I. Efectele cuceririi normande. Guvernarea centrală.

I. Nu a existat situaţie mai ambiguă decât aceea a lui Wilhelm în Anglia, a doua zi după încoronarea sa. Legalmente, el vrea să treacă drept suveranul legitim – un membru al vechii familii regale, un continuator care nu doreşte să introducă nici o schimbare; de fapt, este un cuceritor, înconjurat de cinci sau şase mii de cavaleri hrăpăreţi cărora le-a promis pământ şi pe care va trebui, desigur, să-l înzestreze în detrimentul unor vechi proprietari. Deşi ar putea afirma că sunt de aceeaşi seminţie cu anglo-danezii şi veri foarte apropiaţi cu anglo-saxonii, normanzii s-au transformat atât de profund într-o sută cincizeci de ani, încât nici un englez nu le mai înţelege limba. Chiar şi caracterul lor a devenit destul de diferit. Cronicarul William de Malmesbury [44], care compară cele două naţiuni, zugrăveşte nobilimea engleză lăsându-se în voia poftei de băutură, a lăcomiei la mâncare şi a desfrâului în casele sale cu aparenţă destul de sărăcăcioasă, pe când „francezii, în splendidele lor castele, duc o viaţă cumpătată.” În schimb, seniorii englezi, mai generoşi, nu caută în nici un chip să se îmbogăţească, pe când normanzii „îi pizmuiesc pe egalii lor, îşi jefuiesc supuşii şi ar fi în stare să-l schimbe şi pe suveran, dacă ar câştiga în felul acesta ceva bani”. Regele normand, el însuşi, spre marea indignare a cronicarului saxon, îşi arendează pământurile cât mai scump posibil şi le transferă oricui îi oferă o arendă mai mare, ceea ce este treabă de bun administrator, dar nu de perfect cavaler. „Ziua bătăliei de la Hastings a fost fatală pentru Anglia, pricinuindu-l scumpei noastre ţări mâhnire şi jale, din cauza schimbării stăpânilor.”

II. În ce mod un pumn de normanzi, izolaţi într-o ţară străină, într-o vreme când mijloacele de comunicaţie erau greoaie şi încete, avea să se menţină şi să guverneze? Avantajele cuceritorilor erau destul de numeroase. Aveau în Wilhelm un adevărat conducător, care venea din Normandia cu o serioasă experienţă de suveran; ei se loveau de o rezistenţă locală, dar nu de o rezistenţă naţională; aveau mai ales o vădită superioritate a armelor. După înfrângerea huscarl-llor lui Harold, nici o armată din Anglia nu se mai putea opune cavaleriei feudale a normanzilor. În afară de aceasta, ei ştiau să construiască, fie pe coline, fie în plin şes, pe nişte „movile” artificiale, castele fortificate, care, în lipsa artileriei, erau inexpugnabile. Curând, în toate comitatele de lângă frontiere, ţăranii englezi vor face „corvoada pământului” pentru a ridica asemenea movile şi turnuri crenelate care vor fi folosite mai târziu ca să-l ţină la respect chiar pe ei. Pe o movilă artificială, prima construcţie trebuia să fie un castel de lemn, pentru că pământul moale n-ar fi putut susţine o construcţie prea grea; îndată ce pământul era bătătorit, piatra înlocuia lemnul. De altfel, Wilhelm, rege prudent, nu autoriza construcţia unor asemenea fortăreţe decât pentru garnizoane regale, ca Turnul Londrei, sau în provinciile din nord şi din vest, pe care le încredinţa unor oameni siguri. Seniorilor din interior le interzicea să aibă castele fortificate şi el era omul care ştia să impună respectarea unei interdicţii.

