IV.Starea moravurilor
I. Niciodată Anglia nu avusese în Europa un prestigiu mai vast. Succesul armatelor sale, prudenţa revoluţiei sale inspirau celorlalte popoare o dorinţă respectuoasă de a-l studia ideile şi instituţiile. Filozoful whigilor, John Locke, avea să devină maestrul tuturor filozofilor europeni. Scopul său era să opună dreptului divin al dinastiei Stuart ceea ce el numea dreptul natural. Pe când Hobbes socoteşte omul în starea lui naturală drept o brută periculoasă şi deduce din caracterul rău al speciei necesitatea unui stat puternic, sau Leviathan, Locke arată că şi în starea lui naturală omul, fiinţă raţională, respectă nişte legi, care sunt legile moralei. Pentru Hobbes, contractul dintre suveran şi supuşii săi le este impus acestora de însăşi slăbiciunea lor; în ochii lui Locke, e un contract făcut în mod liber de nişte oameni liberi care au dreptul să-şi impună condiţiile. Un teolog ar putea spune că Hobbes crede în păcatul originar şi că Locke neagă această doctrină. Din optimismul oficial al lui Locke avea să ia naştere Contractul social al lui Rousseau, Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului şi Declaraţia de independenţă americană. Spiritul raţionalist, anti-lstoric al secolului al XVIII-lea e datorat în mare parte eseurilor şi tratatelor lui John Locke.
II. S-ar putea isca întrebarea cum se face că orăşeni şi ţărani englezi, pe care filozofia la modă îi învăţa că s-au născut liberi, au acceptat atât de uşor autoritatea unei aristocraţii agrare care nu poseda, ca odinioară cavalerii feudali, o forţă militară. Mai întâi, englezul dă mai multă importanţă realităţilor concrete decât drepturilor abstracte; Locke a avut o influenţă mai profundă în Franţa decât în Anglia pentru că ideile se bucură de mai multă consideraţie şi au mai multă putere în Franţa. Apoi englezii de pe vremea lui Locke nu aveau motive grave de nemulţumire. Ei vedeau că instituţiile locale, cu toate nedreptăţile inevitabile, erau eficiente şi suportabile. Judecătorul de pace, mai totdeauna squire-ul domeniului local, dădea mai multă mlădiere legilor votate de parlament; era şi silit să facă asta: cum ar fi putut să le aplice fără consimţământul parohiilor atunci când singura sa poliţie era exercitată de acei constables din sat? Slăbiciunea sa părea o garanţie a relativei sale echităţi. Nu încape îndoială că legile penale erau de o asprime arhaică, fără rost şi crudă. Braconierii şi vagabonzii erau trataţi ca nişte criminali primejdioşi. Dar proprietarii locuiau pe pământurile lor şi respectau pe fermierul cinstit. Competent în agricultură, squire-ul englez muncea pe domeniul său printre văcarii şi păstorii săi. Sportul trezea un interes tot atât de viu la omul din popor ca şi printre lorzi. „Ducele juca cricket cu grădinarul său”. Legăturile personale înlocuiau legăturile administrative. Anglia secolului al XVIII-lea nu-l numai „o aristocraţie temperată de răscoale”, ea e şi o oligarhie temperată de familiaritate.
III. Negustorii şi burghezii, atât de des umiliţi pe continent, îşi păstrează în Anglia toată mândria lor. Nobilii şi oamenii de rând se ocupă de aceleaşi afaceri; se încheie căsătorii între familiile lor. Am mai semnalat această revoluţie, cea mai dificilă din toate şi care în Anglia datează de câteva secole. Rămâne un martor al ei, care este limbajul. „De câteva secole – scrie Tocqueville [3] – cuvântul gentilom şi-a schimbat în întregime sensul în Anglia şi cuvântul om de rând nici nu mai există. Ar fi fost imposibil să se traducă literalmente în engleză versul acesta din Tartulfe, pe care Molière l-a scris în 1664: «Şi aşa cum îl vezi e un bun gentilom». Cine vrea să facă şi o altă aplicare a ştiinţei lingvistice la ştiinţa istoriei să urmărească de-a lungul timpului şi al spaţiului destinul acestui cuvânt: gentlemen, al cărui părinte este cuvântul francez gentilhomme. Se va vedea cum în Anglia semnificaţia lui se lărgeşte pe măsură ce distanţa dintre categoriile sociale se micşorează. În fiecare secol cuvântul se aplică unor oameni aflaţi din ce în ce mai jos pe scara socială. În Franţa, gentilhomme a rămas tot timpul strâns legat de sensul său primitiv. A fost păstrat intact cuvântul care era folosit pentru a desemna pe membrii castei, pentru că a fost păstrată casta însăşi, separată de restul societăţii, cum fusese din totdeauna”.
