III.Fiii cuceritorului.

I. Timp de douăzeci şi unu de ani Wilhelm domni asupra Angliei, cu o asprime care a dat bune rezultate, „purtându-şi coroana” de trei ori pe an, la crăciun, la rusalii şi la paşti, luptând împotriva baronilor prea ambiţioşi, vânând cerbi şi ducându-se din când în când în Normandia, pentru a se apăra împotriva încălcărilor regelui Franţei. Într-una din aceste campanii, când tocmai recucerise Mantes, marele om fu rănit mortal. Calul său alunecă şi el se lovi de oblâncul şeii, provocându-şi o contuzie internă în urma căreia a murit. Sfârşitul său fu destul de patetic. Nu iubise pe lumea asta decât pe Matilda, soţia sa (care murise) şi poate, în felul său, posac, pe ministrul său Lanfranc (care nu era de faţă). Dintre cei trei fii, pe care nu-l făcuse niciodată părtaşi la opera de guvernare, preferatul său era al doilea, Wilhelm Rufus, sau cel Roşu, numit astfel din cauza culorii îmbujorate a obrazului său; lui îi lăsă moştenire coroana Angliei. Lui Robert, fiul cel mai mare, pe care nu-l stima prea mult, îi lăsă până la urmă – şi asta cu regret – Normandia, prevestind că, sub un asemenea suveran, nimic bun nu se va întâmpla acolo. Al treilea, Henric, nu primi decât cinci mii de mărci de argint. După care Cuceritorul muri şi fu înmormântat la Sfântul Ştefan din Caen, în prezenţa unei asistenţe puţin numeroase. Corpul, umflat, făcu să plesnească sicriul. „Astfel că – spune cronicarul – acel ce în viaţă fusese acoperit de aur şi pietre preţioase nu mai era acum decât putreziciune”. Cei trei fii plecaseră deja să-şi culeagă fiecare partea lui de moştenire. Rufus se îmbarcase pentru Anglia cu o scrisoare din partea părintelui său către Lanfranc, care primi să-l încoroneze la Westminster. De astă dată nu Consiliul făcuse alegerea; baronii acceptară ca rege pe cel indicat de arhiepiscop. Era un semn al puterii crescânde a bisericii.

II. Wilhelm Rufus nu era prost, dar n-avea nici o cultură. Băiatul acesta corpolent, nu prea bine clădit, brutal, bâlbâit, sarcastic, nu-l preţuia pe lumea asta decât pe războinici. Într-o vreme de pietate universală, el îşi arăta pe faţă aversiunea faţă de preoţi şi hulea cu o plăcere sălbatică. Când călugării se plângeau că nu pot plăti un impozit prea greu, el răspundea, arătând relicvele: „Cum, n-au ei sicriele acelea de aur şi argint pline de oseminte de cadavre?” Marile lui bucurii erau banchetele pe care le dădea, la crăciun şi la paşti, baronilor săi; pentru a le spori strălucirea, îi folosi timp de doi ani pe meseriaşii din Londra ca să construiască Hall-ul din Westminster, considerat atunci a fi cel mai magnific edificiu al regatului şi care urma să devină sediul Curţii de justiţie. Curtea lui Rufus fu „Mecca aventurierilor”. Pentru a întreţine sutele de cavaleri mercenari veniţi din toate ţările, institui nişte taxe contrarii cutumei. El făgăduise totuşi, în clipa încoronării, să respecte legile: „Dar cine poate să ţină tot ceea ce promite?”, spunea el în mod cinic.

