IX.Invaziile daneze şi efectele lor

I. În anul 787 Cronica anglo-saxonă pomeneşte pentru întâia oară de sosirea în Anglia a trei corăbii cu bărbaţi din nord veniţi din „ţara hoţilor”. Reeve-ul din satul cel mai apropiat, neştiind cine erau oamenii aceia, se duse în întâmpinarea lor călare, cum era de datoria lui şi fu ucis. Şase ani de tăcere au urmat după acest omor, apoi, începând din anul 793, scurtele note anuale ale cronicii conţin aproape fiecare relatări cu privire la incursiuni ale „păgânilor”. Ba jefuiesc o mănăstire şi-l masacrează pe călugări, ba „oştile păgâne au produs ravagii printre northumbrieni”. Câteodată cronicarul notează cu satisfacţie că unele corăbii păgâne au fost distruse de valurile furioase ale mării, că echipajele s-au înecat şi că supravieţuitorii, sosind pe plajă, au fost omorâţi. Puţin câte puţin flotele duşmane cresc în importanţă. În 851, „pentru prima oară, păgânii îşi petrecură iarna pe insula Thanet; în acelaşi an trei sute de corăbii ale lor au venit până la gura Tamisei şi echipajele lor au luat cu asalt Canterbury şi Londra”. În anii următori „păgânii” sunt denumiţi după adevăratul lor nume: danezi şi cronicile nu mai vorbesc decât de mişcările „Armatei”, adică armata oamenilor din nord, care se ridică uneori până la cifra de zece mii de inşi.

II. Triburile – toate de aceeaşi rasă – care locuiau pe atunci în Suedia, Norvegia şi Danemarca erau într-adevăr păgâne, căci suferiseră destul de puţin influenţa Romei antice şi în nici un fel pe aceea a Romei creştine, dar nu erau de loc barbare. Corăbiile pictate, figurile sculptate de la proră, calităţile literare ale saga-urilor, complexitatea legilor lor dovedesc că au ştiut să-şi creeze o civilizaţie proprie. Vikingii aceştia ascultau de un şef de bandă şi se băteau vitejeşte, dar nu le plăcea lupta pentru luptă. Când puteau înlocui forţa cu viclenia, o făceau cu dragă inimă. Pe cât erau de războinici şi dedaţi jafului, pe atât erau de negustori şi, dacă se vedeau întâmpinaţi pe plajă de un număr prea mare de locuitori, nu cereau altceva decât să li se dea miere sau sclavi în schimbul unturii lor de balenă sau al peştelui uscat.

III. De ce popoarele din nord, care de atâtea secole păruseră a ignora Anglia, începură deodată s-o invadeze în acelaşi timp în care atacau şi Neustria? [30] Se presupune că, în urma presiunii exercitate de Carol cel Mare asupra saxonilor, pe care i-a împins spre Danemarca, oamenii din nord şi-au dat seama de pericolul pe care-l prezentau pentru ei puterile creştine şi aceasta a fost cauza primordială a atacurilor lor. Poate că tot aşa de simplu e să ne gândim că hazardul, nevoia de aventură, dorinţa unor navigatori îndrăzneţi de a merge mereu mai departe şi-au adus contribuţia lor. Era un obicei al lor, cum avea să fie mai târziu şi un obicei al cavalerilor de Malta, ca fiecare tânăr să-şi facă „caravana sa”, adică o expediţie menită să demonstreze curajul lui. Populaţia creştea repede. Mezinii şi bastarzii trebuiau să-şi caute norocul în ţări noi. Dar corăbiile lor, înguste şi lungi, purtând la catarg o singură velă roşie care se înălţa rareori, pe flancuri scuturile războinicilor, galbene şi negre alternativ şi la proră chipul unui monstru marin, nu erau făcute pentru navigaţia la mari distanţe. Ca toate corăbiile de război din antichitate, erau corăbii cu vâsle şi raza de acţiune a unei asemenea nave este negreşit limitată.

Dacă o etapă a unui drum cerea mai mult decât o jumătate de zi de navigaţie, trebuiau neapărat două echipe de vâslaşi. Fiecare din ele era silită să tragă greutatea celeilalte; armele atârnau greu; rămânea puţin loc pentru provizii. Corabia însăşi trebuia să fie uşoară, astfel că nu putea rezista valurilor mari ale oceanului. A fost nevoie de secole de experienţă şi, fără îndoială, de nenumărate naufragii pentru ca vikingii să descopere etapele de drum şi perioadele de timp prielnice navigaţiei. Puţin câte puţin învăţară să se repeadă din insulă în insulă, profitând de vremea frumoasă, să construiască corăbii mai mari şi fură văzuţi în lumea întreagă. Suedezii se îndreptară spre Rusia şi Asia; norvegienii descoperiră drumul spre Irlanda prin nordul Scoţiei şi, mai mult, făcând escală în Groenlanda, ajunseră până în America, după blănuri; danezii aleseseră ruta interioară, care, mai apropiată de ţara lor, ducea până la coasta Scoţiei, a Northumbriei şi a Neustriei.

