X.De la regele Alfred la regele Canut

I. Alfred este un rege legendar a cărui legendă e adevărată. Omul acesta simplu şi înţelept, care a fost în acelaşi timp oştean, marinar, literat şi legislator, a salvat Anglia creştină. El are toate virtuţile regilor pioşi, fără a avea slăbiciunea lor, nici indiferenţa lor faţă de treburile lumeşti. Întâmplările vieţii sale ţin de poveştile cu zâne şi de romanele cavalereşti. Ca mulţi eroi de romane, este cel mai mic fecior al unui rege: Aethelwulf. E crescut într-o vreme de invazii, în larma luptelor şi trei din fraţii săi sunt ucişi înfruntând duşmanul. Bolnav, sensibil, are energia infirmilor care se vor puternici. Excelent călăreţ, mare vânător, este încercat din copilărie şi de dorinţa de a se instrui. „Dar, vai! Ceea ce dorea mai mult: să înveţe artele liberale [33], nu prea era posibil, căci, pe vremea aceea, adevăraţii savanţi nu mai existau în regatul Wessex”. La bătrâneţe avea să spună că marea durere a vieţii sale fusese că, pe vremea când avea vârsta şi răgazul să înveţe, nu găsise profesori şi că, pe vremea când reuşise să adune în jurul lui pe savanţi, fusese atât de ocupat cu războaiele, grijile administrative şi infirmităţile, încât nu putuse citi atât cât ar fi vrut. Adolescent, se dusese în pelerinaj la Roma, unde papa îl făcuse consul, apoi, întors în Anglia, se distinsese pe lângă fraţii săi în luptă împotriva „armatei” daneze. Când ultimul dintre ai săi fu ucis, Alfred fu ales rege de Witan, care-l preferase nepoţilor săi, prea tineri pentru a domni în timp de război.

II. Încă din primul an al domniei sale, trebui să poarte lupte cu danezii şi, neavând decât un pumn de oameni, fu bătut. Aşa cum au făcut deseori regii franci şi saxoni, cumpără pacea de la „armata” daneză, plătindu-l un tribut. Dar succesul şantajului nu putea decât să-l încurajeze pe adversar să-şi reînceapă manevra. Danezii ocupară nordul şi estul, apoi, după terminarea acestei cuceriri, o nouă hoardă, sub conducerea regelui păgân Guthrun, năvăli în Wessex.

Fu mai întâi o panică generală. Alfred trebui să fugă aproape singur în insula Athelney şi acolo, în mijlocul mlaştinilor, construi împreună cu oamenii săi o mică fortăreaţă. Aproape de locul acesta a fost găsită în secolul al XVII-lea, îngropată în pământ, o admirabilă bijuterie din email cloazonat, aur şi cristal, care poartă inscripţia: „Alfred a pus să mă cizeleze”. Celebra „bijuterie a lui Alfred”, pe care regele a pierdut-o în timpul fugii sale, este acum într-un muzeu din Oxford, mărturie a adevărului vechilor cronici. Regele stătu ascuns toată iarna în mijlocul mlaştinilor, în timp ce danezii se credeau stăpâni peste Wessex. Cam pe vremea paştelor ieşi din ascunzătoare şi convocă în secret, la locul denumit Piatra lui Egbert, fyrd-urile din Somerset, Wiltshire şi Hampshire. Bucuria ţăranilor saxoni, regăsindu-şi regele în viaţă, fu atât de mare încât voiră s-o pornească de îndată, împreună cu el, împotriva „armatei” danezilor. Aceasta fu urmărită până la linia sa de apărare, unde, fiind asediată şi nemaiavând cu ce se hrăni, se hotărî să se predea. Alfred acceptă să-l lase în viaţă, dar ceru ca „armata” să părăsească Wessex-ul şi ca Guthrun şi principalele căpetenii daneze să se boteze. Trei săptămâni mai târziu, Guthrun şi încă douăzeci şi nouă de şefi primiră botezul, naşul lor fiind regele însuşi. Apoi se semnă un pact şi se stabili o frontieră între Danelaw [34] şi Wessex. De atunci danezii rămaseră stăpâni pe est şi nord şi Alfred putu domni în pace asupra teritoriilor situate la sud de această frontieră.

