VI.Guvernarea personală a lui George al III-lea.

PIERDEREA COLONIILOR AMERICANE

I. Born and educated în this country, I glory în the name of Britain… [20] De la aceste cuvinte şi de la această împrejurare, pe George al III-lea îl aştepta o popularitate pe care n-au cunoscut-o niciodată strămoşii săi. Preferase să scrie Britain în loc de England pentru a nu supăra pe prietenii săi scoţieni, dar de fapt era englez ca înfăţişare, ca maniere, ca limbaj şi caracter. Hanovra nu mai era pentru el decât o amintire de familie. Se povesteşte că nu reuşea să găsească Electoratul pe hartă. Totuşi, deşi primii doi George, regi străini şi groteşti, au avut domnii uşoare, al treilea, infinit mai demn de stimă, avea să intre de mai multe ori în conflict cu poporul său. Educat de părintele său, Frederic, apoi de mama sa, prinţesa de Wales, în dispreţul faţă de nevolnicul său bunic, fusese hrănit cu doctrinele expuse de Bolingbroke: „Regele patriot trebuie să domnească şi să guverneze. De ce ar asculta el de ordinele unui cabinet, de câteva mari familii, de un parlament, care nu reprezintă ţara? Din contră, el trebuie să devină campionul supuşilor săi împotriva oligarhiilor. Ochii unui întreg popor sunt îndreptaţi spre el, plini de admiraţie şi de dragoste”.

II. Această doctrină, incitându-l pe rege să instaureze o putere personală, îl expunea la grave conflicte cu parlamentul său. Dar George al III-lea se gândea că, dacă whigii dominaseră Camera Comunelor cumpărând circumscripţii şi voturi, ar putea şi el să facă jocul acesta tot aşa de bine ca şi dânşii. Se strădui, aşadar, să înfiinţeze în ţară un partid – „Prietenii regelui” – şi spera să fie ajutat de noua stare de spirit a torylor. Squire-li provinciali şi clergymen-li anglicani renunţaseră, în cele din urmă – după răsunătorul eşec al lui Carol-Eduard – la iacobitismul lor. Decât să mai cedeze locul – aşa cum făceau de la 1688 încoace, din fidelitate faţă de o doctrină perimată – unui pumn de mari seniori whigi, sprijiniţi pe oameni ai banului, toryi doreau să devină de aici înainte un partid de guvernământ. Împotriva whigilor, dezbinaţi în urma unui prea lung monopol al puterii, regele s-ar fi putut sprijini în mod util pe această nouă formă a torysmului. Dar caracterul său excludea orice sorţi de izbândă. Om cinstit, soţ bun, auster, cast, „fermierul George” era vanitos, răzbunător. „Ceea ce nu uit nu iert”, spunea el şi avea o memorie prea bună. Din momentul urcării sale pe tron, războiul, care mărea prestigiul lui Pitt, îi displăcu. Anglia avea un rege patriot, dar „care se numea William şi nu George”. Atât de tare îl ura George pe William, încât ar fi acceptat înfrângerea externă dacă i-ar fi dat prilejul unei victorii interne. Chiar în primul său discurs ar fi vrut să vorbească despre „acest război sângeros şi costisitor” şi a fost nevoie de toată autoritatea lui Pitt pentru a-l face să accepte formula „just şi costisitor”.