III. Era în firea Cuceritorului de a face ca acţiunile sale cele mai arbitrare să poarte masca dreptăţii. Pentru a distribui normanzilor domeniile făgăduite, trebuia să-l despoaie pe învinşi; îi despuie cu forme în regulă. Începu prin a-l lipsi de pământ pe trădători, trădătorii fiind aceia care luptaseră pentru Harold, ficţiune legală care se putea susţine deoarece el, Wilhelm, se considera suveranul legitim. Apoi profită de nume-roasele revolte pentru a anexa coroanei noi teritorii. Cu o înfricoşătoare asprime, reprimă o răzmeriţă în nord, dădu foc tuturor satelor de pe un întins teritoriu, apoi construi, pentru a domina regiunea devastată, splendidul castel de la Durham, flancat de o catedrală demnă de bisericile din Caen. În sfârşit, ultimul rebel saxon, Hereward the Wake [45], fiind învins, trecu la organizarea regatului. Dintre domeniile devenite „legal” vacante, păstră pentru dânsul o mie patru sute douăzeci şi două, ceea ce-l asigura deopotrivă o putere militară şi o bogăţie fără seamăn. După dânsul, cei doi seniori mai bine căpătuiţi fură fraţii lui vitregi, Robert de Mortain şi Odo, episcop de Bayeux, care primiră respectiv şapte sute nouăzeci şi cinci şi patru sute treizeci şi nouă de domenii. Celelalte domenii erau cu mult mai mici. Unitatea fiind „pământul cavalerului” (knight's fee) după care se datora regelui un călăreţ în timp de război, Wilhelm înfiinţă numeroase domenii de unul până la cinci cavaleri, ai căror proprietari trebuiau să formeze un fel de „plebe” feudală, cu care marii seniori nu s-ar fi putut coaliza contra regelui.

Chiar şi cele mai vaste domenii nu erau dintr-o singură bucată, ci alcătuite din moşii răspândite în toată ţara. Aşadar, de la început nu exista o suveranitate ca aceea pe care o va exercita în Franţa un comite de Anjou sau un duce de Bretania. După cucerire şi după repartizarea pământurilor, circa cinci mii de cavaleri normanzi, proprietari funciari şi trupă de ocupaţie în acelaşi timp, aveau toată ţara în mâinile lor. În principiu englezii fideli aveau aceleaşi drepturi ca şi francezii; în realitate toate posturile importante erau ocupate de normanzi. Indispensabilul Lanfranc, chemat din Caen, devenise arhiepiscop de Canterbury. Nu se mai ştia de Geolfrid, de Wilfrid, de Athelstan; fuseseră înlocuiţi cu Geoffroy, Robert, Guillaume, Simon. Noua nobilime engleză era formată din oamenii Cuceritorului.

IV. Aşa cum se întâmplă şi în zilele noastre în India sau în Maroc, două limbi erau folosite atunci concomitent în aceeaşi ţară. Clasele diriguitoare, curtea regelui, seniorii, judecătorii vorbesc franceza. Înaltul cler vorbeşte franceza şi latina. Actele de guvernământ sunt redactate în latineşte, apoi, începând din secolul al XIII-lea, în franceză şi vechile formule franceze ale regilor normanzi vor mai fi folosite şi în Anglia secolului al XX-lea: „Regele se va gândi…”, „Regele mulţumeşte bunilor săi supuşi, acceptă a lor bunăvoinţă şi voinţa lui este…” Reprezentanţii locali ai seniorilor şi ai regelui trebuie să vorbească franceza şi saxona. Poporul continuă să vorbească saxona. Timp de aproape trei secole, engleza va fi o limbă fără literatură, fără gramatică, o limbă populară şi vorbită. Această limbă se va transforma foarte repede, căci numai clasele diriguitoare sunt conservatoare în materie de limbă [46]. Saxona ştiutorilor de carte fusese o limbă germanică, cu cazuri complicate. Dar poporul simplifică şi, foarte repede, engleza, scăpată de sub tutela elitelor, dobândeşte o uimitoare supleţe. Cuvintele pronunţate de oameni fără cultură sau de străini nu păstrează decât silaba lor accentuată. De aici marele număr de cuvinte cu o singură silabă, care dă poeziei engleze densitatea ei inimitabilă. Totuşi, în contact cu stăpânii lor, ţăranii saxoni şi danezi învaţă câteva cuvinte franceze, care devin, aproape fără nici o schimbare, cuvinte englezeşti. Cuvintele ecleziastice: prieur, chapelle, messe, charité, grâces; termeni militari: tower este francezul tour; standard, stindard; castle, castel; peace, pace; în sfârşit court, curtea, crown, coroana, council, consiliul, prison şi justice [47] completează schiţa unui tablou fidel al raporturilor administrative dintre cele două clase. O soartă ciudată a avut cuvântul preux, cu care în franceză se denumea un cavaler viteaz şi care a devenit în engleză proud, mândru, orgolios. Punctul de vedere al stăpânului şi acela al servitorului!

