II.Efectele cuceririi. Feudalitatea şi viaţa economică

I. De pe vremea regilor saxoni existaseră ţărani şi seniori, colibe şi castele, dar spiritul saxon lăsa să se adune în voie cutumă după cutumă şi să se formeze o reţea confuză de relaţii economice. Normanzii, cu mintea lor limpede şi constructivă, introduc o ordine mai rigidă, bazată pe principiul: „Nici o bucată de pământ fără senior”. În vârful ierarhiei economice, ca şi a ierarhiei politice, este regele.

El e proprietarul tuturor pământurilor regatului şi, pentru ca spiritul normand să fie perfect satisfăcut de acest edificiu logic, se admite că regele însuşi a primit regatul său de la Dumnezeu. Dar regele nu păstrează pentru sine decât o parte a pământurilor şi restul îl dă sub formă de feude marilor vasali şi unora dintre cavaleri, în schimbul unor servicii militare şi al unor anumite redevenţe. Să presupunem, de pildă, că regele acordă o sută de manoruri unui baron, în schimbul făgăduielii de a-l pune la dispoziţie cincizeci de cavaleri în caz de război; baronul însuşi va reţine patruzeci din aceste domenii pentru a-şi asigura existenţa sieşi şi suitei sale şi va da ca feude şaizeci de domenii unor vasali de rangul al doilea în schimbul a şaizeci de cavaleri. (Marele vasal, pentru prestigiul său personal şi totodată pentru a evita amenzile în cazul unor dezertări, se asigură de câţiva soldaţi în plus faţă de numărul promis regelui.) În principiu şi cu excepţia unor cazuri de crime grave, toate feudele sunt ereditare în ordinea primogeniturii, ceea ce evită partajul. Seniorul şi cavalerul, neputând face cultură extensivă, ca un proprietar modern (pentru că n-ar găsi nici o piaţă unde şi-ar vinde produsele), păstrează numai o singură fermă [58] pentru nevoile domeniului şi restul pământului îl dau ţăranilor, în schimbul unor redevenţe în natură şi în muncă. Pe vremea saxonilor ierarhia ţăranilor era tot atât de complexă ca şi aceea a nobililor, deoarece drepturile câştigate creau statute diferite. Se deosebeau atunci oameni liberi, socmeni (greu de diferenţiat de oamenii liberi), cottarii, bordarii [59]. Seniorii normanzi, care nu înţelegeau aceste subtilităţi, nu prea ţineau seamă de ele.

E lesne să-ţi închipui ce greu îi venea unui socman saxon să explice situaţia lui privilegiată unui cuceritor nerăbdător, a cărui limbă n-o cunoştea. Se constată astfel că în cei douăzeci de ani care au urmat după cucerire, excepţie făcând nord-estul danez, oamenii liberi dispar aproape cu desăvârşire. Ţăranii devin sau vilani (care cultivau o virgate, circa treizeci de acri), sau cotteri (care n-aveau decât patru sau cinci acri). Vremurile erau grele pentru micul cultivator liber sau pe jumătate liber. În comitatul Cambridge erau nouă sute de socmeni pe vremea lui Eduard Confesorul şi doar două sute în 1086.

II. Cunoaştem cu precizie compoziţia diferitelor clase ale naţiunii la douăzeci de ani după cucerire, căci în anul 1085, Wilhelm Cuceritorul „îşi purtă coroana la Gloucester şi avu discuţii profunde cu înţelepţii săi”. Acolo arătă că danegeld-ul perceput în anul precedent dăduse rezultate dezamăgitoare. Era un impozit de mare randament (în 991 danegeld-ul produsese zece mii de livre, în 1002, douăzeci şi patru de mii de livre, în 1018, pe timpul lui Canut, şaptezeci şi două de mii de livre), dar, pentru ca perceperea lui să fie eficace, ar fi trebuit să existe o situaţie exactă a tuturor pământurilor regatului. Se hotărî, aşadar, la Consiliul din Gloucester ca un număr de baroni, numiţi comisari speciali, să cutreiere ţara. Iată instrucţiunile ce li s-au dat: „Baronii regelui trebuiau să întrebe, sub prestare de jurământ, pe sheriff-ul shire-ului, pe toţi baronii şi pe francezii lor şi, în ce priveşte suta [60], pe preoţi, pe reeve-l şi pe şase vilani din fiecare sat, cum se chema castelul, cine îl ocupa în timpul regelui Eduard, cine îl ocupă acum, câte hides de teren îi aparţin, câte pluguri există pe domeniu, câţi ţărani, câţi oameni liberi, câţi socmeni, câte păduri, câte păşuni, câte mori, câte pescării, toate acestea de trei ori, adică situaţia pe vremea lui Eduard, situaţia în momentul când regele Wilhelm a dăruit domeniul, situaţia din anul 1086 şi de asemenea cu cât s-ar putea scoate mai mult decât acum”.

