Călătorul şi soldatul

Cititorul răspunse că el punea suflet în toate.

Abatele de Mondesir.

L Traversarea.

Carena unui velier de o sută şaizeci de tone reprezintă un zid fragil între viaţă şi moarte. Suspendat timp de trei luni „deasupra feţei grave a abisului”, Chateaubriand învăţă să cunoască ceea ce putini scriitori francezi observaseră înaintea lui: „teribila maiestate a spectacolelor oceanului”. Născut pe coastele Saint-Malo, fiu de corsar, frumuseţile largului mării îl încântau mai mult decâtâl speriau pericolele ei. în timpul acestei traversări, el se dovedi un bun marinar, fermecat de povestirile şefului de echipaj, un breton care-i descria pe negri şi indieni, dormind pe punte, învelit în manta, sub cerul încărcat de stele, iar dimineaţa urcând cu agilitate pe cafasul catargului, în aplauzele mateâoţilor. Poate că în vitejiile lui era ceva cam teatral, „într-o zi, scrie unul dintre tovarăşii lui de drum, abatele de Mondesir, treceam printr-o ^urtună, iar domnul de Chateaubriand, mare imitator al eroilor lui Corner, a cerut, ca şi Ulise, să fie legat de catargul din mijloc, unde 1-au acoperit valurile şi 1-au bătut vânturile. Dar sfidând apa şi aerul, elâşi făcea curaj strigând: „O, furtună! Nu ai ajuns încă aşa de frumoasă cum te-a făcut Homer!”

Atitudinea lui faţă de călătorii ecleziaşti alcătuia un bizar amestec de vanitate şi stângăcie; dorinţa de a plăcea se îmbina cu dorinţa de a şoca. Când se arăta în fata lor în chip de cavaler de Malta, încercând să-i uimească prin erudiţia lui sau, cu un crucifix mare în mmă, îi punea pe marinarii adunaţi pe punte, de Vinerea Mare, să facă un jurămâht plin de fraze „extrem de puternice şi arzătoare”, ori dimpotrivă, îi irita pe sulpicieni şi seminarişti prin ironii demne de un libertin prost crescut. După escalele în Azore, se întorcea incitat de povestirile legate de impietatea călugărilor spanioli, glume de sublocotenent, fericit s-o facă pe grozavul, în fine descătuşat de constrângerile suferite în Franţa. Adevărul era că, debordând de tinereţe şi de forţă, nu ştia cum să omoare timpul la bordul navei.

„Asista cu plăcere, spune abatele de Mondesir, în lipsă de ceva mai bun şi ca să-i treacă plictiseala, la exerciţiile noastre spirituale, nu la meditaţii, nici la rugăciuni, desigur, ci în general la lecturile sfinte care se făceau în comun. Citeam Sufletul înălţat la Domnul, iar părintele Rodriguez: Perfecţiunea creştină. Or, clocotitorului Chateaubriand îi plăcea mai mult să facă lectura cu voce tare, decât s-o asculte în tăcere. Adesea îi venea lui rândul. într-o zi, domnul Nagot, şeful misiunii, îi atrase atenţia că o carte ascetică nu se declamă pe un ton de tragedie. Cititorul îi răspunse că el punea suflet în toate.” Urmarea acestei lecţii date de supe-riora fost că rolul de cititor nu i-a mai convenit Cavalerului, iar domnul Nagot i-a devenit antipatic lui Chateaubriand, care spunea despre el că avea „o minte vicleană de preot bătrân”.

Împreună cu seminariştii francezi, la Baltimore mergea şi un tânăr englez de familie bună, Francis Tulloch, fost ofiţer de artilerie, anglican convertit la catolicism de domnul Nagot. Era un băiat cu o statură înaltă, o figură încântătoare, foarte cultivat, vorbind mai multe limbi. Filosoful Chateaubriand se apucă să-i demonstreze că renunţarea la cariera, la averea lui, aducându-şi la disperare mama, ca să cutreiere lumea la remorca unui seminar de preoţi străini, era cea mai mare nebunie. Când vasul făcu escală în insula Saint-Pierre, aceşti doi băieţi visători bătură împreună munţii învăluiţi în ceţuri, recitând poeme de Ossian şi făcând proiecte de viitor. Chateaubriand, care „pusese suflet” în jurămintele lui filosofice, ca în toate celelalte lucruri, crezu că 1-a „deconvertit” pe Tulloch. Dar domnul Nagot, mai abil în meseria de pescuitor de suflete, se pricepu dintr-o mişcare să-şi recâştige neofitul, care curând începu să cânte în procesiuni şi-i întoarse spatele lui Chateaubriand. Atitudinea acestuia din urmă nu era chiar aşa de simplă cum dădeau de înţeles butadele lui voltairiene. Mai mult ca oricare alt pasager era sensibil la divina frumuseţe a spectacolului. Când, la apusul soarelui, marinarii îşi scoteau şepcile gudronate şi înălţau câteva cântece religioase întru cinstirea Notre-Dame-du-Bon-Secour*, ochii tânărului breton se umpleau de lacrimi. Mai târziu scrise cu toată sinceritatea, evocând acest voiaj: „Corabia înainta în voia valurilor surde şi lente, în timp ce scântei de foc alergau cu spuma albă de-a lungul flancurilor. Mii de stele străluceau în azurul întunecat al domului ceresc, o mare fără ţărmuri, infinitul cerului şi al talazurilor! Niciodată Dumnezeu nu m-a tulburat mai mult cu măreţia lui ca în acele nopţi când aveam imensitatea deasupra capului şi imensitatea sub picioare.” Dar în timpul traversării, nu pe Dumnezeu îl contempla pe deasupra valurilor. El o vedea pe acea femeie necunoscută înfiripată în visele lui şi ar fi „dat o eternitate pentru una din mângâierile ei”. Modalitate puţin exagerată de a spune că avea douăzeci de ani, că dorinţele îi erau aprinse şi că ar fi fost suficient ca o fiică a mării, cu picioarele goale, să treacă pe lângă el pe stâncile din Saint-Pierre, pentru ca să schimbe în ochii lui această insulă mizerabilă „în tărâmul deliciilor”.

* Maicii Domnului Ocrotitoare (n.tr.).

iii.

Cei din jurul lui îl găseau prea aprins; dar nu-i oare asta starea firească a unui corp încins de tinereţe şi închis într-un spaţiu restrâns? Stimulat de orgoliu şi plictis, tânărul Chateaubriand nu putea concepe actul cel mai dificil, cel mai iluzoriu şi cel mai periculos, iară a-1 executa cu o încăpăţânare în acelaşi timp bretonă şi demnă de Don Quijote. De exemplu, îşi puse în cap să se scalde în plin ocean. Zadarnic i-au atras atenţia marinarii asupra pericolului curenţilor, al rechinilor; despuiat de veşminte, trebui să fie coborât în mare cu un scripete şi tot cu el să fie ridicat din nou, puţin mai târziu, sufocat de valurile înalte, pentru ca el să-şi considere onoarea salvată.