A luptat victorios împotriva mai multor rebeliuni ale baronilor, care voiau să-l înlocuiască cu fratele său mai mare, Robert de Normandia. Nu bietul Robert, om fără tărie de caracter şi plin de datorii, concepuse planul acesta, ci seniorii, care se gândeau că el ar fi un suveran mai maleabil decât Rufus. Este un fapt remarcabil că, pentru a pune la respect ceata sa de normanzi, regele a convocat fyrd-ul englez. Le făgădui ţăranilor saxoni reducerea taxelor; ei avură naivitatea să-l creadă şi se bătură pentru dânsul. Îndată ce se simţi stăpân pe situaţie în Anglia, următorul obiectiv al lui Wilhelm al II-lea fu recucerirea Normandiei, de la fratele său. Situaţia creată în urma cuceririi era grea. Seniorii vasali ai regelui Angliei erau şi vasalii ducelui de Normandia pentru domeniile lor de pe continent. Această dublă suveranitate crea situaţii confuze. Regele nu reuşi să pună stăpânire pe Normandia prin forţă, dar, când fratele său plecă în prima cruciadă, Rufus îi împrumută zece mii de mărci şi primi ducatul în gaj. Roşcovanul însuşi nu a mers niciodată în cruciadă şi supuşii săi nu s-au arătat mai entuziaşti decât el. Niciodată nu se văzu în Anglia spectacolul devenit obişnuit în satele franceze: şerbii plecând spre Ierusalim şi târând fiecare după el un car în care se aflau copiii şi nevasta. Câţiva seniori normanzi, evlavioşi sau aventuroşi, luară crucea; poporul saxon continua să-şi cultive ogoarele.

III. Între biserica romană, reorganizată de Grigore al VII-lea şi monarhiile civile izbucnirea unui conflict devenea inevitabilă. Scopul urmărit de papa era nobil: „Dorea să reformeze biserica pentru a o face demnă ca ea să reformeze lumea”. Clerul, socotea el, îşi pierduse prestigiul pentru că se amesteca prea mult în treburile lumii laice. Dacă omul bisericii depindea de seniori sau de regi, el nu putea arăta în lupta sa împotriva păcatului şi a necredinţei nici acelaşi curaj, nici aceeaşi intransigenţă pe care le-ar fi arătat dacă nu depindea decât de şefii săi spirituali. Acesta este sensul profund al aşa-ziselor certuri pentru învestitură care au tulburat Anglia şi Europa. Episcopii aveau atunci un dublu caracter: erau principi ai bisericii şi ca atare nu depindeau decât de papa şi de Dumnezeu; dar mai erau şi seniori vremelnici, proprietari de mari feude şi ca atare trebuiau să presteze omagiu regelui, seniorul lor. Mulţi episcopi se simţeau umiliţi de atare învestitură laică: „Stăpânim aceste pământuri în numele lui Dumnezeu şi al săracilor”, spuneau ei. Dar, dacă după alegerea lor, ar fi refuzat să presteze omagiu regelui, acesta nu le-ar fi recunoscut dreptul asupra pământurilor episcopatelor.

IV. Dacă papalitatea ar fi cedat în chestiunea învestiturii, ar fi riscat să vadă biserica în mâinile unor favoriţi ai puterii civile, poate chiar în mâinile simoniacilor şi ale ereticilor. Dacă regele ar fi cedat, ar fi ajutat la instaurarea în regatul său a unei puteri rivale asupra căreia n-ar fi avut de aci înainte nici o autoritate. Pericol cu atât mai mare cu cât această putere părea să devină ostilă monarhiei. Mulţi teologi susţineau că orice guvernare civilă era născocirea unor oameni neştiutori de Dumnezeu şi îndrumaţi de diavol. „Zadarnică este autoritatea legilor dacă ea nu păstrează chipul legii divine şi fără valoare dorinţa prinţului dacă nu e conformă cu rânduielile bisericeşti”, scria Ioan de Salisbury [70]. Cu asemenea pretenţii, papa părea să aspire la dominaţia universală. Regii nu puteau decât să opună rezistenţă, dar era riscant pentru ei să intre în conflict cu vicarul lui Dumnezeu, atât de venerat de supuşii săi. Împăratul Germaniei, care făcuse această încercare, a trebuit să se umilească la Canossa (1077).

Nu se poate spune că cearta pentru învestitură a fost primul conflict dintre biserică şi stat, deoarece statul nu exista încă. Dar era un conflict între biserică şi monarhie, care se considerau amândouă instituite de unul şi acelaşi Dumnezeu.

