André Maurois — Viaţa lui Chateaubriand — Primele contacte cu Franţa

I Primele contacte cu Franţa

Paşaportul îl anunţa pe Jean-David de La Sagne, originar din Boveresse, lângă Neuchâtel, în Elveţia; bărbatul care-l prezentă jandarmilor din Calais era Fran9ois-Rene de Chateaubriand, născut la Saint-Malo, dar după o absenţă atât de îndelungată, manierele, gusturile şi judecăţile lui erau cele ale unui străin. A fost surprins de mizeria populaţiei, de saboţii ţăranilor, de femeile care munceau la câmp, de bălegar, de zgomot. Reacţii pur englezeşti, dar mai avea şi altele care ar fi putut trăda francezul şi emigrantul.

În reveriile regaliştilor emigranţi Franţa revoluţionară căpătase un aspect fabulos şi monstruos, în timp ce trăsura doamnei Lindsay îl aducea de la Calais la porţile Parisului, Chateaubriand privea plin de curiozitate castelele dărâmate, clopotniţele fără clopote, cimitirele fără cruci, sfinţii fără cap. Când Fontanes a venit să-1 ia de la doamna Lindsay pentru a-1 aduce la Paris prin bariera Etoile, a crezut că avea să coboare îirinfem. Fontanes a trebuit să-i explice că era vorba doar să coboare pe Champs-Elysees. Chateaubriand a fost surprins să audă viori, clarinete, tobe şi să vadă prin cârciumi dansând bărbaţi şi femei. Piaţa Ludovic al XV-lea, unde se ridicase ghilotina şi unde el credea că păşeşti în sânge, era liniştită şi pustie. Până şi politia părea indulgentă. Se temuse îngrozitor să nu-1 compromită pe Fontanes şi să fie el însuşi în pericol. Când s-a dus să-şi vizeze paşaportul, i s-a dat fără dificultăţi un permis de şedere elveţianului La Sagne. Ceea ce nu ştia, era că prefectul de poliţie îl şi pusese sub supraveghere, dar îl considera inofensiv. „Nu frecventează, sunau rapoartele, decât savanţi şi librari.” Opiniile lui? „Vorbeşte foarte puţin.” Manierele englezeşti au uneori şi ceva bun.

Fontanes, căruia îi scrisese din Calais: „Sosesc, scumpe şi binevoitor prieten. Vă rog să-mi căutaţi o locuinţă cât mai aproape de a voastră”, 1-a luat mai întâi la el, pe strada Saint-Honore, apoi 1-a instalat într-un mezanin, pe strada Lille. Puţin mai liniştit, Chateaubriand a prins curaj şi a început să se uite în jurul lui. Spectacolul merita osteneala. Un întreg Paris, multă vreme frămmtat, se anima din nou. „Emigrantul întors în ţară discuta liniştit cu asasinii unora dintre cei apropiaţi lui. Revoluţionarii îmbogăţiţi începeau să se mute în casele mari din foburgul Saint-Germain. Pe cale să ajungă baroni şi conţi, iacobinii nu vorbeau decât de ororile din '93, de necesitatea pedepsirii proletariatului şi de reprimare a exceselor populaţiei.” Chateaubriand abia sosise în Franţa când, pe 14 iunie 1800, repurtând victoria de la Marengo, Bonaparte şi-a consolidat autoritatea.

Ce avea să facă el cu această autoritate? Unii monarhişti mai sperau încă, naiv, că Bonaparte va accepta să fie comandantul armatei lui Ludovic al XVIU-lea. Foştii membri ai Convenţiei voiau să creadă, dimpotrivă, că Revoluţia va continua. De la Fouche la Gregoire, de la Carnot la Benedetti, erau mulţi în anturajul Consulului, iar spiritul iacobin rămânea viguros în armată, ca şi la Academie. Pe ghereta portăresei lui Ginguene, pe care Chauteabriand se dusese să-1 vadă, putu să citească: „Aici ne onorăm cu titlul de cetăţean şi ne tutuim”. Republicanismul cetăţeanului Ginguene părea intact, dar Talleyrand, Bourrienne, Roederer şi o sută alţii îl îndemnau pe Bonaparte, care-i asculta cu indulgenţă, să preia puterea personală. „Din zi în zi se desăvârşea metamorfoza republicanilor în imperialişti şi a tiraniei tuturor în despotismul unuia singur.”

Fontanes fusese pe vremuri monarhist din dragoste pentru ordine şi oroare de excese; acum aştepta de la Consul reacţia necesară. După ce acceptase subvenţiile prinţilor, devenise, în urma celebrului panegiric, funcţionar al noului regim şi-şi legase soarta de cea a lui Lucien Bonaparte. „Diavolul acela înalt, cu păr negru, dezarticulat”, miop, îndrăzneţ, distrat, jucase pe 18 brumar un rol de primă mărime. După succesul loviturii de stat, fratele lui, Napoleon, îl numise ministru de Interne, iar Lucien, care se lăuda că scrie, se înconjurase de oameni de litere. Din acel Fontanes „atât de devotat guvernului consular” făcuse un „revizor extraordinar al pieselor de teatru şi al literaturii”. Pretext pentru o bună remunerare. Fontanes îşi asigurase o legătură intimă cu familia Consulului, ajungând amantul Elisei Bacciochi, sora lui Napoleon şi a lui Lucien, persoană energică, uscăţivă şi negricioasă ca toţi din familia Bonaparte şi care făcea onorurile casei lui Lucien. Pe „această femeie admirabilă”, prietena prietenului său, se bizuia Chateaubriand ca să fie radiat de pe lista emigranţilor şi să-şi poată regăsi starea civilă.

„ îndatoritor şi tenace, Fontanes căuta de multă vreme un editor pentru Geniul creştinismului şi-1 găsise pe librarul Migneret, care promisese să-i dea un avans autorului şi să-1 ajute sa trăiască în aşteptarea succesului cărţii, revăzute de Chateaubriand la sfaturile lui Fontanes, fiindcă „nu poţi scrie cu măsură decât în patrie”, în ciuda avansului, viaţa îi rămânea dificilă. Chateaubriand către Fontanes: „Vă rog să-mi faceţi două servicii: Daţi-mi mai întâi câteva cuvinte pentru doctor, încercaţi apoi să-mi împrumutaţi douăzeci şi cinci de ludovici. Am primit veşti proaste de la familia mea şi nu ştiu cum aş putea face să aştept vremuri mai bune datorită lui Migneret. E dur să fiu neliniştit din cauza propriei vieţi, în vreme ce termin opera Domnului. Dreaptă şi frumoasă Revoluţie! Au vândut totul. lată-mă ca atunci când am ieşit din pântecele mamei, fiindcă până şi cămăşile mele nu sunt franţuzeşti. Ele provin din mila altui popor. Dacă puteţi, daţi-mi o mână de ajutor, dragă prietene. Douăzeci şi cinci de ludovici îmi vor permite să trăiesc până la publicarea căiţii ce-mi va decide soarta. Atunci ea va plăti totul, dacă asta-i voia Domnului care, până în prezent, nu mi-a fost prea favorabilă.” Pentru un scriitor evlavios tonul era ciudat de arogant.

Din partea familiei, nici o speranţă. Doamna de Marigny, cea mai mare dintre surorile lui, deşi destul de reticentă cu privire la „neisprăvitul de frate-său”, îl căutase şi-1 găsise nu fără bătaie de cap pe elveţianul La Sagne. Ea îl înştiinţase că toţi din familia Chateaubriand erau ruinaţi; că Lucile, după ce se măritase cu un bătrân cavaler de Caud, guvernatorul fortăreţei Fougeres, îşi părăsise soţul, ajunsese văduvă şi rămăsese aproape fără nici un fel de resurse; în sfârşit, bietei Celeste, după lichidarea moştenirii Buisson de La Vigne, îi rămăsese doar un capital de douăzeci de mii de livre, de pe urma căruia trăia la Fougeres, aşteptând ca miticul şi invizibilul ei soţ s-o cheme alături de el. Singur Fontanes îşi scoase prietenul din încurcături în toată această întreagă perioadă. Fontanes era afectuos, îndatoritor, iar Geniul creştinismului servea unuia dintre cele mai dragi proiecte ale lui, care consta în restaurarea Bisericii romane şi în punerea în serviciul Consulului – şi a păcii interioare – a unui cler ce se bucura în Franţa, în ciuda Revoluţiei, de un imens prestigiu.

Numeroase indicii îi permiteau să spere că Bonaparte va fi favorabil acestui proiect. Fără îndoială, el fusese deist î la Rousseau, ca aproape toţi cei ai timpului său; se căsătorise civil; în Egipt o făcuse pe musulmanul; totuşi fusese educat în spirit creştin şi îşi aducea aminte de aceasta, catolicismul în special apărându-i ca un principiu al ordinii. Socotind ca periculoase meditaţiile metafizice ale ideologilor, el admitea că numai dogmele imuabile li s-ar fi putut opune. „Religia, spunea el, este vaccinul imaginaţiei.” în acelaşi timp era de părere că ceremoniile catolice înfrumuseţau şi îmblânzeau viaţa unui popor. Ar fi înţeles, dar n-ar fi subscris acestei scrisori a lui Fontanes către Lucien: „Nici un cult, nici un guvern. Pentru o armată victorioasă nu cunosc un aliat mai bun decât în persoana celor care dirijează conştiinţele în numele Domnului. Văd că niciodată cuceritorii abili nu s-au învrăjbit cu preoţii. Ei pot fi deopotrivă consultaţi şi folosiţi. Orice s-ar spune, asta este o filosofie bună; poţi râde de auguri*, dar e bine să mănânci împreună cu ei găinile sacre. Este ceea ce gândeau Cicero, Pompei şi Cezar, care se intitulase pontif suprem. Toţi aceşti bărbaţi sunt dintr-o familie cu dumneavoastră, care a moştenit marile lor calităţi, şi care trebuie imitaţi în toate.”

Cinismul este întotdeauna oportunist. Mult prea grav şi abil ca să ţină seamă de astfel de sfaturi, Bonaparte era destul de realist ca să înţeleagă că Franţa rămânea creştină şi catolică. Pe 5 iunie 1800, în armata Italiei, primindu-i pe preoţii din Milano, le spusese; „Nici o societate nu poate exista fără morală şi nu există o morală sănătoasă fără religie. Numai religia poate conferi Starului un sprijin ferm şi durabil. O societate fără religie e ca o corabie fără busolă. Franţa, care a învăţat din suferinţe, în sfârşit a deschis ochii. Ea a recunoscut că religia catolică era precum o ancoră care doar ea singură ar fi putut să-i confere stabilitate în tulburări.” După Marengo, pe 18 iunie, le scrisese consulilor: 'Azi, în pofida a ceea ce ar putea spune ateii noştri din Paris, mă duc cu tot fastul la Te Deum-ul celebrat în Catedrala din Milano'.

