Exilul

Eram plin de religie şi raţionam ca un ateu: inima mea îl iubea pe Dumnezeu, iar mintea nu-1 recunoştea. Dar omul, ştie el întotdeauna ceea ce vrea? Este el mereu sigur de ceea ce gândeşte?

Chateaubriand: „Rene”

L Mizerie la Londra.

După Teroare, mai multe mii de emigranţi francezi trăiau la Londra. „Unii intraseră în comerţul cu cărbune, alţii împreună cu nevestele lor împleteau pălării de pai, erau şi dintre cei care predau o franceză pe care n-o ştiau. Toţi erau foarte veseli.” „Femei din cea mai înaltă societate munceau zece ore pe zi ca să le dea o pâine copiilor: seara se găteau, se întruneau, cântau, dansau.” Exilul nu reconciliase părţile. Un monarhist tradiţional refuza să cunoască un partizan al monarhiei constituţionale; nobilimea înaltă din emigraţie, cea care urcase în caleştile regelui, dispreţuia mica nobilime şi magistraţii, între aceşti fraţi duşmani singurul punct comun era un incredibil optimism. „Orice persoană care închiria un apartament pentru mai mult de o lună era prost cotată; mai

4* indicat era să-1 ai doar pentru o săptămână, fiindcă nimeni nu trebuia să se îndoiască de faptul că se afla în ajunul rechemării în Franţa de către contrarevoluţie.„ Oricine n-ar fi crezut într-o restaurare imediată devenea suspect. Chateaubriand a auzit discuţia dintre doi episcopi bătrâni care se plimbau prin parcul Saint James: „Monsenior, spunea unul, credeţi că vom fi în Franţa în luna iunie?

— Dar, monsenior, răspundea celălalt după o matură gândire, nu văd nici un inconvenient.' Ciudat era că un mare număr dintre aceşti regalişti rămâneau profund pătrunşi de ideile secolului al XVIII-lea. Marele Burke, care-i observa, spunea despre ei: „Sunt doar devotaţi monarhiei sau, mai curând, persoanei defunctului rege şi a defunctei regine. Sub toate celelalte raporturi conversaţia lor e iacobină.” A fost nevoie să mai treacă ceva timp înainte ca Bonald şi Maistre să dea acestei aristocraţii câteva idei mai potrivite cu interesele sale.

Prin legăturile lui de rudenie, cavalerul de Chateaubriand ar fi putut să se apropie de înalta nobilime din emigraţie, dar timiditatea, sărăcia şi prieteniile lui îl legau de emigranţii bretoni. Vărul lui, grăsanul La Bouetardais, 1-a instalat de bine, de rău într-un pod din Holborn şi 1-a dus pe la medici, fiindcă era slăbit, palid şi scuipa sânge. Doctorul Godwin i-a spus cu brutalitate că mai putea s-o ducă doar câteva luni, poate un an sau doi, cu condiţia să evite orice oboseală. „Nu contaţi pe o carieră lungă”, acesta fusese rezumatul consultaţiei. Ideea morţii apropiate evoca fantomele din Combourg şi geniul funebru al lui Lucile. în bolnav se trezi o atracţie puternică pentru cimitire. Rătăcind prin abaţia Westminster, printre morminte de eroi şi poeţi, se gândea la al lui gata să se deschidă. Emigraţia i-a făcut pe tinerii francezi să citească scriitorii englezi şi germani desăvârşind opera lui Rousseau şi substituind unei sensibilităţi romantice ideile limpezi, puţin seci ale secolului pe sfârşite. Cu o voluptuoasă melancolie, fratele lui Lucile se bucura în grădinile din Kensington de contrastul dintre mizerabila lui singurătate şi veselia acelei mulţimi. Le privea de departe „cu dorinţe tulburi” pe tinerele englezoaice. Căreia dintre ele i-ar fi trecut prin cap să arunce o privire spre străinul acela slab, aşezat la poalele unui pin? Aceste femei, uneori atât de frumoase, se perindau ca nişte imagini de vis, iar „moartea, de care se credea atins, adăuga un mister unei asemenea viziuni dintr-o lume aproape părăsită de el”.

Totuşi, până şi un muribund trebuie să trăiască, iar cei treizeci de ludovici primiţi din Saint-Malo nu puteau dura cât el. Niciodată nu concepuse decât două mijloace de existenţă: pana şi sabia. Sabia îi fusese smulsă. Pana? însemnările aduse din America, proiectul unei mari epopei asupra vieţii sălbaticilor nu puteau deloc tenta un editor. Era o vreme când pentru cititorii francezi preocupările politice primau asupra tuturor celorlalte. Această Revoluţie odinioară dorită, acum temută, rămânea o enigmă. Şi de ce n-ar scrie Chateaubriand o lucrare asupra revoluţiilor comparate, cele din Grecia, Roma şi Franţa? Era un proiect demn de Montesquieu. Dar cine şi-ar asuma tipărirea manuscrisului şi, în aşteptarea succesului, cine 1-ar hrăni pe autor?

În acel moment, avu norocul să primească vizita unui ziarist şi pamfletar din tabăra regalistă, Jean-Gabriel Peltier, care venea, în calitate de breton, să-i ofere serviciile, „înalt, slab, oportunist, cu părul pudrat, mereu strigând şi glumind”, acest Peltier, în acelaşi timp în slujba puterii legitime şi ambasador al regelui negru Christophe din Haiti pe lângă George al III-lea, era un libertin, om periculos, dar de talent şi foarte îndatoritor. Chateaubriand i-a vorbit de planul lucrării lui. „Ar fi superb”, a exclamat Peltier, şi imediat i-a propus o cameră la un tipograf, Baylis, care i-ar fi imprimat scrierile pe măsură ce le-ar fi redactat. Printr-o minune, consultat, Baylis a acceptat şi a furnizat chiar cărţile necesare, în care istoricul improvizat s-a cufundat fără întârziere.

Toată viaţa, lui Chateaubriand îi plăcuse „o compilaţie Pasionată” şi acele vaste studii de erudiţie care, pentru un spirit multilateral, sunt un minunat instrument de evadare şi forma cea mai secretă a unei frivolităţi protectoare, îi făcea plăcere să mixeze un material imens, să citească autori dificili, necunoscuţi, să adauge nenumăratelor note extrase din lucrări franceze, engleze, latine, greceşti şi chiar ebraice propriile lui idei, reveriile şi amintirile călătoriilor lui. în acel eseu politic se întâlneau atât Montaigne, cât şi Montesquieu. Chateaubriand lucra acolo o parte din noapte; în timpul zilei, pentru a-şi câştiga existenţa, făcea traduceri din latină şi din engleză. Erau prost plătite, îşi împărţea mizeria cu Hingant, consilier în Parlamentul din Rennes, întâlnit pe pachebotul din Jersey, care încerca şi el, într-un alt pod, să scrie un roman, în fiecare seară cei doi bretoni luau o cină cu un şiling de căciulă, într-o cafenea, apoi mergeau să se plimbe în afara oraşului.

În ciuda sărăciei crescânde, aveau parte şi de momente fericite. „Pe acest pământ unde nimeni nu ne băga în seamă, ne bucuram de sărbătorile şi mai ales de tinereţea noastră. Adolescenţi care începuseră viaţa înfruntând adversităţi aduceau rodul săptămânal al muncii lor ca să se poată bucura de vreun dans de pe meleagurile patriei. Se creau afinităţi. Ne rugam prin capele pe care le-am revăzut de curând şi care nu s-au schimbat. Ni se auzea plânsul pe 21 ianuarie, mişcaţi cum eram de o slujbă funebră rostită de preotul emigrant din satul nostru. Ne plimbam de asemeni de-a lungul Tamisei, să vedem intrând în port vasele încărcate cu bogăţiile lumii, să admirăm casele de ţară din Rich-mond, noi, atât de săraci, lipsiţi de acoperişul părintesc. Toate astea erau veritabile fericiri.”

Dar mai trebuia să şi mănânce. A venit o vreme când Hingant şi Chateaubriand nu mai aveau împreună decât şaizeci de franci. Şi-au redus raţia de alimente, „cum se face într-un oraş asediat”. Dimineaţa la ceai tăiau o jumătate de pâine şi n-o mai ungeau cu unt. Obosit de abstinenţă, Hingant parcă înnebunise; se credea persecutat, râdea şi plângea fără motiv. Când au ajuns la ultimul şiling, au hotărât să cumpere o pâine de doi bani şi s-o pună pe proprietăreasă să le aducă apă caldă fără să-i mărturisească faptul că li se terminase ceaiul, bând apa aceea cu câteva fărâme de zahăr. Cinci zile se scurseră astfel.

„Foamea mă sfâşia. Ardeam tot. îmi pierise somnul. Sugeam bucăţele de lenjerie muiate în apă. Mestecam iarbă şi hârtie. Când treceam pe dinaintea brutăriilor, suferinţa mea era cumplită, într-o aspră seară de iarnă, am rămas ore în şir neclintit în faţa unui magazin cu fructe uscate şi carne afumată, înghiţind din ochi tot ce vedeam. N-aş fi mâncat numai ce era comestibil, ci şi cutiile, coşurile şi panerele.” în a cincea zi de post, Chateaubriand s-a târât până la Hingant pe care 1-a găsit plin de sânge. Nefericitul încercase să se omoare şi se înjunghiase cu un briceag lung de câţiva centimetri. Servitoarea a fugit la un chirurg, care declară că rana era periculoasă. Chateaubriand îi scrise domnului de Barentin, fost ministru de Justiţie şi rudă cu Hingant, el însuşi emigrant, care veni după rănit şi-1 luă cu el la ţară. Cât despre Chateaubriand, în clipa în care îl cuprinse disperarea, bunul lui unchi Bedee îi expedie patruzeci de scuzi. I se păru vă vede „tot aurul din Peru”. Ca să tragă cât mai mult de această avere, îşi părăsi camera şi se instala într-un pod a cărui lucarnă dădea spre un citimir. La Bouetardais, el însuşi la capătul oricăror surse de venituri, veni să împartă cu el acea magherniţă şi supa pe care o gătea de minune Chateaubriand. Acest consilier în Parlamentul Bretaniei, nemaiavând ca îmbrăcăminte decât roba roşie de magistrat, dârdâia sub stofa purpurie, dar păstrase spiritul de Plancoet. Serile se aşeza gol puşcă pe salteaua lui, îşi punea pe cap boneta pătrată şi cânta romanţe acompaniindu-se la o chitară cu trei corzi, într-o noapte, în timp ce cânta astfel, fu lovit de ceea ce Chateaubriand numea „un curent de aer”, dar care era, fără îndoială, un atac grav, fiindcă gura i se strâmbă şi rămase paralizat.

