Copilăria şi adolescența

Mă copleşea belşugul de viaţă.Chateaubriand.

L Seniori, fermieri şi corsari.

Aproape de satul breton Guitte, printre ogoare, se poate vedea o străveche şi solidă casă de piatră, care azi nu-i decât o fermă, dar acum două sute de ani notarii încă o mai numeau cu respect în actele lor conacul sau castelul des Touches. La începutul secolului al XVIII-lea, acolo trăia Domnia sa Franţois de Chateaubriand, „mare şi puternic senior, deţinătorul unei hulubării, al unui heleşteu şi al unui teren de vânătoare”. Unul dintre strămoşii lui, Brien I, luase parte la bătălia de la Hastings. Mai târziu, Geoffroy de Chateaubriand îl însoţeşte pe Sfântul Ludovic în Cruciade. Familia Chateaubriand era de două ori înrudită cu casa regală a Angliei, o dată cu cea a Spaniei, de trei ori cu cea a lui Bertrand du Guesclin*. Membrii ei prezidaseră statele din Bretania Şi serviseră drept garanţie morală regilor Franţei. Cel mai neînsemnat cadet din familia lor se putea mândri, în două generaţii

* Bertrand du Guesclin (1320-1380)-conetabil al Franţei (n.tr.).

succesive, cu un surprinzător număr de ascendenţi nobil i. dai mulţi dintre ei nu stăpâneau sub soare decât un ogor incapahi l să-i hrănească. Acesta era şi cazul lui Francois de Chateaubriand, senior de Villeneuve şi des Touches. La moartea lui, în 1729, două treimi din biata lui avere reveni, potrivit cutumei din Bretania, fiului cel mare, preot rabelaisian, care ajunse într-o mică parohie de ţară; ceilalţi trei fii împărţiră între ei o mie o sută şaptezeci de livre provenind dintr-o rentă, într-o asemenea mizerie, băieţii nobili din această provincie nu aveau de ales decât între două căi: unii se întorceau la coarnele plugului şi „după câteva generaţii se pierdeau în clasele populare”; alţii se îmbarcau pe vase. Cel mai în vârstă dintre cei trei fii mai mici ai lui Chateaubriand, Rene-Auguste, alese să plece pe mare. Şi-ar fi dorit să servească în calitate de ofiţer pe corăbiile regelui, dar familia nu era destul de bogată ca să-1 întreţină la Brest în timpul studiilor şi n-avea protectori prin birouri ca să-i poată expedia brevetul.

În schimb, orice casă bretonă avea, printre armatorii de pe coastele armoricane*, rude sau prieteni. Astfel încât Rene-Auguste îşi căută norocul la Saint-Malo.

Saint-Malo, bogata cetate a lui Pierre, ridicată printre nobilele ei metereze de pe insulă, era către 1740 un oraş prosper, viguros şi cutezător. Comerţul şi războiul mergeau mână-n mână. Corsarul, pirat legal care primea din partea Statului scrisorile de împuternicire, pândea vasele inamicului (care mai întotdeauna erau englezeşti), le ataca dacă nu erau prea bine înarmate şi vindea prada în folosul armatorului. Navigatorul, deşi era în aparenţă un paşnic pescar de morun, avea şi el deseori un dinte împotriva englezului, ţinând cuândârjire la drepturile lui asupra bancurilor de peşti. în fine, comerţul cu negri, mai puţin periculos, consta în răpirea negrilor de pe coastele Guineei pentru a-i vinde plantatorilor din insulele franceze ale Americii.

* Regiune geografică din vestul Franţei, ocupând totalitatea Bretaniei, aNormandiei occidentale şi a Vandeei (n.tr.).

Rene de Chateaubriand practică aceste trei meserii. Mus, ucenic, locotenent, „îi puteai bănui furiile mute, pumnii strânşi, în timpul cartului, văzându-se târât prin gradele inferioare, în slujba unor negustori, el, ai cărui strămoşi conduseseră corăbiile la Bouvines şi comandaseră escadrele bretone”. La douăzeci şi opt de ani, ajunsese căpitan şi obţinuse partea lui din profituri, păstrându-şi, ca şi echipajul, dreptul la o cantitate mică de mărfuri proaste, care făceau obiectul comerţului său personal. Pentru o campanie pe coastele Guineei, căpitanul Chateaubriand îl luă ca secund pe fratele lui, Pierre (devenit mai târziu domnul de Chateaubriand du Plessis). Era vorba de trafic de sclavi, şi nimeni nu se mira să vadă doi ofiţeri de familie bună dedându-se la un asemenea negoţ. „Comerţul cu negri nu numai că era considerat ca legitim şi fără derogări, ca orice negoţ maritim, dar el era chiar încuraj at de puterea publică, iar regele îi înnobila cu dragă inimă pe bancherii care se ocupau de eVApolhn, comandat de Rene de Chateaubriand, transportă în acea expediţie patru sute paisprezece negri, din care, în timpul călătoriei, nu pierdu decât şaisprezece, ceea ce constituia un remarcabil succes, media pierderilor oscilând între cinci şi treizeci la sută.

În 1753, căpitanul se căsători. La câteva leghe de ferma natală din Touches, în apropierea satului Plancoet, trăia o familie din vechea nobilime şi de o încântătoare cultură: Bedee, seniori de La Bouetardais.

Domnia sa Rene de Chateaubriand, cavaler, se căsători cu nobila domnişoară Apolline de Bedee. Era o tânără de douăzeci şi şapte de ani, „vioaie şi plină de viaţă, dotată cu multă minte”, pasionată cititoare a lui Fenelon, Racine şi a doamnei de Sevigne, „cu maniere elegante, dar negricioasă, scundă şi urâtă”. După căsătorie, Rene de Chateaubriand n-a mai făcut decât puţine călătorii şi, din 1757, a devenit el însuşi armator la Saint-Malo. Reuşita lui a fost rapidă. Drumurile şi negoţurile cu sclavi erau meserii dificile. Trebuia cumpărate mărfuri ieftine, alese pânzeturile şi sticlăria, supravegheaţi constructorii, controlate velierele. Om de afaceri experimentat, taciturn, dibaci şi inflexibil, domnul de Chateaubriand dovedi în administrarea casei sale un soi de geniu şi câştigă, în treizeci şi trei de ani, aproape şase sute de mii de livre.

Dar banii, în ochii unui gentilom-corsar, nu reprezentau decât un mijloc; umilit de mizeria în care-i văzuse pe ai lui, dorea cu ardoare să-şi ridice familia la rangul şi onorurile care i se cuveneau de drept. De îndată ce ajunse bogat, visul lui fu să cumpere un castel şi pământ. Cel al familiei Chateaubriand era inaccesibil, ajungând în stăpânirea casei de Conde, dar ar fi putut să obţină Combourg, o frumoasă fortăreaţă feudală, de care mareşalul de Duras, obţinând-o prin căsătorie, voia să se descotorosească, în 1761, armatorul cumpără Combourg pentru enorma sumă de trei sute patruzeci de mii de livre. Posesia celor patru turnuri, a titlurilor de conte de Combourg, senior de Gaugres şi a altor locuri, şi certitudinea că fiul lui cel mare va moşteni domeniul şi numele reprezentau la un loc bucuriile cele mai autentice pentru acest bărbat orgolios, violent şi trist.

Rene de Chateaubriand şi Apolline de Bedee au avut împreună zece copii. Patru dintre ei au murit la vârste fragede; şase au supravieţuit, un fiu, Jean-Baptiste, moştenitorul titlului şi al castelului; patru fete: Mărie-Anne, Benigne, Julie şi Lucile; şi, în sfârşit, fiul cel mai mic, Francois-Rene, venit pe lume pe jumătate mort la 5 septembrie 1768, zi în care mugetele unei furtuni umpleau bătrmele case dintre metereze.

Era imprudent ca acest copil plăpând să fie crescut la Saint-Malo; mama lui îl dădu unei doici de la ţară, de pe meleagurile familiei Bedee, la Plancoet. Prima doică se dovedi sterilă, a doua, văzându-1 cum se topeşte, îl puse sub protecţia unei Fecioare Măria grosolan sculptate în granit, numită de săteni Notre-Dame-de-Nazareth. în cinstea Fecioarei, femeia aceasta făcuse legământ ca, până la vârsta de şapte ani, băieţelul să poarte numai îmbrăcăminte de culoare albastră şi albă. Copilul supravieţui şi-şi petrecu primii trei ani din viaţă în acest fermecător sat, acea perioadă rămânând pentru el „vremea fericirii”. Unpârâiaş frumos, Arguenon, curgea printre două coline împădurite. Doamna de Bedee, o bătrână cumsecade, care primise solida educaţie a fetelor instruite la Saint-Cyr, locuia cu sora ei, domnişoara de Boisteilleul, într-o casă foarte simplă, în mijlocul unei grădini terasate, unde se juca nepotul ei. în apropiere, pe drumul spre Lamballe, în castelul Monchoix, unchiul Bedee, senior de Plancoet, poreclit pentru corpolenţa lui Bedee Anghinare, îşi mânca vesel capitalul şi venitul. Avea trei fete şi un băiat, contele de La Bouetardais, „care îi moşteneau cu toţii firea deschisă”. La Monchoix se făcea muzică, se dansa, se cânta, toată lumea deborda de veselie. Trecerea de la această viaţă aşa de dulce şi colorată la întunecata casă părintească a marcat o schimbare.

Când Francois-Rene, în vârstă de trei ani, fu adus la el acasă, tatăl lui, pe care ocupaţia de armator îl interesa din ce în ce mai puţin, locuia deja în castelul Combourg; mama lui, persoană instruită, evlavioasă, cam distrată, căreia îi plăcea viaţa de societate şi politica, locuia la Saint-Malo într-o clădire vastă de pe plaja Saint-Vincent, la parterul căreia se aflau birourile firmei Chateaubriand. Ea îi arăta o asemenea preferinţă fiului mai mare, Jean-Baptiste, că mezinul, „Fanchin” (sau, cum începuse să fie numit' Cavalerul) se simţea frustrat. Apolline de Bedee fusese, de la începutul căsătoriei, sufocată de proasta dispoziţie a soţului ei. „Constrângerea resimţită făcuse din fata aceea veselă şi zburdalnică cum fusese odată o melancolică.” Obligată să tacă atunci când ar fi vrut să vorbească, ea îşi scotea pârleala în absenţa stăpânului. în fiecare zi hoinărea prin străzile înguste şi lua Ia rând saloanele micului oraş, unde familiile armatorilor trăiau într-o constantă intimitate. Nu se întorcea acasă decât ca să tune şi să fiilgere, iar obiectul firesc al bombănelilor era fiul ei, Cavalerul.