* Preot despre care se credea că poate prevesti viitorul după zborul, cmtecul sau măruntaiele păsărilor (n.tr.).

c * în fine, emisarilor regalişti: „Religia, eu o voi reabilita, nu pentru voi, ci pentru mine”.

Fontanes şi Chateaubriand erau deci îndreptăţiţi să spere în bunăvoinţa stăpânului, dar aveau temeiuri puternice să se teamă de ostilitatea iacobinilor care, încă puternici, nu erau oamenii care să se lase eliminaţi fără luptă. In parte pentru a-i ţine la respect, Lucien resuscită vechiulMercure de France, dându-i-1 ca director pe Fontanes. NoulMercwre îşi propunea „să distrugă, prin idei şi un stil modern, acele urme de barbarie pe care influenţa lui 15 brumar le şterge zi de zi în legile revoluţionare”. Aşadar, lăsând la o parte prietenia, directorul lui avea raţiuni doctrinare pentru a anunţa şi prelua Geniul creştinismului. De la primul număr, într-i în articol unde o ataca pe doamna de Stael, Fontanes pomenise, în post-scriptum, de o carte „căzută din întâmplare în mâinile lui” ce trata frumuseţile religiei, într-un nou articol din noiembrie, el aprecia Geniul creştinismului ca fiind „o lucrare ce va pune. poate, capăt disputelor literare dintre filosofi şi partizanii religiei”.

Către sfârşitul anului 1800, partidul reacţiunii religioase şi politice a pierdut simţul posibilului şi a dorit o evoluţie prea rapidă. Neliniştit pentru viitorul clanului Bonaparte, Lucien a făcut imprudenţa de a anunţa în acelaşi timp restabilirea vechii religii şi instaurarea unei noi dinastii. Convinşi că vor găsi un ecou în armată şi în o parte a opiniei publice, foştii iacobini au protestat, dezlănţuindu-se împotriva lui Lucien. Nemulţumit de această stângăcie, Bonaparte şi-a exilat fratele în Spania. Iată-1 deci pe Fontanes silit să se dea la fund. în vijelia stârnită Chateaubriand s-a oferit să-şi acopere prietenul şi patronul. El a fost acela care, mMercure, numărul din luna decembrie, şi-a asumat sarcina de a-i răspunde doamnei de Stael, care protestase împotriva criticilor aduse de Fontanes. Contemporanii i-au reproşat lui Chateaubriand virulenţa acelui articol, dar noi vedem în el m^1 curând un amestec, destul de neplăcut, de apologetică şi de publicitate personală., Nu uitaţi că pasiunea mea este de a-1 vedea pe lisus Hristos pretutindeni, aşa cum doamna de Stael vede perfectibilitatea. Ceea ce vreau să vă spun în această scrisoare e extras în parte din cartea mea asupra frumuseţilor religiei creştine.” Chateaubriand semna: autorul Geniului creştinismului. Dar cartea lui era departe de a fi terminată. Pentru ca el să găsească tonul potrivit şi pentru ca un pamflet împotriva lui Parny să devină epopeea catolicismului francez, era nevoie de intervenţia unui grup care să-1 poată face să trăiască pe acest tânăr în climatul grav, de nobleţe morală şi de cultură necesar naşterii operei lui.

/. Mica societate – „Atala”

Mai înainte de a-1 înfflni pe Chateaubriand, cel mai bun prieten al lui Fontanes fusese Joubert. De îndată ce a fost posibil, Fontanes i-a apropiat pe cei doi bărbaţi. La sfârşitul anului 1800 Joseph Joubert avea patruzeci şi şase de ani. Era un literat cu un gust rafinat, dar care nu publica nimic „pentru că îşi făcuse o idee de perfecţiune care-1 împiedica să termine ceva”. Avea prea multă subtilitate ca să nu cadă în preţiozitate, atunci când scria, şi prea multă fineţe ca să nu observe. Despre propriile lui cugetări spunea că erau visele unei umbre. Destul de bogat ca să trăiască la largul lui, îşi petrecea cea mai mare parte a anului la ţară, în Villeneuve-sur-Yonne, citind şi recitind cărţile lui preferate care mergeau de la Plafon la doamna de Sevigne şi de la Vergiliu la Bernardin de Saint-Pierre; le clasase pe familii spirituale, smulgea paginile care nu-i plăceau, le acoperea cu semne misterioase pe cele ce-i plăceau şi, când se sătura de citit, lustruia cu atenţie pielea în care erau legate cărţile. Modestia şi imensa lui cultura îi asigurau acea Precizie-a judecăţilor la care se puteau aştepta doar scriitorii ce-şi neglijau în bună măsură opera pentru a acorda celei a altora ° atenţie pasionată. Era confidentul cel mai delicat şi criticul cel ruai subtil al timpului său, dar faptul nu era cunoscut decât într-un cerc restrâns de prieteni entuziaşti. O femeie spusese despre el „că avea aerul unui suflet care a întâlnit din întâmplare un corp şi care încearcă să evadeze din el cum poate”. Aprecierea i-a plăcut; poate că s-ar fi cuvenit a adăuga că sufletul, surprins de acea întâlmre, acorda suferinţelor trupeşti cam prea multă importanţă. Joubert îşi petrecea viaţa crezându-se bolnav. „Mereu îşi schimba regimul şi dieta, trăind într-o zi cu lapte, într-alta cu carne tocată.” Cu o inimă tot atât de înfrigurată, pe cât de frugal îi era stomacul, prefera vâlvătăilor iubirii blândeţea prieteniilor sentimentale. „Eu sunt, spunea el, ca acele harpe eoliene care scot câteva sunete frumoase, dar nu execută nici o arie.” Ştiinţa şi cunoştinţele lui îi asigurau admiraţia prietenilor; maniile şi originalitatea lui le câştigau afecţiunea. Până şi oamenii de litere îi treceau cu vederea infailibilitatea gustului pentru că uşorul lui ridicol tempera strălucirea spiritului.

Între Joubert şi Chateaubriand, simpatia a fost subită. „Domnul Joubert, scria Chateaubriand, avea o priză extraordinară asupra inimii şi, când te acapara, imaginea lui rămânea ca un fapt, ca o idee fixă. Marea lui dorinţă era să trăiască în linişte, dar nimeni nu fusese atât de tulburat ca el. Se supraveghea pentru a-şi domina emoţiile pe care le considera dăunătoare sănătăţii. Era un egoist care nu se ocupa decât de alţii.” Cât despre Joubert, după primele pagini ale lui Chateaubriand, ce-i fuseseră supuse aprecierii, el a recunoscut un mare scriitor. „Sălbaticul ăsta mă farmecă, spunea el. Trebuie spălat de Rousseau, de Ossian, de ceţurile Tamisei, de revoluţiile antice şi moderne, şi trebuie să i se lase crucea, misiunile, apusurile de soare în plin ocean şi savanele Americii; şi atunci veţi vedea ce poet vom avea pentru a ne purifica de rămăşiţele Directoratului, aşa cum Epimenide, prin riturile şi versurile lui, îi purificase odinioară pe atenieni de ciumă.”

Se împleteau frumoase lanţuri de prietenie. Aşa cum Fontanes îi dăduse lui Chateaubriand, prin Joubert, tot ce avea mai de preţ, Joubert, la rândul lui, 1-a dus pe minunatul Sălbatic spre fiinţa pe care o iubea cel mai mult pe lume, în persoana doamnei de Beaumont. Pauline de Beaumont, fiica domnului de Montmorin, ministru al lui Ludovic al XVI-lea, nutrise pentru tatăl ei acea admiraţie fără rezerve care uneori le face reticente faţă de mariaj pe fiicele oamenilor de talent. Fusese totuşi măritată, la optsprezece ani, cu un conte de Beaumont, nedemn de ea în adevăratul înţeles al cuvântului. Cuplul se despărţise aproape imediat, iar Pauline şi-a reluat funcţia de secretară pe lângă tatăl ei. Apoi, Revoluţia a răvăşit această viaţă ca pe cea a multor altora. Domnul de Montmorin, închis în temniţa la Force, a pierit în timpul masacrelor din septembrie. Doamna de Montmorin şi copiii ei se refugiaseră la castelul din Passy, la verii lor Serilly.

Acolo, în 1794, trei briganzi au venit să caute familia pentru a o duce la ghilotină. Se povesteşte că refuzaseră s-o ia pe Pauline de Beaumont pentru că scuipa sânge; dar sângele n-ar fi putut să-i sperie pe asemenea oameni, pur şi simplu ea nu figura pe lista lor. Rămasă singură, ea a părăsit castelul şi a plecat să trăiască într-o cocioabă împrumutată de un ţăran. Atunci, Joubert, a cărui casă era în apropiere şi care auzise vorbindu-se de nenorocirile acestei tinere temei, a venit s-o vadă, a fost încântat de inteligenţa ei şi i-a ajuns prieten, confident şi îndrumător al lecturilor. Nu încape nici o îndoială că Joubert, în felul lui, se îndrăgostise de doamna de Beaumont, dar acest spirit rătăcit într-un corp se mulţumea cu umbra unei iubiri ca şi cu umbra unei glorii. El nu-şi dorea favoruri mai intime, decât să i se permită să aleagă cărţi, pe care Pauline de Beaumont le păstra într-o firidă; obţinu aceste favoruri. Alţii obţinuseră de la ea daruri mai carnale, în timpul Directoratului, ea împărtăşise abandonul natural al atâtor tinere femei brusc eliberate de Teroare. „Doamna de Beaumont e o franţuzoaică adevărată, totul sau nimic, potrivit timpului sau Persoanei”, scrisese elveţianul Charles de Constant. Bolnavă de Piept, întotdeauna uşor febrilă, ea dovedea senzualitatea disperată a fiinţelor care-şi simt viaţa ameninţată, în privinţa bărbaţilor, se ataşa mai mult de merite decât de frumuseţe. Andre Chenier, Francois de Pange nu-i fuseseră amanţi, ci prieteni. „Ea însăşi, scria Joubert, aducea mai mult cu o Muză decât cu o Graţie, şi încă şi mai mult cu acele figuri din Herculanum care pluteau fără zgomot prin aer abia învăluite de un corp.” Părea să fie alcătuită, spunea un alt prieten, Chenedolle, din elemente ce tindeau să se despartă şi să fugă fără încetare. Ea îmbina această fragilitate cu un curaj, o fermitate a spiritului şi o judecată surprinzătoare. Unul dintre admiratorii ei îi dăduse această deviză: Un nimic mă agită; nimic nu mă zguduie„. Către sfârşitul lui 1800, doamna de Beau-mont s-a reîntors la Paris, locuind pe strada Neuve-du-Luxem-bourg, într-un apartament cedat de prietenul ei Etienne Pasquier, nu departe de Joubert, care stătea pe strada Saint-Honore. Imediat în jurul ei s-a format o mică societate infinit de agreabilă. „Fericirea de a se regăsi după atâţia ani de constrângere făcea totul posibil. Erau iertate nuanţele, divergenţele de opinii care n-ar fi fost nicidecum suportate înainte de 1791.„ Cu inima erau monarhişti, dar manifestând o dorinţă de odihnă şi de pace care excludea ranchiuna şi ura; era admirat Bonaparte, care îi dădea doamnei de Beaumont dovezi de „încmtare„, şi despre care Joubert spunea: „E un rege interimar admirabil. Fără el nu s-ar mai putea simţi nici un entuziasm pentru ceva viu şi puternic. Graţie lui admiraţia a apărut din nou şi bucură pământul întristat.”

