XI.Cucerirea normandă

I. Ducele Rollon, care în 911, prin convenţia verbală de la Saint-Clair-sur-Epte, obţinuse de la Carol cel Simplu ducatul Normandiei, era din aceeaşi seminţie ca şi cuceritorii Estangliei. Dar după un secol, aceste două grefe ale unei aceleiaşi specii se dezvoltaseră atât de diferit una de alta încât, pe vremea cuceririi, înşişi danezii din Anglia numeau pe cei din Franţa: francezi. Danezii din Anglia, întâlnind o civilizaţie europeană încă slab înrădăcinată, avuseseră asupra ei o influenţă destul de mare, în timp ce danezii normanzi, întâlnind Roma sub chipul Franţei, se impregnaseră cu o uimitoare rapiditate de spiritul latin. De la sfârşitul secolului al X-lea, normanzii nu mai vorbeau la Rouen decât franceza şi moştenitorul ducatului trebuia să fie trimis la Bayeux ca să înveţe acolo limba strămoşilor săi. Vechea ordine romană şi tânăra energie normandă, contopindu-se, au dat minunate rezultate. „O, Franţă – scria un cronicar – erai zdrobită, zăceai la pământ… Iată venind spre tine, din Danemarca, o seminţie nouă… Se încheie o alianţă, pace între ea şi tine. Seminţia aceasta va înălţa până la ceruri numele şi imperiul tău”.

II. „Pacea ducelui Normandiei”, respectul legilor pe care ştiuse să-l impună curând pe teritoriul său au stârnit admiraţia cronicarilor. Ei relatează că ducele Rollon, atârnând nişte inele de aur de un stejar din pădurea Roumare (Rollinis mare), inelele au rămas acolo timp de trei ani. Vechile dicţionare pretind că strigătul haro era un apel la protecţia lui Rollon: „Ha! Rol!” Fireşte că baronii, jarls, foşti şefi de piraţi, suportau cu greu această disciplină şi continuau să-şi rezolve certurile particulare cu o violenţă şi o cruzime nemaipomenite. Dar ducii au ştiut să-şi impună voinţa. Nu existau mari vasali în Normandia. Nici un senior nu era destul de puternic ca să se opună ducelui. Acesta avea în fiecare district un reprezentant, vicontele, care nu era un simplu administrator al domeniilor regale, ci un adevărat guvernator. Ducele de Normandia percepea impozite în bani şi avea o administraţie a finanţelor: vistieria. Dintre toţi suveranii de pe vremea lui, el semăna cel mai mult cu un şef de stat modern.

III. Mult mai devreme decât englezii, normanzii adoptaseră ceremonialul şi ierarhia sistemului cavaleresc continental. Feudalitatea se dezvoltase pe continent din aceleaşi pricini ca şi în Anglia (necesitatea apărării locale), dar în secolul al XI-lea era supusă unor reguli mult mai precise. După ducele Normandiei veneau baronii, care, la rândul lor, îi comandau pe cavaleri. Era cavaler orice posesor al unei bucăţi de pământ care implica prestarea serviciului de militar călare. La chemarea baronului său, cavalerul trebuia să se prezinte cu armele şi calul şi să facă patruzeci de zile de campanie. Era un timp scurt, dar de ajuns pentru expediţii mărunte. Pentru o acţiune mai îndelungată, cum a fost cucerirea Angliei, trebuiau contracte speciale. Baronul însuşi trebuia să răspundă la chemarea ducelui său şi să aducă pe cavalerii care depindeau de el. Ceremoniile feudale implicau în Normandia, ca şi în restul Europei, un omagiu simbolic: „Vasalul, în genunchi şi fără arme, îşi punea mâinile împreunate în mâinile seniorului şi se declara omul său pentru cutare feud; seniorul îl ridica şi îl săruta pe gură; apoi vasalul, în picioare, depunea jurământul de credinţă pe evanghelie”. Pentru a se desface de el, trebuia o renunţare la jurământ (diffidatio) care nu era îngăduită decât în anumite cazuri determinate.

