V. Sfârşitul Angliei romane

I. Începând din secolul al III-lea, Imperiul roman, în ciuda unor redresări remarcabile, este ameninţat de o întreită criză: economică, religioasă şi militară. Capitalismul [16] roman supusese unei exploatări neprevăzătoare bogăţiile provinciilor; lupta dintre păgânism şi creştinism îi dezbinase pe împăraţi şi cetăţeni; puterea militară a Romei se prăbuşise. Sistemul frontierei neîntrerupte (linia fortăreţelor legate printr-un val de apărare) dăduse greş. În Britania metoda păruse ceva mai eficace decât în alte părţi, pentru că frontiera de apărat era scurtă. Pe continent liniile fortificate au trebuit înlocuite prin trupe mobile. Dar legiunile înseşi se dovedeau neputincioase în lupta împotriva călăreţilor barbari. Curând spada şi suliţa vor trebui să facă loc lanciei, arcului şi victoriile goţilor antrenaţi în stepele Rusiei, ţară prin excelenţă a călăreţilor, vor prevesti înlocuirea apropiată a legionarului prin oşteanul călare. „Schimbarea capitală care determină arta războiului pentru o perioadă de douăsprezece treisprezece secole, constă în înlocuirea supremaţiei pedestrimei prin aceea a cavaleriei”. Pentru a-şi alcătui o cavalerie, de care are atâta nevoie, imperiul angajează barbari; la început ei nu sunt decât auxiliari; apoi intră în legiuni; mai târziu formează ei legiunile.

La mijlocul secolului al IV-lea, militar devine sinonim cu barbar. „Nimic nu-l bun în aceste armate în afară de ceea ce nu este roman”.

II. În Britania, deoarece cavaleria barbară, din lipsa mijloacelor de transport, nu poate pătrunde, pacea romană durează mai multă vreme decât în provinciile continentale şi prima jumătate a secolului al IV-lea reprezintă în această ţară apogeul culturii romane; dar acolo, ca şi în alte părţi, armata a încetat să mai fie romană. Garnizoana zidului de apărare este compusă din unităţi locale care nu sunt mutate niciodată. Prima cohortă dacică [17] stă acolo două secole. Soldatul, prinzând rădăcini, devine colon [18]. Puţin câte puţin legiunile britane uită legăturile lor cu Roma. Într-o zi îşi vor proclama un împărat propriu [19], care se va duce să lupte pe continent cu pretendenţii veniţi din alte provincii. Imperiul va pieri în urma acestor lupte. Plecarea legiunilor, fie că se duc în Galia să lupte pentru cauza generalului lor, fie că le cheamă la Roma un împărat ajuns la capătul puterilor, va fi pentru Britania un eveniment cu atât mai grav cu cât elementele civile ale populaţiei au pierdut în decursul îndelungatei păci romane toate virtuţile războinice.

Nici bogatul proprietar de villa [20], nici fermierii din cătunele celtice, nici sclavii nu sunt oşteni. Primejdia civilizaţiilor fericite este aceea de a face pe cetăţean să uite că, în ultimă analiză, libertatea depinde de valoarea sa militară. Feudalitatea va fi noua formă pe care o va lua apărarea locală, când occidentalii, după aspre suferinţe, vor descoperi o dată mai mult necesitatea acesteia.

III. Incursiunile picţilor şi scoţilor în nord erau, în Britania romană, calamităţi vechi şi acceptate. Spre sfârşitul secolului al III-lea apare pentru prima oară un nou pericol: invadarea coastelor de către barbarii franci şi saxoni. Exista totuşi o flotă romană însărcinată să stea de pază la Marea Nordului şi la Canalul Mânecii (Classis Britannica); fără îndoială că era neîndestulătoare, deoarece, pe la 280, imperiul trebui să numească un nou amiral, Carausius, care primi misiunea specială de a respinge incursiunile saxone. Acuzat că e mai aprig la jefuirea jefuitorilor decât în apărarea provinciei, ameninţat cu o anchetă, Carausius se revoltă, angajă în Galia mercenari franci şi puse trupele sale să-l proclame împărat. De la 286 până la 293, uzurpatorul, proteguit de flota sa, domni în Britania şi o parte a Galiei. E o figură ciudată acest împărat celt care a pus să se bată – până la Rouen – monezi gravate cu efigia Britaniei spunându-l: Expectate veni [21] şi alte monezi în onoarea Romei eterne. Dar succesul escapadei sale dovedeşte slăbiciunea imperiului. După ce Diocletian restabili în sfârşit ordinea, pentru a evita asemenea pronunciamientos încercă să împartă puterea în Britania între trei oameni: un guvernator civil, un comandant şef, sau Dux Britanniarum şi un Comes littoris saxonici, comite al coastei saxone, care depindea de prefectul Galiei şi nu de guvernatorul Britaniei. Această rânduială dădu bune rezultate de-a lungul primei jumătăţi a secolului al IV-lea şi invaziile încetară.