Ce era de făcut cu acest infirm? Cei patruzeci de scuzi se topeau. De la familie nu mai avea ce spera, ea însăşi într-o situaţie disperată, într-o Bretanie care trecea rapid de partea Revoluţiei. Peltier se dovedi „omul cu resurse” care-1 salvă încă o dată pe Chateaubriand. Un pension din Beccles, un orăşel din Suffolk, căuta un profesor de franceză. Aflând de aceasta, Peltier îi oferi prietenului său postul. Orgoliul tânărului Cavaler se răzvrăti; nu răspunsese oare într-o zi un strămoş de-al lui unei oferte de acest gen cu cuvintele: „Un Chateaubriand are preceptor, nu ajunge preceptorul altora!”? Dar Peltier, „întotdeauna exuberant şi pus pe glume”, îl scutură: „Vrei să mori de foame?” îi luă cu forţa pe Chateaubriand şi pe La Bouetardais, „cu gura lui strâmbă”, să cineze într-o tavernă, le dădu să mănânce biftec în sânge şi plum-pudding* mai să le plesnească burţile. După toate astea, îi ascultară sfaturile cu o ureche mai indulgentă şi, trei zile mai târziu, îmbrăcat de croitorul generosului Peltier, Chateaubriand plecă spre Beccles.

77. Prima dragoste.

Anglia aceea provincială, fermecătoare şi tristă i-a plăcut şi i-a amintit de Bretania lui, dar mult mai înstărită. „Peste tot mica biserică solitară cu turla ei, cimitirul de ţară, drumurile drepte şi bătătorite cu nisip, văile pline de vaci, pajiştile împestriţate cu oi, parcuri, castele, vile, puţine păduri întinse, puţine păsări, vântul mării.” îşi luase numele de Cavaler de Combourg, fiindcă cel de Chateaubriand, greu de pronunţat, era prea lesne transformat de elevii lui mshatter brain (minte zdruncinată). Meseria de profesor nu-i plăcea deloc şi se plângea „de tristeţea de a-şi petrece zilele, la vârsta raţiunii şi a gândirii, punându-i pe copiii stupizi ai vecinului său să repete cuvinte”. Totuşi se descurca destul de bine şi i se oferiră numeroase meditaţii prin conacele din partea locului. Tinerele fete învăţau cu plăcere franceza sau chiar italiana, predată de acest tânăr emigrant cu chip frumos, în curând domnul de Combourg ajunse în centrul atenţiei, îi erau

* Plăcintă cu prune pe care britanicii o pregătesc pentru seara de Crăciun (limba engleză în original) (n.tr).

prezentate scrisori pentru a analiza caracterul celor care le scriseseră; pastorii anglicani, care-1 găseau instruit şi curios, îl primeau cu plăcere; squire*-ul din Beccles, Robert Sparrow, gentleman umanist, i-a pus la dispoziţie bogata bibliotecă a castelului.

Dar el nu era fericit. Mândria lui, susceptibilă şi aproape maladivă, suporta cu greu o poziţie subalternă. Până şi bunăvoinţa îi era penibilă. „Priveliştea mizeriei, scria el, provoacă senzaţii diferite. Cei sus-puşi, adică bogaţii, o privesc cu un dezgust extrem. Nu te poţi aştepta de la ei decât la o milă insolentă, la daruri şi politeţi de o mie de ori mai rele decât insultele.” în Anglia, notează el pe marginea manuscrisului său, omul cel mai cumsecade este condamnat la izolare dacă nu are bani. Nimeni nu întreabă: „Persoana asta are talent?”, ci: „Are cumva guinee?” Toţi acei englezi din Suffolk erau buni călăreţi; Chateaubriand, din vina tatălui său, călărea prost şi orgoliul lui suferea, în toţi aceşti ani de mizerie contractase un dezgust de lume, care nu-1 mai părăsi. Timiditatea emigrantului sărac veni s-o sporească, până a o face invincibilă, pe cea a cadetului provincial. Ca şi Stendhal, Chateaubriand credea atunci că femeile bogate n-au o judecată normală şi „că sunt ignorante şi prost crescute”. Cât despre gentilomii fermieri, el le cântărise foarte bine virtuţile şi limitele: „Cine se numeşte un gentilom cultivator? îşi vinde grâul, face experienţe în agricultură, toamna merge la vânătoare de vulpi sau potârnichi; mănâncă o gâscă îndopată de Crăciun; proslăveşte mastbeef-ul ofoldEngland*', se plânge de prezent, ridică în slăvi trecutul, care nu făcea mai multe parale, blestemându-1 tot timpul pe Pitt* * şi războiul care a crescut preţul vinului de Porto; se culcă beat şi a doua zi ia de la capăt aceeaşi viaţă.”

* Moşier, mare proprietar (limba engleză în original) (n.tr.). * Friptură de vacă din bătrâna Anglie (limba engleză în original) (n.tr.).

* William Pitt (1759^1806) – om politic britanic, prim-ministru mtre 1783-1801; conduce lupta împotriva Franţei revoluţionare (n.tr.).

Îi plăcea mai mult să se închidă în cămăruţa lui, să lucreze la Eseu asupra revoluţiilor, să cerceteze cărţile latineşti şi greceşti împrumutate din biblioteca lui Robert Sparrow, să redacteze, după notele lui americane şi, de asemeni, după relatările lui Carver, Bartram, Charlevoix, o primă versiune a romanului Natchez care va alcătui mai târziu, deşi autorului îi lipseau banii pentru cumpărarea hârtiei, un manuscris gigantic de două mii trei sute optzeci şi două de pagini, sau să elaboreze, din păcate subiect foarte apropiat lui, regulile de conduită ale celor bătuţi de soartă. Reţinuse mai ales trei: „Prima este să-ţi ascunzi plânsul. Cine îşi poate bate capul cu povestea necazurilor noastre? Unii le ascultă fără să le audă, alţii cu plictis, toţi cu răutate. A doua, care decurge din prima, constă în a te izola cu totul. Când suferi, trebuie să eviţi societatea, pentru că ea e duşmanul firesc al nenorocirilor. A treia regulă: o mândrie fără compromisuri. Orgoliul reprezintă virtutea nefericiţilor.” Şi ce remedii sugerează el? Cele pe care el însuşi le-a considerat ca eficiente: dragostea pentru natură şi pentru lecturi. Să rătăceşti singur pe câmp studiind florile şi copacii, să te întorci în cămăruţa ta încărcat de prada câmpurilor, să-ţi analizezi recolta; când se lasă noaptea, să deschizi o carte bună şi să te înduioşezi de necazurile imaginare ale lui Clarisse sau Heloise; în sfârşit, către ora trei din noapte, în zgomotul vântului şi al ploii care-ţi bate în geamuri, să scrii ce-ai aflat despre oameni: acestea erau sfaturile lui Chateaubriand date oropsiţilor, şi asta era pe atunci viaţa lui.

Fiindcă era un nefericit. Era pe timpul când, în Franţa, după ce aruncase sfidător Europei capul unui rege, Revoluţia se întorcea furioasă împotriva ei însăşi; când, după ce-i masacraseră pe girondini, cordelierii se vedeau, la rândul lor, daţi pe mâna lui Fouquier-Tinville; când după capul lui Hebert, Robespierre făcea să cadă şi cel al lui Danton; când în întreaga ţară comisiile populare ajunseseră să alimenteze ghilotina, într-o seară, pe când tânărul domn de Combourg se pregătea pentru cina sa tristă, un englez care parcurgea cu voce tare gazeta citi cu indiferenţă numele câtorva francezi care fuseseră executaţi cu câteva zile mai înainte, printre ei aflându-se domnul de Malesherbes, fiica lui, preşedinta de Rosanbo, nepoţii lui, contele şi contesa de Chateaubriand, toţi morţi la aceeaşi oră, pe acelaşi eşafod.

Chateaubriand dovedi destul curaj ca să nu înceapă să ţipe, dar se văzu obligat să se retragă, iar emoţia, pe care n-o putu ascunde, făcu cunoscut, celor care nu-1 cunoşteau decât ca fiind Cavalerul de Combourg, adevăratul lui nume şi legăturile de rudenie cu Malesherbes. Prestigiul tânărului profesor crescu considerabil în comitat. Totuşi, continuau să-i sosească veşti triste. Prin unchiul său Bedee, află că mama lui fusese arestată şi dusă la Paris. Descoperirea conspiraţiei marchizului de La Rouerie declanşase în Bretania persecuţiile. Frumoasa Therese de Moelien, prima femeie pe care Chateaubriand o admirase pe vremuri la Combourg, fusese şi ea ghilotinată. Mie şi cumnata ei Celeste fuseseră arestate şi duse la castelul din Fougeres, apoi la Rennes, iar Lucile, care-şi asumase misiunea de a veghea asupra soţiei fratelui ei, ceruse să le urmeze. Aceeaşi şaretă le transportase pe „Julie Chateaubriand, măritată Farcy, ex-nobilă în vârstă de douăzeci şi şapte de ani; Lucile Chateaubriand, ex-nobilă, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani şi Celeste Buisson, măritată Chateaubriand, ex-nobilă, în vârstă de optsprezece ani”. Motivul arestării era: rudele unui emigrant, astfel încât exilatul adăuga spaimei de a le pierde şi regretul de a fi fost cauza pierderii lor.