IV. Persoana squire-ului, îmbrăcat în haine cu nasturi de argint, cu perucă, cu echipajul său de vânătoare, cu banca rezervată în biserică, în care dormitează, toate acestea, chiar în ochii ţăranilor, fac parte necesară din decorul vieţii. Abia după revoluţia industrială, masele, transplantate în alt mediu, vor înceta să admită un parlament compus din squire-l ca un fenomen natural. La începutul secolului se vor mulţumi să găsească o anumită identitate de moravuri între cel ce locuieşte pe un domeniu şi cel ce locuieşte într-o cocioabă. Squire-ul acesta e un ţăran; înjură ca ţăranii, la nevoie bea împreună cu ei; în ziua alegerilor, aceştia îi insultă fiul, aruncă în el cu noroi, apoi îl aclamă. „Luptele electorale sunt un sport naţional, tot aşa de popular, ba încă şi mai popular decât cursele de cai”. Omul de la ţară de pe vremea aceea nu-l prea nenorocit. E bine hrănit, duce aceeaşi viaţă ca strămoşii săi şi, de fapt, nici nu cunoaşte alta; satul rămâne universul său. Chiar şi în oraşe, ucenicul e considerat de numeroşi negustori şi meşteşugari ca un membru al familiei. „Poporul de jos – scrie un călător elveţian – nu are nevoie în Anglia de o descriere deosebită; în cea mai mare parte a cazurilor mi se pare că se confundă cu întreaga naţiune. Are aproape aceleaşi bucurii ca şi nobilii, negustorii şi clerul, aceleaşi virtuţi şi chiar aceleaşi vicii”. În a doua jumătate a secolului, echilibrul acesta e distrus prin dezvoltarea maşinismului şi prin emigrarea spre oraşe.
V. Stabilităţii formelor sociale îi corespunde în secolul al XVIII-lea stabilitatea formelor literare. Clasicismul este în vremea aceea o biserică ai cărei sfinţi părinţi sunt Horaţiu şi Boileau. Marele poet al timpului, Pope, compune un poem în genul poemului Strana [4] (pe care-l intitulează Dunciada), epistole şi satire, într-o formă tradiţională şi, de altfel, admirabilă. Se simte că e obsedat de Boileau. Mai originali, prin urmare mai englezi, Swift şi Daniel Defoe dau două din cele mai desăvârşite povestiri în proză pe care le-a produs literatura tuturor timpurilor: Călătoriile lui Guliver şi Robinson Crusoe.
În paginile revistelor Tatler şi Spectator [5], Steele şi Addison impun eseului englez forma pe care o va păstra multă vreme. Arta nu este mai puţin clasică decât literatura. Graţia, simplitatea liniei sunt caracterele esenţiale ale ceramicei lui Wedgwood, ale mobilelor Chippendale şi Sheraton, ale caselor în stilul Adam [6]. Mari pictori englezi: Gainsborough, Romney, Reynolds, continuă în familiile aristocratice (ca la familia Spencer) galeriile de portrete începute de Holbein şi Van Dyck. Haendel, venind în 1710 din Hanovra, unde era Kapellmeister, devine în Anglia compozitor de oratorii biblice pentru că acesta era tipul de opere la modă atunci şi, în 1742, i se cântă la Dublin oratoriul Messia. În anul precedent (1741), Garrick debutase în Richard al III-lea al lui Shakespeare, afişul descriindu-l, fără a-l numi, „un gentlemen care n-a apărut încă pe scenă”. Acest mare actor era şi un ora mare, „primul din lume va spune Johnson [7] – prin strălucita lui conversaţie”. În acest nou secol al lui Augustus, pictori, muzicieni, actori, scriitori, oameni politici formează o adevărată „societate” care, în fiecare zi, se întâlneşte în Coffee Houses, în localuri în care se bea cacao şi în cluburi. Atunci iau naştere cele mai celebre cluburi: Kit-Kat, Beafsteack Club, October Club. Addison le descrie, cu o fermecătoare gravitate, în Scrisoarea numărul IX din Spectator.
