Concluzii

I. Există numeroase trăsături asemănătoare între secolul al XVIII-lea englez şi secolul al XVIII-lea francez. În ambele ţări libertinajul şi cinismul se amestecă cu sentimentalismul. Dar temperamentele celor două popoare, modelate de climat şi de istorie, rămân profund deosebite. E greu să-şi imagineze cineva în Franţa anului 1760 un doctor Johnson, mare reacţionar tory, care-şi proclamă pasiunea lui pentru ierarhii, ura sa faţă de libertate, „noţiune bună doar să amăgească poporul” şi care totuşi este prietenul lui Burke, comeseanul lui Wilkes, admiratorul lui Fox. Protestantul puritan, specie rară în Franţa şi care nu exercită nici un fel de influenţă, rămâne în structura Angliei unul dintre elementele cele mai importante. Religia lui colorează religia tuturor claselor, chiar şi a acelora care în alte ţări erau pe atunci cele mai puţin religioase. Să se compare viaţa unei Adrienne Lecou-vreur sau aceea a unei Sophie Amould cu aceea a unei Mrs. Siddons, actriţă emoţionantă, virtuoasă, respectată şi totdeauna puţin solemnă. Dacă în epoca lui Carol al II-lea şi în beţia Restauraţiei s-a putut crede că Anglia a fost convertită la cinism, pe vremea regentului [35], cu toate îndrăznelile câtorva dandys, Anglia evanghelică şi-a reluat întreaga sa supremaţie. E ciudat să observi în sufletul lui Byron, pe moarte, triumful simbolic al unui calvinism ereditar, care şi-a înfipt adânc rădăcinile, asupra cinismului său de esenţă pur intelectuală.

II. Cele mai importante trei fenomene din perioada 1688-1815 sunt: a) trecerea de la o guvernare monarhică, în care parlamentul nu avea decât un rol legislativ, la o guvernare oligarhică, în care parlamentul este, contrar părerilor lui Montesquieu şi izvorul puterii executive. Trecerea se face graţie inventării (sau mai curând a apariţiei spontane) a cabinetului răspunzător în faţa Camerelor, invenţie care face posibilă alternanţa paşnică a partidelor; b) războiul cu Franţa, care are drept prim obiectiv să împiedice formarea pe continent a unei hegemonii de temut pentru Anglia – fie din partea lui Ludovic al XlV-lea, fie din partea lui Napoleon – şi, ca al doilea obiectiv, să asigure Angliei supremaţia pe mare; în sfârşit, ca o consecinţă indirectă, abia dorită, formarea unui nou imperiu colonial; c) revoluţia agricolă şi industrială, care, atât prin faptul că a ruinat pe micii proprietari, cât şi prin faptul că a masat în oraşe un proletariat, a făcut inevitabilă o revoluţie politică. „Oricărei forme economice îi corespunde un regim.”Ü Economia pastorală comportă o guvernare familială sau tribală; economia agricolă primitivă presupune un oarecare mod de feudalism, pentru că agricultorii, fiind răspândiţi, au nevoie să fie apăraţi; epoca negustorilor este aceea a plutocraţiei; epoca industriei va fi, cel puţin în secolul ai XlX-lea, aceea a democraţiei.

