IX.A doua parte a războiului de o sută de ani

Richard al II-lea (1377-l399),

Henric al IV-lea (1399-l413),

Henric al V-lea (1413-l422),

Henric al VI-lea (1422-l461).

Englezii izgoniţi din Franţa.

I. Regele-copil, al cărui curaj dovedit în piaţa târgului din Smithfield l-au admirat nobilii şi orăşenii şi pe care armata ţăranilor revoltaţi îl urmase cu un respect religios, deveni un adolescent veleitar şi sfârşi prin a muri în închisoare, dispreţuit de cei mari şi uitat de popor. Totuşi, Richard al II-lea avusese calităţi: era viteaz, foarte inteligent; el a putut să spună groaznicilor săi unchi: „Vă mulţumesc pentru serviciile voastre din trecut, my Lords, dar nu vi le mai solicit pentru multă vreme”. El a încercat în mod leal să facă pace cu Franţa. A înţeles ce pericol prezentau pentru monarhie preaputernicii duci cu apanaje şi a încercat să fie un rege energic în maniera de mai târziu a Tudorilor, dar poporul nu suferise încă destul pentru a-l sprijini împotriva celor mari şi, de altfel, după represiunea din 1381, ţăranii nu mai aveau încredere în el. Biserica, neliniştită din cauza ereziilor, ar fi mers cu oricine i-ar fi dat mijloacele de a le domoli, dar şi în această privinţă înţelepciunea lui Richard şi toleranţa sa îl deserveau. Bunele sale intenţii erau intermitente, accesele sale de voinţă violente şi scurte, favoriţii săi rău aleşi.

II. Richard a fost căsătorit cu două prinţese: prima a fost Ana de Boemia, prin al cărei anturaj s-au răspândit la Praga ereziile lui Wyclif, dând naştere mişcării protestante a husiţilor; a doua a a fost o franceză, Isabela, fiica lui Carol al VI-lea cel Nebun, ceea ce a displăcut englezilor, care nu erau de acord cu politica francofilă a lui Richard al II-lea şi regretau vremurile când arcaşii de la Crécy şi Poitiers se întorceau în satele lor încărcaţi de prăzi. Richard, după ce a domnit în mod înţelept şase ani, s-a lăsat ispitit de despotism. A izbutit să umple parlamentul cu protejaţi de-ai lui şi a impus, sub ameninţarea mercenarilor săi, să i se aprobe un impozit asupra lânei pe toată durata vieţii. Şi de atunci n-a mai convocat Camerele. Reuşita acestei politici i-a sucit capul. L-a exilat pe fiul lui Ioan de Gând şi, la moartea bătrânului duce de Lancaster, i-a confiscat moştenirea. Ceea ce a însemnat că-l provoca pe vărul său la revoltă. Lancaster a trăit câtva timp la Paris, pregătind o lovitură de stat. Îndată ce el a debarcat în Anglia, Richard s-a văzut părăsit de toţi şi, în cele din urmă, aruncat în închisoare. Parlamentul, succesor al Marelui Consiliu, îl alese rege pe Henric de Lancaster, pe care cei doi arhiepiscopi l-au încoronat îndată sub numele de Henric al IV-lea.

III. Henric al IV-lea nu era un rege legitim; îşi datora coroana parlamentului, nobililor şi bisericii. Astfel încât a trebuit să menajeze aceste trei puteri mai mult decât au făcut-o regii normanzi sau angevini. Bisericii i-a acordat în 1401, prin statutul De Heretico Comburendo, dreptul de a-l arde pe eretici. În timpul celor şaizeci de ani de domnie a Lancasterilor, puterea parlamentului, atât de ameninţată de Richard al II-lea, nu va înceta să crească. Primul rege din dinastia Lancaster, Henric al IV-lea, ştie că-l un uzurpator şi nu îndrăzneşte niciodată să opună rezistenţă Camerei Comunelor.

Al doilea, Henric al V-lea, îşi petrece o mare parte din domnie în afara Angliei şi lasă prematur tronul unui copil de vârstă fragedă. Henric al VI-lea, când va deveni adolescent, va fi un suveran slab, pe jumătate nebun. Astfel o vreme îndelungată, din cauza slăbiciunii regelui, a absenţei sau a temerilor sale, parlamentul este arbitrul situaţiei. „În faţa unor puteri rebele şi instabile, Camera Comunelor, singura putere permanentă şi larg naţională, primeşte prin forţa împrejurărilor un rol de arbitru. Aceşti purtători ai unor titluri litigioase nu pot cere decât din partea ei un credit precar. Timidă încă, nesigură, uimită de rolul care-l revine şi pe care nu l-a urmărit, ea exercită vreme de mai bine de un secol o autoritate preponderentă. Arhivele sale se umplu de precedente; analele se ilustrează prin revendicări, regulamentul ei se îmbogăţeşte cu practici liberale: pure forme, fără îndoială şi care nu conţin – ele singure – substanţa libertăţii politice (ceea ce s-a văzut foarte bine în secolul următor, sub domnia Tudorilor), dar care perpetuează, ca să spunem astfel, aparatul, astfel încât, în ziua când circumstanţele devin din nou favorabile, el e gata montat şi la îndemână”.