Comisarii îşi îndepliniră sarcina şi totalitatea rapoartelor lor formează ceea ce se numeşte Domesday Book [61]. Şi pe vremea regilor saxoni fuseseră făcute, fără îndoială, asemenea anchete statistice, fără de care un impozit ca danegeld nu s-ar fi putut încasa, dar ancheta normandului se deosebeşte prin precizia sa meticuloasă. Totul este notat: „La Limpsfield, Surrey, există la ferma domeniului cinci pluguri cu boii lor; sunt de asemenea douăzeci şi cinci de vilani şi şase cotteri, având paisprezece pluguri; există o moară care aduce doi şilingi pe an, o pescărie, o biserică, patru acri de păşune, o pădure care poate nutri o sută cincizeci de porci, două cariere de piatră aducând fiecare doi şilingi pe an, două cuiburi de şoimi în pădure şi zece sclavi. Pe vremea regelui Eduard domeniul aducea douăzeci de livre pe an; în 1066, cincisprezece livre, acum douăzeci şi patru de livre”. Nici cel mai izolat individ nu scapă anchetatorilor Cuceritorului: „Aici, în mijlocul pădurilor şi în afara oricărei sute trăieşte un fermier singuratic. Are opt boi şi un plug al său. Doi şerbi îl ajută să cultive cam o sută de acri pe care i-a desţelenit. Nu plăteşte taxe şi nu e supusul nimănui”. E un spectacol patetic şi puţin comic să vezi groaza cronicarului saxon în faţa preciziei normande: „Cu atâta iscusinţă a organizat întocmirea acestei conscripţii de către comisarii săi că nici un yard de teren, ba mai mult (mi-e ruşine s-o spun, cu toate că regelui nu i-a fost ruşine s-o facă), n-a rămas nici măcar un bou, nici o vacă, nici un porc care să nu fi fost înscris în registrul său”.

Dacă se adună toate cifrele consemnate în Domesday Book, se găsesc aproape nouă mii trei sute mari vasali şi vasali care reprezintă nobilimea şi pe demnitarii ecleziastici; treizeci şi cinci de mii socmeni şi oameni liberi, care trăiesc aproape toţi în nord-est; o sută opt mii vilani, optzeci şi nouă de mii cotteri, douăzeci şi cinci de mii de sclavi (care se vor transforma în şerbi în secolul următor), adică aproape trei sute de mii capi de familie, ceea ce îngăduie să se aprecieze populaţia totală a ţării la un milion şi jumătate, poate două milioane de bărbaţi, femei şi copii.