V. Atâta timp cât a trăit Lanfranc, prestigiul său a menţinut echilibrul. După moartea sa (1089), regele încearcă să nu-l mai înlocuiască. Îşi luă drept consilier intim pe un anume Ranulf Flambard, născut din părinţi umili, spirit vulgar şi nu numi nici un arhiepiscop la Canterbury. Păstră astfel pentru el veniturile arhiepiscopiei şi găsi metoda atât de avantajoasă încât, la moartea lui, unsprezece abaţii mari şi zece episcopate se aflau vacante. Pentru scaunul din Canterbury însă s-a exercitat o presiune violentă asupra lui Wilhelm, din partea bisericii şi a baronilor, ca să-l numească pe Anselm [71], stareţul din Bec-Hellouin. Italian, ca şi Lanfranc, dar mult mai puţin interesat de treburile laice, Anselm era un sfânt căruia viaţa terestră i se părea un vis scurt şi zadarnic, fără alt sens decât acela de a fi o pregătire pentru viaţa eternă. A trebuit să survină o boală gravă a regelui pentru ca acesta să accepte, într-un moment de teamă, învestirea lui Anselm, care, de altfel, protesta. A fost nevoie „să-l târască literalmente pe arhiepiscop la patul regelui, care i-a pus cu forţa inelul în deget şi cârja în mână, în timp ce episcopii intonau un Te Deum”. Dar dacă Anselm avea modestia unui sfânt, avea şi fermitatea sfinţilor şi era hotărât să facă ca demnitatea bisericii să fie respectată în persoana sa. Între rege şi arhiepiscop începu o luptă când surdă, când ascuţită. Regele îl ura pe arhiepiscop şi nu se ferea s-o arate. Arhiepiscopul îl privea pe rege drept în ochi şi-l reproşa viciile. Împotriva voinţei regelui, Anselm îl recunoscu pe papa Urban, căruia împăratul Germaniei încercase să-l opună un antipapă.

După acest act de sfidare, arhiepiscopul trebui să părăsească în grabă regatul şi să se refugieze la Lyon. Scaunul arhiepiscopatului de Canterbury rămase din nou vacant şi regele îi încasă veniturile, dar visa urât şi, cu tot sarcasmul său, nu era liniştit în privinţa mântuirii sufletului. Nu avu răgaz să şi-o asigure, căci în anul 1100, ducându-se la vânătoare în Pădurea Nouă, o săgeată îl lovi drept în inimă. A fost un accident sau o crimă? Nu s-a ştiut niciodată.

VI. În acele vremuri aspre, un moştenitor n-avea răgazul să respecte buna-cuviinţă. Al treilea fiu al Cuceritorului, Henric, care participa la acea vânătoare, lăsă pe teren corpul neînsufleţit al fratelui său şi se grăbi să alerge la Winchester ca să i se înmâneze cheia tezaurului regal. Sosi tocmai la timp, căci abia o luase şi vistiernicul Guillaume de Breteuil veni s-o reclame în numele lui Robert, duce de Normandia, moştenitorul legitim. Dar Henric puse câţiva baroni prieteni să-l proclame rege, în mare grabă, fiind încoronat, în lipsa unui arhiepiscop, de către episcopul Londrei. Totul era în afara regulilor, dar fu tolerat. Robert era departe, era un străin, avea o reputaţie proastă. Henric trecea drept energic şi instruit, mai ales în ale dreptului. De altfel, deveni popular chiar în ziua încoronării, acordând o cartă. Aceste promisiuni electorale erau atunci, împreună cu insurecţia, singurele mijloace de a limita prerogativele regale. Henric I se angaja, prin carta sa, să respecte „legile lui Eduard Confesorul”, să abolească „obiceiurile rele” introduse de fratele său, să nu lase niciodată disponibile beneficiile ecleziastice şi să nu mai perceapă impozite feudale nereglementare. După primele sale acte, el inspiră încredere; îl băgă la închisoare pe Ranulf Flambard, îl rechemă pe Anselm şi, mai ales, se însură cu o femeie de sânge regal englez, Edith, fiica regelui Scoţiei, Malcolm şi descendentă a lui Athelred. Această căsătorie „indigenă” stârni ironia nobililor normanzi, care, parodiind ciudăţenia numelor saxone, dădură regelui şi reginei poreclele de Godric şi Godgifu, dar entuziasmă poporul anglo-saxon, care se complăcu să numească pe primul fiu al regelui „Atheling”, aşa cum strămoşii lor îi numiseră pe primii născuţi ai regilor saxoni. După această căsătorie care înlesni fuziunea celor două seminţii, poziţia lui Henric în Anglia deveni atât de solidă încât răscoala prietenilor fratelui său Robert fu zadarnică. În 1106, în urma victoriei de la Tinchebray, victorie engleză repurtată pe solul normand şi care păru a fi revanşa pentru Hastings, regele Henric cuceri Normandia. După lungi discuţii asupra învestiturii, făcu pace cu papalitatea printr-un compromis. În viitor regele renunţa să remită el însuşi episcopului cârja şi inelul, dar în schimb, episcopul, o dată învestit, trebuia să presteze omagiu suveranului pentru feudele sale laice. Henric, foarte înţelept, rezistase sugestiilor arhiepiscopului de York, care îl sfătuia să opună rezistenţă: „Ce nevoie au englezii – spunea prelatul – să primească de la papa din Roma voinţa lui Dumnezeu? N-avem oare sfintele scripturi care ne învaţă ce-avem de făcut?” Butada nu avea să fie urmată de nici o consecinţă, dar, încă pe atunci, în mintea acestui arhiepiscop englez lua naştere spiritul „protestant”.

