X.Războiul celor două roze

I. Sfârşitul campaniilor din Franţa face să se reverse în Anglia companii de soldaţi obişnuiţi cu prăzi bogate şi gata oricând să se pună în serviciul unei cauze, bune sau rele. Scrisorile din acea vreme sunt pline de asasinate, insurecţii, execuţii ilegale, povestite pe tonul cel mai firesc, ca nişte incidente inevitabile. Ducele de Suffolk, ducându-se la Calais, îşi vede nava controlată de un vas necunoscut; e condus la bord şi primit cu cuvintele: „Bine ai venit, trădătorule!”. După care e coborât într-o barcă şi, fără judecată, cu vreo cinci sau şase lovituri de sabie ruginită, un membru al echipajului îi taie capul. În 1450 comunele din Kent se răscoală la instigaţia unui aventurier, Jack Cade, care pretinde să i se spună Mortimer şi afirmă că este descendentul lui Eduard al III-lea [133]. Acest cap al insurecţiei se duce până la Londra, nefiind oprit decât de certurile sale cu orăşenii şi, înainte de a fi ucis, decapitează pe vistiernicul regelui şi pe un sheriff din Kent. Nobilimea era pe atunci gata să urmeze astfel de uzurpatori, pentru că regele însuşi nu-l altceva decât fiul sau nepotul unui uzurpator. Regii Lancaster o ştiu prea bine. Când Henric al V-lea, crezând că tatăl său a şi murit, pune mâna pe coroană, Henric al IV-lea, trezit din letargie, murmură: „Nu-l încă a ta şi nici a mea n-a fost niciodată…” Împotriva debilului Henric al VI-lea se ridică Eduard, duce de York, moştenitor mai apropiat al lui Eduard al III-lea, pentru că este descendent după mamă al ducelui de Clarence, pe când Lancasterii nu provin decât din mezinul Ioan de Gând. În jurul trandafiriului roşu al Lancasterilor şi al trandafirului alb al familiei de York se vor grupa seniorii războinici, fără alt ţel politic decât acela de a se îmbogăţi în urma victoriei partidei lor.

II. Luptele dintre nobilii ambiţioşi şi avizi nu stârnesc prea mult interes în ţară. Viaţa îşi continuă mersul. Se ară câmpiile, se strâng recoltele; se dezvoltă negoţul londonez. Vreo duzină de mari baroni, împreună cu prietenii şi vasalii lor şi, mai ales, bandele lor de mercenari sunt singurii care iau parte la lupte. Trebuie să dea dovadă de prudenţă şi să respecte, în toiul bătăliilor, neutralitatea oraşelor şi a satelor, căci în cuprinsul acestora oamenii sunt numeroşi şi gata să se ridice, dacă ar fi stârniţi, împotriva uneia sau alteia din cele două roze. Bătăliile care hotărăsc soarta tronului se dau între câteva mii de oameni. Ele confirmă declinul cavaleriei. De ambele părţi luptele sunt dominate de arcaşi, dar puţin câte puţin, omul, animal curajos, se obişnuieşte să înfrunte săgeţile. Baronii îi şarjează pe arcaşi şi caută lupta corp la corp, în care toporul şi sabia vor decide victoria. Astfel, bătăliile acestea, cu tot numărul lor mic de combatanţi, provoacă imense vărsări de sânge singurei clase participante la luptă. După războiul celor două roze, nobilimea engleză se va vedea redusă la câteva familii.