Mai mult ca niciodată i se părea dificil să-şi concilieze principiile impenitente inspirate de Rousseau cu oroarea pe care i-o provocau crimele mediate de Robespierre „în cavernele inimii lui”, îşi amintea de Malesherbes care-i spusese în momentul plecării lui: „Condorcet a fost prietenul meu, dar în prezent nu mi-aş reproşa crima dacă 1-aş asasina”. Ce-i drept, altădată acelaşi Malesherbes îi spusese: „Noi nu ne vom supune niciodată Curţii.” Nici Curtea, nici Revoluţia. Atunci ce? Chateaubriand începuse să le ceară acelor englezi în mijlocul cărora trăia un model de viaţă politică. Dacă individul din Anglia îl irita adesea, nu putea să nu admire disciplina acestei naţiuni, „în asta constă miracolul unei guvernări libere: numele legii este atotputernic în această ţară şi când ea are cuvântul, nimeni nu-i rezistă.”

Studiind legile Angliei, concepu pentru prima dată ceea ce putea fi „o ilustră apropiere între onoare şi libertate” şi a crezut că întrevede posibilitatea restabilirii unei monarhii, căreia considera că-i datorează fidelitate, oferind însă Franţei garantarea controlului treburilor publice de către o adunare şi o presă liberă, în Anglia a descoperit că între despotism şi anarhie, între tiranie şi revoluţie există un stat intermediar bazat pe respectul legilor. Toate aceste constatări făcute de Chateaubriand vor căpăta mai târziu o mare importanţă în viaţa lui, dar în 1793 era încă prea tânăr, iar dragostea avea să-1 deturneze pentru câtva timp de la politică. La patru leghe de Beccles, în orăşelul Bungay, trăia un preot anglican, reverendul John Ives. Vicar în Saint Margaret, un sătuc învecinat, acest pastor avea puţini enoriaşi, puţină muncă şi ceva avere. Legenda spune că ducele de Bedford îi dăduse administrarea parohiei în urma unui duel cu sticlele de vin în care pastorul triumfase asupra seniorului. Dar reverendul John Ives nu era numai un straşnic băutor; mare elenist, mare matematician, mare călător, îi plăcea când, la ora paharului de Porto, femeile se retrăgeau, iar el putea să stea de vorbă cu tânărul ofiţer, care-i preda fiicei lui, Charlotte, franceza şi italiana, despre America, Newton sau Homer. în 1795, când domnul Brightley, proprietarul şcolii de la Beccles, părăsi direcţia instituţiei, Chateaubriand închirie o cameră în vechea locuinţă din Bungay ocupată de familia Ives şi se simţi aici perfect fericit.

Le plăcea tuturor. Când i se întâmpla să se simtă la largul lui, complet la largul lui, „îşi povestea visările cu o asemenea verva” şi o fantezie care le fermecau pe femei. Cea a pastorului avea „chip şi maniere încântătoare”; cât despre fiica ei, Charlotte, Chateaubriand i-a descris pletele negre şi braţele la fel de albe ca petala crinului, sub numele de Celuta, „talia ei înaltă, fină şi fragilă. Ceva suferind şi visător se amesteca în graţia ei aproape copilăroasă. Pentru a descrie tristeţea Celutei, indienii spuneau că avea privirea nopţii şi surâsul aurorii. Nu era încă o femeie nefericită, ci o femeie sortită să devină.” Charlotte şi mama ei îi puneau întrebări lui Chateaubriand legate de familia şi de tinereţea lui şi manifestau faţă de el o înduioşare tandră. La ora ceaiului, Charlotte cânta, vicarul moţăia, tinerii discutau despre Divina Comedie sau despre Ierusalimul eliberat. Pentru prima oară Chateaubriand simţea „farmecul timid al unui ataşament pornit din inimă”.

„Eram de aceeaşi vârstă cu Charlotte. E greu să iubeşti întrunind toate condiţiile fericirii: tinereţe, frumuseţe, timpul oportun, armonia inimii, a gustului, a caracterului, a graţiei şi a anilor. După o căzătură de pe cal, am rămas o vreme la domnul Ives. Era iama: visele vieţii mele începuseră să se destrame în ţaţa realităţii. Domnişoara Ives devenea mai rezervată; încetase să-mi mai aducă flori; nu mai voia să cânte.”

Pastorul şi soţia lui observară stinghereala şi dragostea dintre cei doi tineri, dar apropierea lor era departe de a nu le fi pe plac. Desigur, francezul era un străin şi nu avea avere, totuşi era rudă cu Malesherbes, din nobilimea bună, iar Revoluţia nu avea să dureze o veşnicie. De altfel, nu erau ei destul de bogaţi ca să asigure existenţa cuplului cât ar fi fost nevoie? Singura dificultate era că îndrăgostitul nu se pronunţa în nici un fel. în atitudinea lui era ceva misterios, în sfârşit, în ajunul zilei în care trebuia să-i părăsească, după o cină mohorâtă, spre marea surpriză a lui Chateaubriand, domnul Ives se retrase luându-şi cu el fiica. Doamna Ives părea să fie teribil de încurcată: „Domnule, spuse ea în engleză, aţi văzut cât sunt de stingherită; nu ştiu dacă Charlotte vă place, dar e imposibil ca o mamă să se înşele; fiica mea nutreşte neîndoielnic multă simpatie pentru dumneavoastră.

Domnul Ives şi eune-am sfătuit; sunteţi pe placul nostru sub toate aspectele; credem că aţi putea s-o faceţi fericită pe fiica noastră. Nu mai aveţi patrie; v-aţi pierdut rudele de curând; bunurile v-au fost vândute. Ce v-ar mai putea lega de Franţa? Până ce veţi primi moştenirea lăsată de noi, veţi trăi împreună cu noi.” „Dintre toate suferinţele îndurate, scrie Chateaubriand, aceasta a fost cea mai mare şi cea mai dureroasă. M-am aruncat la picioarele doamnei Ives; i-am acoperit mâinile cu sărutările şi lacrimile mele. Ea credea că plâng de fericire şi începu şi ea să hohotească de bucurie, întinse mâna să tragă de cordonul soneriei; îşi chema soţul şi fiica! „Opriţi-vă! am strigat. Sunt căsătorit!„ Ea căzu leşinată. Am ieşit şi, fără să mai trec prin camera mea, am plecat pe j os.” întors la Londra, disperarea şi izolarea lui i-au făcut pe foştii camarazi să-1 creadă nebun. Imaginea lui Charlotte îl urmărea pretutindeni, iar el blestema mariajul lui absurd care-1 lipsea de fericire, îşi închipuia că era o fiinţă fatală, „arzând inimile şi devastându-le în asemenea măsură, încât dragostea nu mai creştea pe unde trecuse el”. Fără îndoială, îi făcuse rău lui Charlotte. Şi cum? încăpăţânându-se în tăcerea lui, din acel sentiment de „reţinere şi singurătate interioară” care nu-i permitea să vorbească, indiferent cui, despre ceea ce-1 făcea să sufere cel mai cumplit. Mai târziu, se pare că i s-a reproşat adesea lipsa de sinceritate, permanenta lui nevoie de a interpreta un rol. E momentul să observăm aici defectele lui la originea lor şi într-o vreme în care pentru el nu înseamnă decât dificultatea de expresie şi penibila conştientizare a falsităţii poziţiei lui.

Geniul literar se poate naşte dintr-un asemenea amestec de tăcere şi de durere. Pasiunile, comprimate într-o inimă prea bine ferecată, ţâşnesc în personaje de ficţiune. Fără îndoială, Rene s-a născut la Londra, după întoarcerea de la Suffolk, din chinurile mute ale unui Chateaubriand de nimeni cunoscut. Acest Rene avea să fie un erou total diferit de cei pe care-i îndrăgise cititorul francez înainte de el, fiindcă însuşi Chateaubriand se îndepărtase foarte mult de tonul î la Valmont din scrisorile lui din 1789. Prin suferinţele exilului, „atât de fecund în sentimente tandre şi triste”, prin lectura poeţilor şi romancierilor englezi, emigranţii căpătaseră gustul unei sensibilităţi absolut noi, mai sentimentală decât cea a urmaşilor lui Voltaire, mai puţin oratorică decât cea a fiilor lui Rousseau. Până atunci, amantul francez fusese un cuceritor; emigrantul, stfngaci în folosirea unei limbi străine, privat de siguranţa sfidătoare dată de inteligenţă şi rang, trebuia să se bizuie pe compasiunea şi înduioşarea trezite de necazurile lui mai mult decât de prestigiul madrigalurilor sale. Noul erou nu mai dădea asaltul; femeia era cea care venea spre el, în ciuda voinţei ei. Bretonul Chateaubriand a regăsit astfel ideea celtică, atât de bine exprimată în Tristan, a fatalei dezlănţuiri a dragostei. „Vă purtaţi inima în palmă”, îi spusese ceva mai târziu o frumoasă irlandeză. Fapt este că inima aceasta este în acelaşi timp singura lui podoabă şi arma lui cea mai periculoasă; de asemeni, o melancolie orgolioasă va fi singura care îl va salva de la disperare. Fiindcă niciodată nu fusese mai sincer, iar tristeţea lui Rene este tristeţea lui. E starea pe care a descris-o sub numele de „val al pasiunilor”, stare atât de firească tinerilor cu dorinţele şi ambiţiile vârstei lor, pe care exilul îi priva de orice şansă de a-şi folosi forţele inutile. Neîntâlnind în lumea exterioară nici o posibilitate de acţiune, aceste forţe erodau o lume interioară. Lectura înlocuia activitatea, iar studiul istoriei dezamăgea sufletele încă lipsite de experienţă. „Şi se deschid ochii mai înainte de a te bucura de viaţă; îţi mai rămâne dorinţa, dar nu mai ai iluzii. Locuieşti, cu o inimă plină, într-o lume goală, şi fără să te fi bucurat de nimic, eşti dezgustat de toate.” Devorat de plictis, care este sentimentul monotoniei şi vanităţii existenţei umane, începi să te joci cu ideea morţii, singura care ne-ar transporta în acele ţinuturi necunoscute la care aspiră inima noastră.