Aceste nebunii n-au împiedicat descoperirea marilor promisiuni care zăceau în el. După ce a amintit de actele de vitejie ale lui Chateaubriand, abatele de Mondesir notează că „acest tânăr citise şi observase mult”. O împrejurare ivită în timpul călătoriei i-a permis să-şi demonstreze brusc neaşteptata maturitate de gândire şi elocvenţa. Pierzându-se una din ancorele corăbiei, căpitanul a pretins ca aceasta să fie plătită de călătorii care închiriaseră vasul, în escala din insula Saint-Pierre, toată lumea a pledat, iar Chateaubriand a fost însărcinat să apere cauza tovarăşilor lui. S-a descurcat de minune. „Era, iară putinţă de tăgadă, spune abatele, un om de talent, de cuvânt şi de acţiune.”

Tovarăşii de drum nu aflaseră încă latura cea mai serioasă, cea mai secretă a acestei vieţi, în Chateaubriand se dezvolta din vremea adolescenţei un scriitor, îndrăgostit de frazele perfecte, pe atunci doar presimţite, dar la fel de râvnite de el ca şi necunoscuta din reveriile lui. Când privea un măreţ spectacol al naturii, soarele în apus deasupra mării sau valurilor gigantice ale oceanului, nu se gândea numai la frumuseţea celor văzute, ci şi la datoria, obscură şi puternică, de a exprima această frumuseţe. „Tu ar trebui să descrii aşa ceva”, cuvintele lui Lucile, rostite la Combourg, şi le adresa acum sieşi. Când se urca pe catarge şi se lega acolo, dominând valurile, n-o făcea numai pentru a-i ului pe mateloţi şi pe seminarişti, ci şi pentru a-i smulge oceanului cuvintele ce ar fi fixat peisajele tremurătoare, „culoarea asemeni sticlei lichide” şi talazurile care, „mâmndu-şi crestele, imitau turmele albe răspândite printre mărăcini”. Astfel încât, după trei luni pe ocean, într-o dimineaţă, el schiţă în câteva rânduri precise şi veridice sosirea în America: „Vârfurile câtorva arţari apărând din apă, doar ele indicau prezenţa coastei.” Seara, la bordul unei şalupe, Chateaubriand debarcă în golful Chesapeake. De cum puse piciorul pe pământ, fu frapat de un tablou fermecător: în preajma unei ferme, nişte negri tăiau la ferăstrău bucăţi de lemne, câţiva albi cultivau tutun. „O negresă de vreo treisprezece, paisprezece ani, aproape goală şi de o frumuseţe aparte, ne deschise bariera ogrăzii ca o noapte tânără. Am cumpărat prăjituri din porumb, găini, ouă, lapte şi ne-am întors pe vas cu damigenele şi coşurile. I-am dat micuţei africane batista mea de mătase: o sclavă fusese cea care mă întâmpinase pe pământul libertăţii.” Era încă prea entuziasmat ca să-i treacă prin minte că aici ar fi putut să fie un simbol.

/. Timpul petrecut în America.

America 1-a surprins şi, la început, 1-a dezamăgit. Venise să caute o lume de două ori nouă, prin imaginile ei şi prin moravuri. Dar pe drumul parcurs ca să ajungă de la Baltimore la Philadelphia, rândunelele zburau razant deasupra apelor la fel ca la Combourg. Plin de entuziasm faţă de republicile create după modelul antic, hrănit, ca atâţia tineri francezi din vemea aceea, cu legendele Americii, se aştepta să întâlnească la fiecare răspântie un Cincinnatus, un Caton sau un Franklin. Inegalitatea averilor, Moralitatea băncilor şi a caselor de joc, zgomotul sălilor de bal Ş1 de spectacol 1-au scandalizat. Aceşti cetăţeni liberi aduceau cu supuşii tiranilor; era amuzant şi dezolant.

Sosind la Philadelphia cu imaginaţia înfierbântată de povestirile abatelui Raynal, atât de drag tatălui său, a cerut să i se arate unul dintre acei faimoşi quakeri, virtuoşi scoborâtori din William Penn*. „Nu micămi-a fost surpriza când mi s-a spus că, dacă eram curios să aflu până unde mergeau interesul şi imoralitatea mercantilă, mi s-ar putea oferi spectacolul a doi quakeri căutând să cumpere ceva unul de la altul şi încercând să se înşele reciproc. Fiecare zi vedea cum mi se spulberă himerele, ceea ce-mi pricinuia un mare rău.”

Până şi Washington. N-ar fi trebuit, oare, ca, după victorie, respectând tradiţia romană, acest general legendar să-şi mâne boii şi să apuce coamele plugului? Chateaubriand 1-avăzuttrecând într-o trăsură înhămată la patru cai împodobiţi, traşi de hăţuri zdravene. Cincinnatus în caleaşca submina ideile preconcepute ale călătorului. Cu toate acestea, când s-a dus să-i înmâneze preşedintelui Statelor Unite scrisoarea de recomandare pe care i-o dăduse marchizul de La Rouerie, a recunoscut, în sfârşit, simplitatea antică. O casă mică; nici urmă de paznici, nici urmă de valeţi., Walkin, şir„*, îi spuse o servitoare tânără. Imediat a apărut şi Washington. „Colonelul Armând!” a exclamat, văzând semnătura marchizului, după care, fără să dea prea multe semne de nerăbdare, a ascultat planul călătoriei expus de tânărul lui musafir. Planul acesta era destul de surprinzător. Chateaubriand ar fi vrut să străbată cu două care uriaşe trase de patru perechi de boi întregul continent de a est la vest, să atingă coasta de nord a Californiei, apoi să o ia drept spre nord ca să caute acea trecătoare pe mare, pentru ca, în cele din urmă, să se întoarcă în Statele Unite prin golful Hudson, Labrador şi Canada. Când Malesherbes auzise de acest proiect, îi scânteiaseră ochii; cei ai

* William Penn (1644-1718) – quaker englez, fondatorul, în 1681, al Pennsylvaniei. El a dotat-o cu o legislaţie care a ajuns un model pentru instituţiile americane. A întemeiat Philadelphia (n.tr.).

* Intră, domnule! (limba engleză în original) (n.tr.).

' fi lui Washington se făcură mari. L-a invitat pe tânărul nebun la cină, dar nu l-a încurajat deloc.

După o nouă întrevedere la Albany cu un oarecare domn Swift, traficant de blănuri, pentru care avea o scrisoare, Chateaubriand a recunoscut că proiectul lui menit să-i aducă gloria era, cel puţin pentru un timp, irealizabil. Dar îşi putea „îmbogăţi paleta de culori şi sufletul de sentimente”. Exploratorul se trase, deci, înapoi din faţa poetului, fără ca poetul să renunţe a se echipa ca explorator. Anunţându-1 pe Swift că se va mulţumi să meargă la Niagara şi apoi la Pittsburgh, cumpără doi cai, angaja ca ghid un olandez înalt şi o porni la drum. Imediat îşi lăsă barba să crească şi pletele să-i fluture pe spate, îşi procură de la indieni un costum complet, o togă de piele pentru ghidul lui, un corn ca să-şi cheme câinii, o bandulieră de cutreierător al pădurilor şi, astfel costumat în erou de roman exotic, plecă împreună cu olandezul lui şi câţiva irochezi la vânătoare de carcajou. Era doar un mic animal inofensiv şi semăna cu o veveriţă, dar era carcajou. Cuvântul era admirabil, iar Chateaubriand adora cuvintele.