IV. După un larg armistiţiu, în 1415 Henric al V-lea reîncepe războiul cu Franţa. Adevăratul său ţel era ca spiritele turbulente din propria sa ţară să fie preocupate de un război în afara graniţelor. Agitaţia religioasă a lollarzilor se transforma într-un război civil. Era necesară o diversiune şi cronicarii spun că episcopii au cerut-o. Regele însuşi avea ambiţii mari: visa să pună capăt schismei de la Avignon [130] şi să întreprindă o cruciadă ca şef al unei ligi occidentale. Oricare ar fi fost scopul său, mijloacele pe care le-a folosit sunt de nejustificat. Găsind Franţa sfâşiată de conflictele dintre facţiunile de Orléans şi Burgundia şi guvernată, în numele unui rege nebun, de un prinţ moştenitor lipsit de prieteni, reînvie cu cinism pretenţiile lui Eduard al III-lea la tronul Franţei. Or, indiferent care ar fi fost drepturile lui Eduard al III-lea, destul de contestabile şi ele, acelea ale lui Henric al V-lea, care nu era nici măcar moştenitorul cel mai direct al străbunicului său, erau aproape nule. O ştia atât de bine el însuşi încât, după o primă intervenţie diplomatică, ceru să i se dea doar, o dată cu mâna Caterinei, fiica lui Carol al VI-lea, Normandia, Touraine, Anjou, Maine şi Ponthieu. Pretenţiile erau prea absurde pentru a fi aprobate chiar de o ţară într-o stare atât de nenorocită ca aceea în care se afla atunci Franţa. Războiul deveni inevitabil.

V. A doua parte a războiului de o sută de ani seamănă miraculos cu prima parte. S-ar zice că un fel de obsesie îl împinge pe Henric al V-lea să imite campania pornită de străbunicul său. Ca şi acesta, el debarcă în Normandia. Nu are decât două mii cinci sute de călăreţi înarmaţi, însoţitorii lor şi opt mii de arcaşi. În total, împreună cu slugile şi cărăuşii, nu mai mult de treizeci de mii de oameni. Pune mâna pe Harfleur, marele arsenal al Vestului, în pofida unei curajoase apărări, apoi, trimiţându-l delfinului o provocare, se hotărăşte să se îndrepte spre Calais şi să treacă Somme, la Blanche-Tache, vadul de la Crécy. Era o încercare îndrăzneaţă, dar nobilimea franceză era împărţită; fără îndoială că ea va lăsa englezilor cele opt zile de care aveau nevoie ca să ajungă până la Calais. „Esenţialul era să nu răscoale populaţia pe drumul său de trecere. Aşa că regele execută ad litteram frumoasele ordonanţe ale lui Richard al II-lea cu privire la disciplină: interdicţia de a viola, de a jefui bisericile, sub pedeapsa spânzurătorii; interdicţia de a striga: Havoc! (jefuieşte), sub pedeapsa tăierii capului; aceeaşi pedeapsă e prevăzută pentru acel care fură pe un negustor sau un vivandier; ascultare faţă de căpitan; încartiruirea la locul indicat, sub pedeapsa închisorii şi a pierderii calului etc…” Găsind vadul apărat, Henric urcă mai sus şi dădu peste armata nobilimii franceze la Azincourt. Bătălie înfiorătoare, în care o trupă de cavaleri feudali, foarte vitează, dar care nu învăţase nimic şi nu ţinea seama de lecţiile lui Du Guesclin, se lăsă străpunsă de arcaşi şi tăiată în bucăţi de armata regelui englez. Zece mii de francezi pieiră în această luptă, una dintre cele mai sângeroase din evul mediu (1415).

VI. După această bătălie, cât şi datorită trădării celor din casa de Burgundia, care-l deschiseseră porţile Parisului, Henric deveni stăpânul Franţei de nord. Se căsători cu Caterina în biserica Sf. Ioan din Troyes şi semnă acolo un tratat prin care era recunoscut ca moştenitor al tronului Franţei la moartea lui Carol al VI-lea şi ca regent în timpul vieţii regelui. Trebuia să guverneze împreună cu un consiliu francez şi să păzească toate cutumele vechi. Titlul său, atât timp cât va trăi Carol al VI-lea, trebuia să fie: Henric, regele Angliei şi moştenitorul Franţei. Dar după câţiva ani muri, în pădurea de la Vincennes, probabil de dizenterie, lăsând un fiu în vârstă de un an. Henric al V-lea a rămas în ochii englezilor un rege mare, el i-a condus la noi victorii şi avea reale virtuţi personale. Era generos, curtenitor, sincer religios, cast şi loial. Vorbea puţin şi răspundea numai: „Imposibil” sau: „Se face”. Cumpătarea lui, remarcabilă în vremuri atât de aspre, nu-l împiedica să fie de o cruzime nemiloasă când o cereau interesele ţării şi ale coroanei. Plăcuse poporului atât prin părţile sale bune cât şi prin cele rele. Ar fi fost, fără îndoială, un mare om de stat dacă ar fi rezistat ispitei de a se lansa în campania împotriva Franţei, care, după atât de mari succese, s-a terminat cu un dezastru.