VII. După victoria sa împotriva baronilor răsculaţi, domnia lui Henric I fu destul de liniştită. El se folosi de liniştea aceasta ca să-şi organizeze regatul. Era un mare jurist şi, sub domnia sa, curţile regale de judecată se dezvoltară în dauna celor feudale. Aproape toate crimele fură de aci înainte considerate ca atentate la pacea regelui şi aduse în faţa curţilor acestuia. Instituţia juraţilor, aflată încă în faza de început şi împrumutată de către normanzi de la franci, era o metodă foarte veche pentru determinarea unui fapt prin mărturia acelora care puteau cunoaşte adevărul. În vremea când se alcătuise Domesday Book, Wilhelm I a recurs la juraţi locali pentru a stabili drepturile de proprietate în fiecare sat. Puţin câte puţin regele îşi luă obiceiul de a convoca asemenea jurii pentru a decide asupra chestiunilor de fapt în toate procesele criminale. Apoi şi persoanele particulare cerură să se folosească de juriul regal. Regele le acordă acest drept, dar le puse să plătească. Curţile locale, prezidate mai întâi de sheriff, apoi de judecători veniţi de la curtea regală şi asistaţi de juraţi, înlocuiră puţin câte puţin jurisdicţiile senioriale. Dar nu e cazul să ne închipuim că s-ar fi produs conflicte pe plan local. Schimbarea a decurs treptat.

