II.Epoca Reginei Ana

(1702-1714)

I. Regina Ana nu a avut niciodată aceiaşi prieteni pe care i-a avut cumnatul ei Wilhelm al III-lea. Acesta îi susţinuse pe whigi pentru că erau străini de orice iacobitism, pentru că sprijineau politica sa europeană şi pentru că se dovedeau mai toleranţi în chestiunile religioase decât adversarii lor. Ana a fost insulară, anglicană riguroasă şi fanatică tory. Trecea drept proastă; scrisorile ei o arată mai cu-rând încăpăţânată. S-a scris despre ea că şi-a propus în viaţă trei obiective: să fie regină, să favorizeze aripa dreaptă a bisericii şi să dea soţului ei, prinţul George de Danemarca (despre care Carol al II-lea spunea: „L-am încercat când a fost beat şi l-am încercat când a fost treaz, dar nu-l nimic de făcut cu el”), funcţii pe care era incapabil să le îndeplinească. La aceste trei obiective trebuie adăugat un al patrulea: să placă favoritelor sale. În timpul vieţii sale a avut pentru două femei o prietenie care semăna mai mult a dragoste. Obiectul primei dintre aceste pasiuni a fost Sarah Jennings, care prin căsătorie deveni lady Churchill, apoi ducesă de Marlborough. „Te implor nu-mi mai spune «Alteţa Voastră» „, îi scria ea Sarei şi, pentru a înlătura atitudinea respectuoasă, ea adoptă în această corespondenţă numele de Mrs. Morley, Sarah Churchill devenind Mrs. Freeman. „Nimic nu poate exprima, scumpă Mrs. Freeman, pasiunea pe care o am pentru dumneata”. Dar Mrs. Freeman, deşi accepta ploaia de binefaceri pe care o răspândea asupra ei şi asupra bărbatului său morbida afecţiune a reginei, o judeca pe Ana cu severitate: „În discuţiile obişnuite – spunea ea – vorbele ei nu erau nici strălucite, nici spirituale; când se discutau chestiuni importante, vorbea totdeauna la repezeală şi se ţinea într-un mod supărător de ceea ce a fost sfătuită să spună, fără a da nici cel mai mic semn de inteligenţă, nici de judecată”. În timpul ultimei treimi a vieţii250 reginei, Sarah Marlborough a fost înlocuită cu Abigail Hill, care deveni Mrs. Masham, apoi lady Masham şi distruse situaţia soţilor Marlborough.

II. Cariera lui John Churchill (după 1702, duce de Marlborough) oferă un ciudat amestec de amoralitate, dibăcie şi geniu. Fiul unui squire, Winston Churchill, debuta ca paj al ducelui de York, mulţumită protecţiei surorii sale Arabella, care era amanta lui Iacob al II-lea. El însuşi deveni amantul doamnei Castlemame, ducesă de Cleveland şi acceptă de la ea un dar de cinci mii de livre. Banii aceştia dobândiţi în mod necinstit fură însă plasaţi în mod onorabil: tânărul Churchill îi cedă lordului Halifax în schimbul unei anuităţi de cinci sute de livre. Şi acesta fu începutul unei imense averi. S-a întâmplat ca acest bun amant, acest capitalist prudent să fie şi un mare oştean. Pe vremea lui Iacob al II-lea, Churchill s-a ridicat pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare. În timpul revoluţiei din 1688, ca majoritatea bărbaţilor politici din acea epocă dificilă, a dus o politică duplicitară, susţinându-l pe Wilhelm şi asigurându-şi, din precauţie şi poziţiile la Saint-Germain. Urcarea pe tron a reginei Ana (care, din dragoste pentru soţie, îl proteja pe soţ) făcu dintr-însul omul cel mai puternic al regatului şi norocul acesta întemeiat pe favoare şi-l menţinu prin merite. Marlborough era nu numai un excelent general, atent la detalii, plin de grijă pentru sănătatea oştenilor, dar şi bărbatul politic cel mai înţelept şi cel mai puţin subiectiv. Tory prin naştere şi obişnuinţă, acceptă să colaboreze cu whigii pentru că aceştia, deoarece îl sprijiniseră pe Wilhelm al III-lea, îl susţineau acum împotriva lui Ludovic al XIV-lea. Cei doi oameni mari de pe vremea domniei Anei, Marlborough şi Godolphin (sau, cum li se spunea, generalul şi vistiernicul) au fost tehnicieni care s-au plasat deasupra partidelor, tipul de oameni indispensabili în vremuri grele, dar pe care, după ce a trecut pericolul, patimile de partid sfârşesc prin a-l doborâ.