Copil turbulent, cu un temperament îndrăzneţ şi violent, scăpa de acasă ca să se joace cu puştanii din Saint-Malo pe şoseaua Sillon. Se întorcea la căderea nopţii, cu hainele rupte, faţa murdară, iar mama lui spunea: „Că urât mai e!” Distrată, nu băga de seamă că el suferea să apară îmbrăcat în zdrenţe printre prietenii lui, mândri de hainele lor noi, şi să nu aibă nici un sfanţ ca să-şi cumpere, precum ceilalţi copii, jucării sau prăjituri. Necazuri mărunte, dar pot fi oare ele mărunte la şase ani? Când, smulgân-du-se pentru câteva ore de pe domeniile de la ţară, contele de Combourg venea la Saint-Malo, auzea mii de plângeri împotriva mezinului şi remarca supărat că toţi cavalerii de Chateaubriand fuseseră nişte pierde-vară, beţivi şi scandalagii. „Aşa copil cum eram, avea să scrie mai târziu Chateaubriand, cuvintele tatălui meu mă revoltau. Iar când mama îşi încununa dojenile ridicându-1. în slăvi pe fratele meu, pe care-1 numea un Caton, un erou, simţeam nevoia să comit toate relele pe care păreau să le aştepte din partea mea.” Acest frate mai mare era la colegiu, iar surorilor lui le era ruşine cu un zgâmboi murdar şi zdrenţăros. Doar o servitoare bătrână, Villeneuve, îi arăta micuţului puţină bunătate, îndopându-1 cu dulciuri, şi cea mai mică dintre surori, Lucile, neglijată ca şi el.

„închipuiţi-vă o fetiţă slabă, prea lungă pentru vârsta ei, cu braţele deşirate, aerul timid, vorbind cu dificultate şi nefiindân stare să înveţe nimic; puneţi pe ea o rochie de împrumut care nu e pe măsura ei; strângeţi-i pieptul într-un corsaj ale cărui balene ascuţite îi răneau coastele; susţineţi-i gâtul cu un guler de fier îmbrăcat în catifea maro; pieptănaţi-i părul în vârful capului, ascuns sub o tocă din stofă neagră, şi veţi vedea mizerabila creatură care m-a frapat la întoarcerea sub acoperişul patern.” Mai mult chiar decât fratele ei mai mic, Lucile era umilită şi jignită; deşi cu patru ani mai mic, a luat-o sub protecţia lui. Au fost trimişi pentru primele lecţii de lectură la două surori bătrâne, coroiate şi cocoşate, iar când acestea au certat-o pe Lucile, micul sălbatic s-a aruncat asupra lor înfigându-şi unghiile în pielea lor. Astfel, din primele zile cei doi fraţi mai mici şi-au folosit ghearele, care erau ascuţite şi minuscule.

La şapte ani, Francois-Rene fu condus cu mare pompă la Notre-Dame-de-Nazareth ca să i se desfacă legământul. La mănăstirea din Plancoet s-a ţinut o slujbă şi toată acea ceremonie, al cărei erou era, i-a lăsat o impresie profundă, în cuvântul său stareţul aminti de istoria lui Geoffroy de Chateaubriand, plecat în cruciadă cu Sfântul Ludovic, şi adăugă că poate Franţois de Chateaubriand o va vizita într-o bună zi, în Palestina, ca şi strămoşul lui, pe Fecioara căreia îi datora viaţa. La Plancoet, copilul a revăzut-o pe încântătoarea lui bunică Bedee, rochiile ei în pliuri, bonetele de dantelă ale căror funde le înnoda sub bărbie. Ea povestea mii de istorioare legate de curtea lui Ludovic al XlV-lea; sora ei, domnişoara de Boisteilleul, intona cântece compuse chiar de ea. Unul dintre ele începea cu acest vers: „Un uliu se îndrăgostise de o pitulice”, ceea ce i se părea nepoţelului ei cam ciudat din partea unui uliu. La Monchoix, unchiul Bedee continua să se ruineze plin de veselie, iar „ilaritatea lui era inepuizabilă”. După mustrările din piaţa Saint-Vincent, acel Monchoix „numai sărbătoare şi gălăgie” părea un paradis.

Câteva zile mai târziu, Fran9ois de Chateaubriand se întoarse la Saint-Malo. Regăsi aici, nu fără o ciudată plăcere, străzile mirosind a saramură şi gudron, în magazinele întredeschise topurile de pânzeturi unele peste altele, lăzile cu sticlărie colorată şi periculoşii lui prieteni cu jocurile lor cutezătoare de pe şoseaua spre Sillon. Copiii aceia din Saint-Malo luau în derâdere ceţurile, călăreau buşteni în mijlocul valurilor şi întâmpinau furtunile cu încântare. Până la ultima suflare, Chateaubriand avea să iubească marea, „prima lui doică, cea care i-a urmărit paşii, i-a inspirat primele pasiuni, i-a liniştit primele vijelii”. Toată viaţa, de asemeni, îşi va aminti de catedrala din Saint-Malo, în ziua de Crăciun, când marinarii bătrâni îngenuncheau, iar femeile tinere citeau, la lumina luminărilor, din cărţile lor ore de-a rândul, în timp ce rafalele, zguduind vitraliile bazilicii, cutremurau bolţile naosului.

Încă de pe atunci îi plăcea, aşezat pe plajă, „să strige cât îl ţinea gura spre depărtările albastre” sau să privească ceţurile care, minate de vânt, învăluiau stâncile negre şi bondoace din Grand-Be. Dar reveriile unui băiat zburdalnic sunt scurte. Sosea câte un tovarăş dejoacă, de exemplu acel Gesril care locuia în piaţa Saint-Vincent, la etaj, deasupra familiei Chateaubriand şi arunca găleţi cu apă în capul surorilor mai mari, când stăteau în balcon, sau vărul Armând, fiul căpitanului Pierre de Chateaubriand, şi banda se punea din nou pe drăcii care îngrozeau servitorii. Seara se întorcea în locuinţa din piaţa Saint-Vincent; în salonul mobilat cu fotolii în damasc galben şi scaune garnisite cu panglici de Utrecht în culoarea bănuţeilor, doamna de Chateaubriand, membră a partidului La Chalotais, răzvrătită ca şi înainte, povestea înduioşată musafirilor că femeile din hală, la Saint-Malo, refuzau să-şi vândă limbile de mare şi calcanul partizanilor ducelui d'Aiguillon. Villeneuve urca să se culce în mansarda ei sub o pilotă ca vai de lume, aşezată pe un schelet de lemn, iar copilul adormeam zgomotul valurilor care alunecau, urcau şi se cufundau ca nişte fraze monotone, desăvârşite.

77. Colegii bretone în mai 1777, domnul de Chateaubriand, retras la castelul lui, îşi chemă aici soţia şi copiii. Fără nici o tragere de inimă, negricioasa şi micuţa lui consoartă fu nevoită să se resemneze şi să părăsească Saint-Malo. O berlină numai aurării, trasă de opt cai împodobiţi precum catârii în Spania, purtă nobila familie şi în acest faieton demn de marchizul de Carabas aceasta îşi făcu intrarea sub bolţile înverzite din Combourg. După o primă poartă, sunând din clopoţei, trăsura pătrunse într-o vastă curte acoperită de gazon în fundul căreia silueta „tristă şi severă” a unui castel feudal „se înălţa printre arborii seculari luminaţi de soarele în apus”. Patru turnuri „dispuse precum roţile de la căruţă” erau unite de zidurile meterezelor şi de galerii medievale; peste creneluri se ridicau acoperişuri ascuţite „ca o scufa pe o coroană gotică”. Doar câteva ferestre, ici-colo, cu gratii după moda maură, pierdute în zidurile imense, luminau fortăreaţa. Niciodată Franţois de Chateaubriand nu mai văzuse ceva atât de frumos şi de înfricoşător; pe lângă Combourg, Monchoix şi La Bouetardais păreau nişte biete magherniţe; mândru de a fi fiul stăpânului unui asemenea domeniu, băiatul încercă „o bucurie înspăimântătoare”.

Un peron, cu un aspect lamentabil, înlocuise podul mobil, şi conducea spre sala gărzilor. Pe treapta cea mai de sus, contele de Combourg îşi aştepta familia. „Domnul de Chateaubriand era înalt şi uscăţiv; avea nasul acvilin, buzele subţiri şi livide, ochii adânciţi în fundul capului, mici şi bătând în albastru.' Când se înfuria, „pupila scânteietoare părea să se desprindă şi să te lovească precum un glonţ„. Dar, în ziua aceea, „sosirea familiei lui, în locul ales de el, îi mai îndulcea dispoziţia”. Descoperirea castelului, a parcului, a scărilor în spirală, a trecerilor secrete, a turnului More, a heleşteului în care se oglindeau arborii înalţi, păsările şi florile primăverii făcură ca pentru copii cele cincisprezece zile care urmară să fie fermecătoare. Combourg li se părea o casă minunată şi de temut; nu li se spusese oare că era bântuită de fantoma unui senior bătrân cu un picior de lemn, urmat în tot locul de motanul lui? Dar Franşois, pe care tatăl lui voia să-1 facă ofiţer în marina regală, era nevoit de acum înainte să urmeze cu regularitate un curs de studii, drept care a fost imediat încredinţat, în pofida lacrimilor lui, directorului celui mai apropiat colegiu, cel din Doi.

Era un colegiu mic, ţinut de câţiva călugări: două clădiri în echer, o curte, o galerie acoperită, câţiva copaci. Până atunci, studiile cavalerului de Chateaubriand fuseseră destul de dezlânate; la Doi, profesorii descoperiră în el un elev foarte dotat. Fie că era vorba de matematică sau de latină, el dovedea o minte ascuţită şi o prodigioasă memorie. Fraza lui latinească se transforma attt de firesc într-un vers de cinci picioare încât învăţătorul lui, abatele Egault, îl porecli Elegiacul. Mai târziu, fără îndoială 1-ar fi numit Retorul. Printre colegi, Chateaubriand suferise la început, ca pe vremuri ia Saint-Malo, fiind singurul care n-avea bani de buzunar şi era prost îmbrăcat; apoi, ei învăţaseră să-i respecte curajul şi să aprecieze violenţa unui caracter, care la nevoie, dacă vreun profesor ar fi vrut să-1 bată, mergea până la rebeliune. Acestui băiat tare la învăţătură îi plăceau şi jocurile şi, fără a fi „nici tiran, nici sclav”, deveni în scurt timp, prin farmecul ce-l caracteriza, un centru de atracţie.

În colegiul din Doi a petrecut patru ani, de pe urma cărora nu avea decât de profitat, şi a dobândit o solidă cultură clasică. Spre sfârşitul acestei perioade a fost tulburat de o pubertate precoce. E timpul în care un adolescent simte născând în el dorinţe de neînţeles şi caută în lecturi câteva lămuriri asupra misterelor ce-1 tulbură şi-1 încântă. Departe de femei, pe care fără voia lui le cheamă, le caută în poeme, în romane, chiar şi în cărţile sfinte, tremură întâlnind, în mijlocul unei pagini, vreun cuvânt voluptuos. în Chateaubriand frământările acestea au fost foarte puternice.