VI. Spiritul de conversaţie se formează în cafenele şi cluburi, care joacă în Anglia rolul pe care l-au avut în Franţa saloanele, dar gustul lor este mai primitiv. Dacă epoca are o latură Gainsborough-Reynolds, are însă şi o latură Hogarth. „Plăcerile cele mai obişnuite ale englezilor – spune călătorul nostru elveţian – sau cel puţin ale locuitorilor din Londra, constau din vin, femei, jocuri de noroc, într-un cuvânt: desfrâul. Ei nu caută fineţea, în orice caz nu în ce priveşte vinul şi femeile, pe care le place să le consume împreună, dar nu cu prea mare rafinament şi fără să se distreze prea mult; s-ar spune că nu beau decât ca să bea. Ei vor ca şi curtezanele lor să bea şi se îndârjesc dacă vreuna se opune”. De la tratatul Methuen [8], clasele avute abuzează de vinul de Porto. Bolingbroke, Carteret, Walpole sunt mari băutori, de o sticlă, de două, de trei, căci astfel se clasificau atunci oamenii de stat. Un ministru nu se ruşinează să se prezinte beat în faţa reginei, un squire să se îmbete în faţa fiicei sale. Poporul bea gin; în 1714 se distilează două milioane de galloni [9], iar în 1735 cinci milioane.
VII. O dată cu beţia se răspândeşte şi violenţa, cu atât mai primejdioasă cu cât nu există poliţie, iar armata a fost redusă în urma tratatului de la Utrecht la opt mii de oameni pentru întreaga Mare Britanie. Pe străzile Londrei, o bandă de tineri scandalagii de soi, Mohocks-li, molestează pe trecători. Pe drumuri, care sunt adevărate mlaştini, hoţi călări devalizează pe călători. Cam prin 1725 nu se vorbea la Londra decât de Jack Sheppard, un fel de Al Capone al secolului al XVIII-lea. Acest tâlhar de drumul mare era popular; nu-l ataca decât pe cei bogaţi, le lua banii cu maniere de gentilom, apoi îi cheltuia cu generozitate. Când banditul a traversat pentru ultima oară străzile Londrei, făcând drumul de la închisoarea Newgate la spânzurătoarea din cartierul Tybum, s-a format un fel de cortegiu triumfal. Viaţa acestui hoţ i-a inspirat poetului John Gay o pastorală comică, parodie a operei italiene, a cărei acţiune s-ar fi petrecut în închisoarea Newgate, descrisă, spre uimirea publicului, drept un loc unde puşcăriaşii erau trataţi de temniceri ca nişte mari seniori, cu condiţia să aibă bani. Piesa lui Gay, Beggar's Opera [10] stârni furori. Vioaie, sprintenă, cinică, brutală, Opera de trei parale este, ca şi Nunta lui Figaro, una din acele lucrări care-şi datorează celebritatea atât reuşitei sale estetice cât şi importanţei sale istorice. Ea zugrăveşte o societate imorală, care nu-l poate stăpâni pe bandiţi şi care, din cauza unei rămăşiţe de sălbăticie, îi admiră.
VIII. Un alt mare viciu al timpului îl constituie jocurile de noroc. În toate cluburile, ca şi în cercurile de femei se juca. Într-o singură noapte o femeie îşi pierde bijuteriile şi proprietăţile. Whist-ul, care până atunci fusese mai ales un joc al pastorilor protestanţi, ajunge la modă. Erau şi profesori care-l predau, o guinee [11] pentru o lecţie. Cei care nu jucau cărţi făceau speculă. Pofta de câştig era atât de mare, încât escrocii nu duceau lipsă de victime. Financiari veroşi înfinţau societăţi cu scopuri din cele mai absurde. Unul dintre aceştia merse până acolo încât pretinse două guinee de cap pentru o operaţie al cărei secret nu-l putea divulga decât după sub-scripţie. Într-o singură zi strânse două sute de guinee, sumă cu care fugi. Era un climat prielnic pentru extravagantele afacerii South Sea Bubble.
