IX.Revoluţia sentimentală

I. „Spiritul secolului al XVIII-lea consta în ordine şi unitate; era desăvârşit; era simplu. Literatura şi arta sa constituie limbajul unei societăţi de bărbaţi şi femei care se mişcau înăuntrul unui singur sistem de idei, care se înţelegeau unii pe alţii şi care nu erau chinuiţi de nici o problemă angoasantă sau tulburătoare… Clasicii alcătuiau francmasoneria lor”. S-a văzut la timpul său că această descriere, destul de acceptată în general, nu dezvăluie decât superficial ideile şi moravurile. Nu pare verosimil ca spiritele umane să nu fi fost tulburate de nici o problemă angoasantă. Deşi Gibbon şi Johnson sunt adevărate spirite ale secolului al XVIII-lea, pasiunile lor profunde sunt foarte violente; este adevărat că ei se străduie să justifice aceste pasiuni prin explicaţii raţionale şi să dea ideilor lor o formă clasică. Dar echilibrul intelectual pe care cei mai înţelepţi dintre aristocraţi şi burghezi îl căutau atunci, întocmai ca scriitorii, nu putea satisface clasele, mult mai numeroase, cărora revoluţia agricolă şi industrială le distrusese echilibrul economic şi care aveau nevoie de o credinţă religioasă sau politică pentru a se sustrage insuportabilei realităţi.

II. Biserica anglicană era ea însăşi prea raţionalistă pentru a satisface sufletele înfocate şi suferinde. Teologii anglicani ai secolului al XVIII-lea se străduiau înainte de toate să demonstreze că nu există nici un motiv de conflict între religie şi raţiune. Providenţa a vrut ca morala lui Hristos să fie şi calea cea mai sigură de mântuire lumească. William Paley (1743-1803), atât de iubit de părintele lui Shelley şi de atâtea spirite avide de certitudini liniştitoare şi simple, este tipul acelor filozofi optimişti care demonstrează existenţa lui Dumnezeu aşa cum ar demonstra orice teoremă de geometrie. Biserica anglicană devenise atunci o biserică „de clasă”. Episcopii aparţineau aproape toţi familiilor aristocratice, whig sau tory, după partidul care se afla la putere. Clerul subaltern era ales când de rege, când de squire-ul local. Din unsprezece mii de parohii, cinci mii şapte sute erau la dispoziţia „patronilor”. Fireşte că aceştia propuneau oameni din mediul lor social şi adesea din familia lor: fii, nepoţi, veri. Pastorii anglicani nu aveau nevoie să treacă printr-un seminar spre a fi hirotonisiţi. Cea mai umilă diplomă din Oxford sau Cambridge ajungea. Cultura lor, dacă aveau vreuna, era mai mult clasică decât creştină. Erau gentlemeni, cu gusturile şi defectele – ca, de altfel şi cu virtuţile – clasei lor. Nimeni nu era surprins dacă întâlnea un pastor vânător pasionat. Deseori era judecător de pace şi se afla pe banca magistraţilor alături de unchiul şi verii săi. Astfel armatura religioasă a ţării sublinia şi dubla armatură politică. În una ca şi în cealaltă, clasa moşierilor forma principalul element. Biserica Angliei se găsea astfel asociată cu puterea locală a claselor stăpânitoare, dar pierdea orice contact cu clasele populare. Mulţi rectori [32] bogaţi nu se aflau la reşedinţa lor: erau „pluralist!”, adică titulari ai mai multor venituri ecleziastice şi înlocuiţi pretutindeni de vicari săraci. În 1812, din unsprezece mii de titulari, şase mii nu erau rezidenţi. Chiar şi vicarul se străduia să ducă un trai de gentlemen şi să intre în graţiile squire-ului, ca să-l aleagă într-o zi titular.