Cutreieratul pădurilor i-a adus mari bucurii. In realitate sălbaticii, ca şi quakerii din Washington, 1-au cam dezamăgit. Chateaubriand îşi imaginase omul virgin al naturii cu libertatea primitivă, anterioară Contractului social, „sălbaticul autentic”, pe care doar obiceiurile convenţionale ale societăţilor noastre 1-ar fi putut corupe. „Plăcerile vieţii”, într-o lume artificială şi afabilă, îi făcuseră pe oamenii secolului al XVIII-lea să uite bruta de temut acoperită în fiecare dintre noi de o atât de fragilă pojghiţă de convenţii. Călătorul fu nevoit să recunoască destul de repede că irochezii aveau şi ei viciile lor la fel ca bretonii şi parizienii, că Pasiunile lor erau periculoase, răzbunarea cruntă şi chinurile frspăimântătoare. Prejudecăţile sunt atât de înrădăcinate încât, atunci Clr>d i-a zugrăvit pe sălbatici, a făcut din ei eroi, filosofi şi poeţi, Delicios de neverosimili. Dar în jurnalul scris în timpul călătoriei, entuziasmul lui se îndreaptă mai curând spre natură decât spre oameni.

Pătrunzând pentru prima dată în păduri care nu fuseseră niciodată tăiate, a fost cuprins de o beţie de independenţă. „Mergeam din arbore în arbore, la dreapta, la stânga, spunându-mi: Aici nu mai sunt drumuri, nu mai sunt oraşe, nu mai e monarhie, nu mai e republică, nu mai sunt preşedinţi, nu mai sunt regi, nu mai sunt oameni. Şi, pentru a încerca dacă eram restabilit în drepturile mele originale, mă dedam la acte de voinţă care-1 scoteau din sărite pe ghidul meu, convins, în sinea lui, că eram nebun.”

Pentru a-i înţelege delirul trebuie să mai amintim încă o dată de tinereţea lui clocotitoare şi plină de constrângeri, de cadetul orgolios şi timid, de debutantul provincial prezentat la o Curte indiferentă şi ceremonioasă. Scăpat în această pădure pe care o credea virgină, se bucura în fine „de fericirea regală a unui Adam glorios şi stăpânân Eden”. Avem laândemână jurnalul lui: „Libertate primitivă, te regăsesc în sfârşit. Trec ca pasărea care zboară dinaintea mea la întâmplare cu singura grijă de a-şi alege un loc umbrit. lată-mă aşa cum m-a creat Atotputernicul, stăpân al naturii, purtat de triumf peste ape, în vreme ce locuitorii fluviilor îmi însoţesc goana, popoarele aerului îmi cântă imnuri, animalele pământului mă salută, iar pădurile îşi înclină crestele la trecerea mea. Daţi fuga şi închideţi-văân cetăţile voastre; supuneţi-vă măruntelor voastre legi, câştigaţi-vă pâinea cu sudoarea trupului, sau mâncaţi pâinea săracului, strângeţi-vă de gât pentru un cuvânt, pentru un stăpân; îndoiţi-vă de existenţa lui Dumnezeu sau adoraţi-1 în forme superstiţioase! Eu, eu îmi văd de drum, rătăcind prin singurătăţile mele. Nici o bătaie a inimii nu-mi va fi încătuşată; niciunul din gândurile mele nu va fi înlănţuit; voi fi liber ca Natura!”

Acest sentiment de eliberare n-a fost singura bucurie pe care i-a adus-o exuberanta natură americană. Ea 1-a fermecat prin frumuseţea ei. Contează prea puţin cât a durat călătoria lui Chateaubriand. Se pare că ar fi trecut pe la cascada Niagara, pe la marile lacuri, fortul Pittsburgh şi că rătăcise câteva săptămâni prin regiunea Ohio şi la izvoarele fluviului Mississippi. Să fi coborât în apele lui? Puţin probabil. Dar îi oferă frumuseţi sclipitoare, cum n-a avut parte niciodată veritabilul Meschacebe. în orice caz, observase destul pentru a aduce în Franţa imagini şi culori pe care nici un scriitor înaintea lui n-a ştiut să le fixeze, în bivuacuri, la lumina focurilor de lemne sau la cea „albăstrie şi catifelată” a lunii care cobora printre copaci şi „răspândea jerbe de lumină până în cele mai adânci desişuri”, el îşi lua note preţioase. Nimeni n-a crezut mai mult ca el în necesitatea picturii (sau cel puţin a schiţării) după natură. Crescut în pădure şi la malul mării, obişnuit cu arborii şi cu valurile, el va fi mereu sever cu pictorii şi cu scriitorii care se încredeau numai în imaginaţia lor, „Să ne ferim a crede că imaginaţia noastră e mai fecundă şi mai bogată decât natura. în general, peisagiştii nu iubesc destul natura şi o cunosc puţin. în mijlocul câmpiilor ar trebui să ia prima lecţie. Uneori peisagistul, ca şi poetul, fiindcă n-au studiat natura, violează caracterul locurilor: plasează pini pe marginea pâraielor şi plopi în munţi. Până şi noaptea are culorile ei. Nu-i destul să arate luna palidă ca să fie şi frumoasă. Peisajul trebuie să fie desenat pe viu dacă vrei să semene cu realitatea şi să evidenţiezi, ca să spun aşa, muşchii, oasele şi formele. Studiile de atelier, copiile după copii, nu vor înlocui niciodată munca după natură.”

A aplicat aceste precepte în scrierile lui şi a desenat întotdeauna „pe viu” formele naturale. Dar nu şi-a interzis niciodată să grupeze aceste forme în maniera lui, nici să nu le amestece cu imagini împrumutate de la alţi scriitori pentru a-şi contura tablourile. Chateaubriand schimbă cursul fluviilor, mută munţii, transformă fauna şi flora şi nu şi-a făcut niciodată scrupule în a introduce într-un peisaj vijelia, steaua sau cornul lunii care ar fi P^tut să-1 înfrumuseţeze. „Ca un muzician vulgar care ar fi scris n°tele la dictarea vreunui mare maestru al armoniilor”, în timpul călătoriilor el nota minuţios în carnetele lui elementele unor peisaje frumoase de care avea să se folosească mai târziu în repetate rânduri cu pricepere. De acum înainte, Noaptea la sălbaticii din America, Apus de soare pe ocean vor deveni accesorii indispensabile punerilor lui în scenă. Le va extrage adesea din carnetele lui, le va reîmprospăta culorile, le va simplifica, le va condensa, combinându-le uneori, după cum o cereau trebuinţele şi împrejurările, cu sentimentul disperării sau al veseliei.