III. Exemplul lui Alfred cel Mare arată rolul imens pe care-l poate juca un individ în istoria unui popor. Fără tenacitatea sa, ţara întreagă ar fi acceptat autoritatea păgânilor. Nu ar fi însemnat sfârşitul Angliei, dar ţara ar fi avut o soartă cu totul diferită. Inteligenţă în acelaşi timp originală şi simplă, Alfred reorganiză tot atât de bine armata de uscat şi marină, ca şi justiţia şi educaţia. Mări efectivele armatei, ridicând la rangul de thane pe toţi oamenii liberi posesori a cinci hides şi pe negustorii din porturi care făcuseră cel puţin trei călătorii cu propriile lor mijloace şi cerând acestei mici nobilimi să presteze serviciul militar călare. Marea slăbiciune a armatelor anglo-saxone a fost totdeauna scurta durată a serviciului. Alfred creă „contingente” sau „echipe” care puteau fi chemate rând pe rând. Puse să se reconstruiască fortificaţiile vechilor oraşe romane şi avu ideea, foarte modernă, de a înfiinţa două eşaloane de apărare, apărarea mobilă şi apărarea teritorială. Cavalerii care locuiau aproape de un burgh (cetăţuie fortificată) trebuiau să se prezinte acolo în caz de război; cei care locuiau în plină câmpie formau armata mobilă. Creă o flotă puţin numeroasă, dar ale cărei vase, făcute după planurile lui, se pare că aveau mai multă stabilitate decât ale vikingilor. Alcătui un cod în care adună regulile de viaţă acceptate atunci de oamenii din ţara sa, începând cu decalogul lui Moise şi sfârşind cu legile regilor anglo-saxoni. „N-am vrut să schimb nimic – spuse el – pentru că nu ştiu dacă le-ar fi fost pe plac celor ce vor veni după mine”. El menţinu vechiul sistem wergeld, sau răscumpărarea crimei, în afara cazului de trădare. Pentru cel care-şi trădează regele sau seniorul, nu va mai exista de aci înainte nici iertare nici răscumpărare. Nimeni nu-şi mai putea apăra nici măcar ruda împotriva seniorului său. Era triumful concepţiilor neofeudale asupra vechilor idei tribale.

IV. Alfred trebui să depună mari eforturi ca să reînvie gustul studiilor într-o ţară în care războaiele şi mizeriile nimiciseră orice ştiinţă. „Nu ştiu dacă, atunci când am luat în mână regatul, se găsea la sud de Tamisa un singur om în stare să traducă cartea de rugăciuni în limba engleză”. Regele înfiinţă înalte şcoli în care fiii nobililor sau ai oamenilor liberi şi bogaţi să înveţe latina, engleza, călăria şi vânătoarea cu şoimi. Tot el dădu ordin să se înceapă o Cronică anglo-saxonă în care să fie notate anual principalele evenimente, cronică atât de preţioasă astăzi pentru noi. Poate că el însuşi a dictat istoria timpului său. El a scris mult, dar, mai curând decât autor, a fost traducător, de altfel foarte scrupulos; el căuta mai întâi sensul, cuvânt cu cuvânt, sau, cum spunea el, „gând cu gând”, apoi tălmăcea într-o engleză curată. Când îl interesa subiectul, intercala pasaje scrise de el. Scopul pe care-l urmărea făcând aceste traduceri era de a pune textele pe care le socotea utile la îndemâna unui popor care nu mai ştia latina. A tradus Istoria ecleziastică de Beda, Istoria universală de Orosius, Regula pastorală de Grigore cel Mare (din care a trimis cincizeci de exemplare episcopilor şi mănăstirilor din regatul său) şi mai ales Mângâierile filozofiei de Boethius, care era, desigur, pe placul acestui rege filozof.

V. E ciudat şi frumos să vezi un suveran copleşit de griji, domnind peste cea mai ameninţată dintre ţări şi care scrie foarte simplu: „Atunci, între multiplele şi feluritele griji ale regatului, începui să transpun în engleză cartea care în latineşte se intitulează Pastoralis”. I-a încurajat pe artişti, ca şi pe oamenii de ştiinţă. Când vorbeşte de celebrul făurar Wieland, îl numeşte un înţelept şi adaugă: „Îl numesc înţelept pentru că un bun muncitor nu poate niciodată să-şi piardă iscusinţa şi asta este o proprietate care nu i se poate lua, aşa cum soarele nu-şi poate schimba locul”. Apoi, revenindu-l în minte legendele din copilărie, se întreabă, prefigurându-l pe Villon: „Unde sunt acum oasele lui Wieland?” [35].

În sfârşit, biograful său ne informează că, dorind să impună respectarea în mănăstire a orelor de slujbă, se gândi să pună într-o lanternă de os patru lumânări, cântărite cu grijă ca să ardă fiecare câte şase ore. Astfel că, aprinzându-le una după alta, aparatul acesta indica ora aproape cu precizie.