„Treziţi-vă repede, furtuni râvnite, care trebuie să-1 poarte pe Rene în spaţiile unei alte vieţi.” Dacă Rene nu-1 imită pe Werther, e numai pentru că el găseşte, în însăşi dimensiunea nefericirii lui, ca un ciudat subiect de mândrie, „un dublu sentiment de voluptate şi de melancolie” care pare să-i reveleze propria natură.

Pentru Chateaubriand, inactivitatea şi mizeria erau încă şi mai dureroase ca pentru camarazii lui, pentru că temperamentul său era mai arzător şi nefericirea lui mai amplă. Nu numai că era exilat, dar mama şi surorile lui erau prizoniere; fratele şi protectorul lui morţi pe eşafod; căsătorit, nu putea trăi cu soţia lui, nici să-şi refacă viaţa alături de alta. „Un prezent trist, un viitor tulbure, frământările din ţara lui, ruina şi sărăcia în perspectivă dacă s-ar mai fi întors vreodată, o dragoste dureroasă, nemulţumirea omului ţinut deoparte de către compatrioţii lui, izolat de viaţa lor publică, şi care intuieşte de departe, mai mult sau mai puţin conştient, soarta naţiunii şi suferă că nu poate interveni”, iată destul de multe elemente pentru a alcătui fondul de disperare pe care evoluează personajul lui Rene. Mai rămâne, ca să fie lămurit cititorul asupra eroului, să i se atribuie acestuia chinuri care sunt pentru el ocazia unor sentimente analoage celor ale creatorului său în timpul episodului Charlotte. Chateaubriand nu poate face din Rene un bărbat deja căsătorit; ar fi fost prea aproape de viaţa lui; îi va împrumuta amintirea unei pasiuni vinovate, trezite de Rene în sufletul surorii lui, Amelie, iar aici amintirile legate de Combourg şi de Lucile îi vor fi preţioase poetului. Fiindcă el se serveşte de absolut tot, până şi de ciornele scrisorilor către Charlotte, scrisori schiţate, niciodată trimise, ce se vor regăsi înNatchez. Dar orice romancier ştie că nu era nevoie ca Lucile să-i dea naştere lui Amelie, ca Amelie să fie Lucile, nici ca Lucile să-1 fi iubit cu adevărat pe fratele ei. Fiinţele vii nu sunt pentru artist decât materiale încă informe; el le modelează, le grupează, le ordonează potrivit trebuinţelor operei care se confundă cu cele ale inimii lui.

Instalat din nou în 1796 la tipograful Baylis, foarte singur, Chateaubriand munceşte din răsputeri la Eseu asupra revoluţiilor. Introduce aici lecturile, amintirile, reveriile lui. Scrie când prin bibliotecile publice „unde acumulează o precoce erudiţie”, când prin vreo tavernă din sat unde e servit cu puţină friptură şi cu bere. Evenimentele care se precipită în Franţa îi furnizează un material nou. „Adesea, trebuia să şterg noaptea tabloul pe care-1 schiţasem în timpul zilei; evenimentele alergau niai repede decât pana mea.” Data de 9 termidor (iulie 1794) justifică speranţele tenace ale emigranţilor. Printre alte consecinţe, reacţiunea termidoriană le eliberează din închisorile din Rennes sau Paris pe mama, soţia şi surorile lui Chateaubriand. In ciuda unor zvâcniri redutabile, nu era hazardată previziunea apropiatului sfârşit al Revoluţiei. Cum? Poate printr-un despotism militar care va preceda timp de câteva luni întoarcerea regelui.

Chateaubriand nu-1 pomeneşte decât o dată pe acel mic general corsican care tocmai luase comanda armatei din Italia, dar se gândeşte mult la rolul lui Monk, la Moreau, şi mai mult încă la Pichegru*. Compară victoriile răsunătoare ale republicanilor francezi cu cele ale republicanilor atenieni şi se teme pentru amândouă naţiunile că vor împărtăşi aceeaşi soartă. Astfel, citind cât era ziua de lungă, compilând, compunând, termină ma*~ea operă istorică ce ar fi trebuit, după cum spera el, să-1 scoată din obscuritate. Seara, aşezat sub arborii din Kensington sau pe pajiştile din Hampstead, notează cu creionul suspinele lui Rene sau transformă în epopee homerică câteva pasaje dinNatchez, început cândva pe tonul unei naraţiuni obişnuite. Poate, dacă în Franţa se va instaura calmul, va putea prin acest roman despre sălbatici, pe care-1 ştie original, să găsească gloria, să-i uimească Pe Parny, Ginguene, Fontanes, să se facă iubit de vreo nouă

* Charles Pichegru (1761-1804) – general francez, comandant al armatei din nord; el cucereşte Ţările de Jos (1794-1795) şi ia contact cu emigraţia (n.tr.).

incarnare a Sylphidei. „Dacă se face pace, mi-aş obţine lesne radierea şi m-aş întoarce la Paris unde mi-aş lua o locuinţă în Jardin des Plantes. Mi-aş publica Sălbaticii. Aş revedea întreaga societate.” Tonul e aproape cel al lui Stendhal.

/. Prima carte.

Primul volum din Eseu asupra revoluţiilor (şi care avea să rămână singurul) a fost publicat în martie 1797. Era o carte ambiţioasă şi clocotitoare, în care străluceau fulgere vii de inteligenţă şi stil. Recitindu-1 după treizeci de ani, autorul însuşi avea să-1 definească: „Un haos unde se întâlnesc iacobini şi spartani, Marseillaisa şi cântările lui Tirteu*, o călătorie în Azore şi periplul lui Hannon, elogiul lui lisus Hristos şi critica monarhilor, versurile poleite ale lui Pitagora şi fabulele domnului de Nivernais, Ludovic al XTV-lea, Carol I, plimbări solitare, privelişti de natură, nefericire, melancolie, suicid, politică, un scurt început din Atala, Robespierre, Convenţia şi discuţii asupra lui Zenon, Epicur şi Aristotel; totul într-un stil sălbatic şi emfatic, plin de greşeli de limbă, de idiotisme ciudate şi de barbarisme.”

Descrierea e exactă, dar severă şi incompletă, începând lucrarea, tânărul autor urmărise un plan foarte bine întocmit, care fusese expus în prospecte. Celor care, la fel ca şi el, fuseseră aruncaţi de Revoluţia franceză într-un haos de proiecte, de suferinţe şi de îndoieli, el pretindea că le dădea mijloacele de prevedere a viitorului politic şi de reglare a conduite lor. într-adevăr, observând că ciclul revoluţionar nu era un fenomen nou şi că grecii, apoi romanii, trecuseră printr-o suită de evenimente aproape asemănătoare celor care exaltaseră şi însângeraseră Franţa, el considera că observarea marilor revoluţii

* Tirteu (Tyrtee) – poet liric grec din Atica secolului al VH-lea î. Hr. L' reanimă prin cântările lui curajul spartanilor în cel de-al doilea război al Meseniei (n.tr.).

ale trecutului trebuia să permită imaginea sfârşitului acesteia. Autorul îşi propunea deci să răspundă următoarelor probleme: „I. Care sunt revoluţiile intervenite în ocârmuirile omeneşti?

— II. rintre aceste revoluţii există unele care s-ar putea compara cu stuala revoluţie din Franţa?

— III. Care sunt cauzele primare ale: estei ultime revoluţii?

— IV. Ce fel de guvernare este acum în Franţa? Este ea fondată pe principii reale şi poate dăinui?

— V. Dacă dăinuie, care va fi efectul asupra naţiunilor şi asupra altor guvernări din Europa?

— VI. Dacă este distrusă, care vor fi consecinţele asupra popoarelor contemporane şi asupra posterităţii?” De fapt problema era ca din studierea trecutului să se tragă învăţăminte asupra prezentului. Era un proiect mare şi frumos şi, chiar dacă nu 1-a executat perfect, remarcabil e faptul că a fost conceput de un om atât de tânăr. O altă trăsătură frapează cititorul Eseului, într-o vreme de pasiuni politice violente, acest emigrant, această victimă dovedeşte o superbă imparţialitate. „Nu sunt scriitorul nici unei secte şi admit că pot exista oameni foarte cinstiţi ale căror noţiuni despre lucruri diferă de ale mele.” Dotat cu un simţ al relativităţii infinit de rar în acele timpuri, el nu afişează nici ura, nici religia Revoluţiei. „Fiecare vârstă e un fluviu care ne poartă după capriciile destinelor, când ne lăsăm în voia lor. Dar eu am impresia că noi toţi suntem în afara curentului său. Unii (republicanii) 1-au traversat cu impetuozitate şi s-au avântat pe malul celălalt. Alţii au rămas pe partea asta, nevoind să se aventureze. Amândouă partidele strigă şi se insultă după cum sunt pe unul sau pe celălalt mal al fluviului. Astfel primii ne transportă departe de noi, spre perfecţiuni imaginare, determinându-ne să ne devansăm vârstă; ceilalţi ne trag înapoi, refuzând să se lumineze Şi dorind să rămână în anul 1797 oameni ai secolului al XTV-lea.” Cum să te indignezi împotriva unor mişcări atât de fatal reglate, ca cele ale astrelor? „Omul slab în mijloacele sale şi în geniul său nu face decât să se repete fără încetare. El se învârteşte mtr-un cerc din care zadarnic încearcă să iasă; evenimentele, care nu depind de el şi par să ţină de jocul întâmplării, se reproduc continuu în ceea ce au esenţial.” Odinioară Trasibul* îi adusese la el pe emigranţii atenieni. Cine va fi Trasibul al Revoluţiei franceze? Nimeni nu o ştie încă; lecţiile istoriei ne permit să prezicem că el va veni.