IX. Băutura, jocul, intrigile amoroase erau pricina unor certuri care adesea se terminau prin dueluri. Oamenii se băteau pretutindeni, în sălile de bal, în Coffee Houses, până şi pe culoarele teatrelor. Obiceiul de a ucide un om pentru un cuvânt a dispărut abia pe la sfârşitul secolului. În 1775 „ticălosul lord” Byron [12] avea să-l mai ucidă, într-o luptă din cele mai nebuneşti, pe unchiul Mariei Chaworth. Totuşi, din 1730 duelul tindea să dispară graţie unui bărbat care a exercitat asupra moravurilor engleze cea mai ciudată influenţă: Richard Nash, cunoscut mai mult sub numele de „Frumosul Nash”. În 1705 Nash fusese numit maestru de ceremonii la Bath; încă de pe vremea romanilor oraşul acesta balnear avea o mare reputaţie, dar cei veniţi la băi se plictiseau amarnic. Nash îşi puse în gând să trezească oraşul la viaţă. Învestit (de el însuţi) cu o autoritate nelimitată, el impuse cele mai stricte, dar şi cele mai înţelepte reguli. El a fost primul care i-a obişnuit pe englezii din diferite paturi sociale să se amestece unii cu alţii în timpul sezonului de băi, de asemenea el a interzis portul spadei la Bath. Obiceiul acesta, mai întâi propriu localităţii Bath, se generaliză apoi, suprimându-se cel puţin duelurile incidentale. Nash impuse bărbaţilor să poarte ciorapi de mătase şi pantofi decoltaţi. „A fost cel dintâi – spune Oliver Goldsmith [13] – care a dat o anumită dezinvoltură în purtări şi asta unui popor pe care străinii aveau obiceiul să-l blameze pentru rezerva şi timiditatea sa… Cei din gentry duseră până la Londra dezinvoltura dobândită la Bath, astfel că puţin câte puţin întregul regat deveni mai rafinat, graţie lecţiilor «Frumosului Nash» „. Ar putea fi luat în derâdere maestrul de ceremonii cu pălărie albă şi caleaşcă luxoasă cu şase cai; dar „deşi ceremonia se deosebeşte mult de politeţe, nici o naţiune nu a devenit politicoasă fără să fi fost mai întâi ceremonioasă”. În acele piscine din Bath în care bărbaţii şi femeile – lăsându-şi batista, buchetul sau tabachera să plutească în faţa lor pe o tăviţă de lemn – îşi alungau, flirtând, plictiseala unui sezon de băi, tonul grosier al comediilor lui Wycherley sa transformă în tonul spiritual şi frivol al personajelor lui Sheridan.
X. Oamenii din întreaga Europă, în acea primă jumătate a secolului al XVIII-lea, au multe trăsături comune. Frivolitatea, senzualitatea, scepticismul, toate caracterele societăţilor prea fericite se întâlnesc la Londra, ca şi la Paris. Montesquieu notează în 1729: „Nu există religie în Anglia. Cineva spunând în Camera Comunelor: «Cred acest lucru cum cred în Dumnezeu», toată lumea a început să râdă”. David Hume, filozof la modă în cele două capitale, este un spirit tipic al secolului său „prin ura faţă de entuziasm, cea mai mare repulsie producându-l entuziasmul religios. El nu putea înţelege de ce convingerile religioase pot fi pricina unui antagonism, după cum n-ar fi putut înţelege pe nişte oameni care ar fi refuzat să se încrucişeze cu alţii pe drumul mare”.
Contemporanul său Voltaire avea să recunoască, la sfârşitul vieţii, că omul nu poate trăi fără entuziasm şi că trebuie să treacă mereu „de la convulsiile neliniştii la letargia plictiselii”. În Anglia, ca şi în Franţa, plictiseala şi nevoia de entuziasm aveau să aducă, după o jumătate de secol de scepticism şi egoism, o revoluţie sentimentală. La drept vorbind, scepticismul însuşi fusese deseori masca unui nou misticism. „E o himeră – scrie Bernard Fay [14] – să ne imaginăm secolul al XVIII-lea dominat de o logică implacabilă, stăpână pe inimi şi imaginaţie; ca toate celelalte epoci şi aceasta a fost mânată de visuri şi de pasiuni care au modelat forma inteligenţei şi i-au impus reguli”. Aşa cum doctrina lui Locke, în aparenţă foarte logică şi raţională, le-a îngăduit whigilor să ţină în frâul raţiunii înfocatele lor patimi politice, tot astfel, după înfiinţarea Marii Loji din Londra (1715), francmasoneria, dezvoltându-se cu repeziciune în toată Anglia, oferă un adăpost spiritual deiştilor, care şi-au păstrat nevoia unui ritual şi a unui misticism. Dar francmasoneria engleză rămâne aristocratică şi burgheză; nevoile sentimentale ale poporului vor fi mai bine satisfăcute de misiunile lui Wesley, după cum se va vedea la timpul său.
V.
EPOCA LUI PITT.
I. „Prost ca pacea”, se spunea în Franţa după încheierea tratatului de la Aix-la-Chapelle şi într-adevăr această pace nu a reglementat nimic. În colonii, războiul continua. Cum s-ar fi putut opune guvernele? Pe vreme rea era nevoie de două luni pentru a ajunge la New York, de şase luni pentru a ajunge la Calcutta. Ordinele din Londra sau Paris ajungeau după ce bătăliile fuseseră câştigate sau pierdute, în India, Pondichéry rivaliza cu Madras, Chandemagor cu Calcutta. În America, guvernatorii francezi să străduiau să lege Louisiana de Canada, Mississippi de Sfântul Laurenţiu, trecând prin spatele coloniilor britanice, care s-ar fi trezit astfel fără hinterland şi încercuite între Alegani şi ocean. În plină pace s-a angajat o luptă în valea Ohio şi francezii, alungându-l pe colonişti şi-au construit acolo fortul Duquesne.
