I.Domnia olandezului

I. Olandezul plăpând, cu păr de culoare închisă, cu ochii cenuşii şi pătrunzători care deveni în 1683 regele Angliei nu era un străin, căci prin sânge era nepotul lui Carol I, iar prin căsătorie soţul fiicei lui Iacob al II-lea. Dar englezilor, fie că erau whig, fie că erau tory, le păru străin prin caracterul, prin gusturile şi prin ideile sale. Într-o vreme de veselie şi desfrâu îl găseau, dacă nu pur, cel puţin grav şi lipsit de voioşie; într-o vreme în care se aprecia locvacitatea elegantă, el a fost, ca şi cel mai mare dintre strămoşii săi, un taciturn246. În vechile certuri ale englezilor cu privire la supremaţia parlamentului sau a bisericii statornicite, el nu se amesteca decât cu o indulgenţă trufaşă, aproape dispreţuitoare. Ameninţat în Ţările de Jos de către forţa mereu crescândă a lui Ludovic al XlV-lea, el va rămâne un om al continentului, al cărui obiectiv principal va fi menţinerea „balanţei puterii” în Europa. Prin aceasta se explică paradoxul că suveranul, care credea cel mai puţin în parlament şi care în ţara sa de origine ieşise biruitor faţă de democraţie, devine în Anglia unul dintre fondatorii monarhiei parlamentare. Preocupat să facă faţă unor primejdii mai grave, el accepta şi folosea instrumentul de guvernare ce i se oferea. A încercat să apere ceea ce mai rămânea din puterea personală, dar după moartea sa toate partidele recunoscură că puterea reală aparţinea regelui numai împreună cu parlamentul său. Revoluţia din 1640 dovedise că Anglia se împotrivea să devină o monarhie absolută, iar aceea din 1660 că se împotrivea să devină republică. Ii rămânea să descopere mijloacele de a fi în acelaşi timp şi republică şi monarhie.

II. Urcându-se pe tron, Wilhelm şi Maria ratificară Declaraţia Drepturilor, care deveni acel Bill of Rights din 1689. Textul acesta, întocmit în spirit foarte englezesc, nu enunţa principii abstracte. Enumera actele arbitrare ale lui Iacob şi le declara ilegale; afirma că regele nu poate aduce sub nici un pretext vreo atingere legilor fundamentale ale regatului; în sfârşit, pentru a asigura respectul acestor legi, reamintea că nici un impozit nu putea fi votat decât anual şi că solda armatei nu va fi niciodată asigurată decât pentru un an. Mutiny Act247, întocmit după rebeliunea de la Ipswich, singurul document care îngăduia să se aplice soldaţilor un cod de justiţie militară, trebuia şi el să fie votat în fiecare an. În sfârşit, în 1694 se hotărî ca parlamentul să fie convocat cel puţin o dată la trei ani şi că nici un parlament nu va putea dura mai mult de trei ani. O îndelungată experienţă îi convinsese pe englezi că libertăţile lor esenţiale depindeau de aceste măsuri simple şi mecanismul practic al libertăţii îi interesa mai mult decât elogiul ei teoretic. După ce regele acceptase Declaraţia Drepturilor, puţine motive de conflict mai subzistau între el şi parlament. Nu se găsise încă o metodă prin care să se asigure legătura dintre puterea executivă şi cea legislativă. Nimeni nu-şi imagina că unitatea guvernării ar putea fi realizată prin alcătuirea unui grup omogen de consilieri ai regelui (cabinetul), care, ocupând cele mai înalte posturi în stat şi aparţinând majorităţii din Camera Comunelor, ar urma soarta acestei majorităţi. De câte ori Wilhelm, sub influenţa „ingeniosului Sunderland”248, încercă să formeze un asemenea grup de miniştri, parlamentul, înspăimântat, vorbea de junta, de cabală şi ameninţa cu vechea sa armă: impeachment-ul. Dar impeachment-ul nu asigura nici un control eficient asupra puterii executive. Îngăduia, doar, pedepsirea unor miniştri după un eşec, dar nu prevenirea unei imprudenţe. De secole Anglia se învârtea în jurul responsabilităţii ministeriale fără să găsească o soluţie la această dificilă problemă.