O bună parte a operei lui se va inspira din jurnalul scris în tinereţe. Acolo îşi va găsi culorile: „Frunzişul oferea toate nuanţele imaginabile: roşul aprins bătând spre ruginiu, galbenul închis spre aurul sclipitor, cafeniul aprins spre cafeniul pal, verdele, albul, azurul spălat în mii de nuanţe mai mult sau mai puţin şterse, mai mult sau mai puţin strălucitoare”. Aici va descoperi sunete: „Zgomotele trezeau zgomote; pădurea e o întreagă armonie. Oare ce aud sunt sunete grave de orgă, în timp ce altele mai uşoare rătăcesc pe sub bolta de verdeaţă? Urmează o scurtă tăcere; muzica aeriană începe din nou; pretutindeni vaiete dulci, murmure care închid în ele alte murmure, fiecare frunză vorbeşte o limbă diferită; fiecare firicel de iarbă scoate o notă deosebită.” în fine, va găsi aici mici tablouri din viaţa indienilor, dar mai ales urma propriilor sentimente: „Meditaţii fascinante! Farmecul secret şi inefabil al unui suflet ce se bucură de el însuşi! în mijlocul imenselor pustiuri ale Americii v-am băut în înghiţituri prelungi.”

Dacă această exaltare era mai mult melancolică decât veselă, dacă găsea în vechile cimitire indiene dubla solitudine a naturii şi a morţii, e pentru că mai întâi în aceşti codri vechi de când lumea încă mai era urmărit de plânsul copilăriei, de funebrele gânduri ale lui Lucile şi de tristele seri de laCombourg. De asemeni, aceasta exaltare rămânea fără obiect, cum rămâneau fără întrebuinţare forţele trezite în el de tinereţe şi de dorinţă. „Ah! Dacă aş fi putut împărtăşi unei necunoscute emoţiile ce le încercam! O, Doamne, dacă mi-ai fi dat o femeie aşa cum mi-o doream; dacă mi-ai fi adus de mână o Evă scoasă din mine însumi, ea din primul nostru părinte. Frumuseţe cerească, m-aş fi prosternat dinaintea ta.„ Dar n-a întâlnit în pădurile acelea alte femei atrăgătoare în afară de două „fete pictate”, floridienele, una mândră, alta tristă, abia întrezărite şi care, totuşi, asociate mai târziu unor suflete de europene, vor servi de model, una pentru Atala şi cealaltă pentru Celuta.

Este specific geniului să vadă şi să înţeleagă repede. Chateaubriand n-a rămas în America decât cinci luni. Dar ce-i trebuie unui mare scriitor? O noapte încântătoare, o tabără de indieni, câteva viziuni agitate, pestriţe, lumina vie şi strălucirea înşelătoare a unui vocabular exotic. Cu acestea va reconstrui o lume. împletindu-şi amintirile cu lecturile, va orchestra o prodigioasă simfonie, iar din câteva imagini aproape uitate va realiza admirabilul debut al Atalei. De altfel, în momentul în care părăseşte America, încă nu are nimic finisat. Dacă a schiţat Atala, e vorba doar de o povestire total diferită de cea pe care o va publica. Cât despreNatchez*, nu este încă decât un vag proiect de scriere a unei epopei de simplitate eroică, datorat în acelaşi timp lecturii lui Homer şi spectacolului unei vieţi primitive. Care vor fi personajele? El însuşi, Lucile, floridienele lui, o bătrână căpetenie de trib indian (iar amintirile despre Ciulea lui Ludovic al XlV-lea vor fi create din cele ale doamnei de Bedee), un tânăr indian, Chactas, unde va pune din nou mult din Chateaubriand, indience frumoase din care se va incarna Sylphida şi, răspândită peste tot, orbitoarea culoare a pădurii virgine şi mireasma nopţilor ei. Dacă încă nu şi-a început cartea, el o presimte de pe acum, o dezmiardă, strânge materiale. „Nu făcusem lumină asupra ţelului Principal al călătoriei mele, dar eram însoţit de o lume de poezie.”

De ce luase brusc hotărârea de a se întoarce? Pentru că îi pierise rapid cheful de toate, pentru că deja începuse să se Plictisească şi pentru că dorea să se bucure de gloria literară.

* Numele unui trib indian de pe Mississippi.

Ştia fără nici o îndoială că notele pe care le aducea conţineau ceva nou şi frumos, care i-ar fi frapat pe oamenii timpului său. Orice avea să i se întâmple mai târziu, el nu se va despărţi de aceste manuscrise. Mai mult decât explorarea singurătăţilor Americii, el ţinea acum să devină, în ochii europenilor, omul care vizitase acele singurătăţi. Toată viaţa îşi va spune cu mândrie Sălbaticul, dar el se va servi de prestigiul sălbăticiei pentru a cuceri cea mai civilizată dintre vechile societăţi.

Pleacă şi pentru că i-o cere onoarea. Aflat, într-o zi, într-o casă americană, aşezat în preajma vetrei din sala fermei, se amuza citind la lumina focului, cu capul plecat, un ziar englezesc căzut pe jos între picioarele lui. Aici a văzut scris cu litere groase cuvintele: Flight ofKing (Fuga regelui); era relatarea evadării lui Ludovic al XVI-lea. Ziarul informa asupra progreselor emigraţiei şi reunirii ofiţerilor din armată sub drapelul prinţilor francezi. Deşi Chateaubriand nu crezuse niciodată în monarhie, el credea în fidelitate. Se gândi că trebuie să se întoarcă şi să li se alăture camarazilor. Nu-i mai rămăseseră deloc bani pentru a-şi plăti drumul. Găsi un căpitan de la care să împrumute pe credit şi se îmbarcă pe l O decembrie 1791.

/. întoarcerea.

A debarcat la Havre pe 2 ianuarie 1792, după o traversare atât de anevoioasă încât vasul a rămas fără catarg. La un pas de a pieri, Chateaubriand a notat totuşi în carnetele lui toate aspectele furtunii ce aveau să-i servească mai târziu în Martiri şi în Memorii. Căpitanul îşi cerea banii pentru traversare. Pasagerul, care nu avea nici un sfanţ, îi scrise fratelui său, Jean-Baptiste, dar generozitatea pare să fi fost unul dintre cele mai neînsemnate defecte ale capului familiei; el transmise scrisoarea bătrânei lor mame şi ea fu cea care, din Saint-Malo, îi trimise lui prâslea suma necesară. Prin aceeaşi scrisoare îl încunoştinţa că unchiul lui, Bedee, şi sora Lucile se refugiaseră alături de ea. Franţois-Rene hotărî să li se alăture şi să se sfătuiască împreună.

Drumul de la Havre la Saint-Malo n-a făcut decât să-i [întărească gândul emigrării. La ţară dezordinea devenise imeninţătoare. Părăsite, castelele fuseseră pretutindeni jefuite; proprietarii lor se refugiaseră prin oraşe; cât timp aveau să mai fie în siguranţă? în cele mai mici târguşoare se formau cluburi afiliate cordelierilor din Paris*. Despotismului „dezarmat şi desuet” al vechii monarhii îi succedase cea mai dură dintre tiranii, cea a maselor, şi fiecare sat tremura sub teroarea vreunui Tiberiu local. Nu se cuvenea ca un francez să părăsească vreodată Franţa? Acesta era sentimentul lui Chateaubriand, dar cel care gândeşte astfel este un om care poate vorbi liber; „nimeni nu-1 persecută, poate să se plimbe pe unde vrea fără teama de a fi insultat, ba chiar asasinat, nu i se incendiază casa, nu-i hăituit ca o fiară feroce, şi asta fiindcă îl cheamă Jacques şi nu Pierre, iar bunicul lui, mort acum patruzeci de ani, avea dreptul să stea într-o anume strană din biserică, în spatele lui cu doi sau trei valeţi în livrea”.

