IV. Cucerirea romană

I. E greu pentru popoarele slabe să rămână libere când sunt la îndemâna unei mari puteri. După cucerirea Galiei, Britania devenea cel mai firesc obiectiv de război al romanilor. Cezar avea nevoie de victorii pentru a uimi Roma şi de bani pentru a-şi recompensa soldaţii şi partizanii. Spera să găsească în acele insule fabuloase aur, perle, sclavi. În afară de aceasta, socotea nimerit să intimideze pe celţii britanici care-l ajutaseră pe cei de pe continent.

Pe la sfârşitul verii anului 55 î.e.n. se hotărî să facă o scurtă expediţie de recunoaştere dincolo de mare. Culese informaţii de la negustorii gali, care, din neştiinţă sau rea-voinţă, îl înşelară. Metoda preferată a lui Cezar era de a se amesteca în politica autohtonă şi a cuceri trib după trib, folosind pe unul împotriva celuilalt. Dar în această aventură improvizată, timpul îl presa. Trimise o navă pentru a alege un loc de debarcare prielnic şi plecă el însuşi cu două legiuni.

II. Operaţia reuşi destul de prost. Britanii, avertizaţi, aşteptau pe ţărm gata de apărare. Legionarii, siliţi să sară în apele unei mări destul de adânci, îngreunaţi de armele lor, izbiţi de valuri, reuşiră cu mare greutate să pună piciorul pe uscat. Cezar trebui să ordone galerelor de arcaşi şi aruncători cu praştia să acopere debarcarea printr-un baraj de proiectile. Forţa romanilor consta într-o disciplină şi o ştiinţă militară cu totul superioare celor ale britanilor. Abia debarcaţi, veteranii legiunilor ştiură să-şi construiască o tabără, să-şi proteguiască vasele, să facă o „broască ţestoasă”, lipind scut de scut. Celţii veniseră cu mii de care. Când pedestrimea purtată intra în luptă, războinicii coborau din care, în timp ce conducătorii carelor se retrăgeau la o mică distanţă, gata fiecare să-şi adune oamenii şi să se retragă în caz de înfrângere sau retragere. Cu toate succesele parţiale, Cezar îşi dădu repede seama că mica sa armată nu era în siguranţă. Marea, foarte agitată, distrusese mai multe vase. Se apropiau mareele echinocţiului. Profită de o oarecare superioritate şi obţinu făgăduinţa că i se vor da ostatici, după care, aparenţele fiind salvate, ridică ancora pe neaşteptate, puţin după miezul nopţii. Apoi trimise Senatului, cu privire la această expediţie lipsită de glorie, un comunicat atât de strălucit că se votă o supplicatio [11] de douăzeci de zile pentru a celebra „victoria” lui Cezar.

III. Dar Cezar era prea realist ca să se amăgească atunci când a suferit un eşec. Cunoscuse natura ţării, porturile, tactica britanilor; înţelesese că nu puteau fi învinşi fără cavalerie şi era hotărât să se întoarcă în anul următor (54 î.e.n.). De astă dată îi găsi pe britani uniţi în faţa marii primejdii şi ascultând de un comandant, Cassivellaunus, ale cărui ţinuturi se găseau la nord de Tamisa. Armata romană se îndreptă spre acest fluviu. Ajuns pe ţărmul de nord, Cezar, în mod abil, începu negocieri. El trase folos de pe urma invidiilor deja stârnite între căpeteniile celţilor, îi aţâţă pe unii dintre ei împotriva lui Cassivellaunus, obţinu supunerea din partea câtorva triburi, învinse altele cu armele şi, în sfârşit, tratând cu Cassivellaunus însuşi, fixă tributul pe care Britania avea să-l plătească anual poporului roman. De fapt, din anul 52 tributul n-a mai fost plătit şi războiul civil va abate pentru multă vreme atenţia Romei de la britani. Cicero îşi bătea joc de „cucerirea” aceasta, care nu adusese nimic în afară de câţiva sclavi, muncitori manuali de categoria cea mai joasă, fără nici un literat sau muzician între ei şi care fusese mai mult o manevră de politică internă decât o victorie imperială.

IV. După moartea lui Cezar, timp de un secol, Britania a fost uitată. Totuşi Galia, devenită pe de-a-ntregul romană în spirit, îi trimitea negustori. Moneda imperiului avea curs şi acolo. Poetul Marţial (43-l04) se lăuda că găseşte cititori în Britania şi vorbea cu entuziasm de o tânără britană care se măritase cu un roman şi se bucura de mare succes în societatea italică [12].