III. Nefericitul Henric al VI-lea nu era făcut pentru vremuri atât de aspre. Nu era de loc prost, dar nici rege nu era de loc; era un sfânt şi, în treburile pământeşti, un copil. E greu de imaginat o fiinţă mai blândă, mai respectabilă şi mai slabă. În marile războaie de pe vremea domniei sale, el n-a fost decât un spectator, lăsându-le pe seama lui Somerset şi a lui Warwick, el apărând pe scenă numai pentru a-şi lua locul într-un cortegiu sau la o hirotonisire. Trăind printre oameni care se urau, nu se gândea decât să-l împace. Căsătorit cu o scorpie, Marguerite de Anjou, se arăta faţă de ea totdeauna răbdător şi afectuos. Singurele sale plăceri erau să asculte liturghia, să studieze istoria şi teologia. Avea oroare de orice pompă şi purta haine de orăşan. În locul pantofilor cu vârfuri ascuţite pe atunci la modă printre nobili, purta pantofi cu vârf rotund, ca ţăranii. Când trebuia să-şi îmbrace mantia regală, o trăgea peste o târsână. Înainte de fiecare masă îşi spunea rugăciunea, ca un călugăr şi avea totdeauna în faţa lui o icoană cu cele cinci răni ale lui Hristos. Chesterton a remarcat că regii debili şi pioşi au lăsat monumentele cele mai durabile şi cele mai frumoase. Eduard Confesorul clădise abaţia de la Westminster; Henric al VI-lea fondă Colegiul din Eton (1440) şi construi la Cambridge admirabila capelă de la King's College. Construcţiile acestea sfârşiră prin a-l ruina. Într-o vreme când toată lumea, nobili şi negustori, se îmbogăţea, numai regele era îndatorat până peste cap. În 1451 trebui să împrumute bani pentru a celebra crăciunul şi, în ziua de bobotează, nemaiavând credit, regele şi regina nu putură lua cina. Acest suveran naiv şi parcă ireal avea să fie o pradă uşoară pentru cavalerii brutali şi fără scrupule.

IV. În 1453, Henric al VI-lea (care era nepotul bietului Carol al VI-lea al Franţei) dădu semne sigure de nebunie. Nu numai că pierduse memoria şi judecata, dar nici nu mai putea merge, nici să se ţină în picioare. Nici măcar nu înţelese că i s-a născut un fiu. Vărul său York, sprijinit de Warwick, senior puternic supranumit în acelaşi timp ultimul dintre baroni şi făuritorul de regi, se încoronă la Westminster sub numele de Eduard al IV-lea. Blândul Henric fu închis în Turn şi tratat cu omenie, după cum spun cronicarii yorkişti, lăsat în părăsire şi într-o stare de murdărie incredibilă, afirmă, dimpotrivă, cronicarii lancasterieni. „Sunteţi nedrepţi – spunea el cu blândeţe paznicilor săi – când loviţi astfel un rege încoronat”. Apoi o ceartă între Eduard al IV-lea şi făuritorul de regi repuse deodată pe tron pe Henric al VI-lea şi roza roşie. În sfârşit, Eduard, bătându-l pe Warwick, care pieri în luptă, îl ucise pe prinţul de Wales şi puse să-l asasineze chiar pe rege. După acest conştiincios masacru (1471), Eduard al IV-lea domni fără mari împotriviri până în 1483. Cu totul opus sfiosului său văr, a fost un prinţ al Renaşterii, strălucitor şi cinic. Nu se da în lături să mângâie nevestele negustorilor din City şi marea lui frumuseţe le făcea să nu fie neînduplecate. „Pe legea mea – îi spunea o văduvă bogată – pentru mutrişoara ta fermecătoare, ai să capeţi oricând douăzeci de livre”. Regele, care nu se aştepta să primească de la ea decât jumătate din sumă, îi mulţumi şi o sărută. După care i-a mai dat douăzeci de livre, „pentru că ea considera că sărutul unui rege e cea mai preţioasă bijuterie”. Mulţumită marilor negustori şi nevestelor lor, Eduard al IV-lea trăia de pe o zi pe alta, din dărnicia supuşilor săi. E de crezut că donatorii nu pierdeau nimic; avantajele şi monopolurile care le erau acordate le îngăduiau să recupereze banii de la mulţimea de cumpărători, ceea ce era o formă ingenioasă de impozit indirect [134].

V. Venirea la domnie a casei de York a fost o lovitură destul de grea dată prestigiului parlamentului. Pe când regii lancasterieni, uzurpatori, ceruseră acestuia învestitura, regii din casa de York pretindeau să domnească numai în virtutea dreptului de moştenire. De altfel, Camera Comunelor a încetat în vremea aceea să reprezinte realmente comunităţile Angliei. La început orice orăşan care plătea impozite avea drept de vot. Dar aşa cum îmbogăţirea marilor negustori transformase ghildele în cercuri închise, multe târguri cumpărau de la coroană o cartă în virtutea cărora noii veniţi erau excluşi. Dreptul de a alege pe reprezentanţii oraşului îl aveau când numai primarul şi consilierii săi, când un consiliu compus din orăşenii cei mai bogaţi. Astfel începu procesul care avea să transforme pentru multe secole atâtea circumscripţii engleze în „burguri putrede” în care alegătorii vor fi atât de restrânşi încât vor deveni uşor de corupt. Tot astfel, începând din 1430, cavalerii comitatelor fură aleşi numai de către freeholderii al căror pământ aducea un venit de cel puţin patruzeci de şilingi (circa douăzeci de lire de astăzi)[135]. Mulţi bărbaţi care până atunci votaseră se văzură astfel lipsiţi de dreptul lor.