III. Dacă Wilhelm al III-lea păstrează, cel puţin în drept, puterea executivă, el e departe de a avea prestigiul personal pe care Carol I şi l-a menţinut până la eşafod. Un partid iacobit, destul de numeros, îi rămâne credincios lui Iacob al II-lea. Orice mare senior căruia Wilhelm îi refuză vreo favoare intră imediat în corespondenţă secretă cu curtea refugiată la Saint-Germain. Câţiva episcopi şi patru sute de preoţi, fideli doctrinei dreptului divin, refuză să presteze jurământ. Sunt acei non-jurors care trebuie să-şi părăsească posturile şi pe care Wilhelm îi înlocuieşte cu episcopi „toleranţi”, ca Burnet şi Tillotson. Dacă ar fi putut, Wilhelm le-ar fi impus englezilor neutralitatea religioasă. În faţa opoziţiei pe care o stârneşte această idee prea nouă, trebuie să cadă la învoială. Un edict din 1689 cu privire la toleranţă aduce o relativă libertate a cultelor, dar catolicii şi disidenţii rămân excluşi din funcţiile oficiale. Câţiva nonconformişti, pentru a face parte din municipalităţi, acceptă să adere la biserica statornicită. E ceea ce se numeşte „conformismul ocazional”, care stârneşte furia tory-lor împotriva acestei comedii nelegiuite.

IV. Graniţele dintre partide devin mai precise. Partidul tory este al proprietarilor de pământ (landed men), al squire-llor iacobiţi şi al adepţilor bisericii anglicane. Partidul whig se compune din trei elemente: familiile aristocratice de tradiţie anti-lacobită (Cavendish, Russell, Pelham); negustori din Londra, nababi coloniali, noi financiari (moneyed men), care în vremea aceea se îmbogăţeau repede şi îşi cumpărau locuri în parlament; şi, în sfârşit, disidenţii, care n-au altă legătură cu primele două grupe decât teama comună de dinastia Stuart şi de intoleranţa religioasă. În epoca lui Iacob al II-lea, partidul tory s-a văzut, la desperare, obligat să aleagă între biserica anglicană şi rege; pentru a scăpa de Roma a sprijinit Haga. Unii regretă şi visează la o restauraţie imposibilă. Dimpotrivă, sub domnia lui Wilhelm, partidul whig, printr-o ciudată răsturnare a lucrurilor, a devenit cel mai credincios susţinător al monarhului. El sprijină fără rezervă. pe Wilhelm de Orania în războaiele sale împotriva Franţei: a) pentru că le întreprinde ca şef al prinţilor protestanţi; b) pentru că lupta împotriva lui Ludovic al XlV-lea înseamnă şi lupta împotriva pretendentului Stuart, de la care partidul whig se poate aştepta la orice; c) pentru că prietenii lor din Londra cunosc în timpul acestui război şi din cauza lui o incredibilă prosperitate.

V. Din anul 1609 exista la Amsterdam o bancă renumită la care orice mare comerciant din Europa îşi avea contul lui, astfel că, la rigoare şi dacă se supunea unei proceduri complicate, putea plăti prin „transfer”, ca printr-o bancă modernă. Anglia rămăsese la băncile particulare şi la nenumăraţii săi zarafi din evul mediu. Aurarii (goldsmiths) făceau comerţ cu aur, dădeau împrumuturi regelui, particularilor şi primeau în depozit metale preţioase în schimbul cărora eliberau recipise (goldsmiths notes), care constituită primele bilete de bancă. Vistieria însăşi se împrumuta de la aurari. Pe vremea războaielor împotriva lui Ludovic al XlV-lea, impozitele şi împrumuturile deveniseră insuficiente pentru a face faţă cheltuielilor. Atunci partidul whig inventă datoria publică, Banca Angliei şi speculaţia asupra titlurilor. „Finanţe olandeze”, spuneau cu dispreţ cei din partidul tory, care detestau acestenoi metode, politiceşte pentru că ajutau partidul whig să se menţină la putere, economiceşte pentru că uşurinţa în contractarea împrumuturilor făcea să crească datoriile statului, moralmente pentru că măreau puterea oamenilor cu bani în dauna gentilomilor rurali, coloana vertebrală a ţării.

VI. Banca Angliei nu a fost creată decât pentru a da posibilitate lui Wilhelm să-şi continue războaiele. Un anumit număr de capitalişti adunară o sumă de un milion două sute de mii de livre care a fost în întregime împrumutată statului, cu o dobândă de o sută de mii de livre pe an. Banca fondată pentru această operaţiune organiză în acelaşi timp (ca şi Banca din Amsterdam) deschiderea unor credite pentru particulari. Banca nu avea rezerve, deoarece capitalul ei fusese împrumutat guvernului, dar i se acordă privilegiul de a emite bilete de hârtie pentru o sumă egală cu capitalul ei. Biletele acestea erau rambursabile în aur. Banca reuşi să onoreze rambursările graţie beneficiilor şi dobânzii de o sută de mii de livre pe care o primea anual de la guvern.