II. În pofida acestor victorii, poziţia francezilor în Canada era departe de a fi sigură. Coloniile engleze – după venirea lui Carol al Il-lea, care dobândise Carolinele şi statul New York (ultimul fiind cedat de Olanda prin tratatul de la Breda) – formau de-a lungul coastei un bloc omogen şi bine populat. Ele aveau circa 1 200 000 de locuitori, pe când numărul coloniştilor francezi în Canada nu depăşea cifra de 60 000. Anglia, ţară în care negustorii erau puternici, ţinea pătimaş la coloniile sale şi era gata, ca să le păstreze, să facă sacrificii la care Franţa n-ar fi consimţit. În schimb anglo-saxonii din America erau mai divizaţi decât francezii. Aceste state, populate de disidenţi, caractere dificile şi supuşi prea puţin loiali, erau invidioase unele pe altele şi nu păreau în stare să se unească pentru o acţiune comună, în timp ce coloniile franceze, bine administrate de credincioşii soldaţi ai regelui, puteau să-şi alcătuiască planuri mari şi să le execute.
III. Nu numai că, în dispreţul tratatelor, coloniştii celor două ţări se băteau în orice colţ al globului, dar escadrele engleze controlau şi atacau pe mare navele franceze. Deoarece doi buni miniştri ai marinei, Rouhier şi Machault, refăcuseră flota Franţei, amiralitatea neliniştită porni, fără prealabilă declaraţie de război, să vâneze bastimentele franceze. Ludovic al XV-lea, om paşnic, se mulţumea să trimită note, metodă care, de şapte mii de ani încoace de când există oameni care râvnesc la bunul altuia, a încântat şi i-a încurajat pe agresori. În realitate, de la urcarea pe tron a lui Wilhelm al III-lea reîncepuse un război de o sută de ani. Miza nu mai era imperiul angevin, imperiul anglo-francez, ci imperiul mondial. El avea să aparţină aceluia dintre adversari care va deveni stăpânul mărilor. Or, pentru a-şi consacra toate forţele în vederea reconstrucţiei marinei, Franţa ar fi avut nevoie de pace pe continent; dimpotrivă, Angliei îi ajungea să găsească, după tradiţia sa, un soldat pe continent. Zece experienţe dovediseră că victoriile navale şi coloniale erau zadarnice dacă Franţa putea ocupa Flandra, căci atunci trebuiau, în momentul negocierilor, restituite coloniile pentru a se obţine evacuarea Anvers-ului. Rămânea să fie căutat soldatul. Până în 1748 Anglia copleşise Austria cu subsidiile ei. Frederic al II-lea cerea mai puţini bani decât Maria-Tereza şi era un strateg mai bun. Anglia şi-a permutat alianţele. În acelaşi timp şi în parte din pricina acestei schimbări, Franţa şi le răsturnă pe ale sale. Tradiţionala rivalitate dintre Bourboni şi Habsburgi, spre marea nelinişte a maselor franceze, se transformă în alianţă. „De la alianţa cu Austria datează în Franţa divorţul dintre monarhie şi naţiune”. Această regrupare nu schimbă, de altfel, nimic din principiile politicii britanice: formarea unei coaliţii continentale, înzestrarea ei cu bani şi trupe şi purtarea războiului pentru colonii. Dar, în cursul acestei lupte cu Franţa, avea să se ivească un om de stat englez care nu va vedea în războiul european decât o diversiune şi va consacra forţele principale ale ţării războiului colonial.
