VIII.Revoluţia agricolă şi industrială

I. În secolul al XlV-lea, ciuma neagră, reducând în mod brusc populaţia Angliei cu o treime, favorizase, se pare, emanciparea ţăranilor şi divizarea exploatărilor agricole; în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o subită creştere a populaţiei a adus cu sine, dimpotrivă, o recrudescenţă a proprietăţilor „împrejmuite”. Prin 1700 numărul locuitorilor Angliei fusese evaluat la cinci milioane şi jumătate; până în 1750 această cifră a crescut foarte încet, apoi, deodată, numai în timpul domniei lui George al III-lea, s-a dublat, atingând în 1821 cifra de paisprezece milioane. Cauzele măririi populaţiei au fost multiple. Dezvoltarea rapidă a industriei, asigurând şi folosirea copiilor (şi, din nefericire, chiar şi a celor mai mici dintre ei), a încurajat familiile sărace să se înmulţească, iar mutarea lucrătorilor de la ţară la oraş i-a înghesuit în case prea mici, suprapopulate, în care sentimentele tradiţionale de pudoare şi reţinere au slăbit. În timp ce se mărea numărul naşterilor, progresele medicinii micşorau pe cel al deceselor. Se terminase cu întinsele epidemii care secerau dintr-o lovitură o treime din locuitorii Londrei; copiii şi mamele erau mai bine îngrijiţi în momentul naşterii; în cea mai mare parte a oraşelor s-au deschis spitale. Pentru o populaţie mai mare era nevoie şi de mai multă hrană. De unde necesitatea extinderii suprafeţelor cultivate şi a veniturilor sigure pentru proprietarii de pământ.

II. De prosperitatea agriculturii aveau să profite numai marii landlorzi. Orice guvernare favorizează anumite interese economice. Dinastia Tudor îi susţinuse pe negustori. Carol al II-lea asigurase preponderenţa gentilomilor de la ţară, cărora le datora întoarcerea sa. Parlamentele din secolul al XVIII-lea au fost alcătuite din mari seniori şi squire-l şi legile pe care le-au votat nu prea erau favorabile populaţiei săteşti. Arendaşii cu contracte de lungă durată se văzură înlocuiţi cu mici arendaşi, la care se putea renunţa oricând, dându-li-se un preaviz de şase luni. Toate redevenţele funciare fură majorate. Pentru a deveni magistrat, pentru a căpăta un grad în miliţia comitatului, pentru a obţine dreptul de a vâna, trebuia să fii mai bogat decât înainte. Vechilor instituţii populare ale parohiei li se substituiră instituţii ale comitatului, cu caracter aristocratic. În timpul revoluţiei franceze, judecătorii de pace deveniră mai severi. În sfârşit, marii proprietari fură ispitiţi să se servească de puterea lor politică şi administrativă pentru a-şi rotunji domeniile şi au reuşit cu atât mai uşor cu cât interesele lor personale păreau a coincide cu interesul naţional.