IV. Biserica participa din plin la ceremoniile cavalereşti. După convertirea normanzilor, ducii acestora dobândiseră favoarea deosebită a papei datorită strădaniei arătate în reînălţarea mănăstirilor şi bisericilor distruse de strămoşii lor. Arhitecţi înnăscuţi, cu un simţ al unităţii planului care amintea de nevoia lor de unitate guvernamentală, ei fură printre cei dintâi constructori ai frumoaselor catedrale din Europa. Aduceau cărturari de la mari depărtări. Astfel Lanfranc, care şi-a făcut studiile la şcoala din Pavia, a venit să predea dreptul la Avranches, devenind celebru. Apoi, ruşinat de ignoranţa lui în ce priveşte treburile religioase, a fost cuprins de dorinţa de a se face călugăr în cea mai sărăcăcioasă mănăstire. A intrat la mănăstirea pe care o construia Herlouin [38] pe malul Rislei şi care se mai numeşte şi astăzi Bec-Hellouin. (Bec înseamnă pârâu, ca şi cuvântul german Bach.) A fondat acolo o şcoală care şi-a câştigat o faimă atât de mare încât bretoni, flamanzi şi chiar germani veneau să audieze cursurile care se ţineau aici. Din această fermecătoare vale va pleca Lanfranc pentru a deveni abate de Caen, apoi arhiepiscop de Canterbury.

V. Se cuvine explicat cum a putut un duce de Normandia, în secolul al XI-lea, să conceapă ideea de a se face rege al Angliei.

După moartea mediocrilor descendenţi ai lui Canut, moştenitorul natural al regilor saxoni, Eduard, fusese proclamat rege de către Witan şi supranumit Confesorul din pricină că era peste măsură de pios. „Nu vorbea în timpul slujbei religioase – spune cu naivitate biograful său – decât dacă avea de pus o întrebare”. Eduard Confesorul pare să fi fost un bărbat virtuos şi blând, dar lipsit de voinţă şi aproape copilăros. Se legase prin jurământ să rămână cast, ceea ce nu l-a împiedicat pe cel mai puternic dintre ealdormen-l, anume Godwin, odinioară simplu senior local, dar ajuns atotputernic în Wessex, să-l dea pe fiica lui în căsătorie. O căsătorie imaculată nu putea să-l displacă lui Godwin, care socotea că va juca în casa ginerelui său rolul de majordom [39]. Cine putea să ştie? Capeţienii înlocuiseră într-o bună zi pe stăpânii lor… Eduard, crescut în Normandia, era mai mult normand decât englez. El se înconjură de sfetnici normanzi şi alese un normand, pe Robert de Jumièges, ca arhiepiscop de Canterbury. Într-o zi el primi vizita vărului său din Rouen, Wilhelm Bastardul (mai târziu Cuceritorul), care susţinu toată viaţa că Eduard îi făgăduise în cursul acestei vizite succesiunea la tron. În realitate Eduard nu putea oferi o coroană care nu depindea de el, ci de alegerea Witan-ului. Totuşi, s-ar putea s-o fi oferit, din imprudenţă, lui Wilhelm, aşa cum o mai oferise, se pare şi lui Harold, fiul lui Godwin şi lui Sweyn, regele Danemarcei. Binevoitor şi încurcă-lume, Eduard a fost asemuit acelor unchi bogaţi care-şi promit averea tuturor nepoţilor. Făgăduise să se ducă în pelerinaj la Roma; papa îl dispensă, cu condiţia să construiască o abaţie. O construi pe aceea din Westminster şi îşi mută lângă ea palatul, care până atunci fusese în cetatea [40] Londrei. Acest act de pietate al Confesorului (observă Trevelyan) avu consecinţe importante şi imprevizibile: mutând palatul regal din cetate, a îngăduit, în sânul orăşenilor din Londra, naşterea unui spirit independent care urma să exercite o influenţă constantă asupra istoriei ţării. Eduard Confesorul a murit în iunie 1066 şi a rămas o figură populară. Vreme îndelungată fiecare nou suveran trebuia să jure că va respecta „legile lui Eduard”, care nu făcuse în viaţa lui nici un fel de lege. Dar fusese ultimul rege anglo-saxon înainte de cucerire şi, din această pricină, a devenit pentru englezii înrobiţi un fel de simbol al Angliei independente.