IV. William Pitt s-a născut în 1708. Bunicul său fusese guvernator la Madras şi cu averea dobândită în India cumpărase „târguri”, printre care faimosul Old Sarum, circumscripţie fără alegători. Nepotul, stegar de cavalerie, a intrat în Camera Comunelor ca deputat de Old Sarum, în 1735 şi în scurtă vreme îi uimi pe membrii parlamentului prin elocvenţa lui teatrală, ironică şi pasionată. Strălucirea din ochii acestui tânăr, nasul său mare şi ameninţător îi îngrozeau pe opozanţi. Puteau să-l deteste grandilocvenţa, trebuiau să-l recunoască autoritatea. „Ar trebui îmblânzit stegarul acesta înfiorător”, spusese Walpole. Dar metodele obişnuite ale lui Walpole nu aveau nici un efect asupra lui William Pitt, care era incoruptibil. O problemă domina în mintea acestuia toate celelalte: formarea unui imperiu englez dincolo de oceane. Hanovra, Prusia, Austria, jocurile acestea continentale aveau prea puţină importanţă intrinsecă în ochii lui Pitt. Pioni utili pentru a salva piesele importante: India şi America. Nimic mai mult. Îndeosebi un fapt i se părea inacceptabil: că Spania a pus mâna pe comerţul Americii de Sud. Atâta timp cât Spania tolerase contrabanda engleză, răul mai părea suportabil. Dar când voiră să aplice în mod riguros tratatele, negustorii englezi se indignară şi moliciunea lui Walpole atrase căderea lui de la putere. Pitt luă poziţie împotriva lui. „Când e vorba de comerţ – le-a spus el compatrioţilor săi – aceasta-l ultima voastră linie de apărare, ultima voastră tranşee, pe care trebuie ori s-o apăraţi, ori să pieriţi”. Limbajul acesta plăcea Londrei. Walpole, răsturnat de Pitt, îi sfătui imediat pe succesorii săi: Henry Pelham şi ducele de Newcastle (fratele acestuia), să facă loc şi acestui tânăr în combinaţiile lor. „Toată lumea – le spuse el – îşi închipuie că Pitt e capabil, că-l grozav. Încercaţi-l şi dovediţi câte parale face”. Pitt obţinu atunci primul său post important, acela de casier general al armatei. Cinstea lui fu surprinzătoare. Până atunci, casierii, mânuind tot anul sume importante, încasau dobânzile în profitul lor personal. Pitt vărsă aceste dobânzi la stat. El refuză comisioanele pe care le primiseră predecesorii săi asupra împrumuturilor. Timp de câţiva ani s-a putut crede că va rămâne în acest post subaltern. Regele George al II-lea îl detesta pentru că tânărul ministru, ostil faţă de angajamentele continentale, se opunea oricărei politici hanovriene; de altfel, accese de gută acută îl reţineau la Bath şi durerile îl împiedicau să umble. Chemarea la putere a lui Pitt deveni posibilă şi necesară abia după ce Anglia cunoscu o serie de mari eşecuri.
V. Pelham, ca şi Walpole, dorea pacea. Fratele său şi ministru al afacerilor externe, Newcastle, prinţul corupătorilor parlamentari şi cel mai nepriceput geograf (a fost atât de surprins când a descoperit că în realitate Cap-Breton este o insulă, încât s-a repezit să-l informeze şi pe rege), trimitea butoaie cu bere şi complimentele sale doamnei de Pompadour. Dar pirateriile marinarilor englezi dezminţeau atenţiile ministrului. Un acord cu Franţa ar fi făcut necesare reparaţii, scuze; naţiunea n-ar fi îngăduit-o niciodată. Pitt descria grozăviile unei invazii franceze la Londra şi critica lipsa de energie a guvernului: „Ăsta nu-l guvern – afirma el.
— Unul aruncă povara în spatele celuilalt. Unul spune: «Nu sunt general». Vistiernicul murmură: «Nu sunt amiral». Amiralitatea răspunde: «Nu sunt ministru». Unul, doi, trei, patru, cinci lorzi se adună laolaltă; nu se pot pune de acord. «Ah! Spun ei, ne vom revedea sâmbătă.
— Nu, răspunde unul, nu voi fi în oraş în ziua aceea». Din îmbinarea acestor forţe deosebite, fără o doctrină comună, rezultatul este nul”.
VI. În felul acesta îşi bătea joc Pitt şi, într-adevăr, în mai 1756, când a izbucnit războiul, acesta a început sub auspicii proaste pentru Anglia. Minorca, baza navală din Mediterana, a fost cucerită de mareşalul Richelieu. Amiralul Byng, ţap ispăşitor, urma să fie mai târziu împuşcat pe nedrept pentru că n-a făcut tot ce-a fost omeneşte posibil ca să salveze insula. În India, a căzut Calcutta. În Europa, Franţa, Austria, Rusia şi Suedia s-au aliat împotriva Prusiei şi au silit pe anglo-hanovrieni să capituleze la Closterseven. În America, indigenii indieni s-au aliat cu francezii. De toate aceste dezastre, Pitt îi acuza pe whigi. Newcastle cu siguranţă că ştia să cumpere „târguri”, dar nu prin corupţie puteau fi învinşi francezii. Poporul îl voia pe Pitt şi acesta era gata să preia puterea. „Ştiu că pot salva ţara aceasta şi că nimeni altul n-ar putea s-o facă”, spunea el. Şi mai spunea: „Când vezi un copil conducând spre prăpastie o cabrioletă în care se află un rege bătrân şi familia acestuia, eşti dator să pui mâna pe hăţuri”. Timp de câteva săptămâni, copilul contestă dreptul salvatorului de a lua hăţurile. Dar, în cele din urmă, Pitt avu mână liberă.