La Saint-Malo, mama lui, unchiul Bedee şi chiar Lucile îi întăriră hotărârea. Deşi fericiţi să-1 revadă, regretau că se întorsese într-un moment atât de nepotrivit. Află de la ei că fratele lui, foarte compromis din cauza violenţei opiniilor, se pregătea şi el să plece. Familia era de părere că şi el ar fi trebuit să i se alăture cât de curând în armata prinţilor. Onoarea şi prudenţa se uneau ca să-i impună decizia. Dar ca să plece avea nevoie de bani. El îşi mâncase întreaga moştenire. Cine ar fi putut de acum înainte să-i sară în ajutor? Aici interveniră surorile. Ele se gândiseră la toate şi-i ţineau în rezervă o logodnică bogată. Aceasta, pe nume Celeste Buisson de La Vigne, rămăsese orfană la şaptesprezece ani şi trăia în Saint-Malo la bunicul ei, un bătrân marinar. Nobilă? De dată cam recentă, dar dintr-o familie onorabilă. Bogată? Cinci sau şase

* Club revoluţionar fondat la Paris în aprilie 1790. Conducătorii lui erau Danton, Marat, Desmoulins, Hebert. El a dispărut în martie 1794 o „aţă cu eliminarea partizanilor lui Hebert (n.tr.).

sute de mii de livre, spuneau surorile. Tatăl ei fusese directorul Companiei Indiilor. Frumoasă? I s-ar fi putut reproşa talia scundă, nasul cam lung, o bărbie teşită, dar era albă, delicată, suplă, bine tăcută şi „purtând plete blonde, frumoase, ondulate natural, ca o copilă”. Inteligentă? Femeie inteligentă, foarte spirituală, educată în mănăstirea benedictinelor din Saint-Malo, vorbind latina, încheindu-şi scrisorile prin Vale et me ama, scriind în franceză într-un stil vioi şi interesant. Altminteri cum s-ar fi putut ataşa de Lucile o fată lipsită de cultură? Ar fi fost acceptată? Lucile, pe care micuţa Celeste o adora, îşi asumase responsabilitatea de a o învăţa catehismul şi i-1 elogiase în asemenea măsură pe fratele ei, încât tânăra se îndrăgostise de el mai înainte chiar de a-1 vedea. Ce se va întâmpla când îl va cunoaşte?

El nu se simţea făcut pentru căsătorie. Cum să se mulţumească cu o singură femeie, el, care le avea pe toate în visările lui? Cum să accepte nişte legături atunci când simţea că energia lui, întotdeauna sălbatică, sporise şi mai mult în drumurile lui solitare şi când avea nevoie de libertate ca să poată scrie? Era convins că făcea o nebunie acceptând, dar îi era groază de conflictele domestice şi se ştia capabil, „pentru a evita neplăcerile de o oră, să ajungă sclav pentru un secol”. Şi dădu răspunsul lui preferat: „Faceţi cum vreţi”. Lucile i-o prezentă pe domnişoara de La Vigne pe Sillon, iar el se obişnui s-o recunoască după pelerina ei roz, rochia albă şi pletele blonde umflate de vânt.

Mariajul a fost dificil şi destul de romanesc. în familia Buisson de La Vigne se aflau partizani ai noilor idei care erau furioşi s-o vadă pe fata asta din sângele lor măritându-se cu un aristocrat ruinat, în plus, doamna de Chateaubriand, foarte credincioasă, ţinea morţiş ca mariajul fiului ei să fie binecuvântat de către un preot care nu depusese jurământ pe Constituţie, ceea ce fu realizat pe 29 februarie 1792, de către abatele Buardin în salonul doamnei de Chateaubriand de pe strada Grands-Degres, printre fotoliile de damasc galben, cărora bătrâna doamnă le rămăsese fidelă.

De remarcat în acest act că, dacă doamna de Marigny şi Lucile de Chateaubriand 1-au semnat, nici un nume nu reprezintă familia logodnicei. Un unchi al acesteia, domnul Bossinot de Vauvert, iacobin, a protestat şi I-a convins pe bunic să depună plângere. Tânăra doamnă de Chateaubriand, ridicată de lângă soţul ei de către autoritatea judiciară, fu trimisă la mănăstire în aşteptarea hotărârii. Procedura fusese începută când, pentru a salva de la un scandal sigur cele două familii respectabile, se ajunse la un compromis. Preotul constituţional Duhamel a acceptat să dea binecuvântarea tinerilor căsătoriţi. S-a încheiat un contract în regulă la domnul Buisson de La Vigne, semnat de data aceasta de Bossinot în persoană. Acest contract arată că Celeste era cu mult mai puţin bogată decât presupuseseră surorile logodnicului. Nu poseda în realitate decât o sută treizeci şi patru de mii şi cinci sute de livre, iar această sumă, plasată în bunurile confiscate clerului, nu aducea nici un venit. Cât despre capital, el nu putea fi realizat înainte ca tânăra femeie să ajungă la majorat, fără a mai pune la socoteală că era indiviz între ea şi o soră măritată, ceea ce făcea imposibil orice împrumut. Când, pe 19 martie, a fost celebrată pentru a doua oară această căsătorie blestemată, Chateaubriand ştia că, fără dragoste, renunţa zadarnic la libertatea lui.

Rămâhea să o cunoască mai bine pe tânăra lui soţie. Şi-a dat seama imediat că nu va putea s-o iubească niciodată. Nu fiindcă n-ar fi avut calităţi remarcabile; tânăra era cucernică, virtuoasă, fină, observa şi ştia să povestească de minune, dar era chiar mai dificilă decât el. Avea minte să mai dea şi la alţii, dar era lipsită de poezie, fără de care el nu mai putea respira. Ca majoritatea bărbaţilor care trăiesc mult din imaginaţie, el era dispus să cedeze în toate (mai puţin în problemele de onoare), doar să fie lăsat să viseze în pace. Or, femeia cu care se însurase se dovedea tticăpăţânată, geloasă, zeflemitoare şi, culmea nenorocirii, îşi pusese Wi cap să-1 iubească. Lucile comisese o periculoasă eroare.

În acest timp devenise urgentă pregătirea Cavalerului pentru emigrare. Adunarea legislativă tocmai declarase război Austriei, era grăbită să arunce în el ce mai rămăsese din nobilimea fugită din Franţa. „Nu li se mai permitea regaliştilor să rămână pe la căminele lor fără a fi consideraţi laşi.” După o scurtă călătorie la Fougeres, tânărul cuplu Chateaubriand, escortat cum se cuvenea de Mie şi de Lucile, a plecat la Paris. Printre cei trei pui mai mici din cuib, intrusa nu se prea simţea probabil la largul ei. La Paris, familia le reţinuse un apartament în fundătura F erou din foburgul Saint-Germain. Chateaubriand găsi oraşul complet diferit de Parisul pe care-1 părăsise în 1790. După perioada guvernării lui Mirabeau, când mai dăinuia speranţa unui compromis, venise guvernarea lui Danton. Ghilotina însăşi susţinea „un regim de oţel şi sânge”. Pe străzi, curiozitatea şi entuziasmul primelor zile fuseseră urmate pe chipurile oamenilor de cruzime şi de frică.