III. În secolul al XVIII-lea puterea aparţinuse în Anglia unei clase mixte, formată din aristocraţie (provenită din feudalitatea defunctă) şi din plutocraţie, abia născută. Această clasă unică, divizându-se, a dat naştere la două partide. În 1800, din 658 de membri ai Camerei Comunelor 487 erau numiţi de aceasta. Am arătat că regimul fusese acceptat pentru că acei care-l reprezentau păstrau contact cu ţăranii, pentru că instituţiile locale atenuaseră într-o oarecare măsură nedreptăţile şi, în sfârşit, pentru că acest grup de privilegiaţi era accesibil talentului sau cel puţin succesului. Sistemul avea avantajul că determina clasele diriguitoare să accepte autoritatea parlamentului. Dacă în secolul al XlX-lea, parlamentul, devenit mai democratic, nu se va iovi niciodată de vreo prejudecată a elitei engleze în defavoarea lui, aceasta se dato-reşte faptului că elita căpătase obişnuinţa încă în secolul al XVIII-lea să-L considere drept casa ei. Aceasta este una din cauzele, poate cea mai importantă, a succesului repurtat în Anglia de parlamentarism; care în altă parte a eşuat complet din lipsa unor astfel de rădăcini. Dar acest monopol aristocratic a încetat să mai fie viabil atunci când revoluţia industrială, masând pe muncitori în oraşe, a comprimat în volume mici forţe imense, care au trebuit să găsească vreo supapă deschisă, în lipsa căreia ar fi făcut să sară regimul în aer. Squire-li Camerei nu mai duc nici acelaşi trai, nu mai au nici acelaşi mod de gândire ca muncitorii din Birmingham sau din Leeds. Ce poate fi o „parohie” în ochii unui locuitor al slums-urilor? Populaţia Angliei dublân-du-se în şaizeci de ani, tineretul oare în 1815 popula marile oraşe n-a cunoscut niciodată viaţa rurală care a dat naştere constituţiei ţării şi care o explică. E firesc ca tineretul acesta să fie cuprins de nelinişte, de irascibilitate şi să pretindă reforme.

IV. Nelinişte şi irascibilitate cu atât mai vii cu cât temerile trezite de revoluţia franceză au făcut aristocraţia engleză mai puţin suplă şi mai puţin înclinată spre compromisuri. Contagioasă, agresivă, revoluţia a trezit în Anglia resentimente durabile. Războaiele pe care le-a provocat au tulburat dezvoltarea normală a ţării. Oraşele engleze s-au mărit într-un moment în care guvernul, preocupat de război, nu a putut impune arhitecţilor regulile de igienă care ar fi fost indispensabile. Orice perioadă de transformări şi de invenţii atrage mai întâi după sine mari nenorociri, dar mizeria celor săraci, care a fost atunci insuportabilă, ar fi putut în mare măsură să fie evitată, mai ales la ţară. Astfel că au existat vii nemulţumiri. Monarhia însăşi îşi pierduse orice prestigiu. A doua zi după victoria din 1814, regentul a fost huiduit pe străzile Londrei. Loialismul naţional a sprijinit multă vreme partidul tory împotriva căpcăunului corsican; pacea va da frâu liber conştiinţelor şi nemulţumirile acumulate timp de douăzeci şi cinci de ani vor ţâşni sub forma unor insurecţii.

V. Guvernul nu avea forţa necesară pentru a putea să reziste unei presiuni populare. E adevărat că dispunea de cea mai mare flotă din lume, dar cu flota nu se poate menţine ordinea internă. După război, armata va trebui parţial lăsată la vatră, iar partea menţinută sub arme va fi de-a dreptul incapabilă să cuprindă toată ţara. Yeomanry nu mai răspunde la apel; constables voluntari refuză să presteze jurământ; magistraţii sunt dezarmaţi. Se va vedea că Anglia va scăpa totuşi de ciocnirile sângeroase şi fără rost ale unei revoluţii şi ale unei reacţii. Trei forţe îi vor asigura această imunitate: puterea opiniei, care, prin presă, jurii, asociaţii, va impune unui parlament oligarhic reformele necesare; existenţa în partidul whig (graţie influenţei durabile a lui Charles James Fox) a unor elemente liberale destul de mândre de privilegiile naşterii pentru a ceda cu largheţe privilegiile politice, destul de nobile pentru a fi populare; în sfârşit, curentul evanghelic, care a îmblânzit moravurile şi a abătut patimile. Independenţa judecătorilor, trufaşul liberalism al whigilor şi milostenia creştină vor îngădui ţării să treacă fără război civil prin perioada cea mai dificilă a istoriei sale.