III. Câmpurile comune, încă foarte numeroase în 1750, constituiau într-adevăr o metodă de exploatare foarte primitivă. Un agricultor neglijent care nu distrugea buruienile făcea inutilă munca celorlalţi. Ţăranul îşi petrecea toată vremea alergând de la o parcelă la alta. Folosirea îngrăşămintelor şi a marnei era îngreuiată de faptul că deţinătorii parcelelor nu aveau bani ca să cumpere aceste produse noi. Totuşi, în Olanda, în Franţa se năştea o agricultură ştiinţifică, pe care oameni ca Jethro Tull şi lordul Townshend o răspândeau în Anglia. Lordul Townshend, părăsind viaţa politică, deveni un savant în agricultură. În loc să lase, la fiecare al treilea an, ogoarele în pârloagă, a alternat rădăcinile pivotante (nap, sfeclă) cu cereale şi fâneţe artificiale (sparcetă, trifoi), pregătindu-şi astfel rezerve pentru hrana animalelor în timpul iernii. Ţăranii dădeau din umeri: „Un gentilom îşi poate îngădui să semene trifoi! Dar noi cu ce-o să plătim arenda?” Ţăranii, însă, se înşelau şi metoda cea mai productivă avea să biruie. Coke din Norfolk, agricultor ilustru al cărui domeniu model atrăgea călători din întreaga Europă, reuşea printr-o prudentă folosire a îngrăşămintelor să cultive grâu pe terenuri până atunci sterile. Bakewell ameliora rasele de vite, capre, oi. Prevăzând că nevoia de carne avea să crească o dată cu mărirea populaţiei, căuta să producă – în locul animalelor cu picioare lungi, care fuseseră folositoare pe vremea când Anglia nu era decât mlaştini, hârtoape şi spini – rase bogate în carne. Într-o epocă avidă de ştiinţă şi de lucruri noi, experienţele acestea amuzau. Cultivarea pământului şi creşterea animalelor a fost la modă de-a lungul întregului secol al XVIII-lea. Îmbogăţiţii îşi plasau banii în terenuri. Medici, pastori, oameni ai legii, cum aveau oarecare răgaz, se făceau fermieri. „Tribul fermierilor – spune Young [29] – e format acum din toate clasele, de la duce până la ucenic”.

IV. La începutul secolului al XVIII-lea, pământurile comune, pământurile în paragină, bărăganele acopereau încă imense suprafeţe. Sub domnia lui George al III-lea, marii proprietari se străduiră să-l convingă pe „deţinătorii” pământurilor lor să-şi îm-prejmuiască câmpurile. Ei înşişi dobândiră în cursul operaţiei nu numai pământuri arate, ci şi o parte din „commons”. Aceasta se făcu prin acte „particulare” ale parlamentului. În timpul domniei lui George al III-lea, 3.354 de asemenea acte fură trecute prin parlament şi circa patru milioane de acri deveniră disponibili pentru noile metode de cultură. Era suficient, pentru a obţine ca parlamentul să voteze un astfel de act, ca cererea să fi fost susţinută de trei pătrimi din numărul proprietarilor unei parohii. Dar cele trei pătrimi erau socotite în suprafeţe şi nu ca număr de persoane, în aşa fel încât, în multe parohii, squire-ul constituie el singur majoritatea. Pentru mai multă decenţă se mai alăturau câţiva mari proprietari, se depunea o cerere în parlament şi ţăranii aflau că pământurile lor comunale fuseseră suprimate fără să fi fost măcar întrebaţi. Împrejmuirile (enclosures) îngăduiră alcătuirea unor mari ferme prin gruparea pământurilor, adoptarea de metode ştiinţifice şi o producţie infinit mai mare. Anglia deveni unul din grânarele Europei. Dar ţăranii săraci suferiră amarnic din cauza acestei spolieri. Dispariţia pământurilor comune îi lipsea de colţul de păşune, care le îngăduise să ţină o vacă şi de colţul de pădure, în care porcii lor găseau ghindă şi de unde luau lemne pentru bucătărie şi încălzit. Ei îşi pierdură curajul, încetară să mai muncească cu tragere de inimă, se lăsară în voia trândăviei, a beţiei sau migrară spre oraşele din nord, unde noile industrii căutau mână de lucru. Atunci fu abrogată excelenta lege a Elisabetei care interzicea să se construiască vreo căsuţă la ţară fără să i se lase cel puţin patru acri de grădină. Această abrogare a îngăduit dezvoltarea slums-urilor, acele cartiere de cocioabe care aveau să dezonoreze până în secolul al XX-lea marile oraşe engleze.