VI. Wilhelm Bastardul, duce de Normandia, era fiul nelegitim al ducelui Robert [41] şi al fiicei unui tăbăcar din Falaise: Arletta. Fusese recunoscut de tatăl său şi-l urmase la tron. Baronii i-au făcut la început viaţă grea suveranului, care era în acelaşi timp minor şi bastard. Wilhelm a trecut atunci printr-o aspră perioadă de ucenicie; din această încercare a ieşit nu numai stăpân pe ducatul său, dar l-a şi mărit prin cucerirea Maine-ului. Iar Normandia a devenit, sub conducerea lui, paşnică şi înfloritoare. Era un bărbat cu o voinţă tenace care, în caz de neizbândă, ştia să-şi ascundă dezamăgirea şi să aştepte. Când s-a hotărât s-o ia de soţie pe Matilda, fiica contelui Balduin de Flandra [42] şi când papa interzise căsătoria din cauza unei oarecare înrudiri care o făcea ilegală din punct de vedere religios, Wilhelm răbdă cât răbdă, apoi îşi impuse voinţa de a se căsători. S-a mâniat îngrozitor împotriva lui Lanfranc, stareţul din Bec, care îndrăznise să condamne această nesupunere faţă de un decret pontifical, apoi se sluji de acelaşi Lanfranc pentru a-şi negocia iertarea de către papă, pe care până la urmă a obţinut-o cu condiţia să construiască cele două frumoase biserici din Caen: l'Abbaye-aux-Hommes şi l'Abbaye-aux-Dames. În timpul negocierilor, foarte abilul stareţ din Bec legase relaţii de prietenie cu omul cel mai puternic din Roma: călugărul Hildebrand, viitorul Grigore al VII-lea. Două ambiţii aveau să concorde: Wilhelm visa să fie regele Angliei şi, la realizarea acestui plan măreţ, papa îl putea ajuta; Hildebrand visa să facă din papă suzeranul şi judecătorul tuturor principilor creştinătăţii şi un candidat la tron îşi lua bucuros, faţă de Roma, angajamente pe care le-ar fi refuzat un rege legitim.

VII. Care erau drepturile lui Wilhelm la coroana Angliei? E suficient să examinăm genealogia lui pentru a vedea că sunt nule. Ducele de Normandia nu avusese rude comune cu bunul rege Eduard decât o soră a bunicului şi, apoi, era bastard. De altfel, în secolul al XI-lea coroana engleză era electivă şi numai Witan-ul putea s-o atribuie. Promisiunea lui Eduard? Argument mediocru, pentru că Eduard promisese coroana tuturor celor care ar fi putut s-o pretindă şi nu avea dreptul s-o promită. Dar Lanfranc şi Wilhelm, oameni dibaci şi care dădeau totdeauna dorinţelor lor o aparenţă morală, puseseră la cale o întreagă maşinaţie diplomatică împotriva singurului concurent periculos: Harold, fiul lui Godwin şi cumnatul lui Eduard. Nefericitul Harold fusese făcut prizonier, după un naufragiu aproape de Ponthieu, de către comitele de Ponthieu, apoi eliberat de Wilhelm şi transportat la Rouen. Acolo ducele îl făcu să înţeleagă că este completamente liber, dar cu o singură condiţie, aceea de a presta omagiu lui Wilhelm şi a deveni, în sens feudal, „omul său”. În cursul acestei ceremonii, Harold trebui să depună un jurământ despre care nu se ştie nimic precis. Jurase s-o ia de soţie pe fiica lui Wilhelm sau să susţină drepturile acestuia la tronul Angliei? În orice caz a făgăduit sub jurământ ceva ce a fost invocat apoi împotriva lui. Cronicarul relatează chiar că normanzii ascunseseră sub masa jurământului două racle conţinând relicvele unor sfinţi. Aşa cum îl cunoaştem pe Wilhelm, povestea pare verosimilă.