S-a întâmplat ca tocmai în acest salon atât de delicat, unde totul se petrecea cu glasul în surdină, unde conversaţia lui Joubert şi a doamnei de Beaumont, dialog al umbrelor, dădea tonul, unde nuanţele nuanţelor erau imediat sesizate şi unde doamna de Stael, veche prietenă a lui Pauline, apărea „ca un vârtej”, Joubert să-şi aducă, imprudent, Sălbaticul. Doamna de Beaumont văzu intrând „un breton scund, disproporţionat, cu umerii ridicaţi, un cap puternic, înfundat, foarte frumos, dar evident făcut pentru un alt corp, maniere puţin cam afectate, un surâs fermecător”. De îndată ce el începu să vorbească, „originalitatea frumoaselor lui idei prompte„, glasul plăcut, graţia legendei melancolice cu care ştia să se învăluie o cuceriră într-o clipă pe această femeie „sensibilă faţă de merit„. Când a citit în salonul ei câteva fragmente din Atala şi Geniul creştinismului, ea a definit printre primii ceea ce era senzual şi voluptuos în stilul lui., Stilul domnului de Chateaubriand mă face să încerc un soi de frison de dragoste; el cântă la clavecin pe toate fibrele mele.” Cu dragă inimă ar fi spus despre el ceea ce prietenul ei Joubert spusese despre Rousseau: „Nici un bărbat n-a reuşit mai bine să creeze impresia cărnii care atinge spiritul şi deliciul mariajului lor”.

Cât despre Chateaubriand, el credea ca mulţi alţii că doamna de Beaumont avea mai curând aerul unei Muze decât al unei Graţii. Avea înfăţişarea mai degrabă urâtă decât frumoasă, mărturiseşte el, dar îi face un portret interesant care-i explică farmecul: „Chipul îi era slăbit şi palid; ochii ei ca migdalele ar fi aruncat poate o sclipire prea puternică dacă o extraordinară suavitate n-ar fi stins uşor această privire făcând-o să strălucească languros, aşa cum

0 rază de lumină devine mai blândă când străbate cristalul apei. Caracterul ei denotă un soi de rigiditate şi de nerăbdare care răspundea forţei sentimentelor şi răului interior încercat de ea. Suflet elevat, curaj uriaş, era născută pentru lumea din care spiritul

1 se retrăsese de bunăvoie şi din nefericire. Dar când un glas prieten chema afară această inteligenţă solitară, ea venea şi-ţi spunea câteva cuvinte aduse din cer. Extrema slăbiciune a doamnei de Beaumont o făcea să vorbească încet şi această încetineală emoţiona.”

Involuntar te duce gândul la cântecul mătuşii Boisteilleul: „Un uliu iubea o pitulice.” Ce ravagii n-ar fi putut să facă o pasăre de pradă în salonul albastru, blând luminat de o singură lampă, de pe strada Neuve-du-Luxembourg? Şi ce frisoane nu vor fi agitat sufletul înfrigurat al lui Joubert când vântul pasiunii a spulberat brusc sentimentele tandre şi languroase pe care le cultivase Pauline de Beaumont? S-a ferit să fie gelos pe Chateaubriand, puţin pentru că aşa ceva ar fi putut să fie periculos pentru sănătatea lui şi mult pentru că era prea fin ca să fie nedrept, dar a suferit, judecat, regretat, şi într-o zi tristă a notat în carnetul lui: „Despre doamna de Beaumont. Simţurile ieşite la suprafaţă. Nimic retras în sine. Prea goală.” Uliul răpise o pradă care consimţea. O prietenie atrăgând alta, mica societate se extindea. Chateaubriand adusese un poet, Chenedolle, la fel ca şi el, întors din emigraţie, cu care îi plăcea să se întâlnească într-o cafenea de pe Champs-Elysees, unde cântau privighetori în colivie, ca să discute despre marile proiecte literare nutrite de amândoi. Acest Chenedolle era atât de trist încât, atunci când se apropia de o fereastră, prietenii credeau că are de gând să se arunce. Din pricina expresiei lui sumbre şi a umorului negru, mica societate îl boteză: Corbul din Vire (oraşul lui natal); Chateaubriand era ilustrul Corb al Cordilierilor şi uneori Pisica; un tânăr Gueneau de Mussy – Micul Corb. Doamna de Beaumont era Rândunica, Fontanes – Mistreţul, Joubert – Cerbul, din cauza vieţii lui trăite prin codri. Femeile care frecventau acest salon: doamna de Vintimille, doamna Hocquart, doamna de Saussure, se dovedeau demne de nişte interlocutori ca Bonald, Pasquier, Joubert şi Mole. „în această mică societate se regăseau bonomia unită cu celebritatea şi poate că era singura adunare din Paris unde, fără premeditare, a lăuda ceea ce merita să fie lăudat devenise o ocupaţie asiduă.”

Aşa se face că în curând, lansarea Vrăjitorului deveni o preocupare de căpetenia a întregului grup. După triumful lecturilor sale, Chateaubriand, avid de glorie, trepida. Dar publicarea Geniului creştinismului la începutul anului 1801, în plină contraofensivă a filosofilor, ar fi fost o nesăbuinţă. Cei mai înţelepţi dintre prietenii lui 1-au sfătuit să desprindă episodul Atalei care, inofensiv politic şi sentimental emoţionant, nu putea surni aceleaşi furii şi trezea gustul cititorilor.

Era „micul balon de încercare, lansat înaintea celui mare, pentru a sonda starea atmosferei”, şi nu a fost lansată decât o Atala revăzută, epurată de filosofia lui Rousseau şi creştmizată cum se cuvenea operei unui viitor restaurator al religiei. Fontanes însuşi a supravegheat această punere la punct şi 1-a îndemnat pe Chateaubriand să rescrie cuvintele părintelui Aubry în faţa patului de moarte al Atalei. „Nu-i bine; scrie asta din nou.” La fel de docil cum fusese pe vremuri cu surorile lui, Chateauoriand 1-a ascultat. O prefaţă, prudentă şi mincinoasă, explica de ce această mică lucrare preceda marea carte anunţată. Pretextul avansat era pierderea unui pachet de corecturi şi teama himerică de plagiat. Motivul real era cu mult mai simplu: era vorba doar de nerăbdarea autorului. Unui prieten cu care cina, în ajunul publicării cărţii, într-o cafenea de pe Champs-Elysee, i-a spus: „Soarta mea se hotărăşte mâine. Rămân un amărât sau mă înalţ în nouri.”

Doamna de Beaumont era neliniştită; Jouberî îi dădea asigurări cu autoritatea unui gust infailibil: „Nu vă împărtăşesc câtuşi de puţin temerile, fiindcă ceea ce este frumos nu poate să nu placă; în lucrarea aceasta există o Venus, celestă pentru unii, pământeană pentru alţii, dar făcându-se simţită de toţi. Un farmec, un talisman care depinde de mâna muncitorului. El îl va fi găsit peste tot, pentru că el a modelat totul şi peste tot unde va îi acest farmec, această amprentă, acest caracter, acolo va fi şi o plăcere ce va satisface spiritul. Aş vrea să am timp să vă explic toate astea şi să vă fac să le simţiţi, pentru a vă alunga grijile. Dar astăzi nu pot să vă acord decât un moment, şi nu vreau să amân a vă spune cât de puţin rezonabilă sunteţi în neîncrederea dumneavoastră. Cartea este gata şi, prin urmare, momentul critic a trecut. El va reuşi, fiindcă este Vrăjitorul.”

Joubert a avut dreptate, iar reuşita a depăşit toate aşteptările. 5, De la publicarea Atalei, spunea autorul, datează vâlva pe care am făcut-o în lume. Am încetat să mai trăiesc prin mine însumi, iar cariera publică a început. După atâtea succese militare, un succes literar părea o minune. Lumea era flămândă.”^4to/a sau Iubirea celor doi sălbatici în pustiu a cucerit în câteva zile foburgul Saint-Germain, Tuileries, Franţa, şi, în cele din urmă, Europa. Curând hanurile căruţaşilor erau împodobite cu gravuri în roşu, verde şi albastru reprezentându-1 pe Chactas, pe abatele Aubry şi pe fiica lui Simaghan. în cârciumile de pe chei, Chateaubriand şi-a regăsit personajele în ceară, în timp ce într-un teatru de bulevard o vedea pe sălbatica lui gătită cu pene de cocoş. Parodii şi caricaturi, asta era gloria.

De ce atâta vâlvă pentru o cărticică? Succesul fusese minunat pregătit de articolele lui Fontanes, Peltier, de lecturile publice din Londra şi Paris. Opinia dorea ca gloriei noii Frânte să-i corespundă o literatură originală. Şi ce putea fi mai nou decât acele fraze cu o muzică încă nemaiauzită în Franţa: „Noaptea era sublimă. Geniul aerului îşi scutura pletele albastre, îmbălsămate de mireasma pinilor, şi respirai uşorul miros de ambră exalat de crocodilii culcaţi sub tamarinii fluviilor”, sau descrierea lui Meschacebe cu care începe cartea, toată înconjurată de trandafiri galbeni, de şerpi verzi, de bâtlani albaştri, de flamingo roz şi de văluri aurii? într-un timp al marilor evenimente, al marilor suflete, literatura se întorcea în sffrşit la zugrăvirea marilor sentimente. Chateaubriand îl citise mult pe Homer şi Biblia. Ar fi fost periculos dacă ar fi încercat să le copieze procedeele de compoziţie (dar acest pericol avea să apară mai târziu), ^4to/a însă nu imitase decât nobila lor simplitate a liniilor. Poate că i s-ar fi putut reproşa o înclinare prea puternică pentru tablourile de efect şi o nevoie de a plasa, în capul fiecăruia dintre paragrafele lui, câte o statuie maiestuoasă sau surprinzătoare. Dar aceste „efecte” într-o oarecare măsură dorite ar fi şocat mai mult dacă Chateaubriand, cu o nesfârşită artă ce avea să-1 impresioneze pe Joubert, n-ar fi înecat imaginile prea izbitoare în bruma luminoasă a cuvintelor imprecise. „Când briza vine să însufleţească toate aceste singurătăţi, să clatine toate acele corpuri plutitoare, să topească toate acele volume în alb, azuriu, verde, roz, să amestece toate culorile, să adune toate murmurele, atunci din adâncurile pădurilor răzbesc asemenea zgomote, înaintea ochilor se perindă asemenea lucruri, încât aş încerca zadarnic să le descriu celor care n-au străbătut acele întinderi primitive ale naturii.” Simţiţi ce confuză grandoare adaugă bietul cuvânt lucruri întregului tablou ce-1 precede?