VIII. La curtea centrală a regatului administraţia devenea din ce în ce mai complexă. Se găsea acolo un mare justiţiar (Ranulf Flambard, apoi Roger de Salisbury), un vistiernic, un cancelar (cuvântul vine de la cancer, crab. La romani cancellarius era un grefier care stătea ad cancellos, lângă nişte grile în formă de crab care despărţeau pe judecători de public). La început cancelarul nu era decât şeful capelei regale. Dar preoţii acestei capele, deoarece ştiau să scrie, erau însărcinaţi să copieze şi să redacteze documentele, astfel că importanţa şefului lor crescu repede. Lui îi fu încredinţat sigiliul regal. (Abia pe vremea regelui Ioan fu înfiinţat, alături de Marele sigiliu şi Sigiliul privat.) Finanţele erau administrate de Curtea eşichierului, care se întrunea de două ori pe an, de paşti şi de sfântul Mihail, la Winchester. Toţi sheriff-li din regat trebuiau să-l prezinte socotelile. Găseau acolo, stând în faţa unei mese mari, pe cancelar, pe episcopul de Winchester şi un reprezentant al cancelarului, care, mai târziu, când acesta va fi prea ocupat cu alte treburi şi nu va putea veni în persoană, avea să-l înlocuiască şi să devină cancelarul vistieriei. Pe postavul mesei erau trasate linii orizontale şi şapte linii verticale pentru penny şilingi, livre, zeci de livre, sute de livre, mii de livre şi zeci de mii de livre. De unde şi numele de eşichier [72]. Sheriff-li intrau pe rând şi enumerau cheltuielile făcute pentru coroană. Un slujbaş nota sumele indicate prin plasarea de jetoane în diferite coloane. (Zeroul, invenţie foarte subtilă a arabilor, nu era cunoscut pe atunci de englezi.) Apoi sheriff-ul indica încasările, notate la rândul lor prin jetoane, care, aşezate deasupra celor precedente, le anulau. Excedentul de jetoane reprezenta soldul creditor al vistieriei şi sheriff-li trebuiau să verse suma în penny de argint, în timp ce slujbaşii Marelui registru, sau Registrul pipei [73], notau sumele pe rulouri de pergament care ni s-au păstrat începând din 1131. Recipisa înmânată sheriff-ului consta dintr-o bucată de lemn, numită tally, care se cresta pe lăţimea de o palmă pentru o mie de livre, pe lăţimea degetului gros pentru o sută de livre şi aşa mai departe, după care se tăia în două. Jumătate servea drept recipisă sheriff-ului, cealaltă de control pentru vistierie. Dacă într-o zi trebuia să se facă dovada plăţii, era destul să se apropie cele două bucăţi de lemn. Concordanţa crestăturilor şi a fibrelor lemnului făcea orice fraudă imposibilă şi metoda era atât de sigură încât a fost folosită de Banca Angliei până în secolul al XIX-lea. (Mai e şi astăzi folosită în Franţa de unii brutari de la ţară). Prin reprezentanţii vistieriei s-a format solida tradiţie financiară pe care o continuă astăzi funcţionarii Ministerului de finanţe englez.

IX. Pacea regelui nu fusese niciodată atât de senină, nici situaţia dinastiei atât de puternică, când deodată un accident imprevizibil destrămă speranţele tuturor. Moştenitorul tronului, Atheling-ul William, întorcându-se din Normandia cu un grup de prieteni, pe o navă numită Corabia Albă, aceasta s-a scufundat din pricina manevrei greşite a unui pilot beat. Când regele Henric află vestea a doua zi, leşină de durere. Deoarece nu voia cu nici un preţ să lase regatul fiului lui Robert, Wilhelm de Normandia, pe care-l ura, desemnă ca moştenitoare, în 1126, pe fiică-sa, Matilda, văduva lui Henric al V-lea, împăratul Germaniei. În scopul de a-l asigura acesteia fidelitatea baronilor, obţinu ca Marele Consiliu să-l presteze omagiu. Apoi, pentru apărarea frontierelor Normandiei, mărită, pentru a doua oară, pe viitoarea regină a Angliei cu Geoffroy de Anjou, vecinul cel mai puternic al ducatului. Căsătoria aceasta cu un străin nu fu pe placul englezilor. Mulţi începuseră să regrete că s-au legat cu jurământ în favoarea unei femei şi s-a putut prevedea încă de pe atunci că la moartea lui Henric se vor produce tulburări.

X. Cei trei regi normanzi: Cuceritorul, Roşcovanul şi Henric I [74] slujiseră bine patria lor adoptivă; făcuseră să domnească ordinea, menţinuseră un echilibru acceptabil între drepturile bisericii şi ale suveranului, organizaseră finanţele publice, reformaseră justiţia. Englezii le datorau mult şi o ştiau. Cronicarul anglo-saxon, care nu poate fi bănuit de indulgenţă faţă de normanzi, după ce relatează moartea lui Henric I, adaugă: „Era un om viteaz acest rege şi băgase mare spaimă în oameni.

Pe vremea sa nimeni nu cuteza a săvârşi vreo nedreptate. El a înstăpânit pacea atât pentru oameni cât şi pentru animale; puteai călători prin regatul său, încărcat de oricât aur sau argint şi nimănui nu i-ar fi trecut prin gând să te întâmpine altminterea decât cu cuvinte binevoitoare”. Pacea regelui este marele titlu de glorie al monarhiei şi aceea care, la sfârşitul secolului al XV-lea, îi va asigura triumful.