În timpul împăratului Claudiu, diferite grupuri cereau să se pornească din nou la cucerirea Britaniei: generali care vedeau în aceasta o sursă de glorie şi profituri, negustori exportatori care spuneau că siguranţa comerţului impunea prezenţa legiunilor, administratori gali care se plângeau de proasta influenţă pe care o exercitau asupra Galiei druizii, al căror centru activ rămăsese în Britania, nenumăraţi funcţionari care sperau să găsească slujbe într-o provincie nouă. În consecinţă, Claudiu trimise (43 e.n.) o expediţie formată din patru legiuni (a II-a Augusta, a XX-a Valeria Victrix, a XIV-a Gemina Martia Victoria şi celebra legiune a IX-a Hispana din armata Dunării), adică, punând la socoteală auxiliarii şi călăreţii, circa cincizeci de mii de oameni. Cu o astfel de armată cucerirea părea destul de uşoară şi numai după ce ajunse în districtele muntoase din Ţara Galilor şi din Scoţia rezistenţa deveni mai serioasă. De pe insula Mona, centru religios al druizilor, îşi făcu apariţia o înfricoşătoare cohortă de războinici, în mijlocul căreia femei cu părul despletit agitau torţe aprinse, în timp ce druizii înşişi, în rânduri strânse, îmbrăcaţi în veştmintele lor albe, ridicau braţele spre cer şi invocau zeii. În regiunea de sud-est, care părea pacificată, o violentă răscoală – condusă de o regină, Boudicca sau Boadicea – pricinuită de nedreptăţile comise de primii administratori romani puse o clipă în pericol pe cuceritori, dar se termină printr-un masacru al britanilor. De la începutul secolului al II-lea, bogata câmpie din sud a fost în întregime supusă.

V. Metoda romană de ocupaţie era peste tot cam aceeaşi: construirea de excelente drumuri, care permiteau legiunilor să se deplaseze repede şi de aşezări fortificate în care stăteau garnizoane fixe. Cele mai multe din oraşele engleze ale căror nume se termină prin chester sau cester au fost, în timpul cuceririi, tabere romane (castra). Veteranii legiunilor luară obiceiul să se retragă după terminarea perioadei de serviciu în unele orăşele britane cum erau Camulodunum (Colchester) şi Verulamium (Saint-Albans). Oraşele din nord: Lincoln, York, nu au fost, la origine, decât oraşe de garnizoană. Londra (sau Lundinium) se mări pe vremea romanilor pentru că ei au îndreptat prin acest punct toate drumurile de legătură între nord şi sud, printre care şi drumul principal, Watling Street, ducând de la Londra la Chester. Portul Londrei, excelent, a fost folosit pentru aprovizionarea armatelor.

VI. În orăşelele fondate de romani, străzile se întretăiau în unghi drept; băile, templul, forumul, bazilica ocupau locul lor tradiţional. Foarte repede sudul Angliei fu presărat cu căsuţe romane. Pictura de pe pereţi şi mozaicurile de pe jos reprezentau scene clasice: povestea lui Orfeu sau aceea a lui Apollo. Slujbaşii şi militarii încercau, în climatul acesta ceţos, să reconstituie – destul de sărăcăcios – decorul Italiei. La Bath (Aquae Sulis), care era „Simla Britaniei romane, în timp ce Londra era Calcutta sau Bombay”, construiseră un oraş balnear în totul roman. Celţii, sau cel puţin o parte dintre ei, se adaptaseră la noua viaţă. Poate că ar fi fost mai rebeli dacă s-ar fi simţit constrânşi, dar politica romană respecta instituţiile locale. Ea lăsa pe indigeni să se apropie spontan de o civilizaţie care avea un imens prestigiu. De altfel imigraţia romană era prea puţin numeroasă pentru a fi apăsătoare: câţiva negustori, câţiva cămătari, ofiţeri şi funcţionari. În scurtă vreme soldaţii fură asimilaţi sau înlocuiţi prin autohtoni. Copiii pe care legionarii îi aveau cu femei băştinaşe erau crescuţi în apropierea taberelor, iar mai târziu se angajau ei înşişi. Civilizaţia romană „nu era expansiunea unei rase, ci a unei culturi”.