III. Într-un regim feudal, aşa cum unitatea politică este pământul cavalerului, care trimite pentru armata regelui doar un singur cavaler, unitatea economică este domeniul. Întinderea lui varia, dar, într-un mare număr de cazuri, domeniul corespundea unui sat de astăzi. Adeseori domeniile erau separate unele de altele prin păduri sau bărăgane şi legate de domeniul vecin doar prin poteci, impracticabile în timp de iarnă. În centru se afla hall-ul, mai târziu castelul lordului, înconjurat de rezerva seniorială sau alodiul acestuia. Când seniorul avea mai multe domenii, se muta din unul în altul pentru a consuma pe loc redevenţele în natură. În absenţa sa era reprezentat de un seneşal sau de un bailiv [62]. Câmpiile şi păşunile comunale au păstrat acelaşi aspect ca pe vremea stăpânilor saxoni. Vilanii trebuiau să-şi macine tot grâul lor – plătind un preţ mare la moara care aparţinea lordului. Mulţi îşi măcinau ei înşişi grâul, pe ascuns, dar erau condamnaţi la amenzi, dacă-l prindea. În fruntea ţăranilor se afla un reeve, reprezentantul lor, ales de ei şi care, strâns între bailiv şi săteni, avea o viaţă grea. Multe din conflictele locale erau judecate de Curtea manorială, care se întrunea la fiecare trei săptămâni, fie în hall, fie sub un stejar tradiţional şi pe care o prezida lordul sau reprezentantul său. În principiu nu se judecau decât delicte mărunte: „William Jordan, pentru că a lucrat prost pământul, amendă: şase livre… Ragenhilda, pentru că s-a măritat fără permisiune, dă doi şilingi… Preotul bisericii, a cărui vacă a fost găsită pe păşunea seniorului, este iertat de pedeapsă… Se amendează tot satul, în afară de şapte vilani, pentru că n-au venit să spele mieii lordului: şase şilingi, opt… Doisprezece juraţi hotărăsc că Hugh Cross are drept asupra gardului cu privire la care a existat o neînţelegere între el şi William White”. Pe unele domenii regele îngăduise dreptul să se judece crime mai grave. În principiu un domeniu trebuia să-şi acopere singur toate necesităţile. Îşi avea cizmarul lui, rotarul lui, ţesătorii lui. Femeile torceau lâna. Nu se cumpăra din afară decât sare, unelte de fier sau de oţel şi pietre de moară. Pietrele de moară, foarte rare, veneau uneori din împrejurimile Parisului şi bailivul trebuia să se ducă în portul de debarcare ca să negocieze cumpărarea şi să organizeze transportarea lor. Pentru plata acestor „importuri”, domeniul exporta lână şi piei. Toate celelalte produse erau consumate pe loc, în afară de cazul când exista o piaţă în vecinătate.

IV. Care era situaţia vilanilor? După o cercetare sumară, un om de pe vremea noastră ar considera-o destul de nenorocită. Vilanul este legat de pământ şi nu-l poate părăsi, dacă este nemulţumit. El e vândut o dată cu proprietatea. Un abate nu ezită să cumpere şi să vândă oameni pentru douăzeci de şilingi. O văduvă bogată dăruieşte nişte vilani: „Eu, subsemnata doamna Aundrina de Driby, aduc la cunoştinţa tuturor celor de faţă şi viitori că, în exerciţiul deplinelor şi legalelor mele drepturi de văduvă, i-am donat prea iubitului şi devotatului meu Henry Cole şi moştenitorilor săi, pentru serviciile aduse, pe Agnes şi fiul său Simon, cu toate bunurile şi vitele lor şi că le las lor orice drept de şerbie”. Vilanul nu-şi poate mărita fata fără consimţământul lordului, care-l pune să-l plătească pentru asta. Dacă moare vilanul, lordul are dreptul să pretindă, ca drept mortuar [63], cea mai bună vită sau cel mai frumos obiect lăsat de mort. După senior, preotul parohiei are dreptul să-şi aleagă partea sa de moştenire. Aşa se face că printre veniturile unei abaţii se află vaci, capre şi porci, luaţi în virtutea drepturilor mortuare [64]. Socmanul nu ia parte decât la lucrări extraordinare, de exemplu cară grâul la piaţă pentru lord, dar vilanul lucrează la ferma domeniului două sau trei zile pe săptămână şi încă vreo câteva zile suplimentare la spălatul şi tunsul mieilor, la culesul nucilor, la adunatul fânului. El plăteşte un mic tribut în natură: douăsprezece ouă la paşti, un fagure de miere, câţiva pui de găină pe an, un car cu lemne. În afară de asta, lordul poate ridica în fiecare an de la şerbii săi o dare personală (taillage), de valoare variabilă.