Magicianul ştia să îmbine cu o precizie incomparabilă din sfânta încântare a virtuţilor creştine şi a poeziei arzătoare şi senzuale a Bibliei amintirile, mereu puternice în sufletul occidental, ale farmecelor antice şi ale vrăj ilor păgâne. Abatele Morellet se întreba pentru ce, la Chateaubriand, lunii îi place să povestească bătrânilor stejari marele ei secret al melancoliei; fiindcă luna asta era femeie, zeiţă, şi apărea din Vergiliu ca „geniul aerului” al poeţilor din Orient. Cartea a fost atacată cu furie şi apărată cu pasiune. Bătrânii iacobini, „fii ai lui Voltaire”, râdeau de aceste imagini prea colorate, de acei sălbatici cucernici şi de jurămintele părintelui Aubry. Mărie-Joseph Chenier, în satira noilor sfinţi, îl ridiculiza dur pe Massillon-ul pustiului: O, teribilă Atala! Amândoi îmbătaţi alergăm, tu şi eu, Să gustăm plăcerile liturghiei lui Dumnezeu.

Dar „Franţa încetase să mai râdă”. După atâtea suferinţe ea aprecia o gravitate a tonului care se potrivea seriozităţii amintirilor ei, iar ostilitatea criticilor nu făcu decât să sporească entuziasmul admiratorilor. „Toate acestea nu făceau decât să crească răsunetul apariţiei mele. Iubeam gloria ca pe o femeie, ca pe prima mea dragoste. Totuşi, fricos cum eram, spaima îmi egala pasiunea. Sălbăticia mea firească mă făcea umil în mijlocul triumfului. Mă ascundeam de strălucirea mea. Mă plimbam ferit de lume, căutând să sting aureola cu care îmi era încununat capul. Când înălţimea tttea cina pe câţiva bani în Cartierul Latin, ea înghiţea cu noduri, stânjenită de privirile al căror obiect se credea. Mă contemplam, „ni spuneam: „Şi totuşi, eşti tu, creatura extraordinară, care mănânci de parcă ai fi alt om.„ Atunci veniră să se înghesuie în jurul meu, împreună cu tinerele femei care plâng când citesc romane, mulţimea creştinilor şi a celorlalţi nobili entuziaşti al căror suflet face sângele să palpite. Tinerele de treisprezece şi paisprezece ani erau cele mai periculoase, fiindcă, fără să ştie nici ce vor, nici ce aşteaptă de la tine, îţi combinau cu seducţie imaginea cu o lume de panglici şi flori. Eram îngropat sub un morman de bilete parfumate. Dacă aceste bilete n-ar aparţine astăzi unor bunici, m-aş simţi încurcat să povestesc cu modestia cuvenită cum era disputat un cuvânt scris de mâna mea, cum se smulgea un plic adresat de mine şi cum, cu obrajii îmbujoraţi, era ascuns, aplecând capul sub vălul căzând al unor plete lungi.” Doamna de Stael însăşi, deşi înspăimântată de pericolul reprezentat de ideile perfectibilităţii umane ale acestui tânăr campion al trecutului care o atacase destul de perfid, deveni prietena lui; nu putea rezista la atâta glorie şi împingea gustul vână-torii de lei până la voluptatea de a se lăsa devorată. De altfel Chateaubriand şi ea manifestau aceeaşi anglomanie. în curând el ajunse Dear Francis, în timp ce el îşi termina scrisorile prin: God bless you*. Este foarte adevărat că ea era prietena lui Fouche şi putea fi utilă în demersurile pentru obţinerea faimoasei radieri, acum mai necesară ca niciodată, de vreme ce semnase o carte cu numele lui.

La doamna de Stael, a văzut-o într-o zi pe cea mai frumoasă femeie de pe acele vremuri, doamna Recamier. Ii şi fusese prezentat acesteia de către Christian de Lamoignon. Dar „sălbaticul ieşit din pădurile lui” nu îndrăznise nici să ridice ochii asupra acelei femei înconjurate de adoratori. După publicarea Atalei, într-o dimineaţă, când doamna de Stael îl primise pe Chateaubriand în timp ce camerista termina s-o îmbrace, deodată şi-a făcut apariţia doamna Recamier, înveşmântată într-o rochie din mătase albă. „Răspundeam cu greu fără să-mi pot desprinde

* Dumnezeu să vă binecuvânteze (limba engleză în original) (n. tr.)- ochii de la doamna Recamier. Mă întrebam dacă vedeam portretul candorii sau al voluptăţii. Nu inventasem niciodată ceva asemănător şi mai mult ca oricând mă simţeam descurajat; admiraţia mea îndrăgostită se schimbă în venin îndreptat împotriva mea. Cred că rugam Cerul să îmbătrânească acest înger, să-i mai ia din divinitate pentru a pune între noi o distanţă mai mică. Când visam la Sylphida mea, îmi atribuiam toate perfecţiunile ca să-i plac; când mă gândeam la doamna Recamier, o lipseam de toate farmecele ca s-o apropii de mine; era limpede că iubeam realitatea mai mult decât visul.” Doamna de Stael a vorbit mult; doamna Recamier s-a ridicat fără să fi spus nimic; Chateaubriand avea s-o revadă doisprezece ani mai târziu. Cât de surprins ar fi fost dacă în 1802 vreun Cagliostro* i-ar fi prezis că acea frumuseţe virginală, acum oarbă şi bătrână, va fi aproape singură lângă patul lui de moarte.

/. „ Te Deum laudeamus.”

Micul balon Atala sondase curenţii şi demonstrase că aceştia erau favorabili. Chateaubriand îşi dorea acum să lanseze cât mai curând posibil marea lui operă. Dar pentru această acţiune, unde era în joc soarta lui, mai era nevoie să-şi atragă toate şansele de partea lui. Or, în acea primăvară a anului 1801, consilierii lui politici şi literari, Fontanes şi Joubert, încă mai recomandau prudenţă, în privinţa intenţiilor lui Bonaparte nu mai încăpea nici o îndoială. „Politica mea, repeta el sub mii de forme, constă în a-i guverna pe oameni aşa cum vrea marea majoritate să fie guvernată.” Că în Franţa această mare majoritate dorea să-şi regăsească vechea religie, Primul-Consul era convins. Dar

* Giuseppe Balsamo, conte de Cagliostro, născut în 1743 şi mort în 1794 în închisoarea pontificală din Sân Leo – aventurier italian, medic, adept al ocultismului, se compromisese în afacerea colierului Mariei-Antoaneta (n. tr.).

opoziţia se anunţa sălbatică. Filosofii din Academie turbau să-1 vadă pe colegul lor Bonaparte „ducând Republica spre religie”. în armată, generalii anticlericali se străduiau să-i incite pe grenadieri. Neliniştită, doamna de Stae'l şi-a alertat prietenii: „Nu aveţi timp de pierdut; mâine tiranul va avea patruzeci de mii de preoţi în slujba lui.” Dacă mai adăugăm dificultăţilor acestei campanii, încetineala negocierilor cu Roma, rezistenţa opusă de Talleyrand şi cea a lui Fouche, e lesne de înţeles că dispoziţia lui Bonaparte făcea salturi destul de bruşte. Fontanes suporta consecinţele indirecte şi, prin el, Chateaubriand. La Londra, Peltier constata că succesul Atalei, dând alarma printre filosofi, declanşase o reacţie. „Ne temem mult ca onestul domn Chateaubriand să nu fi fost în toate acestea păcălit şi să nu fie victima unei cabale orgolioase şi perfide.”. P<? /^/Jera un cuvânt superb; probabil că Chateaubriand 1-a invidiat pe Peltier.

Oamenii sunt atât de naiv fericiţi de succesele lor, încât îşi închipuie că această bucurie ar trebui să fie împărtăşită de toţi. Invidia, critica, rezistenţa însăşi îi ofensează ca o nedreptate. După triumful A talei, Chareaubriand s-a simţit rănit, indignat de inevitabilul reflux al opiniilor şi imediat ar fi vrut „să plece şi să moară pe meleaguri străine”. Pe urmă a luat o hotărâre mai înţeleaptă, să supravieţuiască în Franţa şi, aşteptând ca vântul să-şi schimbe direcţia, să perfecţioneze Geniul creştinismului. Sub influenţa serioasă a lui Joubert şi a doamnei de Beaumont, întrevedea acum mai clar măreţia destinului său, de a realipi Franţa, trecând peste Revoluţie, la îndelungata ei tradiţie creştină. Doamna de Beaumont, care tocmai închinase o casă în Savigny-sur-Orge, pentru a-şi petrece vara anului 1801, s-a oferit să-1 găzduiască în timp ce lucra; el a acceptat. Era un fel de afişare a legăturii lor, dar Pauline de Beaumont era liberă, întotdeauna fusese curajoasă; vag conştientă de gravitatea stării ei, îşi dorea să se bucure pe această lume, mai înainte de a muri, măcar de puţină fericire. Socotea înţelept să-1 smulgă admiratoarelor A talei pe Sălbaticul prea lesne de îmblânzit. „Viaţă legată de-o aţă!”, exclamase cândva Marguerite d'Ecosse, iar doamna de Beaumont se prinsese de această zicală şi o găsea admirabilă.

Pentru Chateaubriand, retragerea lui amoroasă din viaţa publică nu era lipsită de pericole, însurat, el avea să publice o carte unde urma să fie elogiată sfinţenia căsătoriei, „pivot al economiei sociale”, şi termina această carte la o metresă; aventura putea furniza partidului filosofilor argumente destul de picante. Dar farmecul sejurului a recompensat riscurile. Niciodată doamnei de Beaumont nu i se păruse că prietenul ei era „mai calm, mai vesel, mai copilăros şi mai rezonabil”. De cum se elibera de vanitate prin solitudine, devenea băiatul cel mai bun de pe lume, cel mai tandru, cu care se putea convieţui cel mai uşor. Un cuplu fericit vede în orice subiecte de veselie: răfuielile cu proprietarul le stârneau hohote de râs încântător şi nebun. Casa sprijinită de o colină plantată cu viţă-de-vie, bazinul lângă care dormeau un câine şi o pisică, plimbările lungi prin păduri, totul îl vrăjea pe Vrăjitor. De dimineaţă până seara, cerceta, cu mai multă febrilitate decât metodă, istoriile ecleziastice, Scrisori despre virtute şi credinţă, Cartea Misiunilor, pentru a găsi citate şi fapte menite să-i susţină frumosul edificiu. Doamna de Beaumont îl ajuta încântată. Adesea melancolia îndrăgostitelor e provocată de faptul că simt departe de ele gândul celui pe care-1 iubesc; munca în doi desăvârşeşte uniunea trupurilor şi cea a spiritelor. Când se lăsa noaptea, îl învăţa pe Chateaubriand numele stelelor şi îi spunea că într-o zi el îşi va aminte că de la ea le aflase denumirea.