Chateaubriand a vrut să-şi revadă cunoştinţele. Ginguene, Chamfort, convertiţi la violenţă, i-au displăcut şi 1-au neliniştit. La domnul de Malesherbes, care-1 sfătuise atât de insistent să plece în America, se duse pentru a-i povesti ce făcuse şi a-i expune planurile unei a doua călătorii care urma să dureze nouă ani. „Alergam la armata prinţilor; mă întorceam în fugă să atac violent Revoluţia; totul fiind terminat în două sau trei luni, ridicam pânzele şi mă întorceam în Lumea Nouă cu o revoluţie în minus şi o călătorie în plus.” Pe dorflnul de Malesherbes 1-a consultat chiar şi în privinţa principiului emigraţiei. Onoarea îi impunea oare cu adevărat lui Francois de Chateaubriand să pună mâna pe arme împotriva ţării sale, pentru instaurarea unui regim în care nu credea? A fost complet surprins să descopere în domnul de Malesherbes un împătimit duşman al Revoluţiei. Oroarea inspirată acestui bătrân de violenţa anarhică, al cărei martor fusese, se dovedise a fi fost atât de puternică, încât acest mare francez, care suferise pe timpul lui Ludovic al XVI-lea pentru liberalismul şi toleranţa lui, ajunsese să dorească invazia străină şi triumful despotismului. Violenţa generează violenţă. Domnul de Malesherbes cita unele exemple: ezitaseră englezii din America să ceară ajutorul armatei şi flotei franceze împotriva Angliei? Orice cârmuire, spune domnul de Malesherbes, care, în loc să ofere garantarea legilor fundamentale ale societăţii, violează ea însăşi legile echităţii, regulile justiţiei, nu mai există şi-l reduce pe om la starea primitivă. Prin urmare eşti îndreptăţit să te aperi cum poţi, să recurgi la mij toacele care par a fi cele mai potrivite pentru răsturnarea tiraniei şi restabilirea drepturilor fiecăruia dintre noi şi ale tuturor.”

Tânărul Chateaubriand n-a fost convins de acest raţionament. Spirit de la natură relativist, el a înţeles perfect că, atunci când ne favorizează ideile, aprobăm acte pe care le-am blama dacă ar fi făcute în favoarea unor idei contrare. Ştia că nu putea evita emigrarea, dar o considera „o prostie şi o nebunie”. Un fapt foarte caracteristic: înainte de plecare s-a dus la Montmorency* să facă un pelerinaj în amintirea omului care, mai mult ca oricare altul, era răspunzător de ceea ce el însuşi avea să combată de acum înainte, şi a petrecut două zile la rând în pădurile ce adăpostiseră Ermitajul lui Jean-Jacques Rousseau. Era un mod ciudat de a reconcilia speranţele moarte cu mâniile prezente. Rămânea de rezolvat problema banilor. Celeste, neputându-se atinge de averea ei, în indiviziune cu cea a unei emigrante, era în mod cert în imposibilitate de a-i face un serviciu soţului ei. Lucile, care mai dispunea de un oarecare credit pe moştenirea ei, şi-a dat semnătura şi un notai' a consimţit să avanseze suma de zece mii de franci. Chateaubriand tocmai le aducea în asignate*' în fundătura Ferou, când întâlni pe strada Richelieu un fost camarad din regimentul Navarrei care-1 atrase într-o casă de joc. Aici a pierdut tot, în afară de cinci sute de franci pe care-i uitase în trăsură. A avut norocul să dea peste omul care urcase după el, un călugăr cinstit care i-a înapoiat cei cinci sute de franci. Dacă nu 1-ar fi găsit pe călugăr, n-ar mai fi putut să plece, şi care ar mai

* Localitate la nord de Paris în care se află casa locuită de J – J-Rousseau – astăzi muzeu (n.tr.).

* Hârtie-monedă franceză emisă în timpul Revoluţiei din 1789 (n.tr.).

fi fost atunci viaţa lui? Se întreba adesea, dar noi, care ştim că naturile sunt imuabile, credem că ar fi fost aceeaşi, în linii generale dacă nu şi în fapte, poate începând în altă parte.

Domnul de Malesherbes ar fi vrut ca Jean-Baptiste să plece împreună cu Francois. Cei doi fraţi şi-au făcut rost de paşapoarte false pentru Lille şi se transformară în doi negustori de vin, gărzile naţionale din Paris, plecaţi la Lille să procure furnituri pentru armată. Plecarea fusese fixată pe 15. Ziua de 14 au petrecut-o îngrădinile Tivoli care aparţineau unei rude a lui Malesherbes. Cu grotele, bazinele şi statuile lor, şi curâuşorul artificial „care semăna cu un fluviu ca două picături de apă”, era un loc considerat pe atunci fermecător. Familia Rosanbo era acolo cu doamna de Farcy, Lucile şi Celeste şi, natural, cei doi fraţi Chateaubriand, toţi cum nu se poate mai veseli, fiindcă emigrarea aducea cu un voiaj de operă. A doua zi călătorii, îmbrăcând redingota gărzilor naţionale şi centura tricoloră, urcară în diligenta de Lille la şase dimineaţa.

IV. Armata prinţilor.

Pe cărări pierdute printre lanurile de grâu, pe drumuri desfundate cei doi fraţi străbătură, la căderea nopţii, terenul care separa armatele austriece, bătut de patrulele franceze şi austriece, în cele din urmă, la o răspântie de pădure, dădu peste ei o companie de ulani. „Ofiţeri care li se alătură prinţilor”, strigară ei. Centurile lor tricolore fură insultate. Mai nrziu, povestind episodul, Chateaubriand găsea o oarecare plăcere la gândul că acele culori, pe atunci pentru el cele ale duşmanului, aveau să fie în curând impuse de Franţa victorioasă unei Europe vasale.

Orice campanie implică ambuscadele şi eroii ei. La Bruxelles, Chateaubriand aprecie emigraţia ca „suficientă şi mondenă”. Acest cadet o dispreţuia. „Bâlciul vanităţilor se întindea până sub tunul lui Dumouriez.' Femei frumoase îşi aveau aici salonul ca pe timpurile bune şi îşi reţineau rudele, dar mai aies amanţii în vagi posturi de aghiotant! „Niciodată, spune Roederer, nu s-a depus o grijă mai religioasă în păstrarea la Reims a uleiului simt cu care erau miruiţi regii Franţei decât cea dovedită de emigranţi întru conservarea viciilor necesare susţinerii unui tron.” Chateaubriand privea iară indulgenţă uniformele noi-nouţe ale acelor strălucitori cavaleri care, răsturnând tradiţia baladelor războinice, se pregăteau pentru glorie prin dragoste. Regăsise la Bruxelles amantul lui bagaj, expediat fraudulos. Nu conţinea decât puţină lenjerie, vechea lui uniformă de ofiţer în regimentul Navarrei şi manuscrisul Natchez, acele „preţioase hârtii”, singurul obiect de care nu ar fi avut curajul să se despartă, dintr-un sentiment patern de creator. Strălucitorii aghiotanţi din Bruxelles îl priveau cu dispreţ pe măruntul gentilom provincial care alerga spre locurile de luptă în veşmântul lui răpănos. Lui Frangois de Chateaubriand, sărac şi singur, această curte fără rege îi făcea silă, dar Jean-Baptiste, care avea bani şi relaţii, s-a învoit uşor să rămână la Bruxelles ca aghiotant al baronului de Montboissier, unchiul soţiei lui. E la fel de dificil pentru un bărbat, cu un mariaj prea bun, s-o facă pe eroul, ca şi pentru un prăpădit, care pleacă purtându-şi sacul în spinare, să nu fie şi puţin iacobin.