V. Consecinţele acţiunilor umane sunt imprevizibile [48]. Aşa cum vremelnica dizgraţie a limbii engleze avea să-l asigure o frumuseţe deosebită, cucerirea avea să devină punctul de plecare al libertăţilor engleze.

Regele Franţei, „sărac în domenii”, încercuit de vasali prea puternici, va trebui să-şi cucerească cu greutate regatul şi, după cucerire, să-l impună o aspră disciplină; regele Angliei, care a împărţit el însuşi pământul, a avut grijă de interesele sale şi a împiedicat de la început formarea de mari domenii care să rivalizeze cu al său. Regalitatea engleză, născându-se în urma unei cuceriri, este de la început viguroasă. Indiscutabila forţă a puterii centrale va aduce după sine relativa sa toleranţă. În Franţa birocraţia regală va trebui să se impună prin forţă; nu va reuşi totdeauna, nici peste tot şi numai Revoluţia va termina prin a statornici unitatea legilor. În Anglia securitatea coroanei îi va permite să organizeze libertăţile locale, lăsate moştenire de saxoni şi să constrângă pe baroni la respectarea lor.

VI. Regele normand este înconjurat de o curte, Concilium sau Curia Regis, care corespunde aproape cu Witan-ul saxon. Wilhelm, ca odinioară Alfred sau Eduard Confesorul, „îşi poartă coroana” [49] de trei ori pe an, la Westminster, la Winchester, la Gloucester şi duce „profunde discuţii cu înţelepţii săi”. Baroni, episcopi, abaţi iau parte la Consiliu nu din datorie naţională, ci din obligaţie feudală faţă de suzeranul lor.

Convocările sunt neregulate. Ba Marele Consiliu e compus din o sută cincizeci de prelaţi şi mari nobili, ba regele se mulţumeşte să se consulte într-o chestiune cu acei sfetnici care se află de faţă atunci când ea survine. De altfel prezenţa suveranului ajunge pentru ea să dea valabilitate oricărei decizii. În absenţa sa (căci fiind duce de Normandia trebuie să traverseze mereu Canalul Mânecii), un mic sfat de justiţiari [50], condus de câţiva oameni de încredere ca Lanfranc şi Odon de Bayeux, administrează regatul.

VII. Cucerirea normandă nu e urmată de o ruptură brutală cu trecutul. Această ruptură ar fi fost imposibilă. Cum ar fi putut cinci mii de oameni, fie ei cât de bine înarmaţi, să silească un popor întreg să renunţe la obiceiuri datând de mai multe secole? Dimpotrivă, Wilhelm, care se consideră succesorul regilor saxoni, face bucuros apel la legile lor şi la instanţele lor de judecată. El păstrează toate acele instituţii saxone care servesc scopurilor sale. Fyrd-ul, sau recrutarea în masă, va deveni, îndată ce populaţia ţărănească se va considera aliata coroanei (şi alianţa va fi repede încheiată), o forţă utilă. În sheriff-li saxoni normandul recunoaşte pe vicecomiţii săi şi găseşte în ei un instrument de guvernare. El numeşte deci un sheriff în fiecare shire şi-l însărcinează să perceapă impozitele, să prezideze curtea de judecată a shire-ului (care se va numi de aci înainte comitat) şi, în general, să reprezinte puterea centrală. Wilhelm nu suprimă curţile manoriale de judecată [51], dar le controlează. În ce-l priveşte pe sheriff, funcţia sa nu este ereditară şi el însuşi se vede controlat din când în când de trimişii regelui, care sunt similari cu missi dominici ai lui Carol cel Mare. Într-o vreme când seniorii de pe continent au dreptul să condamne la moarte şi dreptul să judece delicte şi contravenţii [52], cei din Anglia îşi văd curţile de judecată supravegheate de un rege sever. Sheriff-ul pedepseşte abuzurile de putere şi este atent la manifestările de nemulţumire ale populaţiei.