III. Dacă religia „blândă şi raţională” a anglicanilor din secolul al XVIII-lea convenea de minune părţii celei mai fericite a naţiunii, ea nu aducea nici o hrană spirituală muncitorilor şi ţăranilor, înăcriţi şi frământaţi de sărăcia lor. Revoluţia agricolă şi revoluţia industrială creau un sentiment de nedreptate şi de nesiguranţă. Unor suflete rănite şi nefericite, argumentele raţionale cu privire la existenţa unui Dumnezeu abstract nu le puteau ajunge. Sectele disidente şi non-conformiste, mai egalitare, cuceriseră odinioară masele. Dar, la începutul secolului al XVIII-lea, cele trei vechi denumiri (presbiterieni, independenţi, papişti) nu mai spuneau prea mult. Prigoana aţâţă credinţa; toleranţa o adoarme. Deşi mai existau legi împotriva disidenţilor, ele nu mai erau aplicate. „Conformism ocazional” era tot ce li se cerea pentru a le îngădui să facă parte din corporaţii şi municipalităţi. Dogma calvinistă a predestinaţiei, religie înspăimântătoare care-l marcase atât de profund pe scoţieni, se atenuase în ţara aceasta a compromisurilor. Mai existau, fără îndoială, calvinişti convinşi în Anglia, dar aceştia, fiind siguri că ei erau „aleşii”, nu făceau nici un fel de prozelitism.

IV. „Posibilul este aproape de necesar”. Deoarece existau numeroase suflete în rândurile claselor mijlocii şi sărace care aveau nevoie de o religie mai înflăcărată şi deoarece disidenţii şi anglicanii se dovediseră la fel de neputincioşi ca să satisfacă această nevoie, trebuia să se găsească un om care să dea maselor populare o astfel de religie. Acest om a fost John Wesley. La începutul vieţii sale fusese, la Oxford, un anglican tolerant, care considera credinţa un consimţământ raţional. Dar această doctrină nu-l satisfăcea pe deplin. „Raţiunea încetează oare vreodată să raţioneze?

— Se întreba el.

— Cum poţi fi sigur că ai găsit în sfârşit adevărul şi mântuirea? Oare n-am putea simţi harul? Pentru a-l dobândi, nu trebuie să-l căutăm cu mai multă ardoare?” În 1726 Oxfordul a văzut cu surprindere câţiva tineri înfiinţând un Holy Club (Club al sfinţeniei), ai cărui membri posteau, se rugau, îi vizitau pe săraci, predicau în plină stradă şi îşi mărturiseau unul altuia păcatele. Lumea şi-a bătut joc de Wesley şi de prietenii săi, care au fost botezaţi „metodişti”. Porecla aceasta avea să devină denumirea unei biserici care numără astăzi milioane de credincioşi. În zadar părintele lui Wesley, rector anglican, l-a rugat pe fiul său să renunţe la nebuniile lui şi să fie urmaşul său la parohie, John Wesley se simţea chemat pentru o misiune mai înaltă: aceea de a converti la creştinism o lume cuprinsă de moleşeală.

V. Timp de câţiva ani a avut o viaţă agitată. Mai întâi a plecat cu fratele său în coloniile americane. Ascultându-l povestirile despre nenorocirile prin care a trecut, se poate ghici că a fost un temperament violent şi senzual. Ardoarea pe care John Wesley o punea în convertirea unor femei tinere şi drăguţe ţinea de cel mai sincer zel religios, dar şi de dorinţi fizice, de care, poate, nici el nu-şi dădea seamă. Creştinilor din colonii nu le plăcea această religie agresivă, predicile acestea personale şi aprige. Respins de ei, Wesley trebui să se întoarcă în Anglia. Încă nu-şi găsise calea. „Am fost în America ca să-l convertesc pe indieni, dar cine mă va converti pe mine?” Pe vas intră pentru prima oară în contact cu membrii unei secte germane, „fraţii moravi” [33] şi crezu că a găsit la ei ceea ce căuta. A plecat în Germania să viziteze comunităţile morave, dar a socotit credinţa lor prea senină. Sufletul lui Wesley avea nevoie de ceva mai înfocat. Într-o zi (24 mai 1738), într-un fel de revelaţie, întrevăzu adevărata credinţă, care este o legătură vie şi nu o operaţie a raţiunii. Atunci şi-a dat seama că adevărata sa misiune era de a-l aduce pe oameni în starea de transă şi de comuniune totală cu Dumnezeu. El a încercat mai întâi să predice în biserică, dar violenţa sa nu le plăcu episcopilor, care-l alungară de la amvoanele consacrate. Unul dintre prietenii săi, Whitefield, l-a adus la Bristol şi acolo, pentru prima oară, a predicat în aer liber, în faţa unui auditoriu popular şi a avut un extraordinar succes.