III. Primul parlament al Anei fu compus din tory extremişti. Apoi generalul şi vistiernicul se văzură împinşi spre whigi din necesităţi de politică externă. Ei încercară să guverneze cu cabinete de concentrare; însemna „să se amestece untdelemnul cu oţetul”. Controversele politice şi religioase deveniră pe cât de violente pe atât de strălucite. Libertatea presei, de dată foarte recentă, îngăduia să se publice pamflete, redactate de cei mai mari scriitori. În vremea aceea, Steele şi Addison, whigi, au creat Tatler şi Spectator; Swift, prieten al toryilor şi al Bisericii de sus, scrise Povestea unui poloboc, pe când Daniel Defoe exprima părerile moderaţilor. Aceste „obuze de hârtie”, încărcate cu proză explozivă, duceau războiul dintre partide în medii în care nu ajunsese până atunci. Pasiunile se îndârjiră. Amestecul untdelemnului şi al oţetului, al whigismului şi al torysmului, pe care-l putuseră impune Carol al II-lea, Iacob al II-lea şi Wilhelm al III-lea, păru scandalos. Ţara mergea de la sine spre acea alternare a partidelor care face din războiul civil o boală cronică şi deseori benignă.

IV. Războiul de succesiune la tronul Spaniei dură până în 1713. Obiectivul englezilor rămase acelaşi: a) să menţină balanţa puterii în Europa; b) să împiedice pe Ludovic al XlV-lea să coalizeze forţele Spaniei şi ale Franţei; c) să-l constrângă la evacuarea Mandrei şi a deltei Rinului. Franţa avea avantajul că ocupase de la începutul războiului teritoriile în litigiu, dar era epuizată de cincizeci de ani de lupte şi, mai ales, nu era stăpâna mărilor. Generalii aliaţilor, Marlborough şi prinţul Eugen251, profitând de faptul că armatele lui Ludovic al XlV-lea se aventuraseră dincolo de liniile fortificate ale lui Vauban, se străduiră, spre marea groază a militarilor ortodocşi, să substituie războiului de asediu războiul de mişcare. Puşca cu cremene şi baioneta (inventată de Vauban în 1687) înlocuiseră, pentru pedestrimea celor două armate, suliţa şi muscheta. Pierderile, în ambele tabere, fură groaznice. Marlborough îi zdrobi pe bavarezi şi pe francezi la Blenheim (1704), apoi recuceri Flandra la Ramillies (1706). Dar whigii, care au ştiut să câştige războiul, n-au ştiut să facă pace. Englezii ar fi putut obţine în 1709 un tratat care i-ar fi scutit de orice temeri în Flandra. Ei voiră însă mai mult, având pretenţia să impună lui Ludovic al XlV-lea ca el însuşi, să-l alunge pe nepotul său din Spania. Această insultă îi apropie pe francezi de regele lor. O frumoasă scrisoare a lui Ludovic al XlV-lea către poporul său redădu acestuia curajul. Bătălia de la Malplaquet fu departe de a fi tot atât de fericită pentru aliaţi ca cea precedentă; învingătorii pierdură acolo mai mult de o treime din efectivele lor şi mareşalul de Villars se retrase într-o ordine atât de perfectă încât orice urmărire deveni imposibilă.