Bietul Joubert, confident în acelaşi timp al acelei escapade sentimentale, dar şi al cucernicelor cercetări, nu era lipsit de griji. Accepta să-i fie răpită prietena de un bărbat mai tânăr al cărui geniu îl admira: „Patruzeci şi şapte de ani, nota el oftând. Fiat voluntas tuas!”* şi se ducea cu doamna Joubert şi cu fiul lui

* Facă-se voia ta (limba latină în original) (n.tr.).

să-i viziteze pe amanţii de la Savigny. Directoratul nu rămăsese prea departe în urmă şi moravurile erau încă indulgente. Dar se temea pentru tânăra femeie atât de sensibilă, de nestatornicia ghicită în prietenul lor, iar pentru carte, a cărei apariţie o supraveghea, de valurile erudiţiei sub care cei doi ameninţau s-o scufunde. La neîncetatele cereri de cărţi ale doamnei de Beaumont, care apela la biblioteca lui bogată, Joubert răspundea cu o infinită complezenţă; le împrumuta părintele Charlevoix, cardinalul Fleury; chiar cumpăra la nevoie lucrările pe care nu le avea, dar îi implora să uzeze cu moderaţie de tot acest belşug heteroclit de carte.

„Spune-i, pe lângă toate astea, că exagerează, că publicului îi pasă puţin de citatele lui, dar foarte mult de ideile lui, că-i mai curios de geniul lui decât de ştiinţa ce o dovedeşte, că în această carte se va căuta frumuseţea şi nu adevărul, că doar mintea lui şi nu doctrina îi va aduce succesul; în fine, că se bizuie pe Chateaubriand ca lumea să îndrăgească creştinismul şi nu pe creştinism ca să fie iubit Chateaubriand. O regulă prea neglijată şi pe care savanţii înşişi, în calitatea lor oficială, ar fi trebuit s-o respecte până la un anumit punct, este următoarea: Asctinde-ţi cunoştinţele. Nu vreau ca cineva să fie şarlatan sau să uzeze de artificii; dar vreau să fie respectată arta. Arta înseamnă să ascunzi arta. Lumea se enerva altădată la Operă când auzea zgomotul baghetei care bătea măsura. Ce-ar fi însemnat să întrerupem muzica pentru a citi câteva rânduri justificative în sprijinul fiecărei arii? Scriitor în proză, domnul de Chateaubriand nu se aseamănă altor prozatori; prin forţa gândirii lui şi a cuvântului, proza lui e muzică şi versuri. Să-şi facă meseria: să ne încânte.”

Mai mult gust şi mai multbun-simţnu există. Chateaubriand încărca cu citate o carte care valora prin strălucirea tablourilor şi sinceritatea emoţiilor. Manifestase dintotdeauna pentru erudiţie acea dragoste care inspiră marilor truditori nevoia de a farâma o mare cantitate de minereu pentru a ocupa o minte prea activă. Doamna de Beaumont era încântată de ce reuşea el să facă din texte atât de plictisitoare trecându-le prin creuzetul stilului său Din trei volume insipide, el scotea o pagină atât de emoţionantă îhcât ea izbucnea în lacrimi ascultând-o. Până şi lectorul ajungea să plângă şi el. „Vrăjitorul, spunea ea, se vrăjeşte pe sine însuşi.” în afara familiei Joubert, puţini vizitatori veneau să tulbure! activitatea de la Savigny. Lucile fusese prezentată de fratele ei 1 doamnei de Beaumont şi cele două tinere femei se întâlniră în admiraţia lor comună pentru Chateaubriand. Gata oricmd să se simtă persecutată, Lucile nu se înţelegea nici cu surorile ei, nici cu Celeste – cumnata. „Violentă, imperativă, nesăbuită, se credea înconjurată de duşmani misterioşi.” Dădea adrese false, examina cu neîncredere sigiliile tuturor scrisorilor ce le primea, se ataşa de oameni cu pasiune, ca apoi să-i urască. Venită la Savigny, ascultase fără îndoială lectura celor mai frumoase pagini din Geniu. Ne întrebăm, nu fără puţină teamă, ce sentimente încercase acest suflet bizar şi arzător ascultând poveştile lui Amelie şi remarcăm că, după şederea la Savigny, în scrisori îi aminteşte cu plăcere fratelui ei de puritatea copilăriei lor.

Se punea problema ca Chateaubriand să facă o călătorie în Bretania. Doamna de Beaumont nu putea decât să se teamă de ea, fiindcă 1-ar fi putut apropia pe soţ de consoarta lui, dar Lucile care, după ce o protejase pe Celeste cu o pasiune autoritară şi geloasă, aproape că se certase cu ea, se pare că 1-a sfătuit să evite această întâlnire. De altfel, odinioară doamna de Chateaubriand fusese tot atât de oripilată de scrierile soţului ei ca şi doamna de Farcy. Bretania şi soţia au fost date la o parte. Doar şederea la Marais în casa doamnei de La Briche a întrerupt lucrul celor doi amanţi. Acolo, doamna de Beaumont fusese „veselă, vioaie, spirituală, pasionată de plăceri şi indulgentă sistematic”. Cu părul tunsa la Titus şi îmbrăcată în percal, ea se Plimba la apusul soarelui în jurul încântătoarei oglinzi de apă din s, iar când prietenii, îngrijoraţi pentru plămânii ei delicaţi, îi spuneau: „Vă jucaţi cu moartea”, ea răspundea doar: „Ce importanţă are?” în sfârşit, în toamnă, Chateaubriand, ale cărui pasiuni erau pe cât de scurte, pe atât de vii, hotărî că definitivase cartea. Nu aceeaşi era şi părerea doamnei de Beaumont; ea ar fi dorit, fără îndoială, continuarea cercetărilor pentru a rămâne singură cu cercetătorul. „Ceea ce mă sperie, spunea ea, e uşurinţa cu care el enunţă anumite judecăţi care, pentru a nu înspăimânta, ar trebui să fie prezentate cu o blândeţe şi iscusinţă infinite.” în opinia ei, acestei apologii îi lipsea o doctrină riguroasă, dar, inconvenientul nu avea remediu„, fiindcă de cum i se spunea autorului un singur cuvânt pe această temă, era cuprins de o disperare acută şi ameninţa imediat „că pleacă să moară pe meleaguri străine„. Când a dat peste capitolul Despre virginitate, doamna de Stael i-a spus lui Adrien de Montmorency: Ah! Dumnezeule! bietul nostru Chateaubriand, va fi un eşec total”.

Doamna de Beaumont nu avea motive să fie îngrijorată, iar doamna de Stael să se bucure. Aşa cum era, cartea trebuia să placă şi să convingă, fiindcă aducea, în acea epocă încă ezitantă, ceea ce ea îşi dorea: argumente estetice şi sentimentale pentru întoarcerea la o religie regretată. Când se judecă Geniul creştinismului, nu trebuie niciodată uitat primul şi adevăratul lui titlu: Frumuseţile religiei creştine. Obiectul esenţial al autorului consta în a demonstra că creştinismul poate inspira o artă şi o poetică, poate înfrumuseţa viaţa individului şi împodobi cu nobile ceremonialuri viaţa ţării.

Amplului său studiu asupra poeticii creştinismului, asupra cultului şi ceremoniilor el îi adăugase o întreagă carte despre dogmă şi doctrină. Este cea pe care criticii, religioşi sau profani, aveau s-o considere cea mai slabă. Chateaubriand nu era nici teolog, nici metafizician. Spirit poetic şi concret, el ştia sa zugrăvească pasiunile trăite şi natura pe care o iubea. Inteligenţa lui destul de apropiată de cea a lui Montesquieu sau Fontanes prin demersurile şi gusturile lui, rătăcea aproape dezorientată printre simbolurile şi intuirea profundă a creştinismului. La drept vorbind, oricât de paradoxal ar putea să pară, credinţa lui era oarecum străină dogmei. Nu avea nici facultatea pătrunderii tainelor, pe care le confunda cu ceea ce era misterios, nici simţul păcatului, nici umilinţa creştină. „Dacă vi se dă o palmă, spunea el, înapoiaţi-o împătrit. Indiferent de obraz!” Toată viaţa avea să treacă de la metresă la metresă fără să manifeste nici urmă de căinţă, în plus, remarca el, amestecând pasiunile pământeşti cu speranţele cereşti îndepărtate, creştinismul trezea inepuizabile reverii.

Adversarii lui, în special Ginguene, într-un remarcabil articol din Decade, avea să demonstreze cu uşurinţă slăbiciunile părţii dogmatice din cartea lui. Dar când descrie frământările sensibilităţii religioase şi, în special, cea a francezilor, Chateaubriand emoţionează pentru că el însuşi e emoţionat. „Era, spune Saint-Beuve, un epicurian cu o imaginaţie catolică.” Mai mult decât imaginaţia, ar fi trebuit să spună: tradiţia. Din frumuseţea ceremoniilor catolice, a operelor de artă inspirate din creştinism, din transformarea moravurilor impuse de el şi, în fine, din armoniile naturii, el deduce adevărul religiei. Să fie oare o metodă atât de condamnabilă, iar frumosul, nu este el intuiţia adevărului? îngerul din Reims, Catedrala din Chartres, florile de măceş de pe un altar sub cerul liber şi constelaţiile cerului în noapte sunt tot atâtea dovezi. Este un fapt incontestabil că aceste dovezi ale poetului mişcau nenumărate suflete cum nu izbutiseră raţionamentele teologilor.

Adversarii lui, filosofii Academiei, aveau toate motivele să ia în derâdere această religie sentimentală, înduioşarea manifestată faţă de crocodili şi şerpi, opere ale lui Dumnezeu, acel elogiu al virginităţii care se încheie printr-o frază bulversantă:”Dumnezeu spuneau: „Vă jucaţi cu moartea”, ea răspundea doar: „Ce importanţă are?” în sfârşit, în toamnă, Chateaubriand, ale cărui pasiuni erau pe cât de scurte, pe atât de vii, hotărî că definitivase cartea. Nu aceeaşi era şi părerea doamnei de Beaumont; ea ar fi dorit, fără îndoială, continuarea cercetărilor pentru a rămâne singură cu cercetătorul. „Ceea ce mă sperie, spunea ea, e uşurinţa cu care el enunţă anumite judecăţi care, pentru a nu înspăimânta, ar trebui să fie prezentate cu o blândeţe şi iscusinţă infinite.” în opinia ei, acestei apologii îi lipsea o doctrină riguroasă, dar „inconvenientul nu avea remediu”, fiindcă de cum i se spunea autorului un singur cuvânt pe această temă, era cuprins de o disperare acută şi ameninţa imediat „că pleacă să moară pe meleaguri străine”. Când a dat peste capitolul Despre virginitate, doamna de Stael i-a spus lui Adrien de Montmorency. „Ah! Dumnezeule! bietul nostru Chateaubriand, va fi un eşec total”.