VI. Atunci a început pentru el o viaţă de adevărat predicator. Cei doi prieteni, Wesley şi Whitefield, vorbeau oamenilor pe câmp, în hambare, în mahalalele muncitoreşti. John Wesley singur a ţinut patruzeci de mii de predici şi a parcurs două sute cincizeci de mii de mile. La început a fost uneori prost primit de mulţimea ostilă; dar foarte curând s-a răspândit zvonul despre uimitoarele convertiri pe care le făcea. Influenţa sa fizică era surprinzătoare. Bărbaţi şi femei tremurau, leşinau, apoi se trezeau pătrunşi de sfântul duh. Cât despre Wesley, călătorind pe orice vreme, dormind pe apucate, ducând o viaţă care pe oricine altul l-ar fi ucis, îşi putea, în sfârşit, stăpâni un temperament mai mult decât omenesc. Cum îşi concepea el misiunea? Ar fi vrut să rămână în cadrul bisericii anglicane şi să-l injecteze mai multă vigoare. Se credea un anglican perfect, dar care-şi îndeplinea datoria ceva mai bine decât ceilalţi. Dar episcopii rezonabili şi aristocraţi din 1750 nu puteau să vadă decât cu dispreţ şi plictiseală acele mitinguri în aer liber şi acele mulţimi nervoase. Nu numai că i-au închis lui Wesley uşile bisericilor, dar au refuzat să-şi asume predicile lui şi să-l hirotonisească pe predicatorii săi. Abia spre sfârşitul vieţii, Wesley, pierzându-şi speranţa să se mai împace cu biserica statornicită, s-a resemnat să hirotonisească el însuşi pe preoţi şi prin aceasta a fondat, fără voia lui, secta disidentă a metodiştilor wesleyeni, care în 1810 număra două sute treizeci de mii de membri.

VII. Influenţa metodismului asupra atitudinii religioase a poporului englez a fost imensă. Pentru mii de suflete şi pentru cei care aveau cea mai acută nevoie, religia a recăpătat viaţă. Ca şi primii puritani, cei dintâi wesleyeni condamnau filozofia indulgentă şi voluptoasă a epocii lor. Ei au contribuit la menţinerea tradiţiei duminicii engleze. Pentru a lupta împotriva unei concurenţe sentimentale care-l înspăimânta, ei au întârziat emanciparea catolicilor. În biserica anglicană însăşi, această mişcare „evanghelică” a invadat toată Biserica de jos. Pastorii anglicani evanghelici, ca şi predicatorii lui Wesley, au pornit în popor. Sectele disidente, înfricoşate de progresele wesleyenilor, au renunţat la pioasa lor anarhie şi s-au grupat în biserici. Toate religiile au devenit mai emoţionale. Deoarece creştinismul absorbea prin această „trezire” forţele vii ale celor sărmani, aceştia au fost mai puţin ispitiţi decât plebea de pe continent de doctrinele revoluţionare. Sărăcia şi inegalitatea au fost privite în Anglia, cel puţin o vreme, ca nişte plăgi trimise de Dumnezeu, care aduceau în schimb fericirea interioară şi mântuirea. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, aristocraţia şi marea burghezie engleză au putut fi cinice, imorale şi adesea atee; clasele populare respectau Biblia.