V. Reacţia torylor avu mai multe cauze; spiritele erau plictisite de război. Swift publică un pamflet: Comportarea aliaţilor. „După zece ani de război triumfal, pare surprinzător să ni se spună că-l imposibil de obţinut o pace favorabilă”. Îi critica pe cei care voiau să impună Franţei condiţii de pace prea aspre. „După bătălia de la Ramillies, francezii erau atât de descurajaţi de pierderile suferite şi atât de nerăbdători să facă pace, încât regele lor era hotărât să semneze orice fel de condiţii rezonabile. Dar când supuşii săi fură informaţi de cererile noastre exorbitante, deveniră atât de zeloşi să apere onoarea regelui, încât căzură cu toţii de acord să-l dea sprijinul necesar pentru a continua războiul cu orice preţ, mai curând decât să se supună”. Un eveniment neprevăzut întări dorinţa englezilor de a trata cu Franţa. După moartea neaşteptată a împăratului Austriei, exista pericolul, în cazul când Filip al V-lea ar fi abdicat, ca arhiducele să poarte şi coroana Spaniei şi pe aceea a Austriei. Ceea ce însemna ruperea „echilibrului puterii”, trecerea Flandrei în stăpânirea Spaniei, adică tot ceea ce provoca spaima Angliei de un secol încoace. Aplicând jocul de-a balanţa, care urma să devină metoda favorită a politicii sale externe, ea îşi părăsi aliaţii, care fură bătuţi de francezi la Denain (1712).

VI. Tratatul semnat la Utrecht în 1713 avea să fie aspru atacat de whigi, dar nu era un tratat rău. Împăratul pierdea orice speranţă de reconstituire a imperiului lui Carol Quintul, Ludovic al XlV-lea aceea de a reuni cele două coroane. Anglia obţinea în Mediterana două baze importante: Gibraltarul şi portul Mahon din insula Minorca. Îşi mărea imperiul cu Terra-Nova şi Golful Hudson, pe care i le ceda Franţa. În sfârşit, neputând smulge Spaniei acel imens teritoriu colonial pe care de atâta vreme îl râvneau negustorii englezi, ea obţinea acolo o serie de privilegii. De aici înainte Anglia va avea dreptul să introducă în America de Sud un anumit număr de sclavi. În afară de asta, ea va putea trimite acolo, în fiecare an, o navă încărcată cu produsele sale, ceea ce, prin abuz şi înşelătorie, se va transforma într-o flotă întreagă. În sfârşit, prin tratatul de la Utrecht, Franţa se angaja să nu mai dea azil pretendenţilor englezi (Iacob al III-lea şi fiul său Carol-Eduard). De la acest tratat datează poziţia preponderentă a Angliei în Europa. Îşi slăbise toţi rivalii europeni. Dobândise, chiar şi împotriva Olandei, „şalupă pe urmele acestei nave”, supremaţia pe mare, cel puţin temporară. Această ţară mică devenea arbitrul lumii. Pacea de la Utrecht, pe care whigii o socoteau prea favorabilă Franţei, era o pace tipic engleză, destul de suplă ca să nu ducă pe adversar la desperare, destul de aspră ca să îmbogăţească Anglia şi să dezvolte comerţul ei. Ludovic al XlV-lea se dovedise în această întoarcere a norocului un politician modest şi prudent. Sacrificând la timp cuceririle pe care nu le putea apăra, lasă cel puţin frontierele Franţei mai sigure decât le găsise.