Prâslea plecă la oaste prin Liege, Koln şi Koblenz. Ajungând la Treves, el dădu peste emigraţia eroică mai respectabilă decât emigraţia plină de vanităţi, dar şi mai puţin binevoitoare. In ochii gentilomilor, ce alcătuiau armata prinţilor, nou-venitul ajuns atât de târziu trecea drept unul din acei oportunişti care aşteaptă evenimentul ca să se hotărască., Tânărul breton sosea când victoria era asigurată. Nu mai era nevoie de el.„ Fiindcă ei erau siguri că vor vedea armatele Republicii rupând-o la fugă din faţa lor la prima confruntare. „Nu exista nici un cavaler de la Mancha, bolnav, bicisnic, cu scufia de noapte sub căciula din blană de castor în trei colţuri, ca să nu creadă cu tărie că ar fi în stare să Pună pe fugă de unul singur cincizeci de tineri patrioţi viguroşi.” Din fericire, Armând de Chateaubriand, fiul unchiului Pierre, se afla în compania bretonă şi îşi luă vărul sub protecţia sa. Mulţumită lui, Chateaubriand s-a putut explica; sosise din America, trăise printre sălbatici. Din această cauză întârziase şi de altfel nu li se alăturase mai înainte de a se trage primul foc? Sălbaticul avea farmec şi totul s-a aranjat. A intrat în compania bretonă, fiindcă armata era împărţită pe provincii, iar gentilomii serveau ca simpli soldaţi, ceea ce reducea nobilimea „la condiţia originii ei”.

Era o armată foarte curajoasă, emoţionantă prin amestecul de generaţii şi prin sinceritatea sentimentelor, dar cea mai prost echipată din lume. Li se dăduseră puştile abandonate de nemţi. Chateaubriand a făcut întreaga campanie cu o muschetă a cărei piedică nu se ridica. Dar îi plăcea viaţa de tabără. Călătoriile îl pregătiseră, învăţase la irochezi, spunea el, să aprindă un foc în aer liber; făcea o supă minunată, după reţete bretone; iubea copacii şi păsările. De cum avea o clipă liberă, îl citea pe Homer, admira natura sau, punându-şi manuscrisele pe iarbă, îşi corecta pe vreo pajişte renană notele luate în America. După care îşi punea la loc hârtiile în rucsacul militar împreună cu mantaua şi cu micul său Homer. Toate acestea atârnau aşa de greu pe umerii lui neantrenaţi, că-1 binecuvânta pe Domnul când un hoţ, furându-i cămăşile, îi mai uşura puţin povara.

Trecând frontiera franceză cu arma în mână a resimţit „o strângere de inimă”. Ciudat era că doar prejudecăţile revoluţionare şi ideea abstractă a unui contract social revocabil ar fi putut la o adică justifica acţiunea prinţilor. Unui discipol al lui Rousseau şi numai lui, patria putea să-i apară nu ca o bucată de*pământ, ci ca un ansamblu de legi şi de garanţii. O dată rupt contractul, datoria era moartă. Experienţa avea să-i arate lui Chateaubriand că adevărata patrie, pământ al amintirilor, al culturii, al limbii şi al morţilor, nu poate fi mutată din loc printr-un raţionament. Era dureros să auzi, din cele două tabere, acelaşi strigăt, în aceeaşi limbă şi colorat de accentul breton, provensal sau din Picardia: „Santinelă, drepţi!” în momentul asaltului ocările se încrucişau: „Aristocraţi! Răzvrătiţi!” strigau apărătorii dinThionville; „Tâlhari! Trădători!” răspundeau atacatorii. Dar nu erau decât cuvinte franţuzeşti. Fără artilerie, prost înarmaţi, prost comandaţi, emigranţii n-ar fi avut niciodată nici cea mai mică şansă de a învinge. Singura lor speranţă rămânea în succesele armatei prusace. Cât despre Chateaubriand, el era prea lucid ca să creadă măcar o clipă că o mână de gentilomi curajoşi s-ar fi putut măsura cu un popor înarmat. Unuia dintre camarazii lui i-a prezis că regele avea să fie marea victimă a emigraţiei. Nu după multă vreme, bretonul d'Aboville, care a comandat în bătălia de la Valmy artileria franceză, a zdrobit-o pe cea germană, care a renunţat la luptă, iar armata prinţilor a fost împrăştiată. Chateaubriand n-a putut să-şi urmeze camarazii; fusese rănit la coapsă de schija unui obuz, iar rana părea foarte urî ta. în plus, febra îl sleia de puteri, iar după douăzeci şi patru de ore i s-a declanşat variola. Muribund, plin de pustule, cu barba crescută, pulpa însmgerată, obloj iţă cu pământ şi fin, cu uniforma în zdrenţe, s-a târât prin Ţările de Jos şi Luxemburg spre Bruxelles de unde spera să ajungă pe insula Jersey, unde emigrase familia Bedee.

Trăind din mila femeilor, leşinând prin şanţuri, şi-a regăsit în acele teribile momente de mai multe ori gândurile legate de religie, în cele din urmă, datorită unor căruţaşi miloşi, a putut să ajungă la Bruxelles. Aici s-a dus la locuinţa fratelui unde 1-a văzut pe contele de Chateaubriand coborând dintr-o trăsură împreună cu baronul de Montboissier. Jean-Baptiste a fost îngrozit când a dat cu ochii de acel spectru. Şi-a îngrijit fratele mai mic, i-a povestit de masacrele din septembrie şi i-a avansat douăzeci şi cinci de ludovici ca să poată ajunge la Jersey. Cât despre el, se pregătea să se întoarcă în Franţa, aşa cum îl sfătuise domnul de Malesherbes, pentru a împiedica rechiziţionarea Combourg-ului. Până acum reuşise, cu ajutorul unor certificate false de cetăţenie şi rezidenţă, să evite înscrierea lui pe lista emigranţilor, dar controlul districtelor devenea din zi în zi tot mai sever, în ceea ce-1 privea pe fratele mai mic, deşi piciorul i se cangrenase, era grăbit să fugă din Bruxelles, care se umplea din nou cu „eroii casnici”.