VII. Într-o perioadă critică, orice naţiune evocă un mit naţional şi imaginea tradiţională a unui salvator. Clemenceau, în 1918, îi linişti pe francezi pentru că acţiona şi vorbea ca marii iacobini. William Pitt a rămas modelul omului de stat de care Anglia doreşte să fie guvernată în timp de război. A ridica moralul naţiunii, a folosi fără precupeţire oameni şi bani pentru a atinge ţinta, a pune capăt pe toată durata războiului extern oricărei rivalităţi între partide, aceasta a fost metoda lui. Iar ţinta era menţinerea şi mărirea imperiului prin supremaţia pe mare. Timp de patru ani, având opinia publică de partea sa, Pitt putu să conducă războiul ca un despot, dar „nimeni n-a plecat vreodată de la el fără să se simtă mai viteaz”. Ordinele sale erau limpezi, alegerea oamenilor excelentă, voinţa sa de neînfrânt. El nu şovăi să risipească toate bogăţiile Angliei, numai să învingă. „Trebuie să strângem grămezi peste grămezi de milioane”. În 1758 obţinu prin vot zece milioane de livre; în 1759 – douăsprezece milioane, în 1760 – cincisprezece milioane. El însufleţea în acelaşi timp Camera Comunelor, pe „soldaţii care cărau tunurile în vârful colinelor de la Québec, pe marinarii care-şi riscau navele lingă stâncile din Bretania. Părea că le transmite tuturor propria sa impetuozitate şi voinţa sa de a învinge”.
VIII. Pitt iniţie în acelaşi timp blocarea porturilor franceze, distrugerea imperiului colonial al Franţei şi salvarea Prusiei. Cu tot eroismul lui Montcalm, Wolfe luă Québecul şi, cu toată frumoasa rezistenţă a lui Lally-Tollendal, Clive repurtă o victorie în India. Fortul Duquesne, luat de regimentele high-lander-llor şi ale coloniştilor americani, primi denumirea de Pitt şi deveni leagănul Pittsburgului. Pe continent, Pitt susţinu Prusia şi Frederic repară prin victoria de la Rossbach înfrângerea anglo-hanovrienilor. În 1759, Horace Walpole [15] putea scrie că trebuia în fiecare dimineaţă, la breakfast, să întrebe care au fost victoriile din ajun. Ministrul francez Choiseul avu înţelepciunea de a recunoaşte că în războiul acesta principalul adversar nu era pe continent. Încheind cu Spania un Pact de familie [16], pregăti o debarcare în Anglia; dar, pentru a reuşi în această operaţie, îi trebuia, ca şi odinioară ducelui de Parma [17], să fie stăpân pe Canalul Mânecii cel puţin câteva ore; or, flota franceză fu învinsă şi, după „ziua domnului de Conflans” [18], insulele bretone înseşi fură ocupate de englezi. Choiseul înţelese că nu mai era altceva de făcut decât să negocieze.
IX. Dacă Pitt ar fi rămas la putere, ar fi impus Franţei o pace foarte aspră. „Nici un alt tratat de la Utrecht nu va mai păta istoria noastră”, spunea el. Dar George al II-lea muri în 1760 şi fu înlocuit (prinţul de Wales, Frederic, murise în 1751) de nepotul său George al III-lea, un tânăr de douăzeci şi doi de ani. George al III-lea, ostil aventurilor externe pentru că voia să instaureze o nouă politică internă şi să restabilească puterea personală a regelui, dori de cum se urcă pe tron să se termine războiul; el suporta greu omnipotenţa lui Pitt. Acesta era gata în 1761 să declare război Spaniei, care tocmai încheiase cu Franţa un tratat de asistenţă mutuală; susţinea că trebuie să se termine o dată cu casa de Bourbon şi că Spania era un adversar inofensiv, deoarece resursele îi veneau din colonii, de care va fi separată cu ajutorul flotei engleze. „Această atitudine îndrăzneaţă, dar necesară, va învăţa minte nu numai Spania, ci întreaga Europă, demonstrând ce înfumurare primejdioasă este să pretinzi a dicta condiţii Marii Britanii”. Cu o sută cincizeci de vase de linie, când în toată lumea nu exista nici o altă mare flotă, Pitt se simţea în stare să reclame monopolul coloniilor. Dar Consiliul tremura, regele nu-l susţinea pe Pitt şi ţara începu să reflecteze la faptul că, acaparând prea multe teritorii, Anglia ar stârni curând împotriva ei o coaliţie a continentului. Colegii lui Pitt refuzară să sprijine noile sale planuri războinice. Când ameninţă cu demisia, unul dintre ei răspunse „că nu va fi nici o supărare dacă gentlemanul i-ar părăsi, căci altmintrelea ar trebui să-l părăsească ei”.