VII. Pentru a obţine votarea tratatului de la Utrecht de către Camera Lorzilor, alcătuită în majoritate din whigi, regina trebui să dea o adevărată lovitură de stat şi să creeze doisprezece pairi tory, precedent ilustru în istoria constituţională a Angliei. Atât de violente erau pasiunile politice, în-cât Marlborough, victoriosul general, a fost huiduit pe străzile Londrei. „Arestaţi-l pe hoţ”, se striga, căci era acuzat că ar fi încasat comisioane de la furnizorii armatei. Fu nevoit să se refugieze pe continent. Reacţiunea se manifesta pretutindeni. Membri liber-cugetători ai partidului tory se făceau campionii bisericii statornicite şi ameninţau cu prigoana pe non-conformişti. Oxford, prea moderat după gustul partidului său, era dominat de Bolingbroke, Acesta pregătea o lege electorală care, după părerea lui, ar fi permis instalarea partidului tory la putere pentru veşnicie. Dar el lupta împotriva unui adversar mult mai puternic decât partidul whig şi anume timpul. Regina Ana era bătrână şi se putea prevedea că nu va mai trăi mult. Prudenţa impunea să i se facă curte viitorului rege, George de Hanovra; nu era un lucru uşor pentru miniştrii reginei Ana. Rezultatul a fost că numai whigii i-au făcut curte. Curând deveni evident că, dacă moare regina, vor veni la putere whigii. Ce puteau face miniştrii? Să se înţeleagă cu pretendentul Iacob al III-lea? Niciodată squire-li tory n-ar fi susţinut un rege catolic. Era o situaţie foarte falsă aceea a unor miniştri legitimişti care ştiu că regele legitim este inacceptabil. Sfârşitul veni cu o repeziciune dramatică. Regina, după o discuţie cu Oxford, în care ea îi ceruse să-l remită bastonul alb, insemnul puterii, avu un atac de apoplexie. În timp ce ea îşi dădea sufletul, avu loc o înfruntare între cele două partide. Marlborough, care se afla la Amiens, recruta soldaţi pentru apărarea cauzei protestante. Bolingbroke, care exercita puterea fără să fi fost învestit în mod oficial, pregătea un guvern legitimist, susţinând că nu-l trebuiau decât şase săptămâni ca să fie gata. Să fie gata pentru ce? Să-l proclame rege pe Iacob al III-lea? Nu s-a mai putut afla, căci Bolingbroke n-a intrat niciodată în Ţara făgăduinţei. „Harley252 a fost alungat marţi, regina a murit duminică – scria Swift; ce lume e lumea în care trăim şi cum se joacă soarta cu noi!”

VIII. Din Hanovra sosi un suveran ciudat. Bolingbroke, pe care noul rege nici nu voi să-l primească, s-a exilat, din prudenţă, în Franţa. De aci înainte va trăi retras, când la Chanteloup, aproape de Amboise, când în Anglia, unde curând succesorii sâi, considerându-l prea puţin periculos, îi vor îngădui să se întoarcă. Împiedicat să mai intre în Consilii, el îşi făcu cunoscută doctrina prin scrierile sale politice, dintre care una, Regele patriot, a rămas celebră, întrucât a inspirat acţiunile lui George al III-lea şi doctrina lui Disraeli. Bolingbroke apăra în scrierile sale un torysm reînnoit. Se străduia să elibereze partidul său de idei învechite: dreptul divin, nonrezistenţă, dar susţinea că guvernarea unui rege puternic, care se sprijină pe masele populare, poate fi mai favorabilă acestora decât guvernarea unei oligarhii parlamentare. Ce au adus poporului englez marii whigi? „O guvernare veneţiană, finanţe olandeze şi ostilitatea Franţei”, avea să răspundă mai târziu, în mod destul de nedrept, Disraeli. Era aproape şi teza lui Bolingbroke. Mai mult decât prin scrierile sale deconcertante, Bolingbroke s-a remarcat prin faptul că a jucat în secolul al XVIII-lea rolul de agent de legătură spirituală între Franţa şi Anglia. La Bolingbroke l-a întâlnit Voltaire pe Pope, pe Swift; la dânsul a făcut cunoştinţă tânărul francez cu instituţiile cărora vic-toriile lui Marlborough le dăduseră un atât de mare prestigiu în Europa.