IV. Ar putea stârni surprindere succesul rapid al acestor expediţii, la început formate dintr-un mic număr de oameni, care atacau regate întinse ce s-ar fi putut uşor apăra. Dar nu trebuie să uităm: 1. Vikingii aveau supremaţia pe mare. Nici saxonii, nici francii nu făcuseră nici un efort ca să-şi construiască o flotă. Or, cine domină marea este, înainte de toate, stăpân pe micile insule şi poate să-şi facă baze navale. Primele atacuri ale danezilor fură îndreptate împotriva bogatelor mănăstiri pe care cei dintâi monahi, din dorinţa de singurătate, le construiseră pe insule cum erau Iona sau Lindisfarne. Darurile credincioşilor îi înzestraseră pe călugări cu giuvaeruri şi aur. Vikingii jefuiau averile, îi masacrau pe călugări şi ocupau insulele. Oricât de aproape ar fi fost de ţărm, erau invulnerabili. În felul acesta Noirmoutier deveni baza lor pe coasta Franţei, Thanet pe coasta Angliei, insula Man în mările Irlandei. 2. Stăpânirea mării le îngăduia să-şi aleagă şi locul de atac. Găseau că într-un anume punct duşmanul era prea puternic? Le era uşor să se îmbarce şi să plece în căutarea unei şanse mai bune, cu atât mai mult cu cât mijloacele de comunicaţie între victimele lor erau primitive şi buna înţelegere destul de rară. Ce putea să le opună un rege saxon? Convoca fyrd-ul, adică miliţia oamenilor liberi. Era o masă de ţărani înarmaţi cu ţepuşe şi câteodată (când regele chema pe rezervişti) cu furci, adunându-se cu încetineală, greu de hrănit şi neputând rămâne multă vreme sub arme din cauza muncilor agricole. Adversari nedemni de războinicii din nord, foarte bine înarmaţi, proteguiţi de zale şi căşti de oţel şi care ştiau să mânuiască de minune topoarele de război. Singurii englezi capabili să se lupte cu ei erau oamenii din suita regelui (comitati, gesiths), dar aceştia erau puţin numeroşi şi, de altfel, danezii îşi perfecţionau fără încetare tactica lor. Curând se învăţară ca, imediat după debarcare, să pună mâna pe caii din ţinut, să echipeze o pedestrime călare, apoi să construiască în grabă un mic fort. Saxonii, oameni obişnuiţi cu câmpia şi pădurea, care niciodată nu construiseră oraşe fortificate, care-şi pierduseră tradiţiile maritime şi care, în afară de aceasta, erau dezbinaţi, lăsară pe invadator să cucerească aproape toată ţara. Irlanda, în plină anarhie pe atunci, fu supusă prima, apoi Northumbria şi Mercia. Curând Wessex-ul fiind el însuşi în parte pierdut, se putea crede că toată Anglia va deveni o provincie a unui Imperiu de nord.

V. Invaziile daneze avură ca efect imediat formarea în grabă a unei pături de militari de profesie în Anglia saxonă. Problema apărării ţării putea să primească trei soluţii: a) fyrd-ul, sau înrolarea în masă a oamenilor liberi; regii continuară multă vreme să recurgă la această soluţie, dar am văzut care îi erau neajunsurile; b) mercenarii, oameni care primesc soldă, de unde şi termenii de soldaţi sau lefegii (aceasta fusese metoda adoptată de ultimii împăraţi romani şi va fi folosită din nou de regii Canut şi Harold), dar prinţii saxoni nu aveau un venit care să le îngăduie întreţinerea unei astfel de armate; c) armata permanentă de războinici de profesie pe care suveranul, în lipsa unei solde, îi plăteşte cedându-le terenuri. Această din urmă soluţie fu puţin câte puţin adoptată – între sfârşitul Imperiului roman şi secolul al X-lea – de întreaga Europă, pentru că, neexistând state puternice, nu era posibilă o altă metodă. Se învăţa odinioară că feudalitatea a fost introdusă în Anglia în secolul al XI-lea de către normanzi. Un istoric a dat un răspuns destul de amuzant: feudalitatea a fost introdusă în Anglia de către sir Henry Spelman, un erudit din secolul al XVII-lea care, cel dintâi, a alcătuit un sistem coerent din nişte cutume destul de confuze. Adevărul este că feudalitatea n-a fost la început un sistem ales în mod conştient, ci rezultatul multiplelor transformări fireşti. În clipa în care triburile saxone au pus piciorul în Anglia, ţăranul şi oşteanul se confundau în una şi aceeaşi persoană. Omul liber era liber pentru că putea să lupte. Când, după invaziile daneze, echipamentul unui războinic va deveni prea costisitor pentru ţăranul mijlociu, meseria de militar nu va mai putea fi decât profesiunea unei anumite clase.