VIII. Ce valoare avea un jurământ impus cu forţa? Harold, când se văzu liber, nu se socoti angajat şi, de altfel, o spunem din nou, alegerea unui rege al Angliei nici nu depindea de el. În clipa morţii lui Eduard, Witan-ul nu şovăi o secundă între un mare senior viteaz şi foarte iubit (Harold) şi un copil (singurul descendent al lui Egbert: Edgar Atheling). Douăzeci şi patru de ore după alegerea lui Harold ca rege, el fu încoronat în noua abaţie din Westminster. De Wilhelm nici nu fusese vorbă. Imediat se dezlănţui în toată Europa şi în special la Roma, prin grija lui Wilhelm şi a lui Lanfranc, o campanie de propagandă admirabil regizată. Ducele Normandiei lua întreaga creştinătate ca martoră a trădării căreia îi căzuse victimă. „Vasalul său Harold, violând în acelaşi timp legea feudală şi un jurământ solemn, smulgea o coroană făgăduită de suveranul dispărut unui bărbat care – descendent oricât de îndepărtat – era cel puţin din viţa regală, pe când Harold nu era decât un uzurpator”. Reaua-credinţă a lui Wilhelm e neîndoielnică; el ştia mai bine decât oricine cum fusese obţinut jurământul şi cât valorau drepturile sale la tron. Dar situaţia, abil prezentată în lumina prejudecăţilor feudale, era cu totul în defavoarea lui Harold. Cu principiile dreptului feudal se întâmpla atunci ceea ce se întâmplă astăzi cu principiile dreptului internaţional: cei care le respectau mai puţin îi învinuiau pe ceilalţi că le violează. De altfel Roma era de partea ducelui de Normandia pentru că se angajase să aplice ideile lui Hildebrand şi să reformeze biserica Angliei. Papa îi dădu dreptate lui Wilhelm şi, în semn de binecuvântare pentru acţiunea la care pornise, îi trimise un steag de război sfinţit şi un inel având un fir din părul sfântului Petru.

IX. Pentru o campanie atât de grea, obişnuita chemare sub arme, de patruzeci de zile, a cavalerilor normanzi ar fi fost neîndestulătoare. Huscarl-li lui Harold formau o trupă excelentă şi periculoasă. Când Wilhelm le explică întâia oară baronilor adunaţi la Lillebonne planurile sale, ei se arătară puţin entuziasmaţi. Părea o acţiune riscantă. Dar Wilhelm avu dibăcia de a prezenta un act de tâlhărie internaţională drept o adevărată cruciadă. O cruciadă profitabilă. Fiecăruia dintre vasalii săi normanzi le făgădui pământ în Anglia şi bani. Fratele său Odo, episcop de Bayeux şi mai mult oştean decât episcop, recrută şi el luptători. Apoi Wilhelm trimise chemări în toată Europa. Sosiră baroni aventuroşi din Anjou, Bretania, Flandra şi chiar din Apulia şi Aragon. Fu o mobilizare destul de înceată, fapt fără importanţă, căci tot trebuia, înainte de îmbarcare, să se construiască o flotă. Se poate vedea în Tapiseria de la Bayeux cum au fost doborâte păduri întregi pentru construirea a şapte sute cincizeci de nave necesare atunci pentru transportul a douăsprezece sau cincisprezece mii de oameni, din care între cinci şi şase mii de călăreţi. Flota fu gata la începutul lui septembrie 1066[43]. Timp de încă cincisprezece zile vânturile contrare îl reţinură pe Wilhelm. Cum se întâmplă adesea în istoria omenirii, întârzierea, pe care o deplânsese, îi aduse o victorie uşoară. Căci între timp sosise pe coasta Northumbriei regele Norvegiei cu trei sute de galere. Chemat de un trădător, contele Tostig, fratele lui Harold, venea şi el să reclame coroana Angliei. Harold, care îl aştepta pe Wilhelm lângă insula Wight, trebui deodată să alerge cu huscarl-li săi spre nord. Repurtă o victorie completă asupra norvegienilor şi le distruse armata. Dar a doua zi după victorie află că Wilhelm a debarcat fără luptă, la 28 septembrie, pe plaja de la Pevensey. Vântul îşi schimbase direcţia.