III. Hotărât să-şi aleagă singur miniştrii, George al III-lea avu pretenţia să impună acestei ţări nebune după Pitt pe lordul Bute, om integru, cinstit, dar prea puţin făcut pentru a guverna, despre care se zvonea că ar fi fost amantul prinţesei văduve de Wales. Huiduit de mulţimile din Londra, de două ori indignate de a vedea idolul lor pus sub autoritatea altuia, acest altul fiind scoţian, Bute se dezgustă repede. În focuri aprinse în semn de bucurie, cetăţenii Londrei aruncau tartane, bonete, în sfârşit toate simbolurile Scoţiei. Ministrul, înspăimântat, îşi dădu demisia. Grenville, care-l înlocui, nu fu mai bine tratat de public. Când se plânse de necesitatea împrumuturilor impuse de război şi întrebă Camera unde ar putea găsi bani, teribilul Pitt, imitând glasul plângăcios al lui Grenville, murmură refrenul unui cântec la modă: „Drăguţule păstor, spune-mi unde…” Grenville purtă toată viaţa porecla de „Drăguţul păstor”. Un membru al Camerei Comunelor, Wilkes, strălucit şi spiritual pamfletar, criticând, în numărul 45 din North Britain, discursul tronului din 1763, fu arestat, la cererea regelui, în virtutea unui mandat în alb lansat „împotriva oricărei persoane răspunzătoare de această publicaţie”. Arestarea se făcuse în dispreţul privilegiilor parlamentare. Curţile de justiţie îi dădură câştig de cauză lui Wilkes (care fu totuşi expulzat în anul următor de Camera Comunelor şi se refugie în Franţa) şi condamnă pe secretarul de stat, pentru arestare arbitrară, la opt sute de livre daune-lnterese. Londra fu iluminată sărbătoreşte, pe toate casele strălucea cifra 45. După dinastia Stuart, George al III-lea îşi dădu şi el seama de necesitatea, fie şi pentru cel mai patriot dintre regi, de a respecta libertăţile tradiţionale ale englezilor.

IV. Evenimente mult mai grave aveau să izbucnească în colonii din pricina apărării libertăţilor. În America cele treisprezece „plantaţii” formau acum un popor de trei milioane de locuitori, un popor prosper, dornic de independenţă şi care, puţin câte puţin, i-a constrâns pe guvernatorii regali să lase puterea reală adunărilor locale. În această luptă peripeţiile au fost cam aceleaşi ca în Anglia. Adunările au învins fiindcă ele ţineau băierile pungii. Dar coloniile fură silite să se apere, în timpul războiului de şapte ani, împotriva Canadei franceze. Trupele necesare în războiul acesta au fost furnizate de metropolă şi tot ea a suportat cheltuielile de campanie. După război a fost nevoie să se menţină în America o forţă permanentă de zece mii de oameni, care să facă faţă unei posibile revolte a canadienilor francezi. Grenville propuse ca o treime din suma necesară pentru întreţinerea acestei armate să fie percepută în colonii sub forma taxelor de timbru. Măsura nu era monstruos de nedreaptă, dar americanii, ca toţi contribuabilii, detestau impozitele şi găsiră sprijin în această chestiune până şi în metropolă. „Nici o taxă fără reprezentare” fusese, începând din evul mediu, una din maximele politice permanente ale Angliei. Or, în parlamentul din Westminster, coloniile nu erau reprezentate. E adevărat că cea mai mare parte din marile oraşe engleze nu aveau nici ele deputaţi; dar cel puţin toate „interesele” engleze găseau acolo un purtător de cuvânt, ceea ce nu era cazul pentru interesele coloniale decât pe o cale mult prea ocolită.

V. De altminteri, în favoarea punctului de vedere colonial existau şi alte argumente. Coloniile contribuiseră la prosperitatea comerţului englez; ele fuseseră exploatate după principiile mercantilismului, adică în interesul naţiunii-mame. Doctrina mercantilistă cerea de la fiecare colonie: 1. Să primească şi să expedieze mărfurile pe vasele construite în Anglia sau în colonii (Actul de Navigaţie); 2. Comerţul colonial să treacă prin porturile engleze, chiar dacă mărfurile coloniştilor s-ar fi putut plasa la preţuri mai bune în Franţa şi în Olanda; 3. Să fie interzisă construirea în colonii a unor uzine care ar putea concura cele din Anglia. Pitt însuşi declarase că „dacă America ar fabrica un singur fir de lână, o singură potcoavă, ar înţesa-o cu soldaţi”. La taxele directe votate de Adunări, trebuia să se adauge, aşadar, pentru a calcula contribuţia reală a coloniilor la veniturile regatului, profiturile industriaşilor şi comercianţilor englezi, impozabili şi ei.