VII. Există o simetrie completă între cele două părţi ale războiului de o sută de ani. După Crécy, înfrângere a rutinei feudale, Franţa dăduse naştere unui soldat realist: Du Guesclin. După Azincourt, ea e salvată de bunul-simţ şi credinţa Ioanei d'Arc. Când micul Henric al VI-lea deveni, încă în leagăn, în 1422, regele Angliei, delfinul Franţei păru să fi pierdut partida. Carol al VI-lea murise două luni după duşmanul lui; unchii micului Henric al VI-lea, ducele de Bedford, regent al Franţei şi ducele de Gloucester, socoteau să-l încoroneze rege al Franţei la Reims îndată ce va împlini vârsta când va putea pronunţa formulele sacramentale; nu se vedea cine i-ar fi putut împiedica. Din 1422 până în 1429, delfinul Carol, fără regat, fără capitală, fără bani, fără soldaţi, rătăci prin cele câteva provincii care-l rămăseseră. I se spunea în derâdere: regele din Bourges. Era el oare delfinul? Mulţi se îndoiau de originea sa, chiar şi el însuşi. Bedford, stăpân peste nordul Franţei, porni să cucerească centrul şi asedie Orléans. Carol se gândea să se retragă până în Dauphiné. Se părea că venise sfârşitul.

VIII. Şi totuşi, dominaţia englezilor în Franţa era şubredă şi artificială. Rezultantă nu a unei forţe reale, ci a neînţelegerii dintre francezi, avea să se spulbere la prima lovitură. Istoria Ioanei d'Arc este în acelaşi timp miracolul cel mai surprinzător al tuturor timpurilor şi suita cea mai raţională de acte politice. Planurile pe care le dictează Ioanei vocile sale sunt simple şi geniale: „Să i se dea delfinului încrederea în el însuşi, să se elibereze Orleans; Carol să fie încoronat la Reims; Ioana, în scurta ei viaţă (1412-l431), nu va avea timp decât să aducă la îndeplinire aceste trei acţiuni, dar ele ajung”. După încoronarea lui Carol, niciodată Henric al VI-lea nu va mai putea fi regele legitim al Franţei. De altfel, impulsul fiind dat, poporul îl urmează. Emoţia pe care o stârnesc victoriile Ioanei şi ale lui Dunois, mila, oroarea pe care o provoacă procesul şi martirajul ei trezesc în Franţa ura faţă de invadator. În zadar Bedford îl încoronează pe Henric la Notre-Dame din Paris, în zadar partida burgundă şi Sorbona (care, prin consultaţiile sale, îngăduise arderea Ioanei) primesc pe micul rege englez cu mari demonstraţii. Delfinul câştigă teren. Casa de Burgundia se ceartă cu Anglia. Parisul însuşi sfârşeşte prin a alunga garnizoana engleză. Normandia este eliberată. La moartea lui Carol al VII-lea (1461), englezii nu mai posedă în Franţa decât Calais, pe care-l vor păstra încă o sută de ani, ca un Gibraltar al Canalului Mânecii.

IX. Este demn de observat că, tot astfel cum consideră victoria franceză de la Bouvines ca o bătălie norocoasă pentru Anglia, istoricii englezi sunt astăzi de acord s-o admire pe Ioana d'Arc şi să considere că ea a salvat ţara lor de despotism. Dacă n-ar fi fost ea, regele Angliei ar fi stat la Paris şi, sprijinit de armata franceză, îmbogăţit în urma impozitelor percepute în Franţa, ar fi refuzat să suporte controlul supuşilor săi. Mulţumită ei, s-a spulberat periculosul vis al unui imperiu continental în care s-au complăcut atâta vreme suveranii englezi. Îndelungaţii ani de luptă au produs şi alte rezultate durabile. În ambele ţări, sentimentul naţional, emoţie nouă şi puternică, se născuse în contact cu un popor străin [131]. Oamenii din Rouen, Orléans, Bourges şi Bordeaux, atât de deosebiţi unii de alţii şi atâta vreme duşmani, simţiseră totuşi că aveau ceva comun care-l separa de „godoni” [132] (nume pe care Ioana îl dăduse englezilor). Aceştia, pe de altă parte, aveau de aci înainte şi în ciuda înfrângerii finale amintirea măreţelor fapte făurite în comun. Totuşi, între Franţa şi Anglia se născuse o ură care avea să dureze, cu oarecare intermitenţă, până la finele secolului al XIX-lea şi să lase în sânul maselor populare ale celor două ţări o ereditară şi invincibilă neîncredere.