„întâmplarea făcu să-mi cadă în mână două cărţi cât se poate de diferite: un Horaţiu nestilizat şi istoria unor Confesiuni prost-făcute. E incredibil ce bulversare de idei mi-au provocat aceste două cărţi; o lume necunoscută se deschidea înaintea mea. Pe de o parte, bănuiam secrete de neînţeles la vârsta mea, o existenţă diferită de cea dusă de mine, plăceri ce nu aveau de-a face cu jocurile mele, farmecele unei naturi neştiute aparţinând unui sex din care eu nu le văzusem decât pe mama şi pe surorile mele; pe de altă parte, spectre târându-şi lanţurile şi scuipând flăcări îmi anunţau chinuri veşnice pentru un singur păcat ascuns.” „Comentam cartea a patra din Eneida şi-1 citeam pe Telemaque; dintr-o dată, am descoperit în Didona şi în Eucharis frumuseţi care mă încântau; am devenit sensibil la armonia acestor versuri l admirabile, a acestei proze antice, într-o zi am tradus la prima lectură Aeneadum genitrix, hominum divumque voluptas de Lucreţiu cu atâta pasiune, încât domnul Egault mi-a smuls poemul din mână şi m-a expediat la rădăcinile cuvintelor greceşti. Am luat pe furiş un Tibullus; când am ajuns la Quamjuvat immites ventos audire cubantem, sentimentele acelea de voluptate şi de melancolie păreau să-mi descopere propria natură. Volumele lui Massillon* care cuprindeau predicile Păcătoasei şi Fiului risipitor nu m-au mai părăsit. Mi se permitea să le răsfoiesc pentru că nimeni nu avea idee ce găseam eu în ele. Furam capete de luminare din capelă ca să citesc noaptea acele descrieri seducătoare ale rătăcirilor sufletului. Adormeam îngânmd fraze incoerente, încercând să pun în ele dulceaţa, armonia şi graţia scriitorului care a transpus cel mai bine în proză eufonia raciniană. Dacă, mai târziu, am zugrăvit cu o oarecare veridicitate pasiunile inimii amestecate cu sinderezele creştine, sunt convins că am datorat acest succes hazardului care a vrut să descopăr în acelaşi timp două imperii duşmane.”

La treisprezece ani aflase din oratorii sacri asprele disonanţe în care ideea păcatului se întrepătrundea cu cea a plăcerii, ca în elegiacii latini cele ce adăugau voluptăţii melancolia de a vedea bucuriile atât de efemere. La Doi, cu prilejul primei comuniuni, el a şovăit până în ultimul moment să-şi mărturisească reveriile, pentru ca apoi, în clipa când urma să primească iertarea, înspăimântat de gândul chinurilor ce însoţesc o spovedanie prost făcută, să dea la iveală totul, cu curaj. Abatele fusese îngrozit de natura senzuală şi ardentă care i se revelase dintr-o dată. Intui viitoarele pasiuni ale elevului său şi se temu pentru el. Totuşi, a doua zi, îl împărtăşi cu un respect ireproşabil, „în această ceremonie am regăsit micile mele umilinţe obişnuite: buchetul şi hainele mele erau mai puţin

* Jean-Baptiste Massillon (l 663-1742) -predicator francez, orator şi episcop de Clermont, a pronunţat mai multe cuvântări funebre, pentru care a rămas celebru (n.tr.).

II faimoase ca acelea ale colegilor mei; dar în ziua aceea totul fusese închinat Domnului şi pentru Domnul.

Ştiu perfect ce înseamnă credinţa; am simţit prezenţa reală a jertfei în taina altarului la fel de puternic ca prezenţa mamei mele aflată alături. Când ostia mi-a fost lăsată pe buze, m-am simţit luminat cu totul pe dinăuntru.” în vacanţă, a revăzut cu plăcere micul univers de la Combourg. Domnul de Chateaubriand, îmbătrânind, se dovedea pentru vasalii lui un stăpân arţăgos şi exigent. Privat multă vreme de drepturile feudale, pretindea acum reînvierea celor mai uitate şi chiar extravagante dintre ele, ca de pildă, perechea de mănuşi albe pe care enoriaşii din Mont-Dol o datorau seniorului din Combourg, sau pâinea din felii suprapuse însoţită de cinci monede oferită de enoriaşii din Quebriac de Rusalii, în anumite zile de târg, îşi obliga vasalii să pună mâna pe arme şi să strângă cu forţa dările cuvenite cenţilor de Combourg pe fiecare cap de vită, dări care aduseră în anii buni până la şaizeci şi optzeci de mii de livre. Fiului său, căruia i-ar fi plăcut un cal ca să se plimbe prin pădure, îi răspunse că un ofiţer de marină trebuie să urce doar pe corabie. Le măritase pe cele două fete mai mari, Marie-Anne şi Benigne, în aceeaşi zi, cu doi gentilomi de Fougeres, domnii de Marigny şi de Quebriac. Ceva mai târziu, în 1782, cea mai frumoasă şi cea mai dulce dintre cele patru fete, Mie, se mărită şi ea cu un locuitor din Fougeres, contele de Farcy, căpitan în regimentul Conde. Curând, cele trei surori Chateaubriand, persoane influente în mica societate din Fougeres, aveau să-i introducă şi pe ciudaţii fraţi mai mici. Uneori, în apropiere de Combourg poposeau trupe de artişti, sau gentilomi bretoni, în drum spre stările generale, se opreau prin partea locului. Din cele relatate de aceşti trecători privitor la Curtea de la Versailles şi la Paris, tânărul cavaler îşi imagina vag existenţa unei lumi minunate şi îndepărtate, cu totul diferită de Bretania lui. Dimineaţa, îi urmărea din priviri pe cavalerii care se îndepărtau pe şoseaua din lungul heleşteului. Vacanţa o dată terminată, el însuşi a trebuit să plece. După colegiul din Doi, tatăl lui hotărâse să-1 trimită la iezuiţii din Remies, unde predarea matematicilor era mai bună şi trebuia să-1 pregătească pentru examenele de la marină. Iezuiţii aveau mai multe mii de elevi, iar cavalerul de Chateaubriand şi-a regăsit aici câţiva prieteni, printre care pe tovarăşul lui dejoacă Gesril, din Saint-Malo. Agitaţia din sânui acestui mediu i-a zdruncinat credinţa; lipsea timpul pentru meditaţii şi spaţiul pentru solitudine. Progresele la matematici au fost rapide; Francois de Chateaubriand avea o minte limpede, exactă, şi totul te îndreptăţea să crezi că va ieşi din el un bun ofiţer de marină sau de geniu. Dar el rămăsese acelaşi copil teribil ca la Saint-Malo şi la Doi, părtaş la toate farsele din colegiu, dar care se dovedea curajos şi cinstit când venea vremea represaliilor. La Rennes a rămas doi ani. După căsătoria lui Julie, o ocazie de neuitat pentru el să vadă pentru prima oară de aproape o femeie frumoasă, care nu făcea parte din familia lui (Therese de Moelien de Trojolif, „vioaie, avântată, cu un aer de amazoană”), a plecat la Brest unde credea că o să găsească un brevet de aspirant, dar Parisul nu i-a expediat niciodată acest brevet, iar cavalerul a rămas, aşa cum se spunea la Brest, în chip de „candidat” scutit de studii regulate. Un unchi, după moda din Bretania, căpitan de vas, domnul de Ravenel de Boisteilleul, 1-a prezentat într-o pensiune unde putea lua masa în comun şi i-a recomandat nişte profesori de scrimă, desen şi matematică. La Brest şi-a regăsit singurătatea, depărtările albastre; privea cum treceau mateloţii, vameşii şi condamnaţii la galere, admira agitaţia din port, luminile din forturi şi şalupele care plecau şi veneau. In jurul lui marinarii îşi povesteau călătoriile şi campaniile. Laperouse, pe punctul de a se îmbarca, supraveghea echiparea fregatelor., Ascultam totul, priveam totul, fără să scot o vorbă; dar în noaptea următoare, adio somn; o petreceam dând în închipuire bătălii sau descoperind pământuri necunoscute.” într-o zi, pe când admira întoarcerea unei escadre victorioase, un ofiţer îi sări de gât: era Gesril. Rănit, se întorcea în sinul familiei. Această împrejurare a trezit în Chateaubriand dorinţa vie de a-i revedea şi el pe ai lui. Dorea, într-adevăr, să devină ofiţer de marină? N-o mai credea. Călătoriile şi marea îl tentau, dar simţea că i-ar fi cu neputinţă să se supună şi, de altfel, brevetul nefiindu-i expediat la timp, el ajunsese la limita de vârstă. Fără să-şi avertizeze unchiul, fără să le scrie părinţilor, fără să ceară nimănui permisiunea, plecă într-o dimineaţă spre Combourgunde căzu „ca din cer”. „Mama m-a îmbrăţişat din toată inima, ocărându-mă, iar Lucile era în extaz.” Indiferenţa tatălui, care se mulţumise să clatine din cap în tăcere, se explică prin puţina atenţie ce i-o dădea fiului mai mic. Ce puteai să aştepţi de la un băiat ca el? Susţinea acum că vocaţia lui era religioasă? Fie. Are să-1 trimită la colegiul din Dinan, ca să-şi termine studiile de umanistică.

La Dinan, Chateaubriand a făcut exerciţii la bară pe pajiştile ce mărginesc fluviul Rance, i-a trecut prin cap să se înece înotând şi şi-a făcut temele în latină şi chiar în ebraică la dictarea abatelui Duhamel. Vacanţele la Plancoet alternau cu vacanţele la Combourg. Nu era deloc neplăcut, dar în adâncul inimii nu mai nutrea dorinţa să se facă preot şi nici marinar, încet-încet îşi prelungi şederile la Combourg unde se şi statornici, tatăl lui socotind că realizează o economie ţinându-1 pe lângă el.

III. Anul lui Lucile > în 1784 Combourg, întotdeauna destul de trist, devenise lugubru. Contele de Chateaubriand împlinise şaizeci şi şase de ani şi era ameninţat de o paralizie; unul dintre braţe, scuturat de un tremur, refuza să-1 mai slujească. Se vedea murind pe încetul, reproşându-şi o viaţă în care, spunea el, nu făcuse destul pentru familia lui şi nici pentru numele ei. Petrecea zile de-a rândul la masa de lucru, prost luminată de o ferăstruică săpată în zidul enorm, contemplându-şi arborele genealogic care tapisa îmbrăcămintea şemineului şi războindu-se cu vasalii sau vecinii lui pentru a-şi apăra drepturile. Avar, ţinea încuiate în rundul unui dulap din camera lui, „alături de o argintărie din O mie şi una de nopţi şi veşminte strălucitoare, o căpăţână de zahăr şi o luminare”. Doamna de Chateaubriand, care îmbătrânea şi ea, nu se gândea decât la religie şi la cele şase săptămâni pe an pe care putea să le petreacă la Saint-Malo cu învoirea severului ei soţ. Cele trei fiice mai mari trăiau la Fougeres; Benigne îşi pierduse primul soţ, domnul de Quebriac, şi avea să devină doamna de Chateau-bourg; numai Lucile rămăsese pe lângă părinţi.