X. Harold se întoarse în marş forţat spre sud. Lucrurile luară o întorsătură proastă pentru el. Oştirea îi fusese ciuntită în lupta împotriva norvegienilor. Thanii din nord, care abia ieşiseră din luptă, se arătară puţin dornici să-l urmeze. Episcopii erau impresionaţi de protecţia pe care Sfântul Scaun i-o acorda lui Wilhelm. Exista în ţară un „partid normand” format din toţi francezii aduşi de Eduard Confesorul. Unica bătălie din acest război avu loc pe drumul de la Londra la Hastings. Se înfruntară două tipuri de armată. Oamenii lui Harold formau – potrivit tradiţiei locale – o pedestrime purtată; se deplasau pe cai, dar luptau pe jos. Normanzii, dimpotrivă, atacau de pe cai, susţinuţi de arcaşi. Primele şarje ale cavaleriei normande nu reuşiră să smulgă creasta pe care o apărau luptătorii englezi. Wilhelm, bun tactician, folosi eterna viclenie a armatelor: bătu în retragere. Pedestrimea lui Harold îşi părăsi poziţiile ca să-l urmărească. Când normanzii văzură trupele lui Harold pornite de-a binelea, făcură cale întoarsă şi flancurile armatei lor învăluiră pe pedestraşii englezi. Urmă un masacru în care Harold însuşi pieri. Superioritatea cavaleriei, temeinic dovedită până acum pe continent, se văzu confirmată şi în această luptă.

XI. Şirul de operaţii militare şi diplomatice care au urmat pun în lumină caracterul lui Wilhelm. În loc de a porni un asalt direct împotriva Londrei, el încercui oraşul, îl înconjură cu o zonă de pământ pustiit şi aşteptă inevitabila predare. În loc să se proclame rege al Angliei, aşteaptă să-l fie oferită coroana, ba şi atunci păru să şovăie. El căuta, după obişnuita sa metodă, „să pună într-o situaţie proastă pe posibilii săi adversari” şi voia să apară în ochii tuturor ca un rege legal. În sfârşit, în prima zi de crăciun a anului 1066 fu încoronat la Westminster. Pe malul Tamisei, la porţile cetăţii, se şi aflau primele pietre ale fortăreţei care avea să devină celebrul şi sinistrul Turn al Londrei.

XII. Ce găsesc normanzii în Anglia? Un popor de ţărani, de pionieri saxoni şi danezi, ale căror comunităţi rurale, despărţite unele de altele prin păduri şi bărăgane, sunt grupate în jurul unor biserici de lemn şi al hall-ului seniorului lor. Celţii din Galia şi Scoţia nu fac parte din regatul cucerit de Wilhelm. Ca şi romanii, saxonii renunţaseră să învingă triburile celte din nord şi vest. Mult mai mic decât Franţa, regatul Angliei va fi relativ uşor de guvernat de către un rege puternic. Cunoaşte de multă vreme monarhia, biserica, impozitul funciar, geld-ul, recrutarea în masă, fyrd-ul. Regii normanzi se vor servi de aceste instrumente, dar ei vor fi aceia care vor da Angliei cea mai mare parte din instituţiile care îi vor constitui originalitatea. Regii saxoni nu convoacă un parlament; ei nu pun judecători regali, asistaţi de juraţi, ca să-l judece pe criminali; ei n-au înfiinţat adevărate universităţi. Dintre instituţiile saxone vor subsista numai acelea care reglementează viaţa locală şi sătească. Frumoasele cuvinte saxone care desemnează uneltele ţăranului, animalele din cireadă sau fructele pe care le recoltează vor păstra până în timpurile noastre formele lor simple şi viguroase. Adunările săteşti se vor transforma în adunări ale parohiilor şi englezii vor continua ucenicia lor în arta guvernării prin comitete şi prin compromisuri. Hotarele parohiilor şi ale comitatelor nu se vor mai schimba. Dar dacă celulele rurale din care va fi format corpul Angliei există din 1066, regii normanzi şi angevini vor fi aceia care, în cursul următoarelor trei secole, vor da acestui corp forma şi organele sale.