X. În octombrie, Pitt îşi dădu demisia. Regele îl înlocui cu lordul Bute, unul din favoriţii săi şi, după cât se zvonea, fostul amant al prinţesei de Wales. Pacea de la Paris, semnată în 1763, dădea Angliei Canada, Saint-Vincent, Dominica, Tobago şi Senegal; Franţa se obliga să evacueze Hanovra, Prusia şi, condiţie penibilă, să demilitarizeze Dunkerque. Anglia îi restituia Belle-Lsle, Guadelupa, Martinica, Maria-Galanta, Santa-Lucia, comptuarele comerciale franceze din India, Saint-Pierre şi Miquelon şi-l reda dreptul la pescuit în Terra Nova. Spaniei, care ceda englezilor Florida, Franţa îi dădea în compensaţie Louisiana. Regele Prusiei, nemaifiind util, se văzu abandonat. Pace grea pentru Franţa, mai bună totuşi decât ar fi dorit-o Pitt, care ar fi vrut să păstreze toate coloniile franceze şi spaniole. El veni în parlament să protesteze împotriva termenilor tratatului semnat de succesorul său. Susţinut de servitori, sprijinit în cârje, cu picioarele învelite în flanelă şi cu mănuşi groase pe mâini, vorbi trei ore în şir, cu toate că suferea cumplit, cerând pentru ţara sa monopolul comerţului mondial, predicând ura împotriva casei de Bourbon, prevestind măreţia apropiată a casei de Brandenburg. A fost o scenă tragică şi grandioasă, dar discursul fu zadarnic, căci tratatul fu ratificat. „Acum – a exclamat prinţesa de Wales – fiul meu este regele Angliei”.
XI. Cazul lui Pitt pare a fi unul din acelea în care fermitatea unui singur om a schimbat mersul istoriei. Ce s-ar fi întâmplat fără el? Un istoric englez şi-l imaginează pe Dupleix consolidând în India imperiul Franţei, pe Montcalm extinzând controlul acesteia până în valea Mississippi, Franţa devenind patria-mamă a Statelor Unite. În 1755 evenimentele acestea păreau posibile, în 1761 deveniseră de neconceput: Pitt traversase între timp scena istoriei. Dar opera oamenilor mari nu este durabilă decât în măsura în care ei au ţinut seama de marile curente. Or, Pitt avusese dreptate socotind că Anglia avea, în secolul al XVIII-lea, mai multe şanse decât oricare altă ţară să obţină supremaţia pe mare: a) pentru că, putere insulară şi scutită prin barierele sale lichide de a întreţine armate, ea putea să cheltuiască pentru marina sa mai mult decât puterile continentale; b) pentru că forma de guvernământ pe care şi-a dat-o îi îngăduia să perceapă de ia clasele bogate şi influente impozitele cele mai grele. Pe când parlamentul englez vota fără să murmure subsidiile cerute de Pitt, parlamentele franceze [19] (parlamente nealese) refuzau să ridice imunitatea fiscală a claselor privilegiate; c) în sfârşit, negustorii din Londra, care ştiau ce valoare mare au pentru ei India şi coloniile, susţineau cu banii lor, cu voturile lor, cu admiraţia lor pasionată pe Wolfe şi Clive, pe când interesele comerciale aveau prea puţin preţ în ochii nobilimii continentale. Aceste cauze generale, care ar fi produs mai devreme sau mai târziu efectele lor, asigurară victoriile lui Pitt. Europa cunoscuse o perioadă de dominaţie spaniolă, apoi o perioadă de dominaţie franceză. Cu războiul de şapte ani începe o perioadă de dominaţie engleză. Dar îmbătaţi de victoriile lor, englezii deveniră atunci mai orgolioşi decât oricând. Nu se temeau să-şi înstrăineze în acelaşi timp şi Franţa şi Spania şi Austria. Franţa, jefuită, rămânea totuşi o mare putere. Poate că într-o zi va voi să-şi ia revanşa faţă de acei pe care Choiseul îi numea „tiranii mărilor”.