La douăzeci de ani dobândise o stranie şi reală frumuseţe, deşi se putea citi ceva cam teatral pe chipul ei palid, părul îi era lung şi negru, iar privirea „plină de tristeţe şi de foc”. Fără îndoială că ar fi putut să placă, la fel ca şi surorile ei, vreunui gentilom din Fougeres, dar, „intimidată de bărbaţi şi de viaţă”, copleşită de necazuri parţial imaginare, îşi dorea, spunea ea, să intre într-o mănăstire. Părinţii ei o ajutaseră să ajungă călugăriţă în consiliul canonicilor nobili din Argentiere, ceea ce-i aducea o prebendă şi un titlu de contesă, astfel că, în ceremoniosul Combourg, lumea i se adresa doar cu „doamnă Călugăriţă” sau „contesă Lucile”. Cât despre fiul risipitor, el era „domnul Cavaler”.

În fiecare seară, de această imensă fortăreaţă, construită pentru o companie de soldaţi, se bucurau patru stăpâni şi câţiva servitori. Maniac al singurătăţii, bătrâhul conte îşi expedia fiul în vârful unui turn, iar pe vaierul lui într-o subterană. Ca să ajungă în camera lui, tânărul cavaler trebuia să urce o scară în spirală şi să parcurgă un drum în spatele fortificaţiilor crenelate, de unde întrezărea sclipirile blânde ale apelor şi crestele copacilor. Când prin turnuri se auzea suflând vântul, când cucuvelele se strângeau între ele, acest traseu nocturn era, cu siguranţă, destul de terifiant, dar Fran9ois de Chateaubriand nu era fricos. Era destul ca tatăl lui să-i spună: „Domnul Cavaler se teme de ceva?”, pentru ca fantomele să fie alungate.

Încă de pe acum, în acest suflet „se înstăpânise onoarea, solitară ca şi conacul senioral de pe landa bretonă”. Printre crenelurile Combourg-ului se desluşeau, la poalele castelului, mizerabilele colibe de paie ale locuitorilor; sărăcia acestora, murdăria satului, starea jalnică a drumurilor ajunseseră în asemenea hal, încât îl şocaseră pe englezul Arthur Young în călătoria lui prin Franţa, între aceşti servi cu plete lungi, în zăbun de piele şi „sălbaticul stăpân melancolic” care-i privea de la înălţimea turnurilor sale nu încăpea nici un sentiment comun, cel mult o ură reciprocă, întotdeauna va sălăşlui în Francois de Chateaubriand ceva din această distantă şi intransigentă mândrie.

Poate că dacă ar fi îndrăznit să comunice, cei doi copii mai mici şi bătrânul s-ar fi apropiat, fiindcă aceste trei suflete se asemănau prin excesele lor. Când se întâmpla uneori ca domnul de Chateaubriand să iasă din mutismul lui, le povestea copiilor despre dezamăgirile adolescenţei şi ciudăţeniile vieţii lui; iar fiul îi sorbea avid cuvintele. Mult mai târziu, după ce trecuseră mulţi ani de la moarteabătrânului gentilom, el avea să scrie: „L-am tratat pe admirabilul nostru tată aşa cum merita. Mi-1 reprezentam aşa cum era: un bărbat curaj os şi întreprinzător.” Când îl auzea pe acest om atât de dur plângându-se în cuvinte scurte şi amare de soarta lui, când îl vedea, la sfârşitul povestirii, ridicându-se brusc şi reluându-şi plimbarea, ochii i se umpleau de lacrimi. Dar contele de Combourg nu încuraja nici efuziunile, nici confidenţele.

Programul zilei era imuabil. Tatăl se scula la ceasurile patru dimineaţa, vara ca şi iarna. Fiul n-avea nici o oră fixă; deşi s-ar fi presupus că studiază până la prânz, în cea mai mare parte a timpului nu făcea nimic. După masă, contele pescuia sau vâna, mama se închidea în camera de rugăciuni, Lucile în camera ei, iar Franşois cutreiera prin împrejurimi. Cina era la ora opt. în serile de vară, se aşezau pe peron, iar tatăl, înarmat cu o puşcă, trăgea în cucuvelele ce ieşeau dintre creneluri, în timp ce ceilalţi trei priveau netulburaţi cerul, copacii şi primele stele. Iama, familia rămânea după masă în sala mare. Lucile şi fratele ei se aşezau lângă foc, doamna de Chateaubriand se întindea pe o canapea, iar bătrânul conte începea o plimbare care nu se oprea decât la ora de culcare.

„Era îmbrăcat într-un halat dintr-o stofa de lână albă, flauşată, sau mai curând într-un soi de manta cum n-am văzut decât la el. Capul, pe jumătate pleşuv, era acoperit cu o tichie albă şi băţoasă. Când în plimbarea lui se îndepărta de cămin, vasta sală era aşa de puţin luminată de o singură luminare, încât abia dacă-1 mai zăreai; i se auzeau doar paşii în beznă; se întorcea apoi agale spre lumină, silueta lui conturându-se puţin câte puţin din întuneric, ca un spectru, în veşmântul lui alb, tichia albă şi chipul prelung şi palid. Lucile şi cu mine schimbam doar câteva cuvinte cu voce scăzută când el se afla la celălalt capăt al sălii; tăceam când se apropia de noi. Ne întreba în treacăt: „Despre ce vorbeaţi?” Cuprinşi de spaimă, nu răspundeam nimic, iar el îşi relua plimbarea. Restul serii, urechea nu prindea decât zgomotul măsurat al paşilor lui, suspinele mamei şi şoapta vântului.

Orologiul castelului bătea ora zece; tatăl meu se oprea; acelaşi resort, care ridicase ciocanul ceasornicului, părea să-i fi oprit şi paşii, îşi scotea ceasul, îl întorcea, lua sfeşnicul mare de argint în care era înfiptă o luminare voluminoasă, intra pentru un moment în micul turn din vest, apoi se întorcea, cu sfeşnicul de argint în mână, şi se îndrepta spre camera lui de culcare, care ţinea de tumul din est. Lucile şi cu mine îl aşteptam să treacă; îl sărutam, urându-i noapte bună. îşi apleca spre noi obrazul uscat şi scofâlcit fără să ne răspundă, îşi continua drumul şi se retrăgea în tumul ale cărui uşi le auzeam închizâhdu-se în urma lui.”

Nici nu apuca bine bătrânul să iasă, că soţia lui şi copiii dădeau drumul unui torent de cuvinte. Apoi, fiul, după ce îşi conducea mama şi sora până la camerele lor ca să le apere de fantome, se întorcea în odăiţă lui din turn. La patru dimineaţa îl trezea glasul tatălui său. Nimic nu tulbura monotonia acelor zile, doar, din când în când, vreo partidă de vânătoare în care Caval erul punea atâta pasiune, încât uneori paznicii trebuia să-l aducă întins pe o împletitură din ramuri. Singur cu puşca prin mlaştini şi păduri, gusta un dublu sentiment, pe care-l îndrăgea, de putere şi de singurătate. Duminica, mama şi copiii mergeau să asculte slujba la biserica parohiei şi să primească tămâie pe banca seniorului. Cit despre seniorul însuşi, el nu venea decât o dată pe an să asculte liturghia în capela lui. Era credincios doar din loialitate şi l-ar fi numit cu dragă inimă pe Dumnezeu „primul dintre gentilomi” sau „marele pământean de acolo de sus”, în acelaşi fel era şi monarhist. Fidel regelui din onoare, dar „cu spirit de frondă în politică, un mare adversar al taxelor şi un violent duşman al Curţii”; ca orice om cultivat al timpului său, îl citea pe Montesquieu şi-1 considera un maestru pe abatele Raynal, fost iezuit devenit anticleric, a cărui' Istorie filosofică a celor două Indii, plină de declamări stupide' la adresa Bisericii, inspira o surprinzătoare admiraţie castelanului de la Combourg. Filosofii invadaseră până şi pădurile din Broceliande.;!

Asupra Cavalerului, aceşti filosofi aveau pe atunci un mai mic ascendent decât poeţii. Cea mai bună tovarăşă a lui de lecturi era Lucile. Pe când erau copii, la Saint-Malo, se simţeau uniţi între ei cu multă dragoste; adolescenţi, părăsiţi de toţi sau crezând a fi aşa, regăseau acele sentimente inocente şi puternice. Ce de plimbări făcuseră împreună prin pădurea de la Combourg, ciulind urechea la murmurul vântului printre arborii desfrunziţi sau la foşnetul frunzelor uscate sub paşii lor! Farmecelor toamnei pe cale să se stingă le urmau pe cărări zăpezile iernii, ciuboţica-cucului a primăverii, dar ciudata pereche de fraţi rătăcea mereu, savurându-şi plictisul. Fratele îşi admira sora tot aşa cum îl admira şi ea. Când, sprijinită de troiţa de la răspântie, ea se pierdea în meditaţii teatrale, el se gândea că, prin atitudinea şi melancolia ei, Lucile era aidoma unui geniu funebru şi se lăsa târât de ea spre cugetări despre tristeţe şi moarte. -

Departe de ea, băiatul fusese cu totul altul. Elevul din Doi şi Rennes avusese prea multe pasiuni active şi, de asemeni, mult bun-simţ critic pentru a se complăcea multă vreme în meditaţii sumbre. Dar pentru Lucile „totul era numai îngrijorare, tristeţe, rană. Credea că lumea conspira împotriva ei.” Uşor rătăcită, înclinată spre insomnii şi vise profetice, pusese stăpânire pe sufletul fratelui ei printr-un amestec de exaltare, exigenţe şi devoţiune, împreună cu ea gusta „încântătoarea melancolie a amintirilor copilăriei”, iar ea săpa în fratele ei emoţii fugitive, obligându-1 să le dea o formă. Ca şi Francois, era o mare cititoare a clasicilor; ca şi el, simţea frumosul literar şi sesiza perfecţiunea unei fraze; încercase să scrie, dar poemele ei în proză, în maniera antologiei greceşti, erau lipsite de originalitate, nu însă de graţie şi nici de stil. Ea a fost prima care a intuit în acest băiat violent şi nesigur, cel ce o însoţea prin pădure, un magician al îmbinării cuvintelor pentru a extrage din ele elixiruri şi vrăji. „Ar trebui să descrii toate acestea”, îi spunea când tânărul vorbea, fără îndoială într-o manieră admirabilă, despre plăcerile singurătăţii. Sămânţa a căzut pe un pământ bine pregătit. Şi Fran9ois încercă; el scrise în proză, în versuri: Pădure tăcută, blândă singurătate, Ce mult îmi place neştiuta-ţi umbră! Visând rătăcit pe sub bolta sumbră, Făr-de nelinişti, mă simt în libertate! Balsam inimii mele! Parcă văd răzbind O dulce tristeţe din arbori şi flori; Unda molcomă şopteşte în zori în adânc de codru mereu îmbiind. Oh! Fericit mi-aş petrece aici viaţa-ntreagă De lume departe!