Doamna de Beaumont nu avea motive să fie îngrijorată, iar doamna de Stael să se bucure. Aşa cum era, cartea trebuia să placă şi să convingă, fiindcă aducea, în acea epocă încă ezitantă, ceea ce ea îşi dorea: argumente estetice şi sentimentale pentru întoarcerea la o religie regretată. Când se judecă Geniul creştinismului., nu trebuie niciodată uitat primul şi adevăratul lui titlu: Frumuseţile religiei creştine. Obiectul esenţial al autorului consta în a demonstra că creştinismul poate inspira o artă şi o poetică, poate înfrumuseţa viaţa individului şi împodobi cu nobile ceremonialuri viaţa ţării.

Adversarii lui, filosofii Academiei, aveau toate motivele să ia în derâdere această religie sentimentală, înduioşarea manifestată faţă de crocodili şi şerpi, opere ale lui Dumnezeu, acel elogiu al virginităţii care se încheie printr-o frază bulversantă: „Dumnezeu însuşi e marele Solitar al Universului, eternul Celibatar al Lumilor.„ Fontanes, om de gust, se temuse de aceste atacuri. Chateaubriand îl liniştea: „Clipa cea mare se apropie; curaj! Am impresia că sunteţi abătut. Eh! Doamne! Treziţi-vă; arătaţi-vă dinţii. Rasa umană e laşă; ai câştig de cauză când îndrăzneşti s-o priveşti în faţă.„ Totuşi, pentru a-şi sprijini apărarea spirituală pe marile puteri vremelnice, el şi-a legat soarta cărţii de cea a Primului Consul, printr-o prefaţă: „Orice om, care poate spera să aibă câţiva cititori, face un serviciu societăţii încercând să ralieze spiritele la cauza religioasă; şi, cu riscul de a-şi pierde reputaţia de scriitor, e obligat în conştiinţa lui să-şi alăture forţa, cât de mică ar fi ea, de cea a acestui om puternic care ne-a scos din prăpastie.„ De la acest „om puternic„ şi, de altfel, de la întreaga „familie„, el aştepta acum o favoare de care nu se putea lipsi: radierea lui de pe lista emigranţilor, în particular, se bizuia pe „adorabila„ Elisa Bacciochi, prietena lui Fontanes. „Fontanes cred că v-a spus, doamnă, care sunt sentimentele mele. Sora Consulului poate totul, iar eu sunt îndreptăţit să sper totul, fiindcă ea arată un oarecare interes.„ în schimbul acestei protecţii, el nu precupeţea complimentele: „Dumneavoastră sunteţi subiectul despre care vorbesc de dimineaţa până seara. Trebuie să răspunzi la mii de întrebări.

— Ce fericit sunteţi, mi se spune, că o cunoaşteţi pe sora Consulului! Ce fel de om e? Se vorbeşte despre ea numai de bine! Se povestesc lucruri atât de plăcute! Atunci, mă înflăcărez şi mă pierd în lungi descrieri:

— Imaginaţi-vă o femeie în acelaşi timp simplă şi spirituală, nobilă, blândă, generoasă, plină de milă; e incredibil câte inimi i-a câştigat Consulului.

— Unde se află ea?

— E la Bareges.

— E cumva bolnavă?

— Suferă de un sever deranjament stomacal.

— Ah! Dumnezeule! Ne vomruga pentru ea.„ „Rezultatul e că mă simt fericit să-i scriu doamnei Bacciochi şi cine n-o iubeşte e un trădător şi un ticălos, o dezminţire a vechilor cavaleri; noi am revenit în secolul eroilor.” „Familia” nu avea să reziste multă vreme la aceste dulci linguşiri, în iulie 1801, Chateaubriand a obţinut radierea; puţin mai târziu, Fontanes 1-a prezentat lui Lucien Bonaparte, întors din exil, şi a obţinut ca fratele Consulului să citească un exemplar din Geniu. Notele făcute de el pe margine au fost apreciate de autor pa „banale”, în 1802, evenimentele s-au precipitat; pe 26 martie L fost semnat cu Anglia Tratatul de la Amiens care punea capăt, jupă cum se credea, războaielor revoluţionare; pe 8 aprilie, tribunalul şi corpul legislativ au votat Concordatul; la 14 aprilie a apărut Geniul creştinismului şi, patru zile mai târziu, pe 15 aprilie, zi de Paşti, laNotre-Dame a fost celebrat un TeDeum solemn pentru a se sărbători în acelaşi timp pacea restabilită şi religia restaurată.

În catedrală, muzica de orgă şi clopotele nu mai conteneau şi un legat pontifical, arhiepiscopul Parisului şi treizeci de episcopi îl aşteptau pe Primul-Consul. îmbrăcat într-un veşmânt roşu, acesta a fost condus sub un baldachin, în jurul lui, câţiva generali dezaprobau „acest fast capucin”. Seara, întrebat asupra impresiilor lui, generalul Delmas răspunsese: „Nu mai lipseau decât cei o sută de mii de oameni care muriseră ca să se termine cu toate astea”. Dar pe străzi, poporul cânta: „Duminica o vom cinsti, aleluia!” în aceeaşi zi, în Moniteur, o proclamaţie a lui Bonaparte era urmată de un articol scris de Fontanes asupra Geniului creştinismului, care apărea în acelaşi timp ca o carte sfântă şi ca o carte oficială.

„Voiam un ecou puternic, spunea Chateaubriand, care să urce până spre cerul mamei mele.” Poate părea surprinzător ca legăturile dintre păcătoşi şi cei aleşi să fie mai bine asigurate de zarvă decât de umilinţă, dar Chateaubriand a cunoscut, neîndoielnic, cea mai mare efervescenţă care a înconjurat vreodată naşterea unei opere a spiritului. Ar fi crezut că clopotele nu băteau, că trupele nu dădeau onorul, că episcopii nu oficiau decât pentru a celebra tânăra glorie a poetului restaurator al religiei. A fost „o lovitură de teatru şi de altar”, o zi de triumf pe care Chateaubriand n-a mai uitat-o şi care i-a schimbat ideeape care şi-o făcuse despre sine însuşi. Din această zi, el a fost animat de o ambiţie politică aproape fără margini şi s-a considerat ca unul dintre primele personaje ale creştinătăţii. Se vedea asociat marilor proiecte ale lui Bonaparte; de acum înainte va gândi: el şi eu; aşa cum odinioară Europa reunise în aceeaşi temă şi în acelaşi respect papa şi împăratul, el va dori să se spună: Poetul şi Consulul.

Atunci când, mult mai târziu, şi-a scris Memoriile, el a înregistrat cu mândrie efectele prodigioase ale cărţii lui: „Literatura se vopsea în culorile tablourilor mele religioase. Ateismul şi materialismul au încetat să mai fie bazele credinţei sau ale necredinţei tinerelor spirite. Nu mai erai ţintuit locului de o prejudecată antireligioasă. Lovitura dată spiritelor de Geniul creştinismului a scos din făgaşul lui secolul al XVTII-lea.” Toate acestea sunt adevărate. Dar trebuie remarcat că Geniul creştinismului, care acţionase atât de puternic asupra atâtor spirite, nu fusese în stare să schimbe viaţa şi moravurile autorului său.

Începând din 1801, între un Chateaubriand real şi un Chateaubriand fictiv, între personaj şi persoană, se întinde un spaţiu imens şi gol. Din marele scriitor pios şi solemn a supravieţuit „un Chateaubriand zeflemitor, cu un ton pe atât de neglijent şi nestăpânit, pe cât era celălalt de puţin. Seriozitatea, ca o coincidenţă perfectă a gândirii şi expresiei, nu-i mai era accesibilă. Emfaza şi retorica învăluie în pliurile lor apretate o gândire care nu mai suportă adevărul nud. Un suflet neliniştit şi divizat încearcă să iasă din fasciculul de lumină proiectat asupra lui de meditaţia solitară. El caută un refugiu în frivolitate, care înseamnă un refuz, iar în erudiţie, o fugă. Acesta va fi de acum înainte, până la admirabilele Memorii, demersul constant al lui Chateaubriand.

Doar în unele momente, din fericire destul de dese, de renunţare, tandreţe sau milă, prieteni şi metrese îl vor regăsi pe băiatul cumsecade care, pe timpul vieţii lui mizere şi obscure, fermecase atât de mult „mica societate” de pe strada Neuve-du-Luxem-bourg.

IV. Puteţi să mă trimiteţi la Roma.

Către Fonâanes: „Nu pot veni în dimineaţa asta să vă văd, dragă prietene, fiind supraîncărcat de treburi. Vă voi spune că perspectivele sunt favorabile. Numai în ziua de ieri, Migneret a făcut o vânzare de o mie de scuzi. Ieri i-am văzut pe cei mari; păreau bine dispuşi. Protejaţi-mă cu îndrăzneală, dragă copile. Gândiţi-vă că m-aţi putea trimite la Roma.”

La Roma? Acesta era într-adevăr, din momentul publicării Geniului, scopul îndepărtat al lui Chateaubriand. Deşi era în esenţă un om de litere, se credea şi se voia om de acţiune, în ochii lui succesul literar nu trebuia să fie decât calea succesului politic. Polemica din jurul cărţii lui îl irita şi-1 dezamăgea; atacat din stânga de către Ginguene, care-i reproşa slăbiciunea cugetării, naivitatea anumitor capitole cum era cel asupra virginităţii şi o nedreaptă severitate faţă de secta filosofică din care, spunea el, Chateaubriand însuşi făcuse parte în tinereţe, se vedea atacat la Londra, din dreapta, de către regaliştii indignaţi de colaborarea lui cu uzurpatorul, îşi dorea „să scape de pe această galeră”, să se îndepărteze de oamenii de litere, să uite ranchiunele de emigrant şi, categoric, să-1 slujească pe noul stăpân, singurul care putea să-1 introducă în lumea acţiunii. Şi cine ar fi putut să reprezinte mai bine Franţa la Vatican dacă nu scriitorul restaurator al creştinismului? Nu pretindea, desigur, pentru început să fie ambasador, dar cum se punea problema ca propriul lui unchi, canonicul Fesch, să fie trimis de către Consul la Roma, de ce n-ar fi numit ca secretar pe lângă acesta autorul Geniului creştinismului? Decizia nu depindea decât de Bonaparte. Lui Fontanes şi Elisei le revenea misiunea de a-1 influenţa pe acesta în favoarea lui. Chateaubriandnu se sfia să le aducă aminte mereu.