V. În alte vremuri yeoman-ul s-ar fi opus şi s-ar fi agăţat de pământul lui. Dar, în afară de oraşe, îl atrăgeau şi coloniile. Între 1740 şi 1763 Anglia obţinuse cea mai mare parte din teritoriul colonial francez. Canada, puţin populată şi coloniile americane, foarte prospere, ofereau un azil fermierilor curajoşi. Cei rămaşi intrară în slujba landlorz-llor. Cobbett [30] a observat că în 1821, pe tot întinsul Angliei, se mai găsea numai câte o singură fermă acolo unde înainte fuseseră trei. În 1826 el notează că, într-un sat oarecare, din paisprezece ferme nu mai rămăsese decât una. Cuvântul yeoman tinde să dispară. „În secolul al XV-lea, cuvântul acesta desemnase şi pe proprietarul independent şi pe fermierul care ia cu arendă pământul; în secolul al XVIII-lea, dimpotrivă, cuvântul fermieri desemnează şi pe unii şi pe alţii, întreaga clasă fiind caracterizată prin dependenţa sa faţă de gentry”. Dependenţă care mai târziu devine imitaţie. Marele fermier din 1820 nu mai este primul dintre muncitorii săi, ci un bogătaş care vrea să ducă traiul unui gentleman şi să se ducă la vânătoare cu gonaci. „Când fermierii devin gentlemeni, muncitorii lor devin sclavi”, scrie Cobbett. În timpul războaielor napoleoniene, preţurile ridicate ale produselor agricole mai îngăduiau micilor fermieri care-şi putuseră salva independenţa să trăiască. Waterloo le-a dat lovitura de graţie şi a dus la dispariţia aproape completă a clasei mijlocii rurale, care constituise atâta vreme forţa militară şi morală a Angliei.

VI. Cât despre muncitorul agricol, la începutul secolului al XlX-lea trăia în mizerie. Salariile crescuseră mai încet decât preţurile. Odinioară fiecare sat şi aproape fiecare casă putea trăi în circuit închis. O dată cu dezvoltarea marii industrii, meşteşugarii satelor dispărură. Curând se vor vedea fermieri care vor refuza nu numai să dea, dar să şi vândă grâu salariaţilor lor agricoli. Divorţul dintre producţie şi producători va crea o economie abstractă, cu totul necunoscută în evul mediu şi care va favoriza apariţia celei mai îngrozitoare sărăcii. Cei mai buni magistraţi au încercat să remedieze această situaţie, aplicând cu mai multă generozitate legea săracilor, dar bunele lor intenţii au avut urmări înfricoşătoare. În 1794, un grup de judecători de pace întruniţi la Speenhamland au decis să fixeze o sumă care să fie considerată ca un minimum necesar pentru traiul unei familii. Această sumă trebuia să fie echivalentul a douăzeci şi şase de livre de pâine pe săptămână pentru fiecare bărbat adult, plus câte treisprezece livre pentru femeie şi pentru fiecare copil. Dacă salariul capului de familie nu atingea acest minimum, trebuia să fie completat printr-o alocaţie furnizată de fiecare parohie sub forma unui impozit pentru săraci (rates). Consecinţele imediate ale acestor măsuri au fost vrednice de plâns: proprietarii şi arendaşii au găsit muncitori gata să le lucreze pentru nişte salarii infime, ştiind că salariile erau completate de comună; micii fermieri, care nu lucrau decât cu membrii familiei, au fost ruinaţi de concurenţa acestor lucrători nevoiaşi, pe care trebuiau să-l întreţină chiar ei, în calitatea lor de contribuabili. Sistemul Speenhamland a avut ca urmare transformarea populaţiei rurale a ţării – „vesela Anglie” de odinioară – într-o masă de nenorociţi hrăniţi (dar prost hrăniţi) din mila publică.