La Ostende, s-a îmbarcat pe o barcă cu punte: marea furtunoasă aproape 1-a epuizat. Credea că o să moară la Guernesey. Când velierul a reuşit, în cele din urmă, să acosteze la Jersey, el delira. Unchiul Bedee fusese anunţat şi venise să-1 caute. Timp de patru luni, Chateaubriand a zăcut într-o cameră închiriată pentru el de unchiul său, de unde putea să vadă marea; acolo a fost înconjurat şi îngrijit cu afecţiune de aceşti oameni cumsecade, în pofida tristelor împrejurări, familia Bedee ştia să fie şi în exil la fel de veselă ca înainte de Revoluţie, iar cele trei tinere uitau de necazurile lor prezente, amintindu-i vărului lor glumele lui Monchoix.

De la Saint-Malo la Jersey, corespondenţa dintre doamna de Chateaubriand şi proprietarul fratelui ei circula pe vase clandestine. Concepută în termeni misterioşi, pentru a nu da de gol ascunzătoarea emigranţilor, una dintre scrisori anunţa „şapte sute optzeci şi două de livre în asignate pentru copilul care are variolă; în plus, douăsprezece mere în pânză de aur”. Aceste „renete galbene” erau evident ludovici, iar biata femeie le recomanda să fie cu mare băgare de seamă „fiindcă toată lumea e stoarsă, iar alte resurse nu puteau fi aşteptate prea curând. I s-a cerut lui Celeste îmbrăcăminte de iarnă şi tot ceea ce milostenia ei ar putea face mai bine. Inima mea e slăbită de povara care zdrobeşte.” Celeste se afla împreună cu Iulie şi Lucile în casa doamnei de Farcy, la Fougeres. Reuşise să părăsească Parisul, nu fără necazuri, după masacrele din septembrie; dar Fougeres, unde se înfruntau şuanii* şi iacobinii, era departe de a fi un azil sigur. Jean-Baptiste era pe punctul de a se întoarce, „iar rudele lui nu ştiau unde să-1 ducă”. Teroarea ajunsese la apogeu, în ultimele zile din ianuarie 1793, Chateaubriand 1-a văzut intrândân camera lui din Jersey pe unchiul Bedee îmbrăcat în negru. A început să tremure, temându-se că avea să afle de vreun doliu în familie; dar era vorba de moartea lui Ludovic al XVI-lea. „N-am fost mirat, spune el, prevăzusem că aşa va fi.”

* Denumire dată insurgenţilor regalişti din Bretania şi Normandia în timpul Revoluţiei franceze din 1789 (n.tr.).

Deşi încă bolnav de piept, a început să se mai ridice din pat. Vedea cum bietul lui unchi Bedee abia dacă mai avea ceva resurse şi-şi reproşa că trăia pe cheltuiala lui. Domnul de Bedee fusese nevoit să-şi trimită fiul, La Bouetardais, la Londra ca să trăiască acolo „cu speranţa”. Ce era de făcut? Să se întoarcă în Bretania? Veştile care veneau de acolo erau departe de a fi bune. Marchizul de la Rouerie, care fondase o asociaţie bretonă, murise; prietenii lui fuseseră arestaţi, ghilotinaţi. Ar fi putut un tânăr atât de slăbit cum era atunci Chateaubriand să suporte traiul prin grote şi păduri de care avea parte şuaneria*? Prinţul de Bouillon, care se ocupa la Jersey de emigranţi, nu era de părere să i se alăture la Londra vărului La Bouetardais? Din ce să trăiască acolo? Era totuşi singura soluţie. Treizeci de ludovici de aur trimişi de sărmana doamnă de Chateaubriand făcură această călătorie posibilă. Despărţirea fu tristă. Se vor mai revedea vreodată? Părăsind familia Bedee, lăsa în urmă singurele lui amintiri fericite.

Pachebotul care-1 purtă spre Southampton era plin de emigranţi, în timpul călătoriei, a discutat în termeni foarte amicali cu domnul Hingant, consilier în Parlamentul din Rennes, şi şi-a regăsit prietenul din Saint-Malo şi din Brest, Gesril. Pentru toţi viitorul era imprevizibil. Dar putea fi mai straniu decât trecutul? în acea lună mai 1793, Francois de Chateaubriand împlinise douăzeci şi patru de ani. Fusese fiul cel mai mic al unei mari familii, ofiţer, explorator, fugar, simplu soldat, muribund. Traversase oceane şi frontiere. Luptase în război şi se căsătorise. Acum se regăsea singur la bordul acelui vas, fără familie, fără soţie, fără bani, singura lui bogăţie reprezentând-o cei treizeci de ludovici trimişi de doamna Apolline şi manuscrisele lui, de care nu voise să se despartă. La ce se putea gândi în timp ce era legănat, din nou, de prima lui doică, marea? La biata bătrână distrată şi neajutorată, care fără îndoială se ruga în fiecare dimineaţă pentru el în frumoasa cetate

* Insurecţie ţărănească născută în 1793 sub influenţa lui Jean Chouan şi care a luat sfârşit în 1800 (n.tr.).

de piatră, bătută de vânturi? La cele trei femei care, poate chiar în acel moment, la Fougeres, vorbeau de el plimbându-se prin grădiniţa reşedinţei de Farcy? La propria lui moarte pe care o credea atât de apropiată? Mai curând la creaturile viselor lui: Chactas, Atala, Ceruta. Se schimbase atât de mult în cei doi ani grei şi plini, faţă de tânărul care se aplecase împreună cu domnul de Malesherbes asupra hărţii Americii? Generate mai mult de pasiuni şi sentimente decât de fapte, opiniile nu sunt decât foarte lent modificate de acestea. Dar toleranţa faţă de doctrine se va amesteca la el cu teama de efectele lor. Din călătoriile făcute adusese şi o idee nouă şi destul de glorioasă despre sine însuşi. De acum încolo va fi în propriii lui ochi omul oceanelor şi al pustiurilor, omul furtunilor şi vijeliilor, omul care nu s-a temut să trăiască printre sălbaticii Americii. Pentru a-şi suporta propria persoană, adesea atât de diferită de ceea ce şi-ar fi dorit să fie, orice fiinţă umană simte nevoia să-şi propună un personaj la care mai întâi aspiră, apoi crede că este şi sfârşeşte uneori prin a deveni. După aventurile tinereţii, personajul visat de Chateaubriand începe să se schiţeze în sufletul lui.

Pentru călătorii care-1 întâlnesc în 1793 pe acel pachebot supraîncărcat, în largul coastelor engleze, el nu-i decât un tânăr emigrant, palid, slab, prost îmbrăcat şi sfâşiat de tuse. Ei nu pot ghici că acel biet băiat e înconjurat de o lume de poezie. Dar Chateaubriand o ştie şi încă de pe acrim speră confuz că fermecătoarele imagini aduse cu el ale oceanelor şi pădurilor, ale nopţilor frumoase, jerbelor de lumini ale lunii, cerurilor semănate de stele oceanice îi vor dărui într-o bună zi, dacă îi vor emoţiona şi pe alţii tot atât cât pe el însuşi, „gloria de a se face iubit”.

La debarcare, pe 15 mai 1793, primarul din Southampton i-a înmânat o foaie de drum care cuprindea aceste semnalmente ale lui în engleză: „Franşois de Chateaubriand, ofiţer francez din armata emigranţilor. Talia cinci picioare, patru ţoii. Slab. Favoriţi şi păr brun.” Poate că primarul ar fi trebuit să adauge: „Semne particulare: indiferenţă, orgoliu şi geniu'.