VIII. Dacă ne-am închipui puterea regală mereu preocupată să înfrângă rezistenţa marilor seniori, ne-am face o imagine grosolană şi falsă despre ea. Ostilitatea dintre Wilhelm şi oamenii săi nici n-ar fi fost normală, căci aceştia aveau nevoie de el, iar el avea nevoie de dânşii. Să ne ferim, deci, să ne imaginăm Anglia feudală într-un mod naiv: regele, sprijinindu-se pe popor, ca să înfrângă cerbicia baronilor [53]. În realitate societatea medievală este relativ stabilă; baronii conlucrează cu regele; el îşi alege reprezentanţii dintre ei şi de atunci aristocraţia începe să joace în viaţa engleză un imens rol administrativ local, rol pe care-l va juca până în zilele noastre. Dacă unii dintre baroni se arată nesupuşi, cei mai mulţi însă rămân credincioşi regelui şi-l ajută să înfrângă rebeliunile. Când revolta este generală, cum se va întâmpla mai târziu în timpul Marei Carte, înseamnă că regele şi-a depăşit drepturile şi că toţi baronii se apără, adesea cu sprijinul cavalerilor şi al orăşenilor. De altfel, perioadele tulburi sunt scurte şi, cu toate că umplu istoria cu zarva lor, nu trebuie să ne facă să uităm îndelungaţii şi liniştiţii ani în care regele, nobilimea şi poporul se consideră membrii unui corp unit [54] şi în timpul cărora, fără vâlvă, s-a clădit o civilizaţie.

IX. Pentru ca regele să-şi poată impune controlul asupra unei nobilimi războinice, trebuie să fie împlinite două condiţii: suveranul să dispună de forţă militară şi să aibă un venit asigurat. Wilhelm se poate bizui, împotriva celor nemulţumiţi, pe mulţimea cavalerilor, pe propriii săi vasali şi, curând, pe fyrd. În 1086, la Salisbury, va cere să i se presteze jurământ direct de către vasalii vasalilor săi, astfel încât credinţa faţă de rege va trece înaintea oricărui alt fel de loialitate. Cât despre venituri, cele ale regelui normand sunt considerabile. Are mai întâi veniturile sale private de la cele o mie patru sute douăzeci şi două de domenii, în afară de arenzile fermelor. Pământurile lui Wilhelm aduc o rentă anuală de unsprezece mii de livre*, de două ori mai mult decât toate veniturile Confesorului. La aceasta se adaugă veniturile feudale (reliefs, datorate de vasal în caz de schimbare a proprietarului; aides, în caz de cruciadă, de răscumpărare, de căsătorie a fiicei suzeranului, de intrare în rândul cavalerilor a primului născut; gardes [55], asupra bunurilor minorilor); danegeld, impozit funciar preluat de la regii saxoni; contribuţiile plătite de orăşeni, de evrei; şi, în sfârşit, amenzile. Scriptele vistieriei arată că pe vremea succesorilor lui Wilhelm amenzile erau numeroase şi de multe ori ciudate: „Walter de Caucy a dat cincisprezece livre pentru permisiunea de a se căsători când şi cu cine va voi… Wiverona de Ipswich, patru livre şi o marcă de argint ca să nu se mărite decât cu bărbatul pe care-l va alege… William de Mandeville dă douăzeci de mii de mărci regelui ca să se însoare cu Isabella, contesă de Gloucester… Soţia lui Hugo de Neville dă regelui două sute de livre pentru permisiunea de a se culca cu bărbatul său, Hugo de Neville… [56] „

Acesta trebuia să fi fost prizonierul regelui. În sfârşit, regele vinde libertăţi: sub regele Ştefan, Londra va da o sută de mărci de argint pentru dreptul de a-şi alege sheriff-li; episcopul de Salisbury dă un cal de paradă pentru a putea avea un iarmaroc în oraşul său; pescarii plătesc pentru dreptul de a săra peşti; profiturile justiţiei se măresc o dată cu prestigiul curţilor regale.