Ţintind foarte sus, citea împreună cu Lucile cele mai de seamă opere, trecând de la Iov la Vergiliu şi la Homer. Visa să scrie o epopee şi anumite povestiri ale tatălui său îi inspiraseră ideea să o situeze, poate, în America. Apoi se îndoia de talentul lui, dar Lucile îşi păstra speranţa să-1 vadă exprimând într-o zi tristeţea dictată de ea.

Mai mult ca niciodată îl nelinişteau dureros dorinţele vagi ale adolescenţei. Ca mai toţi tinerii de vârsta lui, iubea, fără să ştie ce iubea. „Eram un mister pentru mine însumi. Nu puteam să văd o femeie fără să mă tulbur; mă înroşeam dacă-mi adresa o vorbă.” îi evocă pe Vergiliu, Tibullus şi Massillon pentru a-şi forma o imagine mai precisă a obiectului emoţiei sale, dar singurele femei în preajma sa erau mama şi sora lui, şi respingea cu oroare gândurile care le-ar fi putut ofensa puritatea. Totuşi, într-o zi, când un vecin veni la Combourg împreună cu soţia lui, foarte frumoasă, tânărul, dând fuga la fereastră, se simţi strivit între vizitatoare şi zid. „Nu mai ştiam, spune el, ce se petrecea în jurul meu. Din clipa aceea întrevăzusem că a iubi şi a fi iubit, într-un fel ce-mi era necunoscut, trebuia să însemne fericirea supremă.”

Un băiat care ajunge la pubertate într-un mediu cu moravuri uşoare nu cunoaşte niciodată adevărata violenţă a pasiunii; dorinţele lui, întâlnind obiectul real, nu-i mai înflăcărează imaginaţia. El a găsit calea plăcerii şi a pierdut-o pe cea a geniului. Dar un timid ca Rousseau sau un adolescent ca acesta, care ridică în calea femeilor ce 1-ar putea iubi obstacole fizice şi morale, trebuie să-şi smulgă din propria carne eroinele sau metresele: „îmi alcătuisem prin urmare o femeie din toate femeile pe care le văzusem: avea înălţimea, pârul şi surâsul străinei ce mă strânsese la piept; îi dădeam ochii uneia dintre fetele din sat, prospeţimea alteia. Portretele doamnelor nobile de pe timpul lui Francois I, Henric al IV-lea şi Ludovic al XIV-lea, cu care era împodobit salonul, îmi furnizaseră alte trăsături. Ajunsesem chiar să trag cu ochiul la graţiile icoanelor Fecioarei aflate prin biserici.” „Acest delir a durat doi ani încheiaţi, în timpul cărora facultăţile sufletului meu atinseseră cel mai înalt punct de exaltare.

Vorbeam puţin sau deloc; când studiam, când aruncam încolo cărţile; gustul meu de singurătate spori. Manifestam toate simptomele unei pasiuni violente; ochii mi se încercănau; slăbeam; nu mai donneam; eram distrat, trist, înflăcărat, sălbatic. Zilele mi se scurgeau bizare, lipsite de sens, barbare şi totuşi pline de delicii.” Cu femeia pe care o transforma după placul lui, îşi imagina cele mai frumoase romane. Meleagurile, a căror descriere o citea, deveneau decorul unde metresa lui imaginară şi el însuşi îşi plimbau dragostea. Astfel era pe cale să apară un amant periculos ce avea să caute Sylphida în toate femeile, dar şi un scriitor care va zugrăvi, mai bine ca oricare altul, confuzele pasiuni ale adolescenţei.

Tot la Combourg învăţă să pătrundă tainele pădurii şi ale câmpurilor, ale stufărişului şi tufişurilor înflorite, iar pasărea din înaltul ramurilor îi vorbi, ca şi lui Siegfried, de dragoste şi glorie. Dacă toată viaţa lui ştiuse să iubească arborii, să-i sădească cu mâinile lui, să stea de vorbă, ca unul ce-i ascultase adesea, cu sturzii şi privighetorile, să descrie luna şi „acea necuprinsă taină a melancoliei pe care îi plăcea s-o povestească bătrânilor stejari şi ţărmurilor antice ale mărilor”, toate acestea le datora îndelungatei lui singurătăţi de la Combourg, acelor luni când spectacolul naturii nu-i părea a fi decât reflexul bătăilor inimii lui şi când emoţiile îi erau atât de aprinse încât uneori zburda prin păduri, ca un faun tânăr, până ce cădea frânt de oboseală.

Astfel de nebunii erau urmate de descurajări la fel de violente. Cine era el? Fiul cel mic al unui bătrân, un mic breton, plăpând, un marinar fără brevet, un cleric fără vocaţie, un iubit fără iubită. Ce viitor îl aştepta? Care-i era menirea pe acest pământ? Mai mult decât tristeţea, îl apăsa plictisul, sentimentul familiar sufletelor arzătoare ale căror pasiuni rămân fără obiect. Era, copleşit' cu mult mai puţin de durerii e reale cât de „un belşug deviată”.

„Uneori mă socoteam o fiinţă nulă, incapabilă sa se ridice deasupra vulgului; uneori mi se părea că simt în mine calităţi ce nu vor fi niciodată apreciate. Totul îmi hrănea amărăciunea trăirilor: Lucile era nefericită; mama nu mă alina, tata mă spiona fără încetare ca să mă mustre.” Această amărăciune ajunsese atât de puternică, încât într-o zi el încercă să se sinucidă cu o puşcă de vânătoare. Dar arma nu s-a descărcat, în sfârşit, o boală îl doborî la pat, iar medicul fu de părere că trebuie dus cât mai repede departe de mlaştinile Combourg-ului şi smuls din acel mod de viaţă. A implorat să i se permită să plece în Indii sau în Canada, în 1785, s-a pus problema îmbarcării lui spre acele pământuri îndepărtate cu un căpitan, Morand, dar ar fi preferat, fără îndoială, să meargă în calitate de ofiţer de uscat, fiindcă din luna iunie 1786 fratele lui, Jean-Baptiste, purta o corespondenţă cu domnul D' Andrezel, maior în regimentul Navarrei, străduindu-se să obţină pentru fratele mai mic un brevet. Cât timp au durat aceste negocieri, tânărul Cavaler şi-a petrecut aproape tot timpul la Saint-Malo, mâhnit că nu mai putea regăsi imaginile tinereţii lui. Nu avea decât şaptesprezece ani, dar încă de pe atunci prietenii lui dispăruseră, iar casa natală se transformase în han. Ce-i şi cu lumea asta, unde nimic nu dăinuie? „Ne aflăm aici pe pământ ca la un spectacol: dacă întoarcem pentru o clipă capul se aude un fluierat, palatele fermecate dispar; iar dacă ne întoarcem din nou privirile spre scenă, nu mai zărim decât pustiul şi actori necunoscuţi.” Avea de gând, afirmă el, să se arunce în Rance de pe înălţimea unei stânci, când un mesaj din Combourg îl rechemă acasă.

„Domnule Cavaler, îi spuse tatăl lui, trebuie să renunţi la nebuniile tale. Fratele tău ţi-a obţinut un brevet de sublocotenent în regimentul Navarrei. Vei pleca la Rennes şi de acolo la Cambrai. Ţine aici o sută de ludovici; nu-i risipi. Eu sântbătrân şi bolnav; nu mai am mult de trăit. Poartă-te ca un bărbat şi să nu-ţi faci niciodată de ruşine numele.” O mână descărnată, scuturată de un tremur nervos, abia susţinută de celălalt braţ, ceva mai valid, îi întinse tânărului o veche spadă. Câteva zile mai târziu, cabrioleta lui Chateaubriand o pornea, ca odinioară caii musafirilor, pe şoseaua din lungul heleşteului deasupra căruia zburau razant rândunelele.

IV. Sublocotenentul.

Ca să ajungă la regimentul lui de la Cambrai, el trecu prin Rennes, unde un prieten al familiei, domnul Duparquet-Louyer, procuror în Parlament, îl urcă într-o trăsură cu o fermecătoare negustoreasă de toalete, soţia unui comerciant de mărunţişuri din Rennes, madam Rose, care acceptase să călătorească împreună cu el împărţind pe jumătate cheltuielile. Poate că, văzând acel chip frumos de adolescent, îi mersese gândul la o scurtă aventură, sau măcar la câteva dezmierdări. A fost profund decepţionată. Era o încercare, pentru un copil care visează de trei ani la femei imaginare, să se găsească deodată, vreme de trei zile, închis într-o berlină cu o creatură frumoasă în came şi oase, aruncat fiind peste ea de hârtoapele drumului. Timiditatea şi respectul s-au dovedit mai puternice decât dorinţa. Se îngrămădise în colţul trăsurii ca să nu se atingă de acea rochie de femeie, iar madam Rose, o dată ajunşi la Paris, îi adresă tăcutului ei tovarăş de drum o ironie şi o scurtă reverenţă: „Servitoarea dumneavoastră, domnule.” Nu a mai revăzut-o niciodată.

Îl lăsase la Hotel Europa, de pe strada Mail, un han destul de mizerabil. Aici veni să-1 caute fratelui lui, Jean-Baptiste, care, cumpărându-şi o slujbă de membru în consiliul de stat, trăia la Paris. Acesta îl conduse până la mănăstirea unde trăsese sora Iui Julie, doamna de Farcy, venită din Fougeres, spunea ea, „ca să consulte nişte doctori”, dar mai mult ca sigur ca să se vânture prin lume, fiindcă Julie se bucura la Paris de un mare succes. Infinit mai frumoasă decât Lucile, avea ochii albaştri, mângâietori, în culoarea apei„, părul castaniu ondulat. Umerii şi braţele erau modele de albeaţă şi de graţie. Altminteri strălucitoare, plină de viaţă, cultivată ca toţi copiii Chateaubriand, traducătoarea Ierusalimului eliberat, chiar ea era cea care spunea: „Ce-am să-i răspund oare lui Dumnezeu ca să-i dau socoteală de viaţa mea? Nu ştiu decât versuri.„ Când îşi sărută fratele mai mic, iar acesta se simţi strâns în braţele ei, printre funde, buchete şi dantele, îi reveni curajul. De pe atunci era bărbatul „pentru care nimic nu poate înlocui ataşamentul, delicateţea şi devotamentul unei femei”. Dar îl speriau, iar când vărul lui, Moreau (căci, natural, ca toţi bretonii, găsise un văr la Paris), îl duse ca să-1 emancipeze la o doamnă de Chastenay, o frumuseţe cam coaptă, care de la a doua vizită îl primi lungită în pat şi întinse spre el braţul gol, tânărul Chateaubriand o rupse la fugă.