Imediat după publicarea cărţii lui, îl întâlnise pentru prima dată pe Napoleon Bonaparte la o serbare dată de Lucien în cinstea fratelui său. încă de pe vremea Atalei, ca să-i facă plăcere lui Fontanes, Elisa încercase să-i înmâneze Consulului micul volum. Fusese prost primită. „Iar romane în A! Chiar am timp să vă citesc fleacurile!' Geniul creştinismului era altceva. Cartea venea la momentul oportun, iar autorul putea fi de folos, în salonul lui Lucien, Bonaparte năvăli peste Chateaubriand în felul lui abrupt şi, fără preambul, îi vorbi despre Egipt şi despre arabi, pe urmă de creştinism cu o ciudată şi viguroasă poezie. Tânărul scriitor, care nu avea o replică promptă, n-a fost în stare să-i răspundă, dar o tăcere respectuoasă îi măguleşte uneori pe cei mari, iar Fontanes 1-a asigurat că plăcuse. El însuşi găsise privirea lui Bonaparte admirabilă, zâmbetul mângâietor şi bun. Nimic teatral, nimic afectat. După această întâlnire a fost plin de speranţă, cu atât mai mult cu cât rapida ascensiune a lui Fesch părea să pregătească ambasada. Arhiepiscop de Lyon, cardinal, era un destin privilegiat pentru un vechi seminarist care fusese, în timpul Revoluţiei, administratorul arsenalului armatei din Alpi, făcuse avere vânzând prada furată din Italia şi strălucea mai mult prin ardoarea ambiţiei lui decât prin austeritatea moravurilor. Dar Vaticanul considera fără îndoială că întoarcerea Franţei la Biserică merita pe deplin o baretă de cardinal.

Ca toţi cei cu o bogată imaginaţie, Chateaubriand dorea din toate puterile şi se descuraj a prompt. Când numirea aşteptată întârzie, el începu să vorbească despre o retragere la ţară sau pe malurile fluviului Meschacebe. Către Chenedolle: „Dacă nu obţin într-o lună ceea ce-mi doresc, voi renunţa la alte demersuri, şi Dumnezeu ştie ce o să se aleagă de mine, dacă n-am să mă pot retrage la ţară.” Către doamna de Stael: „Aici totul e nimicnicie, cabală, spirit de partid, de coterie; onorabil a rămas doar repausul şi obscuritatea. Oscilez între o retragere absolută în fundul vreunei provincii şi o nouă expatriere.”

Oricât 1-ar fi atras repausul şi obscuritatea, el se străduia din răsputeri să scape de ele. Printre alte demersuri, el şi-a trimis cartea papei: „Dacă Sanctitatea voastră binevoieşte să arunce o privire peste volumul patru, va constata câte eforturi am depus ca să răzbun altarul şi pe reprezentanţii lui de injuriile unei false filosofii. Va vedea admiraţia mea pentru Sfântul Scaun şi pentru geniul pontifilor care-1 ocupă.” între timp, nici o promisiune precisă nu venea nici de la Paris, nici de la Roma, iar doamna de Beaumont se plângea: Prietenul nostru nu-i sigur de nimic. Destinul lui e mai incert ca oricând; totul e ambiguu şi trist în această nesiguranţă.”

Ca să-şi îndulcească aşteptarea, Chateaubriand a luat la rând castelele. Vechea nobilime franceză îl sărbătorea pe autorul Geniului creştinismului iar acesta, de când Consulul întârzia să-i satisfacă dorinţa, încerca recrudescenţe monarhiste. Printre femeile pe care le întâlnea pe atunci, una dintre cele mai dornice să-i placă era doamna de Custine. Născută Delphine de Sabran, fusese botezată de amantul mamei ei, faimosul cavaler de Boufflers, „Regina Trandafirilor”, pentru prospeţimea tenului ei de blondă. Măritată la şaisprezece ani cu contele de Custine, în timpul Revoluţiei dusese viaţa cea mai romanescă. îl apărase cu eroism pe socrul ei, generalul de Custine, în faţa unui tribunal revoluţionar. Soţul ei fusese ghilotinat, după ce-i scrisese aceste frumoase cuvinte: „De ce aş încerca vreo tulburare? Moartea e necesară şi la fel de simplă ca naşterea.” Văduvă la douăzeci şi trei de ani, se străduise zadarnic să părăsească Franţa şi fusese întemniţată la Carmes în aceeaşi celulă cu Josephine de Beauharnais. Acolo ajunsese, „sub ochii şi cu ştiinţa lui Josephine”, metresa lui Alexandre de Beauharnais; apoi îl iubise pe Boissy d'Anglas, pe Antoine de Levis, pe domnul de Grouchy, pe generalul Miranda şi pe domnul Berstoecher, preceptorul elveţian al fiului ei, Astolphe, fiindcă era o persoană tandră, generoasă şi plăcea extraordinar bărbaţilor prin acel ten de Regină a Trandafirilor, păstrat şi la treizeci şi trei de ani în pofida nenorocirilor şi bucuriilor, prin pletele lungi, blonde şi mătăsoase, printr-o senzualitate care făcea din ea sclava bărbatului iubit, şi de asemeni printr-o ciudată timiditate ce o determina să se teamă mai mult de saloane decât de eşafod. „Nu-i plăcea lumea, scria fiul ei. O intimida, o plictisea şi o dezgusta.” Până şi Fouche, căruia Josephine de Beauharnais i-o prezentase, fusese sedus de ea; el o ajutase după termidor să-şi redobândească o parte din bunuri. Delphine îi spunea „Cheche” iar teribilul ministru de Poliţie îşi încheia scrisorile prin această formulă naivă şi imprudentă: „Te sărut aşa cum te iubesc”.

Delphine de Custine fusese una dintre cele mai frumoase admiratoare care îi scriseseră lui Chateaubriand pe timpul Atalei şi îl regăsise la doamna de Rosanbo pe timpul Geniului creştinismului. El era înflăcărat, ea era facilă. Deşi în inimă regalistă, ea putea să-i aducă servicii prin cei aflaţi la putere, iar el nu era omul să neglijeze aşa ceva. Prin legătura lui cu doamna de Beaumont, exercita asupra ei atracţia ciudat de puternică a bărbatului care trebuie smuls unei rivale. Se pare că o legătură mai intimă între ei se înfiripase abia în primele luni ale anului 1803, dar că spre sfârşitul lui 1802, doamna de Beaumont intuia că va fi părăsită de amant: „Biata Rândunică, îi scria ea lui Joubert, e într-o criză de amorţire foarte tristă”.

Biata Rândunică ar fi fost şi mai tristă dacă ar fi ştiut, când o părăsise Chateaubriand în toamna lui 1802 pentru o călătorie în sud, că avea de gând să se întoarcă prin Bretania. Scopul mărturisit al acestei deplasări era să pună mâna pe o ediţie „pirat” a Geniului creştinismului care fusese publicată de un librar din Avignon. Dar pe Chenedolle, care se întorsese la Vire, Chateaubriand îl anunţa că va trece curând să-1 vadă şi-i recomanda să nu spună nimic în salonul de pe strada Neuve-du-Luxembourg. îşi făcuse socoteala să meargă nu numai la Vire, ci şi la Fougeres pentru a o întâlni pe doamna de Chateaubriand. Cum se explică vizitarea acestei abandonat 9 Se întrevăd mai multe motive. Celeste fusese ruinată nr' falimentul unui unchi şi existenţa ei trebuia asigurată. Cineva care solicita un post pe lângă Vatican trebuia să ducă, măcar aparent o viaţă decentă. Se putea spera ca doamna de Chateaubriand ostilă primei opere a soţului ei, să fi găsit o oarecare mângâiere, deşi nu citise cartea, în titlul noii lui cărţi. In orice caz, era util să aibă o întrevedere cu ea, pentru a fi sigur că nu va reprezenta un obstacol în momentul crucial.

Deci Lyon, Avignon, Bordeaux, Nantes, Fougeres, o călătorie de şase sute de leghe. Stoparea antiafacerii a decurs bine. La Lyon, el 1-a cunoscut pe fiul librarului Ballanche, un adolescent bolnăvicios dar remarcabil, autorul unei ciudate cărţi despre sentiment în literatură, şi care avea să-i devină prieten pentru toată viaţa. Mai ales a fost încântat de propriul lui renume. Către Fontanes: „Mărturisesc că mă simt uimit de felul cum sunt primit pretutindeni. Totul răsună de gloria mea, ziarele din Lyon, societăţile, prefecturile; se anunţă trecerea mea ca a unui personaj important.”

După asta, e nevoie să mai spunem că se simţea bine în Lyon: „Cred că e oraşul care-mi place cel mai mult pe lume”. La Fougeres, se cazează în reşedinţa Marigny, şi rămâne o săptămână întreagă, îşi vede soţia, se scuză că n-o poate lua încă la Paris din lipsa banilor şi o invită să-1 întâlnească la Roma, dacă va fi numit. E o invitaţie pe care o va mai adresa şi doamnei de Beau-mont, doamnei de Custine, doamnei de Marigny şi chiar bietului Chenedolle. Anul 1803 a început fără să fi primit numirea şi, aşa cum i se întâmpla întotdeauna când lumea exterioară îl trăda, Chateaubriand visa să evadeze în câteva călătorii: „Oscilez între mii de proiecte. Nu există nici un pustiu la care să nu mă gândesc. Când vreau să mă îmbarc cu direcţia Louisiana, să mai văd o dată pădurile Lumii Noi; când mă duce gândul la Rusia. Ah! dacă am putea lua cu noi tot ce iubim într-un colţ neştiut de lume şi să întemeiem o colonie mică de prieteni într-un loc retras şi plăcut!”

Nu pomenise la întâmplare de Rusia ca un posibil refugiu. Graţie doamnei de Krtidener, pe care o întâlnise la Paris, numele lui era cunoscut la această Curte şi câteva exemplare frumoase ale Geniului fuseseră trimise „împăratului şi împărătesei tuturor ruşilor”.

În martie, a apărut o nouă ediţie. De data asta autorul s-a precipitat spre Bonaparte cu o dedicaţie „scurtă, simplă şi nobilă, cum trebuie să fie când e adresată unui erou”. „Cetăţene Prim-Consul, aţi binevoit să luaţi sub protecţia Domniei voastre această ediţie a Geniului creştinismului: e o nouă mărturie a interesului ce-1 purtaţi augustei cauze care triumfă la adăpostul puterii voastre. Nimeni nu se poate împiedica să nu recunoască în destinul vostru mâna acelei Providenţe care vă marcase de departe pentru împlinirea intenţiilor ei prodigioase. Popoarele vă privesc; Franţa, mărită graţie victoriilor voastre, îşi pune în voi speranţele de când sprijiniţi pe religie temeliile Statului şi ale prosperităţii voastre. Continuaţi să întindeţi o mână mărinimoasă celor treizeci de milioane de creştini care se roagă pentru voi la picioarele altarelor primite înapoi.”