Această fatalitate ne duce la concluzia că, unui om profund convins că nu există nimic nou în istorie îi piere gustul de inovaţii, gust pe care eu îl consider ca pe unul din cele mai mari flageluri ce afectează Europa în acest moment. Entuziasmul provine din ignoranţă'; vindecaţi-o şi celălalt se va stinge; cunoaşterea lucrurilor este un opiu care nu calmează decât în exces exaltarea”. Această cunoaştere a lucrurilor demonstrează că în cazul speciei umane raportul dintre viciu şi virtute este aproape constant. Cei care au crezut că era suficientă abolirea privilegiilor pentru ca toţi oamenii să devină virtuoşi s-au înşelat. Fie că-i monarhie sau republică, întotdeauna vor fi escroci şi oameni cinstiţi, despoţi şi sclavi.

„O, vestiţi filosofi, care credeţi că libertatea există pentru civil, care preferaţi unităţii numărul cinci şi consideraţi că sunteţi mai fericiţi sub o canalie din foburgul Saint-Antoine decât sub una din birourile de la Versailles! Dar ce ne rămâne de făcut? N-am idee. Tot ce ştiu e că, dacă dovediţi o furie distructivă, va trebui cel puţin să reclădiţi un edificiu potrivit care să-i găzduiască pe francezi, dar mai ales să vă feriţi de a vă extazia în faţa instituţiilor străine. Pericolul imitării e cumplit. Ceea ce e bun pentru un popor, rareori e bun şi pentru altul. Şi eu aş vrea să-mi petrec zilele într-o democraţie aşa cum am visat adesea, ca fiind cea mai sublimă dintre guvernări în teorie; şi eu am trăit adesea ca cetăţean al Italiei şi al Greciei; poate că opiniile mele actuale nu sunt decât triumful raţiunii asupra înclinaţiilor mele.”

Opiniile lui actuale. Care ar fi ele? Efectul cel mai neîndoios al revoluţiilor constă în a inspira celor pe care i-a sedus mai înainte

* Trasibul (cea 445-388 î. Hr.) – general atenian care, cu ajutorul tebanilor, i-a învins pe atenieni şi a restabilit democraţia (n.tr.).

nostalgia ordinii şi respectul trecutului. Discipol în 1789 al lui Rousseau şi Raynal, Chateaubriand ajungea în 1797 să regrete monarhia. Fiind prin natura lui profundă un anarhist, se întorcea iar, atunci când inima îi domina inteligenţa, la acea himeră de libertate totală care-1 urmărise dincolo de oceane. „Zadarnic te torturezi, compui fraze pline de spirit, cea mai mare nenorocire a oamenilor este de a avea legi şi o ocârmuire. Orice ocârmuire este un rău, orice ocârmuire este un jug.” Imediat însă prudenţa şi înţelepciunea recâştigau teren: „Să nu tragem de aici concluzia că ea ar trebui sfărâmată. Fiindcă soarta noastră e să fim sclavi, să ne suportăm lanţurile fără să ne plângem; să ştim să alcătuim verigile din regi sau din tribuni potrivit timpului şi mai ales potrivit moravurilor noastre. Şi orice s-ar spune public, să fim siguri că merită mai mult să ne supunem unui compatriot bogat şi luminat decât unei mulţimi ignorante, care ne va copleşi cu toate relele.” Astfel, socotind încă democraţia ca fiind starea ideală, dar recunoscând că moravurile corupte o fac imposibilă, republican din fire şi regalist din raţiune, dovedind aceeaşi oroare faţă de antropofagi, sanculoţi şi sclavii despotismului, acest tânăr genial şi sceptic conchide într-o manieră destul de surprinzătoare invitându-1 pe cititor să caute la sălbaticii din Canada câteva idei de libertate naturală şi să-1 urmeze pe scriitor pentru o noapte prin pădurile Americii. E un pretext ca să plaseze una din bucăţile lui favorite, o lună plutind tăcută peste vârfurile copacilor, nori diafani şi văluriţi, iar în depărtare bubuitul solemn al Niagarei. Pagina îi place atât de mult, încât, după ce o scoate din Natchez ca s-o introducă în Eseu, o scoate curând din Eseu ca s-o plaseze într-o altă carte, care avea să facă mai multă vâlvă; dar această lună, norii şi cascada încheiau într-un mod destul de bizar un mare eseu politic. Brusc, istoricul se trăgea înapoi din faţa poetului Şi poetul era, fără îndoială, în Chateaubriand mai viu decât istoricul. Inteligenţa lui sclipitoare ilumina adesea hăţişul faptelor. Dar îi lipsea prea mult răbdarea şi supunerea faţă de real pentru a fi capabil să urmărească şi să atingă adevărurile astfel întrevăzute.

Unul dintre ultimele capitole ale cărţii purta titlul: „Care va fi religia ce va înlocui creştinismul?” Pentru că, la fel ca în timpul emigrării, încă mai credea în prăbuşirea creştinismului. Dacă a vorbit adesea în Eseu de Divinitate, toate religiile consacrate i se păreau caricaturi ale religiei naturale. „Religiile se nasc din temerile şi slăbiciunile noastre, iau amploare în fanatism şi mor în indiferenţă. Preoţii Persiei şi ai Egiptului semănau perfect cu ai noştri. Spiritul lor era alcătuit în egală măsură din fanatism şi intoleranţă.” într-un exemplar din Eseu, alături de reflecţii asupra cruzimii dovedite de Dumnezeu când a creat fiinţe destinate suferinţelor, adaugă cu mâna lui: Această obiecţie e de nerezolvat şi răstoarnă din temelii sistemul creştin. De altfel, nimeni nu mai crede în el.” înaintea cuvintelor: „Dumnezeu, Materie, Fatalitate nu formează decât un tot”, el scrie pe margine: „Iată sistemul meu, iată în ce cred eu. Da, totul e şansă, hazard, fatalitate în lumea asta, reputaţia, onoarea, bogăţia, chiar virtutea: cum să crezi că ne conduce un Dumnezeu inteligent? Vedeţi escrocii la treabă, averile ajungând pe mâinile sceleraţilor, omul cinstit furat, asasinat, dispreţuit. Poate că există un Dumnezeu, dar e Dumnezeul lui Epicur; e prea mare, prea fericit ca să se ocupe de treburile noastre, şi suntem lăsaţi pe acest glob să ne sfâşiem unii pe alţii.” în schimb, în numeroase pasaje din Eseu, el vorbeşte cu emoţie de Evanghelii „cu adevărat utile nenorociţilor, pentru că află în ele mila, toleranţa, blânda indulgenţă, speranţa încă şi mai blândă, care compun singura cataplasmă pe rănile sufletului. Divinul lor autor nu se opreşte la a le predica în zadar năpăstuiţilor sorţii, el face mai mult: el le binecuvântează lacrimile şi bea împreună cu ei până la fund cupa cu venin.” Chateaubriand face elogiul preoţilor de ţară: „Am cunoscut câţiva care păreau mai puţin oameni, cât spirite binefăcătoare coborâte pe pământ pentru a uşura relele umanităţii”. Şi, pe ici, pe colo, cântă ca autorul psalmilor: „Există un Dumnezeu. Ierburile din văi şi cedrii din Liban îl binecuvântează, insectele îi bâzâie laude şi elefantul îl salută la răsăritul soarelui; păsările îi înalţă cântări în frunziş, vântul îi murmură prin păduri, trăsnetul îi tună puterea, iar oceanul îi dezvăluie imensitatea. Singur omul a spus: Nu există Dumnezeu. Să nu fi ridicat el niciodată, în suferinţele lui, ochii spre cer? Privirile lui să nu fi rătăcit niciodată pe nemărginirile înstelate unde lumile au fost risipite ca nisipul?”

Creştin, deist, ateu, pe parcursul acestei cărţi imperfecte şi pline de forţă, care e mai curând jurnalul unui suflet zbuciumat, registrul de sentimente al unui nefericit decât tratatul savant al unui erudit, Chateaubriand trece de mai multe ori prin aceste stări contradictorii. Când aceste suferinţe îi inspiră oroare şi dispreţ faţă de o lume prea crudă; când divina frumuseţe a universului îl îndeamnă să uite nedreptăţile. Uneori, merge în scepticismul lui până la a se îndoi de orice regulă morală, apoi conservatismul social însuşit din nenorocirile familiei lui câştigă teren asupra anarhismului său natural: „Adevărul nu-i bun oamenilor răi; el trebuie să rămână îngropat în sânul înţeleptului precum speranţa în fundul cutiei Pandorei. Dacă aş fi trăit pe vremea lui Jean-Jacques, aş fi vrut să devin discipolul lui: dar 1-aş fi sfătuit pe învăţătorul meu să păstreze secretul.” S-ar putea spune că. Eseul asupra revoluţiilor marchează în spiritul lui Chateaubriand sfârşitul entuziasmelor şi al himerelor adolescenţei, dacă, disperat că trebuie să aleagă între părţi, nu s-ar fi agăţat de speranţa, vai! destul de naivă, de a le reconcilia. De îndată ce îşi va fi pierdut această ultimă iluzie, va deveni el însuşi un partizan. în acţiune, dar rămânând până la moarte, în străfundurile lui, scepticul primei sale lucrări.

IV. Primul prieten.

O carte închinată „tuturor partidelor” nu poate decât să-i nenrulţumească pe toţi. Eseul n-a fost pe placul republicanilor, de altfel foarte puţin numeroşi, care 1-au parcurs („Ce şarlatan!

exclamase Sieyes. L-aţi putut citi până la capăt?„), i-a şocat pe monarhiştii din Londra; a întristat şi chiar a consternat familia lui Chateaubriand. Mama, soţia şi surorile lui suferiseră prea mult de pe urma Revoluţiei ca să diserteze asupra aspectului eternităţii; la Fougeres, unde Julie de Farcy trăia ca o sfântă, precum şi în Saint-Servan unde, indiferentă după atâta doliu, doamna de Chateaubriand îşi încheia în mizerie viaţa muribundă, Eseul a părut scandalos şi penibil. Până şi cumsecadele unchi Bedee, care continua să-şi semneze scrisorile scrise din Jersey cu „bunul tău unchi„ şi să le termine prin „te iubesc din toată inima„, i-a vorbit cu regret prinţului Bouillon despre acel „nepot filosof modern„: „Nu sunt decât puţini de soiul ăsta”, i-a răspuns prinţul.