În acest prim sejur, Parisul nu i-a plăcut deloc. Tatăl lui avusese dreptate să spună că în capitală era mai departe de Bretania decât dacă ar fi fost în China, în jurul lui conversaţiile se axau pe alte probleme. Se vorbea de viaţa la Curte, de proiecte financiare, de şedinţe ale Academiei, de femei şi de intrigile zilei, de o piesă nouă, de succesul actorilor. Frumoase subiecte pentru cineva familiarizat cu privighetorile din Combourg şi cu norii modelaţi de lună. Se simţi fericit să plece la Cambrai, unde îşi găsi regimentul. Aici îi merse din plin: printre camarazi bărbaţi, nu mai era tulburat de temutul amestec de dorinţă şi respect. Vesel, băiat de treabă, ştia să asculte şi juca bucuros la cafenea o partidă de domino. Curând camarazii lui îşi făcură obiceiul să-1 viziteze; cei mai în vârstă îi povesteau campaniile, iar cei mai tineri amorurile.

În septembrie 1786, o scrisoare îl rechemă în Bretania. Tatăl lui murise; îl plânse. Moartea ne face să uităm asprimea şi slăbiciunile fiinţelor dispărute; nu ne lasă decât regretul tăcerilor noaste. Până şi gesturile şi cuvintele care ni se păruseră plictisitoare sau ridicole devin în ochii noştri, lipsiţi pentru totdeauna de spectacolul lor, emoţionante şi melancolice. Francois de Chateaubriand încă mai credea, în reveriile lui, că mai aude pasul tatălui său îndepărtându-se şi apropiindu-se de şemineul mare. De fapt, bătrmul acesta îl iubise.

Doliul, împărţirea moştenirii au reunit familia la Combourg. în mod firesc, averea, aproape în întregime, ca şi castelul au revenit fiului cel mare, Jean-Baptiste. Francois-Rene a moştenit o mică sumă de 62740 de livre; contesa văduvă a plecat să trăiască la Saint-Malo, pe ulicioara îngustă Grands-Degres; Jean-Baptiste, bogat de acum înainte, s-a întors la Paris unde s-a căsătorit cu domnişoara de Rosanbo, fiica preşedintelui Rosanbo şi nepoata ministrului Malesherbes. Cât despre cei doi fraţi mai mici, ei au plecat să locuiască, cel puţin pentru câtva timp, la Fougeres alături de cele trei surori măritate. Sublocotenentul obţinuse un concediu de lungă durată; îi plăcea la ţară, iar meleagurile din Marigny erau fermecătoare. Chiar şi el, în această mică societate provincială, era pe gustul ei.

„L-am cunoscut, scria o tânără din Fougeres, când se manifestase în el gustul pentru literatură. Era vesel şi plăcut cât era cu putinţă; ştia să dea o turnură originală celor spuse de el; se amuza dintr-un nimic, astfel încât, dacă cineva ar fi vrut să-i repete cuvintele, ele n-ar fi avut acelaşi farmec, fiindcă el consta mai mult în impresiile lui decât în gânduri. în rest, era foarte bun, o prezenţă blândă, iubind copiii şi ocupându-se de ei cu plăcere. Iată cum 1-am cunoscut în primii ani. Adesea am auzit spunân-du-i-se tatălui meu, care ţinea mult la el, ca imaginaţia lui trezea interesul şi că domnul de Chateaubriand în cele din urmă va începe să scrie.”

Poate că s-ar fi anchilozat în viaţa aceea lipsită de lupte, dacă în anul următor (l 787) o scrisoare a fratelui său nu 1-ar fi rechemat la Paris. Jean-Baptiste ţinea să-şi prezinte fratele mai mic la Curte. Iată de ce: H. de Malesherbes considera că nu se cuvenea ca un conte de Chateaubriand, soţul nepoatei lui, să rămmă membru în consiliul de stat, ceea ce făcea din el persoană juridică, şi-i interzicea caleştile regale. L-a sfătuit prin urmare să intre în serviciul monarhului şi, pentru a-şi pune în evidenţă drepturile şi nobleţea, să fie prezentat regelui de către mareşalul de Duras, rudă a familiei Chateaubriand, iar fiul cel mic, fiind ofiţer, putea să pretindă şi el această onoare, în scrisoarea fratelui mai mare se spunea că, după această prezentare, Francois-Rene nu putea rata ocazia de a conduce el însuşi o companie de cavalerie şi chiar, dacă accepta tonsura, unele beneficii de cavaler de Malta. Prima reacţie atânărului sălbatic fu de a refuza. Fratele mai vârstnic avea titlul, banii. Lui îi revenea datoria de a veghea la onoarea numelui., Dacă regele avea nevoie de un soldat în armata lui, nu avea nevoie de un gentilom sărac la Curtea lui.„ Citindu-i răspunsul nobil şi teatral, surorile îşi bătură joc de el. Cum Francois avea oroare de discuţiile din familie, răspunse: „Cum vi-e voia„ şi plecă la Versailles. Ceremonialul de la Curte rămânea impozant. Niciodată monarhia nu păruse mai puternică. La trecerea cadetului breton condus de mareşal, curtenii se întrebau: „Cine e?„ Când domnul de Duras îl numi pe protejatul său: „Sire, cavalerul de Chateaubriand„, Ludovic al XVl-lea se uită la tânăr, ezită, iar apoi trecu fără să spună nimic. Regina le făcu o reverenţă nobilă; părea fermecată de viaţă. A doua zi, „debutantul„, în ţinută gri, vestă şi pantaloni roşii, trebuia să se afle în suita de vânătoare a regelui. Pentru un timid, a fost o zi cruntă. Un cal cu care nu era familiarizat o rupse la goană, astfel că ajunse înaintea regelui însuşi la locul stabilit unde avea să fie doborâtă căprioara; exact ceea ce i se recomandase să nu facă. Râzând cu poftă, regele i se adresă fără să se supere: „N-a rezistat multă vreme”. După această favoare remarcabilă, lumea se aştepta să-1 revadă la Versailles, dar lui nu-i stătea gândul decât să fugă în provincia lui. Cele câteva săptămâni petrecute înaintea prezentării, într-un hotel de pe strada Mail, îi lăsaseră o impresie melancolică. Era întristat să se atingă în treacăt, în plimbările lui nocturne şi visătoare, de atâtea frumoase necunoscute, şi incapabil să guste la Palais-Royal o plăcere departe de cele romaneşti. De îndată ce putu, plecă în Bretania.

De data aceasta, viaţa la Fougeres îl plictisi puţin, deşi făcea o curte respectuoasă „unei urâte binevoitoare”, frumuseţea părându-i-se inaccesibilă, în cele din urmă, ar fi preferat singurătatea din Combourg, care avea cel puţin trăsătura ei distinctivă. „La surorile mele, provincia se reunea în aer liber: lumea mergea la dans din vecini în vecini, jucând o comedie în care eu eram uneori un prost actor. Iarna, la Fougeres trebuia să suporţi societatea unui oraş mic, baluri, adunări, dineuri, iar eu nu puteam să fiu trecut cu vederea, la fel ca la Paris.” Se simţi bucuros să întrerupă această plictisitoare vacanţă printr-un stagiu militar la regimentul lui, într-un batalion care ţinea de garnizoana din Dieppe. Aici îşi revăzu iubita: marea şi, în timp ce făcea instrucţie pe prundişul plajei, iar caporalul ordona: „încarcă în patru timpi: Arma la stânga!”, lui îi plăcea să se uite cu ochi avizi la valurile care se spărgeau pe ţărm.

Revenit la Fougeres, le găsi pe Julie şi pe Lucile hotărâte să părăsească Bretania. Julie îndrăgise succesele ei pariziene; soţul, contele Annibal de Farcy, căpitan de infanterie, nu locuia deloc la Fougeres; maladiile lui Julie îi dădeau acestei fermecătoare femei un pretext cinstit; fratele ei, Jean-Baptiste, acum ginerele unui ministru, avea să-i deschidă toate uşile. Lucile, pe care, instinctul geniului şi al frumosului o mâna spre un teatru mai vast', îşi asumă obligaţia să învingă aversiunile fratelui ei şi „delicata asociere a celor trei pui mai mici rămaşi în cuib” luă drumul Parisului. Nu mai e nevoie să spunem că această călătorie fusese aspru condamnată de Benigne şi Marie-Anne, persoane autoritare şi rezonabile care, când pomeneau de fraţii mai mici, nu-i numeau decât „Călugăriţa şi netrebnicul de frate-său”. Clan conservând cutumele bretone şi clan al aventurii, familia se scinda.

V. Genul uman în vacanţă.

Cei trei pui plecară să-şi facă un cuib la adăpostul puternicului Jean-Baptiste, care locuia la socrul lui, preşedintele de Rosanbo, pe strada Bondy. Cea mai presantă ambiţie a lor era să pătrundă în acea lume a literelor unde fiecare dintre ei spera să găsească gloria. Frumuseţea lui Mie şi prietenia bretonilor le serviră de introducere, în timpul primului ei sejur, doamna de Farcy dresase un, filozof' minor, Delisle de Sales, om cumsecade, „cordial de mediocru”, care scria el însuşi pe soclul bustului său: „Dumnezeu, om, natură, el le-a explicat pe toate”. Delisle li-1 prezentă pe Carbon de Flins des Oliviers, „cu numele mai bogat decât laurii”. La rândul lui, Flins se îndrăgosti de Iulie şi-i făcu cunoştinţă cu Fontanes, traducătorul lui Pope, poet grav, om demn de toată stima, vesel, semănând cu un mistreţ, în acest timp, Chateaubriand, care admira elegiile şi poemele erotice ale cavalerului de Parny, îi ceru o întâlnire acestui ilustru creol şi se legă de „amantul Eleonorei”. Bretonul Ginguene, fost elev al colegiului din Rennes, spirit luminat, îl aducea în grup pe spiritualul şi irascibilul Chamfort, care locuia în aceeaşi casă cu el, şi pe poetul Le Brun care se credea Pindar şi pe care Chateaubriand îl găsi într-o dimineaţă între trei sau patru cratiţe murdare şi o menajeră, declamând strofele compuse de el peste noapte, în timp ce peruchierul îi spunea: „întoarceţi, vă rog, capul, domnule!”

Exceptându-i pe Chamfort şi Fontanes, era un grup literar lipsit de importanţă. Aşa cum era el, îi orbea cu gloria sa pe cei trei tineri locuitori din Fougeres. Când Fontanes îl invită la un dineu cu metresa lui, cu Ginguene, cu Flins şi Parny, Chateaubriand se crezu un om ajuns şi puţin cam libertin, în contact cu aceste spirite puternice, credinţa lui se topea. Constata că în ochii noilor lui prieteni, inteligenţa şi practicile creştine nu erau compatibile; toţi artiştii erau porniţi împotriva religiei, toate minţile superioare, toate talentele. Şi aşa lecturile din Combourg îl zguduiseră, dar acum, la Paris, filozofia' îl influenţa cu atât mai uşor, cu cât regăsea aceleaşi idei în familia fratelui său. Era o vreme când „totul se zdruncinase în minţile oamenilor şi în moravuri. Magistraţii se roşeau când trebuia să poarte roba. Preotul în altar evita numele lui lisus Hristos şi nu vorbea decât de legiuitorul creştinilor”.