VI. De ce cultivatorul liber recunoaşte superioritatea acestei clase? Pentru că nu se poate lipsi de ea. Să ţii de un superior în vremuri tulburi prezintă mari avantaje: nu numai că ai un comandant de război bine înarmat, dar el apără titlurile de proprietate ale oamenilor săi [31]. Atâta timp cât statul central e puternic, aşa cum a fost Imperiul roman sau cum va fi dinastia Tudorilor, indivizii se bizuie pe acest stat şi recunosc că au datorii faţă de el. Îndată ce statul slăbeşte, individul caută un protector mai apropiat, mai eficient şi recunoaşte că are obligaţii militare sau pecuniare faţă de acesta. O legătură personală înlocuieşte legătura abstractă. În dezordinea micilor regate engleze, în luptă neîncetată unele împotriva altora, devastate de incursiunile piraţilor, nefericitul ţăran, ceorl-ul, neputând să-şi păstreze pământul şi viaţa decât cu sprijinul unui oştean bine înarmat, primeşte să-l dea acestuia redevenţe în natură, în muncă sau în bani, în schimbul protecţiei sale. Mai târziu această experienţă va da naştere unei doctrine: „Nici un pământ fără senior”. Dar la început feudalitatea nu-l o doctrină; e, în acelaşi timp, „o dezintegrare a dreptului de proprietate şi o dezmembrare a dreptului statului”. Guizot a scris că este o fuziune a proprietăţii şi a suveranităţii. Mai precis proprietatea şi suveranitatea trec amândouă, pentru un timp, în mâna aceluia care, singur, poate apăra pe prima şi exercita pe a doua. Ca toate instituţiile omeneşti, ea se naşte din necesitate şi va dispărea atunci când, guvernarea centrală fiind din nou puternică, feudalitatea va deveni inutilă.

VII. Un alt efect al invaziilor daneze va fi atenuarea rivalităţilor dintre regatele anglo-saxone. O presiune externă dă popoarelor de aceeaşi origine, dar dezbinate de vechi duşmănii, sentimentul unităţii lor. De altfel, câţiva regi anglo-saxoni au şi început să se intituleze regi ai întregii Anglii. Erau denumiţi cu un cuvânt special: bretwalda. Egbert de Wessex (802-839), primul suveran din care descinde actuala regină a Angliei [32], fusese al optulea bretwalda. Regii saxoni nu sunt atât de puternici cum vor fi regii normanzi de mai târziu. Dar ei pregătesc acestora terenul. Contrar celor întâmplate pe continent, ei au ştiut încă de pe atunci să facă din nobilimea lor o aristocraţie de funcţiune mai curând decât de naştere. Thane-li deţin pământul lor de la rege, pentru că, fie că sunt războinici, administratori sau oameni ai bisericii, ei se află în slujba lui. Nu sunt nimic fără rege, dar regele fără ei nu poate face nimic. Nu ia hotărâri importante decât împreună cu ei, în Consiliul său. Regele saxon nu este un rege absolutist, după cum regatul saxon nu este absolut ereditar. În sfârşit, după convertire, regele este şeful uns, proteguit şi sfătuit de biserică. El trebuie să respecte, mai mult decât oricine, poruncile ei. Imaginea suveranului drept, care ţine sfat cu înţelepţii săi pentru binele tuturor, va fi adânc imprimată în spiritul englez, cu mult înainte de cucerire, de către mari suverani saxoni ca Alfred. Şi de-a lungul întregii istorii a Angliei, de câte ori această imagine va ameninţa să pălească sau să se şteargă, ea va fi reînsufleţită în timp util de către un Eduard I, un Henric al VII-lea sau de o Victoria.