Totuşi cartea i-a adus autorului câţiva prieteni dintre intelectualii din emigraţie, care aproape toţi, la Londra (în afara grupului absolutist al lui Peltier), erau monarhişti şi moderaţi. După publicarea Eseului, Chateaubriand s-a îndepărtat de Londra bretonilor pentru a se apropia de acele bogate cartiere din vest unde trăiau „episcopi, familiile de la Curte, coloni din Martinica”. Acolo i-a cunoscut pe Malouet, Montlosier, Mallet du Pan, pe cavalerul de Panat, Dom Dulău, benedictin ajuns librar, şi, în salonul frumoasei doamne Lindsay, pe Auguste şi Christian de Lamoignon. în realitate, nici aceşti moderaţi n-au gustat câtuşi de puţin „filozofăriile” din Eseu. Dar când Chateaubriand le-a vorbit de Sălbatici şi le-a citit câteva dintre cele mai frumoase bucăţi extrase din faimosul manuscris de două mii trei sute optzeci şi două de pagini in-folio, nişte judecători buni au fost de părere că: „în toate acestea e talent”.

Discutând cu noii lui prieteni, Chateaubriand a putut intra din nou în contact, după trei ani de solitudine intelectuală, cu spirite franceze. A fost surprins să constate că acei oameni inteligenţi erau atât de îndepărtaţi de ideile Enciclopediei. Onoarea îi legase de religie, pentru că aceasta era persecutată, aşa cum îi legase de monarhie pentru că era exilată. Virtuţile clerului din emigraţie, virtuţi lăudate până şi de anglicanii înşişi şi care, poate, aveau să pregătească mişcarea de la Oxford, caracterul emoţionant imprimat de sărăcia Bisericii şi amintirea regelui martir, toate aceste aspecte au favorizat renaşterea unui catolicism sentimental. Chiar şi cei care rămăseseră atei considerau creştinismul tradiţional al francezilor ca fiind cea mai mare forţă contrarevoluţionară. Combătut cu veselie în salonul doamnei Lindsay de către cavalerul de Panat, Chateaubriand s-a luptat mai întâi pentru ideile lui Rousseau. A început să bată în retragere atunci când, în septembrie 1797, partidul regalist şi catolic din Londra a fost susţinut de un nou exilat, cândva unul dintre primii prieteni ai celor trei tineri Chateaubriand: Louis de Fontanes.

Poet clasic, dintr-o familie protestantă dinspre partea tatălui şi jansenistă dinspre cea a mamei, Fontanes fusese voltairian la douăzeci de ani ca toţi cei din generaţia lui şi, în 1789, „prietenul luminilor” ca Malesherbes şi chiar Chateaubriand. Din 1790, a început să creadă că Revoluţia mersese prea departe şi a editat un ziar sub acest titlu conciliant: Moderatorul, apoi a reuşit, dispărând exact când trebuia, să supravieţuiască Terorii şi chiar să fie înscris, foarte de tânăr, printre noii membri ai Academiei. Originalitatea lui consta în a rămâne, în acele vremuri tulburi, un scriitor şi un gânditor al secolului al XVH-lea. Fontanes avea oroare de orice ideologie obscură sau emfatică. Ii respecta sincer pe cei vechi, Marele Secol, şi afirma că orice legislaţie care nu se sprijină pe moravuri e caducă.

Cinstit, prudent, ambiţios cu decenţă, administrator înnăscut, socotind că Parisul merita, potrivit timpurilor, ori o liturghie, ori abţinerea de la a asista la ea, aşteptase reacţia termidoriană pentru a~Şi afişa tradiţionalismul. Fructidorul*, schimbare bruscă şi

* A douăsprezecea lună după calendarul republican, începmd pe J° sau 19 august şi terminându-se pe 16 sau 17 septembrie (n.tr.).

neaşteptată cu orientare de stingă a Directoratului, tocmai îi dovedise că până şi omul cel mai înţelept vorbeşte uneori puţin prea devreme; considerase că până la o nouă întorsătură aerul Londrei i-ar fi mai favorabil decât cel al Parisului. Astfel, pe pământul englez s-au format „diferite straturi de exilaţi” depuse de furtunile ce băteau dinspre coastele Franţei. In 1797, Fontanes avea patruzeci de ani. Era un om voinic, „spătos ca unul de pe meleagurile de lângă Limoges”, cu dinţi de mistreţ şi un apetit prodigios. Chateaubriand a fost stupefiat constatând transformarea ideilor acestuia. „Crimele Convenţiei îl scârbiseră de libertate. Detesta ziarele, filosofările.” Chateaubriand a trebuit să recunoască faptul că Fontanes cunoştea mai bine ca el noua Franţă şi a acceptat directivele venite.

Or, ceea ce afirma Fontanes, în timp ce cei doi bărbaţi se opreau sub coroanele bogate ale ulmilor răspândiţi pe pajiştile engleze, cinau în Chelsea prin taverne singuratice sau se întorceau în Londra la căderea nopţii „sub razele palide ale stelelor înecate în ceaţă”, era că Franţa redevenea creştină sau, mai exact, că nu încetase niciodată de a fi. în secolul al XVIII-lea, două grupări de intelectuali, deiştii raţionali cu Voltaire, deiştii sentimentali cu Rousseau, combătuseră în clasele de sus catolicismul, dar poporul ţării ţinea de credinţa lui. O dovedea faptul că, din 1796, când porţile bisericilor începuseră să se întredeschidă, cucernicia părea mai puternică decât înainte de Revoluţie. Fontanes însuşi, care în intimitate rămânea voltairian, era convins că pioşenia din trecut valora mai mult decât noua credinţă. „Se impunea ca imaginaţiei umane să i se lase hrană sfântă, spunea el, dacă nu vrem ca ea sa se alimenteze cu otravă.”

Ideile lui Fontanes, o minte sănătoasă, 1-au frapat atât de mult pe Chateaubriand, încât între cei doi bărbaţi s-a înnodat, la Londra, o prietenie trainică. Fontanes îi păstrase lui Chateaubriand o amintire vie; îl regăsea „crescut cu un cot”. Judecător literar plin de gust, el a văzut în Eseu, în Natchez, în schiţaAtala, în stilul lui cu precădere, ceva nou şi puternic care avea să placă. Deşi era un scriitor neoclasic, se pare că nu-i dăduse sfaturi prea proaste lui Chateaubnand. „Lui îi datorez, spune acesta din urmă, tot ce e corect în stilul meu; el m-a învăţat să respect urechea.” Fontanes a acceptat, din partea acestui geniu presimţit, îndrăzneli pe care el nu şi le-ar fi permis. A şlefuit pe ici, pe colo câteva epitete bolovănoase, a criticat unele anglicisme, a protestat împotriva înclinaţiei excesive a lui Chateaubriand pentru neologisme, dar pe ansamblu 1-a lăudat şi 1-a încurajat. „Lăsaţi, domnilor, le spunea el celor care râdeau de emigranţi, lăsaţi, el ne va depăşi pe toţi.” Venind din partea unui scriitor pe care toţi francezii din Londra îl admirau şi-1 proslăveau, această apreciere a făcut o mare impresie. Tot Fontanes a fost cel care 1-a adus pe prietenul lui la domnul du Theil, agent al prinţilor. Deşi erau foarte săraci, contele de Provence, pretendent la tronul Franţei, şi fratele lui, contele d' Artois, angajaseră la Londra, ca şi în mai multe alte oraşe, un reprezentant însărcinat să-i grupeze pe prietenii lor şi să le încălzească zelul prin mici subvenţii. Fontanes 1-a sfătuit pe domnul du Theil să şi-1 apropie pe tânărul Chateaubriand: „într-adevăr, nu ştiu cum să-i mulţumesc domnului du Theil. Mă obligă într-o manieră atât de binevoitoare, încât mă pune în imposibilitatea de a-i dovedi toată recunoştinţa mea. îl rog să fie convins de cât sunt de sensibil faţă de bunătatea lui şi n-aş fi în stare să i-o dovedesc mai bine decât recomandându-i marea noastz'ă afacere de îndată ce va dispune de un moment liber. Natchez-ii sunt copii răi, adevăraţi sălbatici, leneşi şi prost crescuţi, de o lăcomie vorace, care se bizuie absolut pe domnul du Theil, fiindcă tatăl lor nu le-ar fi destul pentru cât sunt de cheltuitori.” Natchez-ii devoraseră şi cei câţiva ludovici trimişi de biata doamnă de Chateaubriand prin Caroline de Bedee, devenită modistă la Londra, precum şi cele câteva guinee donate ca ajutor scriitorului francez de către Literary Fund englez. Era o viaţă plină de ri, dar nu disperată. I'

Când în iulie 1798 Fontanes crezu că se poate întoarce în Franţa fără prea multe riscuri, trecând prin Hamburg, care era pentru emigranţi „un soi de purgatoriu”, îi scrise lui Chateaubriand o epistolă dintre cele mai tandre: „Dacă aveaţi nişte regrete la plecarea mea din Londra, vă jur că ale mele nu erau mai puţin reale. Aţi fost a doua persoană (prima era Joubert) în care, pe parcursul vieţii mele, am descoperit o imaginaţie şi o inimă pe potriva mea. Nu voi uita niciodată câtă consolare mi-aţi adus în exilul pe un pământ străin. Gândul meu cel mai drag şi cel mai constant, de când v-am părăsit, se întoarce spreNatchez. Ceea ce mi-aţi citit, mai ales în ultimele zile, este admirabil şi-mi va rămâne în memorie. Munciţi, munciţi, dragă prietene; deveniţi ilustru. Puteţi s-o faceţi. Viitorul vă aparţine.” Chateaubriand i-a răspuns pe 15 august: „Dacă eu sunt a doua persoană cu care aţi stabilit nişte relaţii de suflet, dumneavoastră sunteţi prima care a îndeplinit toate condiţiile ce le căutam într-un om; minte, caracter, am aflat după gustul meu şi simt că de acum înainte vă voi rămâne ataşat pentru toată viaţa.”