VI. Sistemul mercantilist putea, la rigoare, să fie suportat de coloniile din sud; acestea cultivau tutun şi alte produse pe care Anglia trebuia să le cumpere; ele obţineau astfel aur, care le îngăduia să dobândească la rândul lor produsele manufacturate pe care le trimitea metropola. Regimul acesta era, dimpotrivă, insuportabil pentru coloniile din nord, ale căror produse nu erau complimentare, ci rivalizau cu cele din Anglia. Aici e cauza imediată a războiului de independenţă americană. Englezii socotiseră până atunci coloniile ca un plasament imediat remuneratoriu. Nici unul dintre ei nu concepuse ideea unui imperiu. Or, cucerirea Canadei nu putea „să renteze”. Pitt dobândise teritoriul acesta cu toată împotrivirea unor spirite meschine care „în virtutea ideii de comerţ vând tot ce pot, până şi onoarea, adevărul şi conştiinţa”. Mercantiliştii, incapabili să accepte, ba nici măcar să-şi imagineze o colonie care, departe de a fi o sursă de venituri, să devină pentru Anglia pricina unor cheltuieli, găsiră cu cale să silească vechile colonii să susţină cheltuielile noului imperiu. Nu mai puţin egoiste decât metropola, acestea voiau să participe la avantajele imperiului, dar nu la cheltuielile sale. Un impozit asupra melasei îi îndârji pe distilatorii americani, care vindeau romul lor indienilor. Apoi Stamp Act, statornicind un drept de timbru, îndreptă spre casieriile fiscului puţinul aur pe care-l posedau coloniile şi făcu imposibil comerţul lor.

VII. La începutul lui 1766, interveni Pitt. După retragerea sa, se instalase la Bath, fiind atât de chinuit de gută încât nu mai era bun de nimic. Deşi nu mai putea merge fără cârje, nici să ţină furculiţa la masă, nici să scrie citeţ, veni în momentul discursului tronului să recomande „suprimarea taxei”. După părerea sa, Anglia nu avea nici un drept să pretindă taxe coloniilor. „Ni se spune că ceea ce face America e o rebeliune – declară el – vă răspund că mă bucură împotrivirea Americii… Într-o asemenea luptă mă tem mai curând de victorie decât de înfrângere. America, dacă ar cădea în luptă, ar cădea ca Samson: s-ar apuca de coloanele templului şi ar dărâma o dată cu ele şi constituţia… Americanii nu au acţionat totdeauna cu prudenţă, dar nedreptatea ce li s-a făcut i-a împins la nebunie. Îi veţi pedepsi oare pentru nebunia ai cărei autori sunteţi voi?” Actul fu anulat şi George al III-lea trebui, împotriva voinţei sale, să ofere guvernul lui Pitt. Când infirmul acesta se prezentă regelui, era din nou omul cel mai puternic şi idolul regatului. Dar o greşeală, un gest, un cuvânt sunt de ajuns pentru a pierde favoarea poporului. Pitt, pe jumătate nebun din cauza durerilor fizice, părăsi Camera Comunelor şi luă titlul de conte de Chatham. Când se aflase că acceptă ministeriatul, mulţimea se pregătise să ilumineze sărbătoreşte Londra; când se răspândi vestea că trece în Camera Lorzilor, se renunţă la iluminaţie. Era absurd să se spună că Pitt a trădat. A trece din Camera Comunelor în Camera superioară nu era o crimă; dar pentru marele Commoner era o greşeală. Poate că Chatham ar fi putut învinge opoziţia şi să-şi recucerească popularitatea, dacă n-ar fi fost sleit de puteri, dar boala îl aduse într-o asemenea stare nervoasă încât deveni inaccesibil. În zadar îi trimise regele emisari: ei dădură peste un nebun care nu făcea altceva decât să ameninţe cu cârja. Un rege încăpăţânat, un cabinet decapitat, un premier paralizat, iată ce a fost timp de câteva luni guvernarea Angliei.