VIII. Revoluţia sentimentală n-a fost numai religioasă. În Anglia, ca şi în Franţa, secolul al XVIII-lea a început prin cultul unei civilizaţii rafinate, dar artificiale, apoi a descoperit complexitatea omului, puterea sentimentului şi a dorit întoarcerea la natură. Pe când Fielding a privit oamenii de pe poziţia unui mare romancier clasic, Richardson, ca şi Rousseau, a zugrăvit neliniştile şi pasiunile lor şi a descoperit printre cei dintâi farmecul echivoc al unui amestec de moralitate şi senzualitate. Goldsmith, apoi Sterne au introdus moda unei sensibilităţi molcome, liniştite, „un tremolo continuu”, un umanitarism nou. Scott a permis cititorilor săi evadarea în trecut. După poezia mondenă a urmat o poezie intimă şi mistică; Cowper, Wordsworth, Blake, Coleridge au pregătit şi au vestit romantismul. Ei sunt deja romantici, căci nu au existat frontiere precise între cele două înfăţişări ale secolului, iar doctorul Johnson era încă tânăr în anul în care Richardson a publicat Pamela. Când a izbucnit revoluţia franceză, dacă ea i-a surprins pe unii filozofi politici ca Burke, i-a emoţionat însă pe câţiva dintre cei mai mari poeţi englezi. Shelley a luat apărarea principiilor ei; Byron, aflând de victoria lui Wellington la Waterloo, a scris: Well, I am damned sorry for it [34]. În ambele ţări tineretul a fost încercat de dorinţa unei reînnoiri. Tineretul francez a transformat o societate prin acţiunile sale şi Europa prin războaiele sale. Această transformare reală l-a scutit de evaziunea literară. Tineretul englez, dimpotrivă, s-a simţit oprimat într-o societate al cărei cadru devenise mai rigid de frica iacobinismului. El a evadat în imaginaţie; ba a evadat chiar de-a binelea, Italia primindu-l pe marii rebeli ai romantismului englez. G. K. Chesterton a remarcat că acest sfârşit al secolului al XVIII-lea, care în Franţa revoluţionară a produs pictura atât de clasică a lui Boilly şi David, a fost în Anglia epoca viziunilor romantice ale lui Blake, că Keats şi Coleridge l-ar fi surprins desigur pe Danton şi că, dacă Comitetul Salvării Publice nu l-ar fi executat pe Shelley ca aristocrat, l-ar fi închis ca nebun. Nici o epocă n-a îngăduit să se observe mai bine caracterul „complimentar” al oricărei activităţi artistice. Una din cele două ţări a făcut o revoluţie politică; cealaltă o revoluţie estetică. Scriitorii englezi „îl plâng pe prizonier, dar nu simt nici o dorinţă să dărâme Bastilia”.

IX. Diferitele revoluţii din secolul al XVIII-lea – industrială, politică, sentimentală – îşi găsesc oglindirea în limbaj. Între 1700 şi 1750 au apărut, ne relatează Logan Pearsell Smith, cuvintele: bankruptcy (bancrută) banking, bulls and bears (speculant de bursă asupra acţiunilor în urcare şi speculant de bursă asupra acţiunilor în scădere); după 1750, consols (consolidate), finance, bonus, capitalist. Cuvântul minister datează de pe vremea reginei Ana, budget de pe timpul lui George al II-lea. Revoluţiei franceze, Anglia îi datorează cuvintele: aristocrat, democrat, royalism, terrorism, consription, guillotine. Sezonul londonez, club, magazin, presă sunt cuvinte din secolul al XVIII-lea. Inte-resting (interesant) apare pentru prima oară în înţelesul lui actual în Călătoria sentimentală a lui Sterne (1768) şi aproape în acelaşi timp se naşte cuvântul boring (plicticos). Vocabularul arată că omul a devenit atunci mai conştient de propriile sale emoţii şi această observaţie se aplică cuvântului sentimental însuşi, care s-a născut în Anglia în mijlocul secolului al XVIII-lea. Wesley, în timpul uneia dintre peregrinările lui ca predicator, citise Călătoria sentimentală şi se întrebase: „Sentimental? Ce-l asta? Nu-l pe englezeşte. Ar fi putut să spună tot aşa de bine: continental”. Căci era greu atunci să se prevadă că şi cuvântul şi atitudinea („această stare sufletească care face din tristeţe un lux şi din simpatie un scop mai curând decât un mijloc”) vor deveni atât de profund engleze.