V. „ Geniul creştinismului”

În momentul plecării lui Fontanes, adică pe la mijlocul anului 1798, Chateaubriand nu lucra decât la modificarea lucrării Natchez, din care A tala şi Rene nu erau pe atunci decât nişte episoade; era acea epopee americană pe care o supusese aprecierilor lui Fontanes; cea pe care o citea prietenilor lui din emigraţie când îi invita la el acasă să bea un pahar de punci, era cea pe care se bizuia să-1 scoată din mizerie. Fontanes îl sfătuise însă să se ocupe de alte lucrări. Eseul demonstrase că Chateaubriand avea stofă de istoric şi de polemist. De ce nu şi-ar folosi talentul în apărarea ideilor politice şi religioase de care Franţa convalescentă era avidă? Am văzut, din concluziile la Eseu, că însuşi Chateaubriand înclina pe atunci, mai mult din raţiune clecât din pornirile lui fireşti, să dorească o reacţie. Un impuls venit din inimă avea să accelereze în curând acea frământare a spiritului.

Pe 31 mai 1798, doamna de Chateaubriand, văduvă de familie nobilă, a încetat din viaţă la Saint-Servant, în vârstă de şaptezeci şi doi de ani. O scrisoare a lui Iulie de Farcy i-a adus fiului emigrant vestea, împinsă de necazuri şi de boală să se apropie iar de o religie pe care în timpul tinereţii ei zvăpăiate n-o părăsise, ci doar o neglijase, Iulie de Farcy, pasionată ca toţi cei din familia Chateaubriand, ajunsese la o extremă austeritate. Această încântătoare şi spirituală tânără femeie, atât de mândră odinioară de umerii ei frumoşi, de poemele ei, arsese manuscrise şi panglici, purta ciliciu, dormea pe o scândură goală şi trăia cu pâine şi apă. în timpul celor treisprezece luni de închisoare, fusese un model de răbdare, de resemnare, de eroică uitare de sine. O detenţie lungă şi grea îi zdruncinase grav sănătatea. Pe moarte, ea încerca să-şi aducă fratele la idei mai apropiate de ale ei.

„Prietene, ne-am pierdut de curând cea mai bună dintre mame; îţi anunţ cu regret această lovitură funestă. Când vei înceta de a mai fi obiectul grijilor noastre afectuoase, noi vom fi încetat din viaţă. Dacă ai şti câte lacrimi a vărsat respectabila noastră mamă, din cauza greşelilor tale, cât de deplorabile păreau ele tuturor celor care gândesc şi îşi fac o profesiune nu numai din pietate, dar şi din raţiune; dacă ai fi ştiut, poate că toate acestea ar fi contribuit să-ţi deschidă ochii, să te determine să renunţi a le mai scrie; şi dacă Cerul, mişcat de promisiunile noastre, ne-ar fi permis să ne strângem laolaltă, ai fi găsit în mijlocul nostru fericirea care poate fi gustată pe acest pământ. Tu ne-ai fi adus bucurie, fiindcă nu există alta pentru noi atâta vreme cât îţi ducem dorul şi suntem îndreptăţite să fim neliniştite de soarta ta.”

Moartea mamei 1-a îndurerat profund pe Chateaubriand. Cândva o găsise „fermecătoare” cu acel amestec de zăpăceală, de poezie şi devoţiune. Revoluţia descoperise în ea calităţi mai serioase; se lipsise pe ea însăşi pentru a-1 ajuta în momentul mizeriei lor comune; îndurase, cu un curaj de sfântă, închisoarea, apoi privaţiunile. Gândul de a fi otrăvit această tristă bătrâneţe îl aducea la disperare pe fiul ei. Puţin timp mai înainte, el scrisese pe marginea exemplarului său din Eseu: „Uneori mă simt tentat să cred în nemurirea sufletului, dar apoi raţiunea mă împiedică să o admit. Să nu ne dorim deci să supravieţuim cenuşei noastre; murim cu desăvârşire, de frică să nu suferim în altă parte. Viaţa de aici trebuie să corijeze mania de a exista.” Dar a nega nemurirea sufletului într-o manieră abstractă e uşor. Problema devine cu totul alta când este vorba de o fiinţă iubită. Amintirea mamei lui o evoca pe cea a religiei în care fusese ea crescută, cea a Catedralei de la Saint-Malo şi a primei comuniuni de la Doi.

„N-am cedat nicidecum, recunosc, marilor lumini supranaturale; convingerea mea e pornită din inimă; am plâns şi am crezut.” Era sincer, dar lupta din inima lui dintre credinţă şi îndoială continua. „Când seminţele religiei au încolţit pentru prima dată în sufletul meu, mă înseninam ca un pământ virgin care, curăţat de mărăciniş, îşi poartă prima recoltă, în bătaia unui vânt aspru şi îngheţat, şi pământul se usucă. Cerul se îndură; îi trimite rouă binefăcătoare, apoi vântul aspru suflă din nou. Această alternare de îndoială şi credinţă a făcut multă vreme din viaţa mea un amestec de disperare şi de inefabile delicii.” Dragostea filială, credinţa din copilărie, tradiţia şi fidelitatea bretonă, îndemnurile prietenilor săi, spiritul timpului 1-au sfătuit în cele din urmă să adore ceea ce mintea îl determinase într-o altă vreme să trateze cu neseriozitate; teama de ridicol, probabil glumele sarcastice ale unuia ca Ginguene sau Chamfort, rezistenţa propriei lui raţiuni îl conduseseră la filosofia sceptică din Eseu. Totuşi îndemnurile lui Fontanes îi predispuseseră, prin argumente indirecte, raţiunea ca ea însăşi să dorească o victorie a inimii.

Pe când se afla astfel la o răscruce de drumuri, s-a ivit o ocazie de a apăra creştinismul, şi aceasta de pe o poziţie aproape inatacabilă. Unul dintre foştii lui prieteni, Parny, a publicat la începutul anului 1799 un poem erotic, Războiul zeilor, unde arăta în mici versuri abstracte şi plate sosirea divinităţilor creştine în Olimp, furia zeilor păgâni, luptele dintre Odin şi Jupiter împotriva Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, amorurile creştinilor şi bacantele, şi alte drăgălăşenii de acelaşi gust. Cartea i-a indignat pe emigranţii din Londra. Primind din oficiu câteva exemplare, librarul Deboffe le aruncase în foc. Chateaubriand a fost frapat de forţa ostilă a sentimentelor trezite de un text care, cu zece ani mai înainte, abia dacă ar fi şocat.

Deci Fontanes avea dreptate, şi mulţi francezi erau pregătiţi pentru o renaştere creştină. Chateaubriand nu putea să fie el însuşi poetul şi filosoful acesteia? După emoţiile provocate de moartea mamei lui, ideea cădea pe un teren favorabil, în primăvara şi vara anului 1799, el s-a gândit mult la o mică lucrare care ar fi trebuit să se intituleze: Religia creştină în raport cu poezia, fiindcă pe atunci nu se credea capabil să scrie o apărare estetică a creştinismului. Din scrisorile lui aflăm de un anume Baudus, emigrant care conducea la Hamburg un ziar pe cheltuiala prinţilor, Spectatorul din Nord. în aceste scrisori, datate din aprilie şi mai 1799, Chateaubriand îi oferise lui Baudus un scurt manuscris: „Această lucrare e foarte creştină, perfect analoagă circumstanţelor. Această lucrare e o lucrare de circumstanţă, începută la rugămintea lui Fontanes, şi un gen de răspuns la poemul bietului Parny, fostul nostru prieten, care a reuşit să se dezonoreze gratuit. Nu cred că opusculul asupra religiei nu s-ar putea vinde, din cauza numerosului partid care-1 susţine atât în afara, cât şi în interiorul Franţei.” în octombrie, Chateaubriand îl anunţă pe Baudus că lucrarea se va numi: Despre frumuseţile poetice şi morale ale religiei creştine şi despre superioritatea ei asupra tuturor celorlalte culte de pe pământ, şi că ea se va tipări la Londra, la Dulău etCie.

Fără îndoială, la început n-a intenţionat să scrie decât o broşură; însă de îndată ce s-a apucat de lucru, a simţit că deţine nu numai un mare subiect, ci şi unul potrivit cum nu se putea mai bine talentului său. „Părea că un vid imens se căsca în sufletul meu. Am fost devorat de un soi de febră tot timpul cât am scris.” Destul de inabil pentru a compune o lucrare de doctrină, unde deducţiile trebuie să se înlănţuie urmărind un plan riguros, el se simţea dimpotrivă la largul lui dacă nu era vorba decât să juxtapună „bucăţi”, unele extrase din amintiri, altele din lecturi, totul legat în învelişul unui stil original. Într-o asemenea lucrare putea insera, legate de armonia naturii şi a religiei, cele mai frumoase descrieri din călătoriile lui prin America; legate de sentimentele religioase, amintirile tinereţii lui petrecute printre preoţi, povestea lui Rene şi cea a Atalei, uşor creştinizate şi date cu titlu de exemplu; iar legate de dogmă, tot ceea ce învăţase de la Părinţii Bisericii pe timpul când, scriind Eseul, îi citea ca să-i poată combate. „Amintirea lui Charlotte străbătea şi încălzea totul şi, pentru a mă realiza, prima dorinţă de glorie îmi aprinsese imaginaţia exaltată.”