La început biletele acestea stârniră o mare neîncredere. Apoi publicul fu fericit că nu mai trebuia să împrumute de la aurari, care pretindeau dobânzi foarte mari. Împrumutul acordat statului în 1694 a fost începutul datoriei publice (National Debt). El a avut ca urmare consolidarea legăturilor lui Wilhelm al III-lea cu lumea de afaceri din City şi cu partidul whig. Dacă vreodată Ludovic al XlV-lea şi pretendentul ar fi ieşit biruitori, era sigur că împrumuturile nu aveau să mai fie rambursate. Astfel Banca Angliei a constituit pentru casa de Orania ceea ce jefuirea mănăstirilor a fost pentru casa Tudor. Ea a îmbinat pasiunile politice cu interesele economice. Fondarea băncii, obişnuinţa marilor afaceri, legăturile strânse cu Amsterdamul au contribuit să facă din Londra centrul financiar şi comercial al lumii. Cu o populaţie de patru ori mai mică decât Franţa, Anglia avea să devină mai bogată decât aceasta. Finanţa olandeză află curând că-şi formase un rival primejdios.

VII. Wilhelm, care nu era general şi despre care Massillon spunea că „era mai fericit să aţâţe războaiele decât să lupte şi mai de temut în taina cabinetelor decât în fruntea armatelor”, a purtat războaie toată viaţa lui. Ca rege al Angliei a trebuit să se apere împotriva regelui detronat Iacob al II-lea, care, susţinut de flota franceză, a încercat o debarcare în Irlanda şi a obţinut sprijinul catolicilor irlandezi. Cu o armată catolică, Iacob a încercat să ocupe comitatele protestante din Ulster şi i-a tratat în mod crud pe locuitori. În 1690, Wilhelm, în capul unei armate anglo-olandeze, a repurtat victoria de la Boyne şi l-a alungat pe Iacob din regat. După ce a cucerit Irlanda, Wilhelm ar fi vrut să-l acorde oarecare libertate, dar dorinţa sa de a fi tolerant s-a izbit de sentimente vechi şi aprige. Legi foarte aspre fură întocmite împotriva religiei şi chiar împotriva comerţului irlandez. Manufacturierii şi crescătorii de vite englezi se temeau de concurenţa irlandezilor. Faptul că cirezile irlandeze concurau cirezile engleze nu a fost un obstacol neglijabil în calea împăcării celor două insule. În Scoţia, Nordul, din credinţă faţă de familia scoţiană Stuart, se declarase partizan al regelui Iacob. Sudul, dimpotrivă, acceptase revoluţia în 1690. Abia sub domnia următoare, în 1707, s-a decretat actul care unea parlamentul englez şi parlamentul scoţian. Abia atunci Scoţia a căpătat dreptul să facă negoţ cu coloniile britanice. Şi a reuşit de minune: Glasgow a devenit rivalul Londrei, Clyde tot atât de activ ca Tamisa şi scoţienii prinţi ai City-ului.

VIII. În ochii lui Wilhelm al III-lea, numai problemele continentului erau probleme importante. Elisabeta avusese de suferit în tot timpul domniei sale din pricina vecinătăţii spaniolilor, stăpâni peste Flandra. Ea îi susţinuse pe olandezi împotriva Spaniei şi aceştia, în secolul următor, slăbiseră portul Anvers în favoarea Amsterdamului şi a Rotterdamului. Dar Spania nu mai era la începutul secolului al XVIII-lea puternica monarhie care dominase odinioară Europa. Invincibila ei pedestrime se redusese atât de mult, încât mai rămăsese doar cu câteva mii de oameni. Marina ajunsese la a zecea parte din cât era pe vremea lui Filip al II-lea, arsenalele îi erau distruse, vistieria goală. Lupta sa îndelungată împotriva maurilor prelungise caracterul ei feudal, nici o clasă mijlocie nu s-a format pe teritoriul ei; în mijlocul unor state viguroase, ea rămânea un stat în faza adolescenţei politice. După ce puterea spaniolă fusese anihilată, se ivise o altă putere, aceea a Franţei, mult mai periculoasă pentru Olanda şi Anglia, pentru că, în cazul Franţei, între grosul forţelor naţionale şi Ţările de Jos nu mai exista, ca în cazul Spaniei, un mare stat-tampon. Or, Ludovic al XlV-lea dorea ca frontieră a Franţei linia Rinului, barieră naturală şi sigură. Negustorii olandezi şi englezi socoteau că dacă Anvers încăpea pe mina Franţei, deţinătoare de altfel a tuturor resurselor continentului, mergeau cu siguranţă spre ruină. Wilhelm era hotărât să se opună. El urmă, aşadar, politica tradiţională a Angliei: apărarea Flandrei, supremaţia pe mare şi formarea unei ligi împotriva celei mai mari puteri de pe continent. La început, excelenta flotă franceză, comandată de Tourville, birui flota engleză şi cea olandeză combinate. Dar era o sarcină grea pentru Franţa să ţină piept în aceiaşi timp în Mediterana şi pe ocean, pe mare şi pe continent. Nu mai era Colbert ca să echipeze marina franceză. Marinarii francezi sfârşiră prin a fi înfrânţi în rada portului La Hougue şi Ludovic al XlV-lea dori să negocieze. El arătă o moderaţie din cele mai înţelepte la Congresul de la Ryswick. Acceptă să renunţe la Ţările de Jos şi să recunoască, în Anglia, casa de Orania. Socotea că-l mai bine aşa decât să îngăduie Spaniei reconstituirea imperiului lui Carol Quintul cu sprijinul Angliei. În ce-l priveşte, Wilhelm al III-lea reuşise să restabilească un echilibru continental între imperiu şi Franţa. Se părea, după Ryswick, că pacea europeană fusese asigurată (1697).