VII. O dată cu marea agricultură s-a dezvoltat şi marea industrie. Revoluţia industrială n-a fost, ca o revoluţie politică, un şir de evenimente care se concentrează într-un timp destul de scurt, ci o transformare – mai întâi lentă, apoi, între 1760 şi 1815, mai rapidă – a economiei. Dispariţia sistemului ghildelor a început cu dezvoltarea capitalismului, adică exploatarea de către un antreprenor a muncii colective. Această tendinţă spre întreprinderea mare a fost accelerată în secolul al XVIII-lea prin creşterea numărului de consumatori în Anglia, prin deschiderea de pieţe noi (îndeosebi a pieţelor coloniilor americane) şi prin invenţiile mecanice. În industria textilă, suveica zburătoare, inventată în 1733, mări producţia de ţesături şi nevoia de fire. Până atunci lâna fusese toarsă la domiciliu de nevasta şi fiicele ţesătorului. (De aceea, în engleză, fata bătrână se numeşte spinster, torcătoare.) Pentru a satisface nevoile mai mari ale ţesătorilor, Hargreaves, Arkwright, Crompton reuşiră să pună în mişcare concomitent zece fusuri şi apoi o sută, pe care le supraveghea un singur muncitor, având câteva ajutoare pentru legarea firelor. Şi astfel, filatura realiza o productivitate mult mai mare decât ţesătoria. Inventarea războaielor mecanice de ţesut răspundea tocmai acestei noi necesităţi. Apoi maşina cu aburi a înlocuit forţa oamenilor sau a râurilor şi minele de cărbuni au devenit principala bogăţie a ţării. Franţa, care în această luptă pentru cucerirea pieţelor putea să fie o rivală fericită a Angliei, s-a văzut trasă înapoi în momentul cel mai critic: a) de vămile sale interne; b) de lipsa de cărbune (în 1845 Franţa nu producea decât cinci milioane de tone, faţă de treizeci şi cinci de milioane produse în Anglia); c) apoi de războaiele napoleoniene şi de blocada care a lipsit-o de bumbac. Noua industrie de bumbac a devenit o industrie pur englezească. În 1784 Anglia consuma patru milioane de livre de bumbac; în 1833, trei sute de milioane. Înlocuirea, în metalurgie, a cărbunelui de lemn cu huila a avut drept consecinţă mutarea marilor uzine din sud, patria pădurilor, în nord, patria minelor.

VIII. Marea agricultură şi marea industrie impuneau ameliorarea mijloacelor de transport. În secolul al XVIII-lea, într-o bună parte a ţării nu se putea circula încă decât călare. Starea proastă a drumurilor se datora faptului că fiecare parohie rămăsese, ca în evul mediu, răspunzătoare pentru căile sale de acces. Autonomia locală, utilă altădată, priva Anglia de o reţea de drumuri, reţea cu care Franţa, de pildă, era înzestrată, deoarece fusese concepută şi realizată de o administraţie centrală. Începând din 1760, sistemul drumurilor cu taxe de trecere (tumpike roads) concesionate unor trusturi [31] care, pentru a-şi recupera cheltuielile, aveau dreptul (cum se face astăzi la intrarea pe anumite autostrăzi) să-l supună la plată pe călători a dat totuşi destul de bune rezultate. Dar abia din 1815 arta de a construi drumuri a făcut reale progrese. MacAdam, inginer scoţian, a avut ideea să acopere drumurile cu un înveliş protector impermeabil. Viteza diligenţelor şi a poştalioanelor (coaches), mulţumită lui, a trecut de la patru mile pe oră la şapte, apoi la zece. Vitezele acestea oboseau caii, care erau foarte mult folosiţi atunci. Hanuri plăcute, cu firme pictate, se ridicară de-a lungul drumurilor. În 1831, anul apogeului poştalioanelor, erau folosiţi o sută cincizeci de mii de cai pe trasee ce însumau trei mii de mile. (De atunci, însă, au început să se dezvolte căile ferate şi poştalioanele au intrat pe panta declinului.) De asemenea, la sfârşitul secolului al XVIII-lea nordul ţării şi comitatele centrale au fost împânzite de canale destinate transportului cărbunelui. Tot atunci s-au dezvoltat şi instituţiile auxiliare ale comerţului: băncile şi societăţile de asigurare. În cafeneaua (coffee house) lui Edward Lloyd, câţiva inşi îşi luaseră obiceiul, începând de prin 1689, să se adune şi să ofere armatorilor asigurări contra riscurilor pe mare. Instituţia aceasta avea să devină cea mai mare societate de asigurări din lume, dar, în virtutea obişnuitului conservatorism englezesc, a continuat până nu demult să poarte denumirea de Lloyd's Coffee House.