VI. După moartea lui Alfred, succesorii săi, crescuţi la şcoala lui, măriră şi mai mult prestigiul suveranilor anglo-saxoni. Ei recuceriră de la danezi mai întâi Mercia, apoi Northumbria. Regele Aethelstan (924-941) se putu intitula fără exagerare „regele tuturor Britaniilor”. Danezii înşişi, stabiliţi în Estanglia [36], se amestecau cu populaţia anglo-saxonă şi începeau să adopte limba ei. Dar această pace internă presupunea două condiţii: un rege puternic şi stăvilirea invaziilor. Or, dacă incursiunile piraţilor părură să se rărească, faptul se explica numai prin aceea că oamenii din nord se luptau între ei, în propriile lor ţări, pentru crearea regatelor Norvegiei şi Danemarcei. După terminarea acestei perioade de lupte, ei începură din nou călătoriile aventuroase, acestea fiind cu atât mai numeroase cu cât mulţi nemulţumiţi voiră să fugă din noile monarhii. În Cronica anglo-saxonă se regăseşte, în timpul celei de a doua jumătăţi a secolului al X-lea, aceeaşi dezastruoasă creştere în amploare a incursiunilor ca pe vremea primelor atacuri. Mai întâi se ivesc câţiva jefuitori, în şapte sau opt corăbii, apoi vin adevărate flote, după care urmează o armată şi, în cele din urmă „armata”. Noua invazie coincide cu domnia unui rege incapabil: Ethelred. În loc să se apere, el recurge la cea mai laşă metodă din trecut şi răscumpără plecarea „armatei” printr-un tribut de zece mii de livre. Pentru plata acestei enorme sume trebui să stabilească un impozit special, danegeld (banii danezilor), un impozit funciar de trei sau patru şilingi pentru fiecare hide de pământ posedat. Fireşte că danezilor li se deschise pofta şi deveniră din ce în ce mai exigenţi, iar după moartea lui Edmund Ironside, fiul lui Ethelred, care încercase să lupte, dar fusese asasinat, Consiliul înţelepţilor nu văzu altă soluţie decât să ofere coroana comandantului „armatei”, Canut, fratele regelui Danemarcei, un tânăr de douăzeci şi trei de ani. „Ţara întreagă – spune un cronicar – îl alese pe Canut şi se supuse de la sine omului căruia îi rezistase până atunci”.

VII. Se întâmplă ca alegerea să fie bună. Canut fusese un duşman aspru şi chiar crud, dar era inteligent şi om de înţelegere. Străinul acesta vru să fie un rege englez. Începu prin a lua de soţie pe regina văduvă, Emma de Normandia, femeie mai în vârstă decât el, dar prin care se lega mai strâns de noul său regat. Imediat după aceea dovedi că nu face nici o deosebire între englezi şi danezi. Mai mult decât atât, îi ucise pe toţi nobilii englezi care trădaseră pe adversarul său, Edmund Ironside. „Cum ai putea deveni tu, omule care ţi-ai trădat stăpânul, un slujitor credincios…?”. Dizolvă marea sa armată şi nu păstră decât patruzeci de corăbii, ale căror echipaje, circa trei mii două sute de oameni, formară garda sa personală. Erau house-carls, sau Hus-Carles, trupe de elită care, contrar obiceiurilor feudale, primeau soldă şi nu pământ. Pentru a le plăti, Canut continuă să perceapă danegeld sau geld şi transmise Cuceritorului [37] acest impozit funciar, acceptat de populaţie. În 1018, Canut convocă la Oxford o mare adunare, în care danezii şi englezii jurară să respecte vechile legi anglo-saxone. Uimitor personaj acest pirat princiar care, atât de tânăr, se schimbă într-un rege imparţial şi conservator. Convertit la creştinism, se dovedi atât de pios încât refuză să-şi poarte coroana şi o atârnă deasupra altarului principal al catedralei din Winchester, ca să arate că Dumnezeu este unicul rege.

VIII. Rege al Angliei în 1016, rege al Danemarcei începând din 1018, după moartea fratelui său, Canut cuceri Norvegia în 1030 şi, cu preţul a numeroase concesii, primi omagiul regelui Scoţiei. O dată mai mult Anglia se găsea legată de soarta popoarelor nordice. Dacă ar fi durat opera lui Canut şi dacă Wilhelm de Normandia n-ar fi venit să întărească cucerirea romană, cine ştie care ar fi fost istoria Europei? Dar imperiul anglo-scandinav nu era viabil. Alcătuit din naţiuni care se ignorau una pe alta, întretăiat de mări primejdioase, imperiul nu exista decât graţie unui om. După ce Canut muri, la patruzeci de ani, opera lui nu-l supravieţui. În urma câtorva lupte dintre fiii săi, Witan-ul dovedi din nou eclectismul său, revenind la dinastia saxonă şi alegându-l ca rege pe Eduard, al doilea fiu al lui Ethelred. Aceste alternanţe întăreau autoritatea Witan-ului, iar regalitatea, funcţie electivă, îşi pierdea mult din prestigiul său.

Unii comiţi guvernau acum peste mai multe shires şi ar fi devenit, dacă cucerirea normandă nu i-ar fi nimicit, adevăraţi suverani locali şi rivali periculoşi ai regelui.