelor de pe vremea aceea se vede că administratorii, după ce indicau preţul plătit pentru seceriş şi treierat, ştergeau cifra înscrisă şi o înlocuiau cu o alta, mai mică. Cel dintâi preţ e fără îndoială cel veritabil; al doilea era destinat să se pună în concordanţă cu legea. Un senior spunea unui ţăran: „Salariul dumitale va fi cel din 1347, pentru că orice altă înţelegere ar putea să ne aducă neplăceri, dar vei avea dreptul să trimiţi oile la păscut pe păşunile domeniului în mod gratuit”. Un al doilea acorda altfel de avantaje şi concurenţa ducea la ridicarea salariilor. La câţiva ani după ciumă se constată că salariile agricole din toată ţara au crescut cu 50% pentru bărbaţi şi 100% pentru femei. În 1332 pământul aduce proprietarului său 20% din valoarea sa în bani; în 1350 profitul scade la 4 sau 5%.

VI. Ciuma, care a ruinat pe senior, l-a îmbogăţit pe micul arendaş. Nu numai că acesta a putut să cumpere pământuri sau să ia în arendă la preţuri convenabile, dar, pe când seniorul plăteşte mâna de lucru mai scump, arendaşul, care munceşte cu familia, nu suferă din cauza majorării salariilor. Pe piaţă, la târguri, îşi poate vinde legumele sau grâul la preţuri mai mici decât cele ale domeniului şi să realizeze totuşi un beneficiu serios. Şi zilierul e mai fericit decât înainte; dacă un senior riguros pretinde să-l impună statutul lucrătorilor, el fuge în pădure şi apoi caută să ajungă într-un alt comitat, unde nevoia de muncitori e atât de stringentă încât nu i se prea cer explicaţii amănunţite unui om care-şi oferă braţele de muncă. Astfel, în timp ce pe câmpul de bătaie arcaşul devine auxiliarul indispensabil al cavalerului, apoi învingătorul lui, pe ogoare ţăranul devine un asociat de care trebuie să se ţină seama. Mulţi se plângeau de asta: „Lumea merge din rău în mai rău – scria Gower [123] în 1375 – când ciobanii şi văcarii cer mai mult pentru munca lor decât cerea înainte un administrator. Pe vremea mea muncitorii nu mâncau pâine de grâu. Se hrăneau cu fasole sau cu grăunţe mai ordinare şi nu beau decât apă; laptele şi brânza erau adevărate trufandale pentru ei. Atunci lumea era aşa cum trebuie să fie pentru oamenii de teapa asta. Trei lucruri sunt fără milă când le laşi s-o ia razna: inundaţia, incendiul şi mulţimea oamenilor de jos. A! Vremuri, vremuri! Încotro? Căci poporul, care n-ar trebui să se ocupe decât de munca lui, pretinde să fie mai bine hrănit decât stăpânii…” În toate timpurile au existat asemenea plângeri şi tot atât de zadarnice. Fie spre bucurie, fie spre întristare, adevărul e că sistemul feudal se clătina, subminat din toate părţile. Microbul ciumei negre determinase în numai câţiva ani o emancipare pe care în secolul al XII-lea spiritele cele mai îndrăzneţe nici n-ar fi putut s-o conceapă [124].

VII. Dar înainte de a se transforma într-o inofensivă „gentry” [125], nobilimea feudală se va încarna încă timp de un secol în nişte figuri cumplite. În vreme ce seniorul mijlociu sărăceşte, prin urmare slăbeşte, câţiva mari baroni devin nişte adevăraţi mici regi. Se căsătoresc între ei şi formează o castă închisă, legată de familia regală. Regii Angliei îşi iau atunci obiceiul de a asigura fiilor lor nişte domenii foarte întinse, alcătuite prin apanaje şi căsătorii. Prinţul Negru se însoară cu fiica contelui de Kent; un alt fiu al regelui, Lionel, devine conte de Ulster; un altul, Ioan de Gând, se căsătoreşte cu moştenitoarea familiei Lancaster (prima casă ducală) şi posedă zece castele fortificate, printre care celebrul Kenilworth, smuls familiei de Montfort. Contele de March are şi el vreo zece fortăreţe; contele de Warwick şi contele de Stafford, fiecare câte două sau trei castele. Lord Percy, conte de Northumberland, posedă câteva mărci din partea de nord în numele regelui, dar şi în numele lui propriu. Toţi aceşti mari seniori întreţin companii de soldaţi, care nu mai sunt vasali, ci mercenari şi pe care îi închiriază regelui pentru războaiele sale cu Franţa. În intervalul dintre campanii, soldăţoii aceştia, care se plictisesc, jefuiesc fermele, fură caii, violează femeile, se fac stăpâni pe domenii. În zadar parlamentul dă ordin magistraţilor să-l dezarmeze. Ar trebui un sheriff foarte îndrăzneţ care să ia armele din mâna acestor tâlhari. De altfel slujba de sheriff e în decădere. Sheriff-ul din secolul al XIV-lea nu mai este un mare senior, ci de cele mai multe ori un cavaler, numit împotriva voinţei sale şi care e foarte nerăbdător să treacă anul ca să lase altuia această corvoadă. Puţin câte puţin va fi înlocuit cu judecătorul de pace, funcţionar aristocratic şi benevol, magistrat amator care va juca mai târziu, în istoria ţării, un imens şi minunat rol. Dar în secolul al XIV-lea judecătorul de pace abia apare; sheriff-ul e neputincios; bandiţii nobili, „mândri copii ai lui Lucifer”, fac din casele lor vizuini de hoţi şi îşi hărţuiesc bieţii lor vecini.