VIII. Lordul North, care a acceptat în 1770, în calitate de prim-ministru, să acopere guvernarea personală a lui George al III-lea, avea cinismul lui Walpole fără să aibă nici înţelepciunea şi nici vigoarea sa. În afacerea coloniilor, regele cedă de fapt şi suprimă legea timbrului, dar menţinu, pentru a salva principiul, câteva drepturi foarte reduse asupra unor articole secundare ca sticla şi ceaiul. Aceasta însemna să nu-l cunoşti pe colonişti. Mulţi dintre ei păstraseră spiritul violent de disidenţă al strămoşilor lor; tocmai „principiul” nu-l puteau admite. În sfârşit, cu majoritate de un vot, cabinetul North hotărî să nu menţină decât o singură taxă, aceea asupra ceaiului. Pentru o biată sumă de şaisprezece mii de lire, Anglia pierdu un imperiu. Întrucât americanii refuzaseră să cumpere ceai, dacă trebuia taxat, Compania Indiilor Orientale, care avea stocuri imense, primi ordin să trimită o navă încărcată cu ceai la Boston. Afacerea s-ar mai fi putut aranja dacă vânzarea ceaiului ar fi fost încredinţată negustorilor obişnuiţi, dar compania voi să-l vândă direct consumatorilor. Ea îi jigni astfel pe comercianţi, după cum îi stârni pe oamenii liberi. Preveniţi de prietenii lor din Londra, protestanţii americani, deghizaţi în indieni, dădură năvală pe navă şi aruncară în mare lăzile de ceai. Actul acesta de rebeliune atrase după sine represalii şi teama de a le vedea extinzându-se împinse coloniile să se unească în vederea rezistenţei. Un astfel de conflict nu putea duce decât la război şi peste un an şi jumătate de la afacerea din Boston începură ostilităţile. Un Covenant solemn îi coaliză pe colonişti, aşa cum se uniseră odinioară presbiterienii scoţieni. De altfel, erau departe de a fi unanimi. Din şapte sute de mii de bărbaţi de vârstă militară, numai a opta parte se înrolă în armată. În nici o bătălie Washington nu a avut sub comanda sa mai mult de douăzeci de mii de oameni. Aristocraţia din Virginia, oamenii de rând şi clasele mijlocii se declarară pentru rezistenţă, dar fermierii bogaţi şi cei mai ponderaţi liberi-profesionişti rămaseră loialişti.

IX. Toţi experţii erau de părere că în scurt timp coloniştii vor fi învinşi. „N-aveau nici un oraş fortificat, nici un regiment disciplinat, nici un vas de război, n-aveau credite. Nici din punct de vedere financiar, nici din punct de vedere militar nu erau pregătiţi ca să susţină un război împotriva Angliei şi, în afară de aceasta, dacă ea înceta să-l mai ocrotească, aveau să fie expuşi unor atacuri din partea tuturor puterilor maritime din lume… Americanii – spuneau experţii – sunt un popor slab care trebuie să fie ocrotit timp de încă vreo câteva secole de o putere navală”. Poate că, în pofida geniului lui Washington, ar fi fost într-adevăr bătuţi dacă Franţa, fericită de prilejul care i se oferea de a se răzbuna împotriva tratatului din 1763 şi stimulată de entuziasmul public, nu i-ar fi susţinut. Pentru monarhia franceză intervenţia aceasta a fost un act nesăbuit; a desăvârşit ruina ei financiară; le-a oferit tuturor francezilor imaginea unei republici victorioase şi i-a învăţat limbajul democratic. În Anglia intervenţia Franţei a transformat natura conflictului. Pitt, pe moarte, simţi trezindu-se în el ura împotriva casei de Bourbon şi veni în parlament să pronunţe cel mai dramatic discurs din istorie. Totul a fost zadarnic. Flota franceză, refăcută de Choiseul, domina marea. Bailivul de Suffren, amiralii de Grasse, de La Motte-Picquet, d'Estaing au repurtat victorie după victorie. Succesul militar al americanilor a fost determinat de o luptă navală, lupta de la Chesapeake.