IX. Destinul se însărcină s-o tulbure şi înţelepciunea oamenilor fu biruită de jocul nefast al evenimentelor. Singura problemă primejdioasă care mai rămăsese era aceea a succesiunii la tronul Spaniei. Regele Spaniei, nevolnicul Carol al II-lea, avea să moară curând fără moştenitor (1700). Cine îi va urma la tron? Un fiu al împăratului, un prinţ francez sau electorul de Bavaria? Casa imperială în Spania şi Italia însemna, o dată mai mult, încercuirea Franţei. Ludovic al XlV-lea, doritor de pace, propuse să se lase Spania electorului de Bavaria, el mulţumindu-se, pentru delfin, cu Neapole, cele două Sicilii, Toscana şi Guipuzcoa, iar Austriei să i se cedeze Milanul. Soluţie rezonabilă, dar „moartea nu iscălise şi ea tratatul”. Electorul de Bavaria, un copil de cinci ani, muri; delfinul şi arhiducele rămâneau singurii în competiţie; compromisul devenea caduc. Noi tratative începură între Ludovic al XlV-lea şi Wilhelm al III-lea. Cei doi suverani erau gata să dezmembreze Spania pentru a menţine pacea. Miniştrii spanioli se împotriviră şi, considerând că Spaniei slăbite cel mai preţios sprijin îl putea da Franţa, ca fiind cea mai apropiată, obţinură din partea regelui, în ajunul morţii sale, un testament care desemna ca succesori pe ducele de Anjou sau pe ducele de Berry. Dacă aceştia refuzau, urma să vină la rând prinţul austriac. Aceasta însemna forţarea mâinii lui Ludovic al XlV-lea. Nu mai putea refuza regatul Spaniei pentru nepoţii săi fără a restaura el însuşi imperiul lui Carol Quintul. El acceptă primejdioasa onoare, trimise pe Filip al V-lea în Spania şi introduse în fortificaţiile de la frontieră garnizoane franceze alături de garnizoanele olandeze (1701). Furia lui Wilhelm al III-lea fu mare. Se crezu păcălit şi intră în tratative cu împăratul; Ludovic al XlV-lea, ca represalii şi contrar prevederilor păcii de la Ryswick, recunoscu pe exilatul Iacob al III-lea249 ca rege al Angliei.

X. Moartea îl ajunse pe Wilhelm al III-lea tocmai în momentul când pregătea, împreună cu imperiul şi Prusia, un nou plan de campanie împotriva Franţei (1702). Soţia lui, Maria, murise în 1694; a doua fiică a lui Iacob al II-lea, Ana, devenise moştenitoarea tronului. Ana îşi pierduse toţi copiii la o vârstă fragedă (ultimul supravieţuitor muri în 1700) şi era probabil că nu va mai avea alţii. Astfel, în ultimul an al domniei lui Wilhelm, un act foarte important (Act of Settlement) reglementase ordinea succesiunii la tron. Toţi moştenitorii masculini, de religie catolică, fuseseră excluşi şi se hotărâse că după Ana coroana va reveni electoarei Sofia de Hanovra, nepoata lui Iacob I şi descendenţilor săi cu condiţia să fie protestanţi. Actul acesta mai reglementează şi astăzi ordinea succesiunii la tronul Angliei.