Totalul acestor redevenţe pare destul de împovărător, dar nu era poate mai oneros pentru ţăran decât un contract de arendă din zilele noastre. În loc să-l ceară jumătate din produsele sale, lordul îi cere aproape jumătate din timpul său. Reeve-li şi bailiv-li discutau cu violenţă despre aceste corvezi; după lungi târguieli terminau prin a se înţelege, mai mult sau mai puţin. Anotimpul verii trebuie să fi fost greu pentru vilan, cum e încă şi astăzi la ţară, „dar iarna nu putea fi decât liniştită şi biserica veghea să se respecte zilele de duminică şi nenumăratele prăznuiri ale sfinţilor”. În sfârşit, fiecare lord trebuia să respecte cutumele domeniului, adică drepturile tradiţionale ale satului pe care ţăranii înşişi se însărcinau să le reamintească în faţa curţilor de judecată atunci când aveau loc. Puţin mai târziu toate drepturile şi obligaţiile fură înscrise în registrele domeniului. Cam pe la mijlocul secolului al XIII-lea se fixă cutuma de a înmâna deţinătorilor de pământ, la cererea lor, o copie după acele pagini din registru care priveau pământul şi drepturile lor. Posesorii unei asemenea copii fură numiţi copyholderi, în opoziţie cu free-holderi [65], a căror proprietate era deplină şi fără rezerve.

V. Una din cele mai grave încriminări aduse de indigenii englezi Cuceritorului şi normanzilor săi a fost în legătură cu înfiinţarea pădurilor regale. Ca duce de Normandia, Wilhelm avusese imense păduri, unde vâna cerbi şi porci mistreţi. Ca rege al Angliei, el voi să-şi asigure distracţia sa favorită şi puse de se plantă aproape de capitala sa, Winchester, Pădurea Nouă, distrugând, după cum spun cronicarii, şaizeci de sate, câmpii fertile, biserici şi ruinând mii de locuitori. Cifrele par exagerate, dar lucru cert este că pădurile regale au fost o plagă. În secolul următor ele vor acoperi o treime din suprafaţa regatului [66]. Pădurile erau proteguite de legi crude. Pe vremea lui Wilhelm, cui ucidea o căprioară sau un cerb, i se crăpau ochii. Era interzis, sub pedeapsa mutilării, să se atingă cineva de porcii mistreţi sau de iepuri. Mai târziu uciderea unui cerb în pădurea regală atrăgea pedeapsa cu spânzurătoare. Pasiunea Cuceritorului se dovedea aici mai puternică decât spiritul său politic. [67] Scriitorii timpului încercau să justifice asprimea legilor pădurii spunând că pădurea scapă de sub legislaţia comună a regatului; regele îşi uită acolo orice grijă, până şi aceea de a se comporta drept cu supuşii săi.

VI. La început, cucerirea schimbă prea puţin soarta micilor oraşe saxone. Celor care rezistaseră li s-au dărâmat zidurile; ici şi colo oamenii regelui demolară câteva case pentru a face loc castelului fortificat normand; în schimb, pacea Cuceritorului îngădui primilor neguţători să se îmbogăţească. Libertăţile Londrei fuseseră în mod prudent confirmate: „Wilhelm, rege, salută cu prietenie pe William [68], episcopul şi pe Godefroy, reeve-ul fortului şi pe toţi orăşenii aflaţi în Londra, francezi şi englezi. Şi vă fac cunoscut că vă voi lăsa să vă bucuraţi de toate legile de care v-aţi bucurat şi pe vremea regelui Eduard. Şi voinţa mea este ca fiecare copil să fie moştenitorul tatălui său, după moartea acestui tată. Şi nu voi îngădui nimănui să săvârşească faţă de voi vreo nelegiuire. Dumnezeu să vă aibă în paza lui”.