X. Când lordul North a aflat de capitularea de la Yorktown a generalului englez Comwallis şi a întregii sale armate, s-a clătinat ca un om lovit de un glonte: „O, Dumnezeule – rosti el – totul s-a sfârşit”. Opinia publică engleză, dezamăgită, dorea să se recunoască independenţa coloniilor. Parlamentul însuşi, deşi alcătuit din protejaţii regelui, îl părăsi. În 1780, John Dunning [21] a obţinut majoritatea în Camera Comunelor în favoarea unei moţiuni în care se declara că „influenţa coroanei a crescut, mai creşte încă şi ar trebui micşorată”. Tentativa puterii personale a lui George al IlI-lea se termina cu un dezastru. Irlanda, gata şi ea să se revolte, a trebuit calmată, acordându-se parlamentului din Dublin o completă independenţă legislativă. Parlament de altfel ciudat alcătuit, din care catolicii fuseseră excluşi şi şaizeci de locuri erau ocupate de trei familii. În Anglia, chiar şi marile oraşe protestau împotriva sistemului arhaic de arondare a „burgurilor” [22] care le lipsea de reprezentanţi. Eşecul din America slăbi guvernul. La începutul lui noiembrie 1782, lordul North nu mai avea decât o majoritate de un vot. În 1783 trebui să-şi dea demisia, cu toate că regele era departe de a dori să renunţe la el. Regele se văzu silit să apeleze la duşmanii săi, whigii, ai căror şefi erau Rockingham, Burke, Shelburne şi tânărul fiu al lordului Holland, Charles-James Fox. Admirabil înzestrat, mare orator şi mare om de litere, prieten fermecător şi generos, Fox adăuga la aceste calităţi unele defecte şi vicii care l-au împiedicat să guverneze vreodată în Anglia. Tatăl său, un cinic, făcuse din el cu bună ştiinţă un jucător şi un libertin, ceea ce l-a determinat pe virtuosul George al IlI-lea să-l ţină la distanţă. Violenţa zelului său în favoarea insurgenţilor americani sau irlandezi mergea până la a dori înfrângerea patriei sale. Totdeauna plin de datorii, totdeauna bogat în prieteni, trecând de la masa de joc de la Brooks la Teocrit sau la Virgiliu, era un bărbat adorat, dar nu stimat. El şi Shelburne au negociat pacea prin care s-a pus capăt acestui război nenorocit.

XI. Ţările europene Spania, Olanda şi chiar Rusia s-au declarat împotriva Angliei, dar aceasta a găsit în Rodney un mare amiral şi, cu tot asediul franco-spaniol, a putut să salveze Gibraltarul. Pacea de la Versailles (1783) a constituit cu toate acestea o frumoasă revanşă pentru Franţa asupra tratatului de la Paris, iar pentru Anglia a fost o pace umilitoare. Ea recunoştea independenţa coloniilor americane, restituia Spaniei Minorca, Franţei Saint-Pierre şi Miquelon, Santa-Lucia, Tobago, Goreea şi Senegalul. „Soarele gloriei engleze a apus”, spunea tânărul fiu al lui Chatham, William Pitt şi mulţi oameni de seamă de atunci erau de părere că s-a terminat cu Anglia. În interior Anglia părea în descompunere; sistemul parlamentar devenise tiranic, corupt, neputincios; guvernarea personală dusese la dezastru. Nimeni nu-şi putea închipui atunci că Anglia va ieşi victorioasă în 1815.

XII. Consecinţele imediate ale războiului cu America au fost grave: a) Anglia prinse o ură profundă împotriva monarhiei franceze şi-l dorea pieirea; banii englezilor vor juca un mare rol în pregătirea revoluţiei franceze, b) Cele două mari democraţii anglo-saxone se văzură despărţite şi, pentru o vreme, ostile. Mulţi istorici sunt de părere că a fost o întâmplare fericită, deoarece nici o minte omenească n-ar fi fost capabilă să conducă o asemenea populaţie şi la o astfel de distanţă. E adevărat, dar se poate concepe şi ca Statele Unite să facă parte dintr-un Commonwealth britanic şi să exercite acolo o influenţă preponderentă. O atare soluţie ar fi fost poate mai favorabilă pentru pacea vechiului continent? C) Deoarece comerţul Angliei cu Statele Unite, departe de a se micşora, se mări a doua zi după Tratatul de la Versailles, numeroşi comercianţi englezi începură să se întrebe dacă posesiunea unui imperiu colonial era într-adevăr de dorit, d) În sfârşit, pierderea Americii făcu din India (care fusese apărată cu curaj, în timpul războiului, de către Warren Hastings) centrul vital al comerţului englez şi unul dintre cele mai importante elemente ale politicii externe a ţării.