IX. Revoluţia industrială pregătea şi făcea necesară o revoluţie politică. Satele dispăreau; oraşele se măreau. Liverpool, care de la cei 4 000 de locuitori din 1685 ajunsese la 40 000 în 1760, avea să atingă cifra de 517 000 în 1891 şi 803 000 în 1936; Manchester, de la 6 000 în 1685, a ajuns la 40 000 în 1760, la 93 000 în 1801, la 505 000 în 1891 şi la 800 000 în 1936. Harta politică a ţării nu mai coincidea cu harta sa demografică. Nordul, odinioară puţin populat, iacobit şi catolic, era înţesat acum de mineri şi ţesători radicali. Dezvoltarea marii industrii a dat naştere la două clase noi: a manufacturierilor bogaţi, a căror avere, proporţională cu extinderea noilor pieţe, devenise egală cu aceea a marilor seniori rurali şi care aveau să revendice partea lor de influenţă; şi aceea a muncitorilor din oraşe, cu totul deosebiţi de foştii meşteşugari de la ţară, mai accesibili agitatorilor, deoarece erau grupaţi mai mulţi la un loc şi care, conştienţi de forţa lor, erau gata să revendice puterea politică. Între aceste „două naţiuni”, economia politică la modă trasase o frontieră de netrecut.

X. Orice mare schimbare socială îşi găseşte teoreticienii ei, care imaginează cauze permanente pentru a explica efecte trecătoare. Teoreticianul revoluţiei industriale din Anglia a fost Adam Smith. Inspirându-se din fiziocraţii francezi, acest profesor din Glasgow a scris Bogăţia naţiunilor, carte care a devenit timp de mai bine de un secol Biblia economiştilor. El predica acel „laisser faire”, libera concurenţă, încrederea în mişcările spontane ale economiei. În ochii lui Smith şi a discipolilor săi, un Dumnezeu binefăcător a reglat astfel universul încât liberul joc al legilor naturale asigură cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr de oameni. E posibil ca libertatea să fie cauza unor suferinţe temporare, dar echilibrul se va restabili în mod automat. Această teorie avea să liniştească scrupulele celor bogaţi, făcând din mizerie şi şomaj remedii fireşti şi divine. Ea nu seamănă nici cu doctrina evului mediu, atât de strimt corporatistă, nici cu aceea a secolului al XVII-lea, care avea un caracter mercantilist. Mercantiliştii credeau că prosperitatea unui stat se măsoară prin balanţa pozitivă a comerţului său exterior. Statul, în sistemul mercantilist, trebuia să intervină neîncetat pentru a favoriza balanţa comercială (acestei doctrine îi datorează Anglia pierderea coloniilor americane). În secolul al XlX-lea mercantilismul este discreditat; triumfă liberalismul economic, deoarece convine unei perioade de expansiune, oferind o piaţă fiecărui producător nou. El va deveni primejdios îndată ce pieţele braţelor de muncă sau acelea ale producţiei vor fi saturate. Atunci libera concurenţă va da naştere unor racile evidente şi se va vedea cum începe în Anglia, ca în tot restul lumii occidentale, un reflux protecţionist, etatist şi autarhic, care i-ar fi mirat peste măsură pe Quesnay şi Adam Smith.