Noi meşteşugari veniră din Normandia în urma armatelor. Se aflau printre ei şi neguţători evrei. Poziţia acestora în comunitatea creştină, în care toate tranzacţiile se bazau pe jurăminte religioase, nu putea fi decât precară. Deoarece ziua lor de odihnă nu coincidea cu aceea a creştinilor (sabatul lor fiind sâmbătă), le venea greu să se îndeletnicească cu munca câmpului şi chiar să ţină vreo prăvălie [69]. Mijloacele normale de câştigare a existenţei fiindu-le interzise, recurgeau la acea ocupaţie pe care biserica nu o permitea catolicilor: împrumutul de bani. Textele evangheliei, interpretate în litera lor, nu admiteau ca banul, care e steril, să producă vreo dobândă. (Tot astfel religia interzice musulmanilor, încă şi astăzi, să pretindă sau să primească vreo dobândă.) În secolul al XII-lea un baron normand care avea nevoie de o sumă de bani pentru a se duce la război trebuia să se adreseze evreilor, care cereau dobânzi enorme, cămătăreşti. Urâţi în acelaşi timp ca duşmani ai lui Hristos şi ca zarafi, aceşti nenorociţi (care locuiau în cartiere speciale, jewries) erau victimele fireşti ale oricărei manifestări a furiei populare. Singurul lor protector era regele, căruia îi aparţineau, trup şi suflet, ca un şerb seniorului său. Winchester, oraş regal, era singurul în care evreii puteau dobândi drepturi de orăşeni; îi ziceau Ierusalimul englez. Titlurile de credit ale evreilor erau păstrate într-o sală specială din palatul Westminster şi creanţele lor, ca şi ale regelui, erau privilegiate. Unul dintre ei, Aaron de Lincoln, deveni sub Henric al II-lea un adevărat bancher şi atât de important încât, atunci când muri, pentru a lichida afacerile sale, trebui să se înfiinţeze un serviciu special al vistieriei: Scaccarium Aaronis. În schimbul acestei protecţii, regele, când avea nevoie de bani, cerea de la evrei. În anii normali aceştia aduceau vistieriei trei mii de livre, a şaptea parte din veniturile totale ale lui Henric al II-lea. „În casele de bani ale evreilor găsiră regii normanzi forţa de a-l supune pe baroni”.

VII. Ţăranii saxoni şi danezi fură, fără îndoială, tot atât de indignaţi ca şi cronicarul când văzură pe regii normanzi făcând, cu o minuţiozitate ruşinoasă, statistica bunurilor fiecăruia, încasând cu străşnicie impozitele şi stabilind în toată ţara baroni străini. Dar ordinea nouă le aducea cel puţin siguranţa. În regimul feudal şi sub un rege puternic, dacă omul din popor nu era liber să se deplaseze, să-şi vândă bunurile, să-şi schimbe meseria, cel puţin locul pe care-l ocupa în armătura socială nu-l era contestat. Pământul nu putea fi vândut decât o dată cu el; nu ştia ce sunt crizele şi vânzarea în pierdere. Nimeni nu-l putea legalmente lipsi de mijloacele de a-şi produce el însuşi hrana sa şi a familiei. Era mai puţin ferit de erorile judiciare decât un om din zilele noastre, dar regii normanzi aveau să se străduiască să-l dea garanţii şi seniorul însuşi trebuia să respecte cutuma. Fireşte, ar fi o naivitate să ne închipuim că oamenii ar fi fost atunci mulţumiţi de soarta lor. Umanitatea a fost întotdeauna împărţită, aproape în mod egal, în optimişti şi pesimişti. Dar în secolul al XII-lea cea mai mare parte a englezilor nu pot concepe o altă stare socială decât aceea în care trăiau. Deşi nu se dădeau în lături să dezaprobe moravurile preoţilor, sunt sincer religioşi şi consideră un rege uns şi încoronat ca un personaj sfânt. Legătura personală dintre ei şi seniorul lor le apare ca firească. Atâta timp cât va persista amintirea pericolelor din trecut, a invaziilor piratereşti, a satelor jefuite, existenţa unei clase militare le va părea necesară. Abia în secolul al XIII-lea sistemul feudal va începe să apară ca inutil şi apăsător într-o societate care, graţie lui, cunoaşte mai multă siguranţă. Şi, puţin mai târziu, întocmai ca orice regim de ordine, el va sucomba în urma succeselor sale.