Preşedintele de Rosanbo avea trei fiice fermecătoare care-i întâmpinară binevoitoare pe nou-veniţi. Domnul de Malesherbes, pe atunci retras din consiliu, se amesteca bucuros printre copiii şi nepoţii lui. Acest ministru filosof era un om puţin cam vulgar, „firesc înainte de toate, cumsecade, simplu, cu bun-simţ, de o sinceritate surprinzătoare până a părea cam tăios'., Când îl vedeai pentru prima dată, spune Boissy d'Anglas, în veşmântul lui cafeniu cu buzunare mari, nasturi de aur, manşete de muselină, jabou murdar de tabac, peruca rotundă prost pieptănată şi pusă strâmb, şi când îl auzeai vorbind fără afectare şi cu atâta naturaleţe, era greu să-ţi imaginezi că te aflai în prezenţa unui asemenea om”, dar, adăuga Chateaubriand, „de la prima frază rostită simţeai omul de un străvechi nume şi magistratul superior”. Ştia multe, se înfierbânta când vorbea, iar Chateaubriand îi compara conversaţia cu „mişcarea neregulată şi perpetuă a unei băuturi ce dădea în fiert”.

Acestui bătrân îi făcea plăcere să-i explice lumea unui tânăr în care descoperea curiozitatea pasionată pe care el însuşi şi-o păstrase neştirbită. „Ceea ce era uimitor la el, era energia cu care se exprima, deşi la o vârstă înaintată. Dacă 1-ai fi văzut stând fără să vorbească, cu ochii puţin căzuţi în fundul capului, cu sprâncenele groase şi cărunte şi aerul lui plin de bunătate, 1-ai fi luat drept unul dintre acele auguste personaje pictate de mâna lui Le Sueur*. Dar dacă i se atingea coarda sensibilă, erupea ca un fulger, ochii i se deschideau şi i se măreau pe loc; judecind după cuvintele calde ce-i ieşeau din gură, după aerul lui expresiv şi însufleţit, ţi s-ar fi părut un tânăr în deplina efervescenţă a vârstei; dar după capul albit, după cuvintele puţin fonfăite din cauza lipsei dinţilor, ai fi recunoscut septuagenarul. Acest contrast sporea farmecul ce-1 descopereai în conversaţia lui, aşa cum iubeşti focul ce arde în mijlocul zăpezilor şi al gheţurilor iernii.”

Domnul de Malesherbes îl învăţă pe tânărul Chateaubriand nu numai ideile revoluţionare, ci şi acele principii reformatoare care reprezentau pe atunci în Franţa speranţa atâtor oameni cinstiţi. El n-ar fi vrut să distrugă, ci „să menţină şi să regenereze. Era din rasa lui Vauban şi Fenelon, nu a celor ca Mirabeau şi Condorcet”. Fusese prietenul şi protectorul lui Rousseau; el impregna cu Emile şi Contractul social un discipol pe care Combourg îl pregătise să guste peisajele genevezului. Bătrânul ministru şi tânărul vorbeau mult şi despre botanică şi geografie. Malesherbes 1-a încurajat pe Chateaubriand să înveţe numele florilor, 1-a îndemnat să-1 citească pe Linne, 1-a trimis în Jardin des Plantes. Aplecaţi asupra hărţilor, ministrul şi sublocotenentul făceau proiecte de călătoriipe care Malesherbes le concepea, iar Chateaubriand poate le-ar fi executat, şi astfel acesta din urmă îşi imagină o plecare în America pentru a descoperi o trecătoare pe mare dinspre nord-vest.

Domnul de Malesherbes i-a luat sub protecţia lui activă pe cei trei provinciali. El i-a promis contesei Lucile s-o ajute să treacă din ordinul Argentiere în cel Remiremont, mai important şi mai bine remunerat, în acest timp, Jean-Baptiste, el însuşi aflat în serviciul regelui, insista ca fratele lui să fie agreat de Ordinul de Malta. Pentru asta era nevoie ca acest laic să fie măcar tonsurat. Nu era uşor să obţii aşa ceva de la autorităţile ecleziastice, dar

* Eustache Le Sueur (l 616-1655) – pictor francez, admirator al lui Rafael (n.tr.).

episcopul de Saint-Malo avea obligaţii faţă de doamna de Chateaubriand, care era una dintre sfintele diecezei lui. Fiul plecă să-şi viziteze mama. Ea trăia singură, pe o ulicioară îngustă, tricotând şi rugându-se în fiecare zi. Revăzând-o, simţi o plăcere afectuoasă şi vie. Mai distrată ca niciodată, pleca la liturghia mare ducând sub braţ un papuc în locul cărţii de rugăciuni. Ea i-a recitat balade în versuri compuse de ea şi care aveau mai multă graţie decât sens. Prin ea Franţois-Rene obţinu imediat tonsura. Acum, când se eliberase de soţul şi persecutorul ei, mama lui i se păru fermecătoare.

Toate astea se petreceau în 1788. în decembrie s-au reunit la Rennes stările din Bretania. Se discuta despre impozite, despre Afacerea colierului, despre Nunta lui Figaro, de Cagliostro, de Mesmer; nobilimea bretonă, cu spirit de frondă, urzea împotriva Curţii. Grăsanul unchi Bedee, poreclit Bedee Anghinare, rupea scaunele căţărându-se pe ele ca să peroreze. Chateaubriand striga împreună cu ceilalţi, se bătea cu studenţii, ţinea piept oamenilor regelui, dar la rece şi în chip de spectator. Mulţi dintre aceşti seniori se distrau, cum o făcuseră pe vremuri în timpul revoltelor de şcolari. Departe de ei gândul că, ridicându-se împotriva Curţii, s-ar fi prăbuşit în prăpastie împreună cu ea.

De la Rennes dădu o fugă până la Fougeres unde locui la doamna de Marigny şi-şi regăsi cele patru surori reunite în micul orăşel. Ne-au rămas de la el, din acel an 1789, când împlinise douăzeci şi unu de ani, nişte scrisori adresate unui prieten de vârsta lui, cavalerul de Châtenet. Vorbeşte în ele de Lucile, de femei şi de dragoste pe un ton libertin î la Valmont. Parisul şi regimentul îl stricaseră. „Mi-am îndeplinit toate angajamentele faţă de sora mea; declaraţia e făcută. Te aşteaptă hotărâtă să continue romanul; n-am pus atâta spirit ca tine în mărturisirile mele, dar i-am făcut portretul tău şi asta trebuie să-ţi ajungă; cum deznodământul te priveşte, te invit s-o cunoşti cât mai curând posibil. Nu ştiu exact când voi pleca, aşa că scrie-mi tot aici. M-am gândit adesea la tine de când ne-am despărţit şi găsesc din ce în ce mai fermecătoare ideea noastră de cazarmă. Cu doi, trei ca tine şi o metresă (fiind un rău necesar), o companie destul de retrasă la câteva leghe de Paris, sau chiar în Bretania, am petrece zile dulci şi delicioase. Te asigur că, de îndată ce ajung la Paris sau chiar în Bretania, am să reflectez asupra modalităţii de executare a acestui proiect atrăgător. Mi-ar plăcea să-mi petrec viaţa înconjurat de prieteni fermecători şi demni de stimă. Pune-o la curent pe Eugenie cu hotărârea noastră; sunt convins că va fi încântată să facă şi ea parte. O văd de aici, spunându-ţi, de bună-credinţă, că-i disperată să n-o poată face. Transmite-i din partea mea mii de salutări: n-o să te coste mare lucru, îţi promit să redau fidel contesei Lucile tot ce m-ai rugat să-i spun. Faţă de tabloul pe care ţi 1-am făcut, doreşte din suflet să te cunoască. Ai grijă de ea, dacă ai s-o seduci, dragul meu Châtenet; ţine seamă că-i virgină.„ De altfel, dacă una dintre faţetele personajului pe care-1 interpreta pe lângă prietenul său aducea cu eroii lui Laclos, o alta amintea de Saint-Preux: „înclinarea ta spre melancolie mi-e cunoscută. Puternica ta sensibilitate mă încuraj ează. Aş avea mare nevoie să mă simt strâns la pieptul tău.” Acesta era stilul în 1789, dar cum să se elibereze la douăzeci de ani de moda şi frazele timpului său?

Şederea în Bretania s-a prelungit. Un concediu de boală i-a permis sublocotenentului să nu se întoarcă la regiment. Abia în iunie „cei trei” se întoarseră în Parisul pe care doreau să-1 cucerească. Drumul fusese destul de agitat; ţărani opreau trăsura cerând paşapoartele. La Paris, întregul oraş părea cuprins de febră. Negustorii stăteau în pragul prăvăliilor; mulţimea, nervoasă şi parcă în aşteptare, făcea cerc în jurul agitatorilor improvizaţi. Jurământul Jeu de Paume* fusese rostit; starea a treia refuzase să voteze pe

* Serment du Jeu de Paume din 20 iunie 1789 – jurământ depus de deputaţii stării a treia să nu se despartă mai înainte de a da Franţei o constituţie (n.tr.).

ordine. Şi totuşi „securitatea mergea încă până la extravaganţă”. „Ce poate fi mai neserios, spunea Necker pe 29 iunie 1759, decât temerile concepute în privinţa organizării stărilor generale?”

Nici căderea Bastiliei n-a luminat minţile. Timp de câteva zile, evenimentul păru să aducă la unison naţiunea. Pe ruinele fortăreţei, ambasadori şi dansatoare se amestecau bucuros cu muncitori pe jumătate goi care dislocau pietrele. Tânărul Chateaubriand, care asistase la asalt, dovedi mai multă luciditate. De pe acum întrezărea consecinţele unui asemenea eveniment şi probabila dictatură a străzii. Deşi departe de a fi ostil ideilor care-i călăuziseră pe cei ce dădeau asaltul, actele lor i se păruseră odioase, îl văzuse pe unul dintre învingătorii de la Bastilia purtând la reverul hainei o bucată din inima nefericitului Flesselles*. Inteligenţa lui ar fi dorit schimbări mari; instinctele îi îndemnau să meargă spre tabăra ameninţată. El nu era ca Rousseau un om din popor, nici ca Voltaire un burghez ciomăgit pe nedrept. Adolescenţa lui privise pentru prima oară lumea din înălţimea turnurilor din Combourg. Dacă revoluţia ar fi fost pură 1-ar fi antrenat fără îndoială. Dar un spectacol hidos sfârşi prin a-1 ţine departe. De la ferestrele hotelului, văzuse trecând, purtate în ţepuşe, două capete ciufulite şi desfigurate, cele ale lui Foullon şi Bertier. Ochiul unuia dintre ele, ieşit din orbită, atâma pe faţa întunecată a mortului; ţeapă străpungea gura neagră. „Tâlharilor! strigă el, aşa înţelegeţi voi libertatea?” Dacă ar fi avut o puşcă „ar fi tras în acei ticăloşi ca în nişte lupi”. Surorile şi vecinii îi reproşară vehement imprudenţa acelui strigăt, din cauza căruia ar fi putut fi toţi masacraţi, dar vorbise ceea ce zăcea în adâncurile lui. Ce avea să urmeze îl îngrozea. Din acel moment dori să părăsească Franţa, Şi totuşi, a şovăit multă vreme, îl reţinea un amor pasager, de altfel natura lui melancolică era „sora inactivităţii”. Majoritatea curtenilor emigrase; ofiţerii, descurajaţi de lipsa de disciplină a