Entuziasmul şi efervescenţa lui nu-1 înşelau în privinţa calităţii muncii depuse? A încercat să le citească prietenilor din emigraţie câteva eboşe. Căldura elogiilor primite nu i-a mai lăsat nici o îndoială. Cavalerul de Panat care, pe vremea Eseului, se războise cu el, i-a scris: „Dumnezeule! Interesantă lectură am datorat în această dimineaţă bunăvoinţei dumneavoastră! Religia noastră numărase printre apărătorii ei mari genii, iluştri Părinţi ai Bisericii; aceşti atleţi mânuiseră cu vigoare toate armele raţionamentului; necredinţa era învinsă, dar numai atât nu era destul: mai trebuia arătate toate frumuseţile acestei admirabile religii; trebuia arătat cât este ea de apropiată inimii omeneşti, şi măreţele tablouri pe care le oferă imaginaţiei. Nu teologului la şcoală, ci marelui pictor şi omului sensibil i se deschide un nou orizont.”

Mai mult decât toate acestea, el ar fi vrut părerea lui Fontanes, însă corespondenţa cu acesta devenise dificilă. Ministrul Politiei l le impunea celor emigraţi alternanţe de speranţă şi teroare. Suspectat de regalism (şi nu fără temei), Fontanes trebuia să stea ascuns şi se plângea de necazurile lui. „Cetăţenei Fontanes” i-a încredinţat Chateaubriand, în august 1799, planul cărţii: „Nu-i nici un cuvânt despre politică în această lucrare care să poată împiedica vânzarea ei. E pur literară, iar noi cunoaştem bine indulgenţa manifestată de dumneavoastră faţă de autor. Credem că veţi fi mulţumită de ceea ce veţi vedea. Poate că este tot ce a făcut mai bun autorul până în prezent, ca să nu mai vorbim că lucrarea conţine pe alocuri câte ceva din Natchez, pentru a trezi în public gustul pentru această epopee a omului sălbatic.”

Câteva zile mai târziu, a aflat de moartea surorii lui Iulie, iar sfârşitul rapid al unei fiinţe atât de tinere, atât de frumoase a trezit şi i-a adâncit sentimentele inspirate de moartea mamei lui. De data aceasta îi scrise direct lui Fontanes o scrisoare în care adoptă pentru prima oară în viaţa privată un ton, pentru el nou, de moralist: „Mi-am pierdut de curând o soră pe care am iubit-o profund şi care a murit de durere în adânca sărăcie unde a surghiunit-o Cel care-i loveşte adesea pe servitorii lui pentru a-i pune la încercare şi a-i răsplăti într-o altă viaţă. Un suflet ca cel al dumneavoastră, ale cărui prietenii trebuie să fie pe cât de durabile, pe atât de sublime, se va convinge cu greu că totul se reduce la câteva zile de ataşament într-o lume unde figurile trec aşa de repede şi unde totul constă doar în a cumpăra atât de scump un mormânt. Cu toate acestea, Dumnezeu, care vedea că inima mea nu mergea pe căile greşite ale ambiţiei, nici în ticăloşiile aurului, a Ştiut bine să găsească locul unde avea să lovească, pentru că el era cel care frământase argila şi cunoştea latura tare şi cea slabă a creaţiei lui. El ştia că mi-am iubit părinţii şi că în aceasta rezida vanitatea mea: m-a lipsit de ei ca să-mi ridic ochii spre el. El va avea de acum înainte împreună cu dumneavoastră toate gândurile „ Poate că a-i pune pe acelaşi plan pe Dumnezeu şi pe Fontanes era o gafa de limbaj şi de gândire, dar sinceritatea sentimentelor trezite de moartea lui Julie nu poate fi pusă la îndoială.

Totuşi, gloria de dată recentă a lui Bonaparte sporea încrederea proscrişilor. La o lună după întoarcerea lui din Egipt la 15 brumar (9 noiembrie 1799), generalul răsturnase Directoratul şi-şi afirmase hotărârea nu de a dezavua, ci de a termina Revoluţia şi a realiza fuziunea partidelor. „De la Clovis la Comitetul salvării publice, mă declar solidar cu totul.” Ceea ce însemna că „talentele aveau cariera deschisă”, oricare ar fi fost trecutul lor politic, încă de pe acum mulţi emigranţi monarhişti, fie că sperau ca Bonaparte să devină apărătorul cauzei lui Ludovic al XVIII-lea, fie că acceptaseră ideea de a-1 servi, se întorceau şi încercau să-şi adune ceea ce mai rămăsese din averile lor. Chateaubriand o văzu astfel plecând pe prietena lui, doamna Lindsay; la rândul ei, îi chemă pe cei din familia Lamoignon să se pregătească de plecare. Avea să rămână singur la Londra? Brusca şansă de care se bucura Fontanes în cele din urmă îl hotărî. Fusese un soi de miracol. Persecutat de Fouche, Fontanes îi adresase lui Bonaparte una dintre admirabilele scrisori pe care acest om afectuos, decent şi pacifist ştia să le scrie războinicilor de al căror sprijin avea nevoie: „Glasul publicului mă înştiinţează că nu vă plac deloc elogiile. Ale mele ar părea prea interesate în acest moment pentru ca ele să fie demne de dumneavoastră, ca şi de mine. De altfel, când eram liber, înainte de 18 fructidor, s-a putut citi, în ziarul căruia îi furnizez articole, că am vorbit în mod constant despre dumneavoastră ca despre o celebritate şi despre soldaţii dumneavoastră. Nu voi spune mai mult. Istoria v-a arătat suficient că marii conducători au apărat dintotdeauna împotriva opresiunii şi a adversităţilor pe prietenii artelor şi mai ales pe poeţii a căror inimă e sensibilă şi glasul recunoscător.”

Câteva săptămâni mai târziu, Bonaparte a luat hotărârea de a combina elogiul adus lui Washington, care tocmai murise, cu ceremonia drapelelor din Egipt, în ideea de a-i linişti, printr-un elogiu adus unui erou republican, pe foştii membri ai Convenţiei, pe care Bonaparte îi tulburase. Dar el era interesat ca acest periculos panegiric să fie pronunţat de un orator plin de tact. Lui Bonaparte i-au fost propuşi: Garat, Talleyrand, Chenier, dârei i-a refuzat pe toţi şi 1-a ales pe Fontanes. Pentru ce? Citise fără îndoială mMemorialim articol al lui Fontanes despre Washington; îşi amintise, de asemeni, fără îndoială de scrisoarea primită de la acel „glas recunoscător” şi de un om care ştia să laude aşa cum se cuvenea. Dar nu mai rămăseseră până la ceremonie decât treizeci şi şase de ore, iar Fontanes, destul de indolent, era pe punctul de a refuza. Prietenul lui, Joubert, a fost cel care 1-a silit sa accepte şi i-a călăuzit norocul reieşit în întregime din acest discurs, al cărui succes a fost de proporţii, în ajun hăituit, în ziua următoare Fontanes sLa văzut căutat, sărbătorit, cultivat. Nu mai era numit altfel decât noul Bossuet*.

Imediat Chateaubriand 1-a implorat pe „scumpul şi admirabilul prieten” să nu-1 uite. Avea de gând să se întoarcă în Franţa. Fie că Fontanes i-ar fi găsit un editor, fie că ar fi intervenit pentru a fi radiat de Consul de pe lista emigranţilor, mai ales că îşi pregătea prin articole pline de căldură succesul cărţii: „în ea mi-am pus ultima speranţă. Dacă reuşesc, am ieşit din încurcătură pentru multă vreme; dacă nu, sunt un om înecat, fără scăpare.” în martie 1800, Chateaubriand a obţinut de la ministrul Prusiei un paşaport sub numele de La Sagne, locuitor din Neuchâtel. A oprit la tipografia Dulău imprimarea Geniului creştinismului, a luat cu el foile, schiţele Atalei şi ale lui Rene, a închis restul manuscriselor într-un geamantan pe care 1-a încredinţat gazdelor lui din Londra şi, pornind la drum spre Calais, „a acostat în Franţa o dată cu secolul”.

* Jacques Benigne Bossuet (1627-1704) – prelat şi scriitor francez, celebru prin predicile sale, a susţinut politica religioasă a lui Ludovic al a, combătându-i pe protestanţi (n.tr.).

Trăise şapte ani în Anglia. O şedere îndelungată, care, făcută la vârsta când caracterul şi spiritul sunt încă maleabile, avea să lase asupra lui Chateaubriand o amprentă profundă. Poeţilor englezi Gray, Young, Milton le datorează unele dintre cele mai frumoase teme ale lui; legilor engleze, respectul faţă de libertăţi şi credinţa în monarhia constituţională; moravurilor englezeşti, care îi întăriseră reţinerea lui de breton, acel aer, rezervat' care va masca violenţa pasiunilor lui. Pe durata acelui exil greu, mizeria şi umilinţele dezvoltaseră în el rebelul incorigibil, născut din poziţia lui de ultim născut, în timp ce crimele Revoluţiei şi suferinţele familiei lui îl învăţaseră limitele rebeliunii. Deşi „băiatul bun” din Plancoet şi Monchoix are în el o existenţă foarte vie şi iese pe dată din amorţeală dacă găseşte căldura unui mediu amical, el a descoperit de asemeni prestigiul care poate da frumoase suferinţe. El a învăţat să-şi facă din melancolie o pavăză împotriva durerii şi să caute vântul furtunilor pentru a împrăştia aburii plictisului. Mai mult ca niciodată, în momentul întoarcerii el este un surprinzător amestec de semeţie şi timiditate, de pasiune şi de bun simţ. Dar doctrinele pe care le apără nu mai sunt aceleaşi: în 1791, în drum spre America, el încercase în timpul traversării oceanului să „deconvertească” un englez; în 1800, el se întoarce din Anglia purtând cu el o carte ce trebuia să-i convertească pe francezi. Fapt este că, în timpul acestei sângeroase decade, atât Franţa, cât şi el au avut mult de suferit.