IV. „Sfârşitul stăpânirii romane în Britania coincide cu o adevărată dezlănţuire de tulburări şi răscoale militare, cu atât mai de neiertat cu cât imperiul se afla atunci într-un moment de mare pericol”. Prin 384 legiunile din Britania proclamară împărat pe popularul şi foarte valorosul lor general Maximus, care, lăsând în Britania numai garnizoana zidului, îşi duse soldaţii în Galia pentru a-l ataca pe împăratul Gratian. Îl învinse, dar fu la rândul său bătut de împăratul Theodosius al Imperiului de răsărit şi decapitat. Legiunile sale nu s-au mai întors. „Una dintre cele mai frumoase povestiri ale celţilor descrie aventurile unui împărat roman, Maxen Wledig (evident Maximus) care, adormind în timpul unei vânători şi visând o prinţesă minunată, porni în căutarea ei şi o găsi în Britania. O luă de soţie şi înălţă Britania pe culmile gloriei, dar Roma îl uitase şi trebui să-şi părăsească noul regat şi să recucerească imperiul. Pentru această expediţie, Britania îi oferi legiuni, care nu s-au mai întors niciodată. Armata lui Maxen populează ţara morţilor”. Un document oficial (redactat între 400 şi 430), Notitia Dignitatum, mai citează Britania ca o provincie cu numeroase unităţi romane, dar cu siguranţă lista lor nu era la zi. În realitate, cea mai mare parte a legiunilor plecase, la sfârşitul secolului al IV-lea, spre ţara morţilor. Când începu marea invazie a Romei, în anul 410, Stilicon, copleşit de vandali şi burgunzi, mai ceru o dată întăriri Britaniei. Oştenii care au răspuns acestui apel şi au părăsit insula nu erau romani, ci britani. Provincia rămase aproape fără apărare.

V. Ce s-a întâmplat apoi? Se pare că picţii şi scoţii au devenit mai îndrăzneţi şi că, pentru a-l combate, o căpetenie britană, Vortigem, ar fi chemat în ajutor pe saxonii Hengest şi Horsa şi le-ar fi oferit nişte teritorii în schimbul spadelor. Aceştia, după cum spune cronicarul, când s-au văzut pe insulă, s-au întors împotriva patronului lor. Atraşi de această ţară bogată şi slab apărată, năvălitorii germani deveniră din ce în ce mai numeroşi. Cu privire la anul 418 se citeşte în cronica anglo-saxonă: „În anul acela romanii strânseră toate avuţiile care se aflau în Britania. O parte le ascunseră în pământ; restul îl luară cu ei în Galia”. În zilele noastre s-au dezgropat mai multe dintre aceste comori, alcătuite din obiecte de argint şi aur. Toate descoperirile arheologilor dovedesc că întreaga ţară a fost atunci cuprinsă de groază. Vilele şi casele distruse poartă urme de incendiu. Ferestrele fuseseră zidite în grabă. Se găsesc schelete fără morminte. Beda venerabilul [22] descrie astfel invaziile: „Edificiile publice şi particulare au fost doborâte, preoţii ucişi în faţa altarelor… Dintre acei care au putut fugi, unii au fost prinşi în munţi şi masacraţi; alţii, înfometaţi, s-au predat şi, dacă nu erau omorâţi pe loc, deveneau sclavi. Iar alţii, cu inima îndurerată, au fugit peste mări. Ultimii rămaşi au dus o viaţă nenorocită printre stânci şi munţi”. Cea mai mare parte dintre celţi se refugiară în regiunile muntoase din vest, unde se mai găsesc şi astăzi. „Se opriră aici, la malul mării, căţărându-se pe stânci. Dincolo începea o altă lume. Rămaseră pe mal, aşteptând barca podarului”. Saxonii dădură acestor refugiaţi numele de gali, Welsh, adică străini (cuvântul german Welsche). Alţi celţi emigrară spre Armorica, una dintre cele mai pustii provincii ale Galiei şi fundară acolo Mica-Britanie.