* Jacques de Flesselles (1721-1789) – starostele negustorilor din „aris masacrat de popor în momentul cuceririi Bastiliei (n.tr.).

rJş. părăseausemcml. Printrevechnlmpnetem, oameni de iLasurpnnzătoa^ aristocrat furios, devenise teronst; bretonul Gmguene fost elev la iezuiţi, spunea în ziua sărbătorii Federaţiei: „Ce frumoasa sărbătoare! Ca să fie mai mult luminată, ar trebui sa fie arşi patu alcratiâncelepatm^^^^^ mintea decât la dragoste. Genul uman, eliberat de regulile unei societari care se prăbuşea, se credea în vacanţă; nu descoperise mcă”nontiramaduŞipelumededeviereamorala > în mijlocul acestor dezordini, Chateaubnand se păstra ciudat de ferm. Divizat, pentru că nutrea în acelaşi timp o simpatie intelectuală pentru doctnne şi o oroare pasionata faţa de crimele t^utsău'el^^ fiica sa doamna de Rosanbo, perseverau m liberalismul lor, preşedintele şi ginerele lui, Jean-Baptiste, erauturbati împotriva Lolutie,; incemăPnveŞte, sPuneChateaubnand, nuacordam mportantăproblemelorndiCateatunci, doarideilorgeneralede libertate şi demnitate umană; politica personala mă plictisea; adevărata mea viaţă se afla în sfere mai înalte/; Asprimea pasiunilorunuiChamfortâlsiirpnndea^M-ammiratintotdeauna căunomcare-icunoşteaaşadebmepeoamenisăpoataimbraţşa cu atâta căldură o cauză oarecare. Nu ştia el că ocârmumle se mru ui iluziile rămâneau neştirbite. Regaliştii încă mai credeau cu naivitate „cătatul se va termina într-una dm zile prin arestarea Parlamentului”; revoluţionam „la fel de superficiali m speranţele lor” anunţau „dommapăcii şi a fericim alături de cea a lLrtătirScePticş. depeacumclarvăzător, Chateaubnanddorea să se tină departe de cele două tabere. In fata cavalerului de Panat'aspus^Autcevano^aicinumaiemmicde făcut; regele a pierdut iar o contrarevoluţie nu veţi avea. Fac precum acei puritani care, în secolul al XVIH-lea, emigrau în Vkgima; eu plec în păduri: e mai indicat decât să mă duc la Koblenz* „. Când vorbea despre proiectele lui de explorator, prietenii îl considerau cam nebun, dar în nebunia lui era mai multă înţelepciune decât în inerţia lor. Avea dreptate să considere că, deocamdată, un om ca el nu putea trăi în Franţa acelor vremuri şi îşi putea justifica alegerea făcută pentru America prin argumente destul de temeinice. Era de părere că ea reprezenta un azil pentru cei care iubeau adevărata libertate. Spera să cucerească aici, dacă descoperea Trecătoarea nord-vest, acea glorie promisă de privighetoarea din Combourg. Mai ales avea de gând să zugrăvească obiceiurile sălbaticilor, să scrie epopeea omului naturii; artist, simţea nevoia să fie exact, dar îi lipseau culorile autentice. Trebuie spus că bătrânul lui profesor şi prieten, domnul de Malesherbes, îi împuiase capul cu această călătorie. „Mă duceam să-1 văd dimineţile; cu nasul lipit de hărţi, comparam diferitele desene ale cupolei arctice; evaluam distanţele strâmtorii Bering din adâncul golfului Hudson; citeam diferitele relatări ale navigatorilor şi călătorilor englezi, olandezi, francezi, ruşi, suedezi, danezi; culegeam date privind drumurile de uscat pentru atacarea ţărmului mării polare; dezbăteam dificultăţile care trebuia surmontate, precauţiile ce trebuia luate faţă de rigorile climei, atacurile fiarelor şi lipsa hranei. Acest om ilustru îmi spunea: „Dacă aş fi mai tânăr, aş pleca împreună cu dumneata, m-aş scuti de spectacolul oferit aici de atâtea crime, de atâta laşitate şi de atâta nebunie. Dar la anii mei trebuie să mori acolo unde te afli.” în sfârşit, în ianuarie 1791, hotărârea lui Chateaubriand era luată. Dezordinea era în creştere. Moderaţia şi imparţialitatea nu mai reprezentau o protecţie, ci o crimă. Un nume de aristocrat era suficient pentru a-1 face pe un om suspect, într-o dimineaţă, la fratele lui, Chateaubriand îşi luă rămas-bun de la domnul de Malesherbes, care-i spuse: „Eşti tânăr, ai să vezi multe; mie mi-a

* Localitate la confluenţa Rinului cu Moselle, loc în care, în 1792, se adunau emigranţii francezi (n.tr.).

rămas puţin timp de trăit.” După care exploratorul plecă în Bretaniasă-şi pregătească acolo călătoria ^ în privinţa banilor îşi propusese sa folosească ce-i mă pusese n un fabricant de din Angers parte ortografia condamnabilă, era în stilul cel mă, comercial. Snt extrem de satisfăcut, domnule, de prompt, tud, nea dovedita pe care le-aţi Tăcut. Sper să va fac rost de un abTom de faceri; fiulâi semăna bătrânulm corsar şi traficant de negn nu numai în ce priveşte gustul pentru aventura, dar Ş1 cel al taS^ oJ^aplecatlaSaint^ de o sută şaizeci de tone, Satot-Piene, cu căpitanul Duja^n-Pmtedevin, care transporta la Baltimore un grup de preoţi din Smnt Sulp ce şi câţiva clenci trimişi la seminarul din acel oraş. P? tul traversăm era modic. Un breton care Tăcuse cmdva o LPanieânStateleUmte, marchizuldeLaRouene cunoscu m timpul Războiului de Independenţă sub numele de colonelul Armând, îi dădu călătorului o scrisoare de recomandare pentru Washington. Chateaubriand s-a dus pentru o ultimă oară la Combourg. Curţile erau pustii, ferestrele închise şi, singuratic, peronul unde îl văzuse ultima dată pe tatăl său. Un paznic necunoscuţii deschise uşile. O lumină slabă pătrundea printre obloanele închise. A ieşit grăbit şi s-a îndepărtat fără a mai îndrăzni să întoarcă privirea. Revenit la Saint-Malo, şi-a luat un îndelung şi tandru rămas-bun de la mama lui pe care a lăsat-o scăldată în lacrimi şi s-a îmbarcat. Calmul a oprit pentru câtăva vreme corabia „la ieşirea din radă”. Zărea în depărtare „turlele şi cupolele biserici lor unde se rugase cu Lucile, zidurile, meterezele, forturile, turnurile, prundişul unde îşi petrecuse copilăria cu Gesril”. Apoi s-a lăsat noaptea; s-au aprins luminile oraşului şi farurile, în cele din urmă, în lipsa brizei, curentul refluxului a luat spre larg corabia Saint-Pierre. Când Chateaubriand, care coborâse să moţăie în hamacul lui, urcă din nou pe punte, „pămânrul Franţei nu se mai vedea”.

Cine e acest băiat din Saint-Malo care, la douăzeci şi trei de ani, se îmbarcă spre o lume necunoscută pe o biată corabie cu o mână de marinari şi câţiva preoţi? Ce datorează el sângelui său, provinciei natale, părinţilor şi timpului său? Geniului celtic îi datorează poate melancolia, independenţa, obstinarea, amestecul de senzualitate şi de rezervă, gustul pentru poezia eroică şi cel al tristelor încântări în care dragostea şi moartea se întrepătrund. Tatălui său, bătrânul neguţător de sclavi negri, posomorit şi cutezător, îi datorează violenţa, plăcerea riscului, orgoliul numelui său, tristeţea fizică şi plictisul marilor oameni de acţiune. Mamei, gustul pentru litere pe care şi ea îl moştenise de la propria ei mamă, transmis fiind tuturor copiilor, o imaginaţie devorantă, educaţia creştină şi irezistibila veselie, gentileţea castelanilor de la Plancoet. Profesorilor lui din Doi şi Dinan, iezuiţilor din Rennes le datorează o serioasă cultură clasică şi respectul pentru marile °Pere. Turnurilor crenelate, heleşteelor, pădurilor, nopţilor luminoase de la Combourg le datorează sentimentul propriei demnităţi, dragostea de singurătate, forţa dorinţelor lui şi cunoaşterea naturii. Secolului său, domnului de Malesherbes, prietenilor din Paris – dispreţul faţă de despotism şi o filosofie sceptică, aşternându-se în el în mod ciudat pe suprafaţa unui suflet catolic.

Fiindcă este Chateaubriand, trebuie să fie regalist; fiindcă este discipol al lui Rousseau, nu urăşte iară rezerve ideile revoluţiei. Fiindcă e fiul castelanului de Combourg, el împărtăşeşte orgoliul castei lui şi semeţia care rămâne defectul familiei sale; fiindcă este prâslea sărac al unui frate prea bogat, nu este şi nu va fi niciodată un veritabil conservator. Fiindcă cei mai voluptuoşi dintre poeţi au trezit în el un temperament precoce, le doreşte pe toate femeile; fiindcă este provincial, crescut de o cucernică într-un parc solitar, se teme de ele şi le respinge. Toate acestea alcătuiesc o lume tulburată de contradicţii şi de dorinţe din care nu va evada decât prin creaţia Lui, prin mister şi frivolitate. Dar în clipa în care se îmbarca peSaint-Pierre, inocenţa adolescenţei era încă în stare să răspândească peste atâtea pasiuni întrepătrunse un aer de tandreţe şi veselie. Trupul îi e mărunt, prea mic pentru capul care pare îndesat între umeri; dar fruntea şi părul buclat sunt admirabile, ochii gânditori, uşor ironici, bărbia lungă şi voluntară, gâtul splendid modelat, ca acela al surorii lui, Mie. „Tinereţea, avea să scrie el într-o zi, tinereţea e ceva fermecător. Ea pleacă, la început de viaţă, încununată de flori, precum flota ateniană ca să cucerească Sicilia şi minunatele câmpii ale Etnei.” Tinereţea lui Chateaubriand se aseamănă mai curând acelui fragil velier care-l poartă. Valurile uriaşe ale revoluţiilor şi războaielor vin şi, mai înainte de a o ridica pe crestele lor înspumate, o prăbuşesc în adâncurile negre ale mizeriei şi exilului; dar barca e năzdrăvană; va continua să plutească.