VII. Această metodă de penetraţie paşnică a fost aplicată într-un mod deosebit de fericit de socrul lui Tacit, Agricola (79-85 e.n.). Era un tip nou de administrator roman. Nu se mai asemăna cu proconsulii aristocraţi care puseseră bazele imperiului şi în acelaşi timp îl prădaseră. Agricola era un burghez [13] bogat, cu virtuţile şi slăbiciunile clasei sale. Provincial, inspira din această pricină mai multă simpatie provincialilor pe care-l guverna şi înţelegea mai bine împotrivirile lor. Obţinu câteva succese militare, dar, „deoarece învăţase că se câştigă puţin cu ajutorul armelor dacă în urma lor se dă curs nedreptăţii, el vru să taie din rădăcină cauza războaielor”. Agricola se ocupa el însuşi de toate treburile, numea oameni cinstiţi în funcţii administrative, se opunea abuzurilor colectorilor de impozite şi încerca să încurajeze pe celţi să participe la viaţa romană. Îi îndemna să construiască băi şi pieţe, „lăudându-l pe indigenii activi, reprobând pe cei delăsători, el înlocuia constrângerea printr-o concurenţă la onoruri.

Organiză educaţia fiilor de conducători în spirit roman. Puţin câte puţin aceştia îmbrăcară toga… Cine ar fi recunoscut pe galul barbar de odinioară în elegantul roman cu părul roşu?” Mulţi celţi deveniră atunci cunoscători a două limbi. La Lundinium se vorbea latineşte şi, fără îndoială, pe cheiuri se auzea şi greaca, precum şi alte limbi ale marinarilor mediteraneeni. S-a găsit o tăbliţă pe care un muncitor, ca să-şi bată joc de un camarad de-al lui, scrisese în latineşte: „Anstilis îşi ia o săptămână de concediu pe zi”. Asemenea inscripţii dovedesc că unii lucrători cunoşteau latina, dar dialectele celtice rămâneau, pentru masa poporului, limba curentă.

VIII. Religia nu putea fi un obstacol la romanizarea Britaniei. Toleranţi, romanii îşi anexau bucuros zeii necunoscuţi. Dacă au urmărit druidismul şi l-au desfiinţat aproape complet, au făcut-o pentru că vedeau în el un pericol politic. Dar zeul celt al războiului, Teutates, a fost identificat de ei cu Marte. În marile oraşe au ridicat temple împăraţilor, lui Jupiter, Minervei. Multe din inscripţiile şi mozaicurile găsite în Anglia evocă mamele, Deae Matres, zeiţe al căror cult a fost adus cu siguranţă de pe continent de soldaţi străini. Alţi legionari adorau pe Mithras [14] şi s-a găsit la Londra chiar şi un templu închinat zeiţei Isis. Creştinismul a fost, cu siguranţă, cunoscut în Britania începând din secolul al III-lea; la începutul secolului al IV-lea exista la Londra un episcop, Restitutus, despre care se ştie că a participat la conciliul din Arles [15] împreună cu alţi doi episcopi britani. Eparhia lui trebuie să fi fost mică şi săracă, deoarece credincioşii, neputând plăti cheltuielile de drum ale episcopului lor, s-a deschis o subscripţie în Galia în acest scop.

IX. În timp ce sudul şi centrul Britaniei deveneau astfel o parte organică a imperiului, la nord ocupaţia romană nu făcea nici un progres. La marginea stepelor acoperite de bălării şi mărăcini trăia un trib semi-sălbatic, briganţii şi mai la nord un alt popor celtic, picţii, refractari oricărei penetraţii paşnice. Aceste triburi disidente, de neîmpăcat, atrase de relativa bogăţie a cetăţilor celto-romane, coborau din când în când spre sud în incursiuni de jaf. În zadar au încercat să-l urmărească generalii romani. Agricola crezu că i-a învins graţie unei frumoase manevre combinate a armatei şi a flotei, dar, îndată ce romanii au ocupat Scoţia, liniile lor de comunicaţie, prea lungi, deveniră vulnerabile şi fiecare raid al briganţilor se termina printr-un masacru al legionarilor. În urma unui asemenea dezastru, în care a pierit legiunea a IX-a, împăratul Hadrian veni el însuşi în Britania, în anul 120, aducând cu sine legiunea a VI-a Victrix. Împăratul hotărî să se renunţe la cucerirea nordului şi să se fortifice frontiera, construindu-se, de la Tyne până la golful Solway, paisprezece forturi reunite la început printr-un val continuu de pământ, urmat în curând de un zid de piatră, cu o garnizoană permanentă. În fond, Hadrian renunţase să mai învingă disidenţa. În Caledonia, ca şi în Europa centrală, el se mărginea s-o stăvilească. Această „atitudine înţeleaptă” avea să aducă mai târziu căderea imperiului.