Regimul acesta avea să ţină până la reforma electorală din 1832. El asigura puterea legală a unei clase puţin numeroase, căci în timpul alegerilor seniorii cei mai puternici exercitau o energică presiune asupra deţinătorilor de pământuri şi a prietenilor. În 1455 ducesa de Norfolk scria lui John Paston [136]: „Deoarece, din diverse motive, este necesar ca lordul vostru să aibă acum în parlament oameni de-ai lui, care să-l slujească, dorim şi vă rugăm ca, după citirea acestei scrisori, să daţi votul dumneavoastră prea iubiţilor noştri veri şi slujitori John Howard şi sir Roger Chamberlain, ca să fie aleşi cavaleri ai shire-ului. Şi îndemnaţi-l să voteze în acelaşi fel pe toţi ceilalţi pe care înţelepciunea voastră i-ar putea hotărî să procedeze astfel”. Asemenea recomandări sunt cunoscute din toate vremurile.

VI. Eduard al IV-lea lăsă doi băieţi, dintre care cel mai mare ar fi trebuit să-l urmeze la tron, dar fratele său Richard, duce de Gloucester, puse la cale asasinarea nepoţilor săi, după ce fuseseră închişi în Turnul Londrei şi deveni rege sub numele de Richard al III-lea (1483). Shakespeare i-a făcut un portret monstruos acestui cocoşat crud, curajos şi strălucit. Deşi unii istorici au încercat să-l reabiliteze pe Richard al III-lea, se pare că trebuie să-l dăm crezare lui Shakespeare. Când poporul află de dublul asasinat din Turn, sentimentul de revoltă care de multă vreme fierbea în sufletul englezilor, obosiţi de războaie civile şi uzurpări, luă o formă mai precisă. Se părea că se ivise o şansă de împăcare a celor două roze. Rămăsese un Lancaster, Henric Tudor, duce de Richmond, un adolescent slăbuţ, care din prudenţă fugise în Bretania şi care, prin mama sa, Margareta, descindea direct din Ioan de Gând. Dacă Henric ar fi putut să se căsătorească cu Elisabeta de York, fiica lui Eduard al IV-lea, cele două case s-ar fi unit. Richard, care înţelese pericolul, se strădui să-şi apropie orăşenii, convocând parlamentul şi plănui să se căsătorească el însuşi cu nepoata sa. Dar curând, Henric Tudor, plecând din Harfleur, debarcă la Milford Haven cu două mii de soldaţi, englezi refugiaţi şi aventurieri bretoni. Ţara Galilor se pronunţă în favoarea lui pentru că familia Tudor era galeză. Se întâlni cu Richard la Bosworth (1485). Soarta bătăliei fu decisă de marii seniori Stanley din Lancashire, care se pronunţară pentru Henric, pentru că lordul Stanley, în a doua lui căsătorie, avea de soţie pe mama acestuia. Richard se aruncă vitejeşte în învălmăşeală, doborî mai mulţi luptători, dar fu şi el ucis. Coroana pe care o purta în timpul bătăliei şi care căzuse într-un tufiş fu găsită după încetarea bătăliei şi pusă de Stanley pe capul fiului său vitreg, care deveni regele Henric al VII-lea. „Astfel vom uni roza albă şi roza roşie. Dea Domnul, care a privit atâta timp cu mânie ura lor, să se însenineze cerul după această fericită unire. Anglia a fost multă vreme necugetată şi s-a mutilat ea însăşi… O! Fie ca astăzi, Richmond şi Elisabeta, moştenitori legitimi ai celor două case regale, să se unească prin sfânta voinţă a Domnului”. Căsătoria avu loc în anul următor. Războiul celor două roze se terminase.