XIII. E probabil că înfrângerile suferite de englezi în America au salvat monarhia constituţională din Anglia. Dacă regele şi Camera sa incomparabilă ar fi repurtat o victorie, s-ar fi menţinut guvernarea personală şi aceasta ar fi dus, ca în Franţa, la un conflict revoluţionar. Dar eşecul militar a grăbit căderea lordului North, iar după el Anglia nu va mai avea guverne care să răspundă numai în faţa regelui. Cabinetele se vor naşte şi vor cădea din voinţa majorităţii Camerei Comunelor. O combinaţie Fox-North, alianţă imorală, a durat scurtă vreme. Tânărul Pitt, al doilea fiu al lui Chatham, care se arătase la douăzeci şi unu de ani „nu numai ca o aşchie care nu sare departe de trunchi, ci trunchiul însuşi”, avea să redea guvernării parlamentare prestigiul pierdut. Educat din copilărie de tatăl său, el îşi făcu intrarea în Camera Comunelor într-un mod atât de strălucit că a şi început să se vorbească în legătură cu el de cele mai înalte funcţii. În contrast cu Fox, el apărea, cu toată tinereţea sa, de o demnitate şi o prudenţă minunate. De la marele Chatham, Pitt moştenise o cinste ireproşabilă şi o autoritate irezistibilă. Deşi i se ofereau tot felul de sinecure, el ştiu să rămână sărac. Când, cu toată împotrivirea whigilor, regele îl făcu pe Pitt (atunci în vârstă de douăzeci şi patru de ani) prim-ministru, prestigiul şefului de guvern întunecă în scurtă vreme prestigiul suveranului. Pitt avea să guverneze Anglia fără întrerupere mai bine de douăzeci de ani şi să aducă în viaţa politică o nouă şi preţioasă calitate: puritatea.

XIV. De n-ar fi stăruit amintirea lui Chatham, ar fi fost poate de neconceput această preluare a puterii de către un adolescent. Dar virtuţile personale ale lui Pitt ar fi fost de ajuns s-o justifice. La douăzeci şi patru de ani avea înţelepciunea unui om matur. El a făcut din tory un adevărat partid, independent de coroană, având fondurile sale electorale, târgurile şi programul său: „Pace, economii, reforme”. El a redat funcţiei de prim-ministru forţa şi prestigiul cu care o înzestrase Walpole. S-a străduit să taie whigilor sprijinul acordat de moneyed men. A combătut corupţia, a adjudecat împrumuturile celor mai puternici licitanţi şi a stăvilit creşterea datoriei publice prin înfiinţarea unei case de amortizare. Bugetele lui sunt şi astăzi citate ca modele de ingeniozitate. Reforma sistemului electoral i-a reuşit mai puţin. Camera Comunelor, era evident, nu mai reprezenta ţara. Pitt a propus o reformă moderată. El a voit să repartizeze şaptezeci şi două de locuri Londrei şi comitatelor celor mai mari, aceste locuri fiind obţinute prin desfiinţarea târgurilor fără alegători. Dar un astfel de proiect leza prea multe interese; a fost respins. Pitt guvernase până atunci fără majoritate. La alegerile din 1784 îi învinse (în parte mulţumită aurului magnaţilor anglo-lndieni) pe Fox şi prietenii săi, care au căzut cu zecile şi au fost supranumiţi, în amintirea Cărţii Martirilor lui Fox: martirii lui Fox. Adversarii lui Pitt au crezut că-l pierdut atunci când regele George al III-lea a început să dea semne evidente de nebunie. Când suveranul a ajuns să ia copacii din parc drept regele Prusiei, a trebuit să se numească un regent. Prinţul de Wales îl prefera pe Fox lui Pitt. Din fericire pentru acesta din urmă, nebunia regelui era ciclică şi suveranul începuse să-şi revină când s-a produs evenimentul despre care s-a spus că a fost cel mai important din istoria Angliei secolului al XVIII-lea: căderea Bastiliei.