X. Cuceritorul se angajase faţă de papalitate, în clipa când obţinuse sprijinul acesteia, ca să reformeze biserica Angliei. Ajutat de Lanfranc, mare om de stat mai curând decât mare om al bisericii şi-a ţinut cuvântul. Clerul englez, ignorant şi desfrânat, nu mai era respectat de credincioşi. Preoţii se îmbrăcau ca laicii şi beau ca seniorii. Episcopii, care ar fi trebuit să fie aleşi de preoţii şi credincioşii din parohii, cumpărau voturile alegătorilor. Din Roma, papa Grigore al VII-lea (Hildebrand devenise papă sub acest nume în 1073) stăruia ca Lanfranc să impună respectarea celibatului de către preoţi, ca dreptul de învestitură a episcopilor să fie lăsat papei şi ca regele Angliei, care-l datora tronul, să-l presteze omagiul cuvenit. Lanfranc şi Wilhelm urmară o politică prudentă. A impune preoţilor saxoni un celibat riguros ar fi fost o măsură periculoasă; trebuia să se ţină seama de obiceiuri şi de starea morală din noua lor ţară. Lanfranc, italian devenit normand, începuse să scrie „noi englezii” şi „insula noastră”. El interzise să se mai celebreze vreo nouă căsătorie a unui preot, îi opri pe episcopi şi canonici să aibă femei, dar îngădui parohilor căsătoriţi până atunci să-şi păstreze căminele. Recunoscu că numai Roma avea dreptul să-l destituie pe episcopi, dar menţinu principiul alegerii şi cel al învestiturii de către coroană. În schimb, supuse judecăţii Romei propria sa ceartă cu arhiepiscopul de York şi obţinu să fie confirmat primatul Canterbury-ului. În sfârşit, regele, într-o scrisoare „fermă şi respectuoasă”, refuză să se considere vasalul papei. Toate aceste negocieri sunt impregnate de o mare deferenţă din partea regelui, de bunăvoinţă şi curtoazie din partea papei, dar se simt încolţind inevitabilele certuri dintre papalitate şi puterea civilă.

XI. Două dintre reformele ecleziastice ale lui Lanfranc sunt importante prin consecinţele lor îndepărtate: a) îşi luă obiceiul de a întruni „sinoduri”, sau adunări ecleziastice, în acelaşi timp cu Marele Consiliu. Mulţi prelaţi luau parte concomitent la adunarea feudală – în calitate de seniori laici – şi la sinodul clerului. Regele prezida ambele adunări, dar faptul că erau distincte va împiedica mai târziu formarea, în parlamentul britanic, a unei „stări” a clerului; b) Lanfranc şi regele voiră să aibă asupra bisericii Angliei drepturile pe care ducele le avea asupra bisericii din Normandia, adică nici un papă nu putea fi recunoscut în Anglia fără consimţământul regelui, nu se putea întreţine nici un fel de corespondenţă cu Roma fără ştirea lui, deciziile conciliilor engleze nu aveau valabilitate fără aprobarea lui şi, în sfârşit, baronii şi slujbaşii regelui nu puteau fi judecaţi de curţile ecleziastice fără asentimentul acestuia.

XII. Afirmându-şi din primii ani ai cuceririi autoritatea asupra nobilimii şi a bisericii, Wilhelm pune bazele unei mari monarhii. Dar el nu este un suveran absolut. A jurat, la încoronarea sa, să menţină legile şi obiceiurile anglo-saxone; trebuie să respecte drepturile feudale pe care le-a acordat oamenilor săi; se teme de biserică şi o venerează. Wilhelm Cuceritorul n-ar fi putut concepe ideea unei monarhii absolute aşa cum o vor institui mai târziu Carol I şi Ludovic al XIV-lea. Oamenii din evul mediu nici nu-şi imaginează cam ce-ar putea fi un stat în sensul modern al cuvântului; echilibrul ţării lor li se pare asigurat nu de o cheie de boltă centrală, ci prin întrepătrunderea drepturilor locale, care se completează şi se susţin unele pe altele. Regele normand e foarte puternic; nici o constituţie scrisă nu-l îngrădeşte voinţa; numai dacă şi-ar călca jurământul de suzeran vasalii săi s-ar considera autorizaţi „a fi neîncrezători” şi a denunţa jurământul de fidelitate [57]. Insurecţia rămâne un drept feudal şi baronii o vor folosi împotriva regilor nedrepţi. Din nevoia de a se substitui insurecţiei un mijloc mai simplu şi mai puţin periculos pentru a pune la respect un suveran nedrept, se vor naşte puţin câte puţin regulile care vor alcătui Constituţia.