Legătura dintre cele două Britanii fu durabilă. „Tristan e britan; Lancelot a venit din Franţa la curtea lui Arthur şi Merlin face naveta între cele două ţări”.

VI. Cucerirea insulei de către saxoni a fost lentă şi apărarea ei adeseori curajoasă. În 429, sfântul Germanus, episcop de Auxerre, sosi la Verulamium pentru a conduce lupta împotriva ereziei pelagiene [23], ceea ce dovedeşte că britanii mai aveau răgaz să se ocupe şi de teologie în timpul invaziilor. În vremea când episcopul se afla acolo, saxonii şi picţii ameninţau oraşul şi atunci sfântul Germanus luă comanda trupelor, organiză o ambuscadă şi, la momentul prielnic, îi aruncă pe creştini împotriva barbarilor în strigătul de Aleluia. Ieşi învingător. În secolul al VI-lea, un rege Arthur (sau Artorius), miticul suveran care avea să inspire pe poeţi, repurtă victorii împotriva năvălitorilor. Dar încă de pe atunci anglii, saxonii şi iuţii sunt stăpâni pe cea mai bogată parte a ţării. E un motiv firesc de uimire dispariţia aproape totală a civilizaţiei celto-romane din Anglia. În Galia, mai ales în sud, oraşele şi monumentele romane au rămas în picioare. Latina târzie a furnizat principalele elemente ale limbii franceze. Dar în Anglia limbajul a păstrat puţine urme ale stăpânirii romane. Cuvintele englezeşti de origine latină sunt sau cuvinte ştiinţifice însuşite mult mai târziu, sau cuvinte franceze care datează de la cucerirea normandă.

Între rarele vocabule care există din vremea primei cuceriri romane nu se pot cita decât Caesar, cuvânt universal, street, stradă (strata via, care se regăseşte în Stratford) mile, care este mila romană, wall, care este vallum şi terminaţia chester (castra)… Un împărat, drumuri, un zid, să fie tot ce lăsa moştenire Roma, după patru sute de ani, celei mai îndepărtate dintre provinciile sale?

VII. „Lucrul cel mai important ce se poate observa cu privire la Franţa şi Anglia nu e faptul că se găsesc acolo monumente romane, ci că ele sunt monumente romane”. În moştenirea lăsată de romani, Anglia, ca şi Europa întreagă, a găsit creştinismul şi ideea de stat. Imperiul şi pacea romană vor rămâne visul de fericire al celor mai buni suverani barbari. În Irlanda, în Ţara Galilor, preoţii şi călugării vor salva cultura romană. Cronicarul Gildas (aproximativ 540) citează pe Virgiliu şi, când vorbeşte de latină, spune: Nostra lingua. Cât despre nimicirea totală a celţilor romanizaţi, teorie scumpă odinioară istoricilor saxoni, este o idee greu de conceput. Faptul că rarele cuvinte celte care au supravieţuit în limba engleză sunt cuvinte referitoare la viaţa domestică pare a dovedi că invadatorii se căsătoriseră cu femei indigene. Dintre bărbaţi, mulţi au fost masacraţi, alţii, cu siguranţă, au devenit sclavi, dar, la fel ca şi odinioară iberii, celţii n-au fost nimiciţi [24]. Dacă englezul modern este atât de profund deosebit de german, lucrul se explică în parte prin aceea că cucerirea normandă a fost pentru el o a doua cucerire latină, iar în parte pentru că sângele năvălitorilor germani s-a amestecat într-o proporţie destul de mare cu sângele seminţiilor care îi precedaseră.