Satisfăcut, cetăţeanul Prim-Consul a binevoit să declare că „niciodată nu fusese lăudat într-un mod mai plăcut”. Fontanes şi-a mai intensificat puţin presiunile asupra lui Talleyrand care trebuia să-1 trateze cu consideraţie, însărcinându-l pe 18 brumar cu o misiune foarte compromiţătoare pe lingă prinţi, şi, la 4 mai 1803, cetăţeanul Chateaubriand a fost numit secretar la legaţia din Roma. „Intram în politică prin religie. Geniul creştinismului îmi deschisese uşile.” La Londra, necruţătorul Peltier aminti în ziarul lui că dedicaţia făcută lui Ludovic al XVIII-lea la prima ediţie îi adusese lui Chateaubriand o gratificaţie de trei sute de livre; cea din ediţia a doua către Bonaparte, un post de cincisprezece mii de franci. Chateaubriand către Fontanes: „Spuneţi-i, draga prietene, celei mai bune dintre femei, celei mai nobile protectoare, că inima mea este plină de o recunoştinţă pe care nimic n-o va face să slăbească şi că nutresc pentru ea o dragoste respectuoasă, cum nutreşti pentru îngeri. Asiguraţi Familia că-mi poate cere orice, în afara unei josnicii.”

Ziarul Mercure transmise această bizară notă: „Se aduc asigurări că domnul de Chateaubriand este hotărât să nu mai publice nimic multă vreme de acum încolo. Noi aproape că-1 vom încuraja în hotărârea lui. Suntem convinşi că nu sporind numărul volumelor îţi măreşti renumele. Altminteri, când cineva a ridicat, ca domnul de Chateaubriand, un monument ca cel al Geniului creştinismului, are dreptul să se odihnească.” Atitudinea era orgolioasă. Domnul de Chateaubriand binevoise să intre în cariera literelor pentru a îndeplini o mare misiune politică şi religioasă. Sarcina lui o dată îndeplinită, lăsa pe seama altora grija culegerii recoltei de pe ţarinile semănate de el, şi se consacra în viitor treburilor statului. Bucuria reuşitei era umbrită într-o oarecare măsură de melancolie, fiindcă trebuia s-o părăsească pe doamna de Beaumont, dar mai ales pe Delphine de Custine, pe care o iubea cu toată prospeţimea noutăţii. Cum de era în stare, când el însemna singura iubire a unei femei atât de tandre, de perfecte şi de fragile ca Pauline de Beaumont? Multă vreme lipsit de fericirea de a plăcea, părea incapabil să reziste tentaţiilor delicioase, îşi lăsa viaţa să-şi urmeze cursul. Sentimentele lui erau pe potriva dorinţelor, iar dorinţele aveau un caracter intermitent şi fugitiv. Când spectacolul durerii îl lovea direct, el provoca fără răutate, ba chiar cu un fond profund bun, un rău infinit prin indiferenţa şi incapacitatea lui de a-şi imagina sentimentele altora. Şi, cum spunea Joubert, „el nu-şi condamna niciodată infidelităţile, pentru că opunea întotdeauna greşelilor faptelor sale sentimentul esenţei lui, care era bună”. Din când în când, era împins de veleitate să facă unele sacrificii persoanelor iubite, „dar aşa ceva e mult prea străin naturii lui, spunea doamna de Boigne, ca să-1 ţină multă vreme'. Având în vedere această natură, el avea o fire plăcută Şi simplă., Deşi îţi bulversa viaţa, era dispus săţi-o facă foarte dulce.”

Către doamna de Custine: „Nu poţi înţelege cât sufăr de! eri încoace; ar fi trebuit să plec astăzi. Te asigur că sunt pe jumătate nebun şi cred că în cele din urmă îmi voi da demisia. Ideea de a te părăsi mă ucide.„ – „E ora cinci dimineaţa. Sunt singur în odaia mea. Fereastra e deschisă spre grădini atât de proaspete şi văd aurul unui frumos răsărit de soare care se anunţă deasupra cartierului unde locuieşti. Cred că n-am să te pot vedea astăzi şi mă simt foarte trist. Toate astea aduc a roman, dar romanele n-au ele farmecul lor? Şi viaţa întreagă nu-i oare un roman trist?„ – „încă o zi fără să te fi văzut! Ai să pictezi, ai să-1 mângâi pe Trim şi ai să uiţi că există pe lume persoane care te iubesc. Cum te simţi în dimineaţa asta? Odaia mea e destul de tristă. O sfântă apariţie care m-a vizitat în locuinţa mea mi-a făcut îndepărtarea insuportabilă.” E greu de crezut că acel cuvânt sfântă redă cu exactitate ceea ce ar fi trebuit să fie apariţia prea indulgentei Delphine în camera unui bărbat tânăr, îndrăgostit şi pasionat.

Ca să pornească la drum mai avea nevoie să obţină un avans din partea ministrului Relaţiilor externe. Fontanes a primit însărcinarea: „Cardinalul mi-a spus că ar putea avansa banii pe şase luni, adică şase mii de franci. Plus cheltuielile de drum. încearcă să-i trezeşti generozitatea lui Talleyrand.” Fontanes a reuşit să-i smulgă ministrului nouă mii de livre, în fine, Chateaubriand plecă, plângând puţin, de bună-credinţă, la despărţirea de Pauline de Beaumont şi de Delphine de Custine, plângând şi de j alea lui, fiindcă era îndrăgostit şi sensibil, dar privind cu lăcomie fermecătoarele peisaje ale văii Yonne, pentru că iubea natura şi viaţa.

V. Comedii La Lyon 1-a cunoscut pe cardinalul „lui” şi era convins că-1 cucerise: „Sunt în relaţii minunate cu cardinalul'. Apoi, a plecat în Italia şi a luat contact, înaintea ambasadorului, cu vechea legaţie. Aceasta se compunea din ministrul Cacault, care se autodefinea ca „un revoluţionar corijat”, vechi diplomat de carieră, de o abilitate vicleană, în termeni foarte buni cu papa şi cu secretarul de stat Consalvi, şi de secretarul Artaud, amândoi preveniţi împotriva teologului amator care sosea pentru a-i înlocui. Chateaubriand ştia, atunci când voia, să fie fermecător; simplitatea lui i-a dezarmat; admiraţia pentru Roma i-a emoţionat. Erau uimiţi să descopere că era atât de amabil, iar Cacault 1-a asigurat pe Talleyrand: „Cetăţene ministru, cetăţeanul Chateaubriand a sosit şi mi-a părut să fie un bărbat demn, foarte interesant, incapabil s-o facă pe dogmaticianul. Se va obişnui cu munca de legaţie. Astfel totul e bine.”

Cetăţeanul Chateaubriand era el însuşi în al nouălea cer: „Totul îmi reuşeşte, îi scria lui Fontanes. lată-mă găzduit la domnul Cacault, care mă tratează ca pe fiul lui. E breton, în rest, locul pe care-1 ocup e încântător: nimic de făcut, stăpân al Romei, răsfăţat, elogiat, dezmierdat. Singurul lucru care o să-mi mănânce zilele sunt banii. Am nevoie de o trăsură. Predecesorul meu are una. Aşa-s uzanţele. Am să-mi folosesc banii din ediţia a patra. Apoi, mă voi vedea nevoit să recurg la protectoarea noastră.” „Stăpânul Romei” uita prea uşor că nu el era ambasadorul şi, fără să-1 mai aştepte pe cardinal, i-a cerut papei o audienţă personală. Primirea ce i s-a făcut 1-a încântat. Pius al VH-lea, „pontiful tribulaţiilor”, palid, trist, dar demn, i-a luat mâna şi i s-ă adresat cu „Dragul meu Chateaubriand”, „arătându-i cartea lui deschisă pe masă”, îi scrise el lui Joubert, şi „i-a citat pagina unde ajunsese”, îi scrise lui Fontanes. Totul era exaltant, iar doamna de Beaumont a primit o serie de scrisori care au cam îngrijorat-o: „E ca un delir”, spunea ea. Sosirea cardinalului n-a schimbat nimic. „Cardinalul se simte bine, foarte bine.” în timp ce ambasadorul se instala şi făcea vizite, noul secretar, cu o superbă independenţă, le făcea pe ale lui. Or, în Roma exista un rege, cel al Sardiniei; o persoană familiară pontifului nu se cuvenea oare să fie şi a suveranului? Chateaubriand plecă să-1 vadă pe regele Sardiniei.

Nu era o crimă, dar era o greşeală. Acest rege, lipsit de o parte din statele sale şi, natural, nemulţumit, se înconjura de emigranţi şi trecea drept un conspirator împotriva noii Frânte. Cardinalul, care primise ordin să manifeste în această privinţă cea mai mare prudenţă, fu cuprins de furie când află demersul secretarului său şi în curând între cei doi bărbaţi se declanşa un conflict deschis. Nu, cardinalul Fesch nu „se simţea bine, chiar foarte bine”, cum crezuse Chateaubriand în entuziasmul primelor zile. Era vanitos, vindicativ, zgârcit, bigot, invidios. Secretarul lui pretindea că are dreptul să-i ceară direct audienţe papei. Cardinalul i-a interzis. Chateaubriand nu i-a dat nici o atenţie şi a însoţit la Sfântul Părinte nişte pelerini francezi, care nu-i fuseseră prezentaţi ambasadorului. Acesta din urmă 1-a surghiunit pe rebel într-un pod al palatului şi i-a repartizat ca îndatorire doar semnarea paşapoartelor. Nefericitul Chateaubriand, atacat de puricii care-i acopereau pantalonul alb, fără altă plăcere în afara celei de a privi de la fereastră spălătoresele din Roma, care, din casele de peste drum, îi făceau semne, s-a crezut întors în „magherniţele” din Londra. Bărbaţii din Roma, ei înşişi foarte preocupaţi de femei şi cu moravuri ciudat de libere, i-au reproşat „ţinuta indecentă” şi „contradicţia dintre cartea şi conduita lui”. Curând, birourile din Paris primiră plângeri contradictorii când de la ambasador, când de la secretar.

Povestea cu regele Sardiniei făcuse multă vâlvă. O notă secretă despre avariţia cardinalului-unchi „şi despre vorbele lui imprudente care-1 expuneau batjocurii publice”, notă adresată direct de Chateaubriand Primului-Consul şi înmuiată acestuia de către „admirabila protectoare”, poate să-1 fi interesat şi amuzat pe Bonaparte, dar cu siguranţă nu i-a lăsat impresia că redactorul ei ar fi putut deveni un funcţionar disciplinat. „Chateaubriand, spunea el, are unele idei de libertate, de independenţă; nu va pătrunde niciodată în sistemul meu aşa cum îl înţeleg eu.” Bonaparte n-a mai revenit asupra acestei judecăţi, şi, la Sfânta Elena încă mai vorbea de „neloialitatea lui Chateaubriand în afacerea regelui Sardiniei.„ Fontanes, responsabil de alegerea făcută, s-a văzut blamat violent, în timp ce doamna de Beaumont, pe moarte îi trimitea bilete cu rugămintea de a interveni în favoarea vinovatului-”Domnul de Chateaubriand, care nu vrea să-1 împovăreze pe domnul de Fontanes cu scrisorile lui, mă roagă să vorbesc cu el de o prostie pe care a făcut-o şi să-1 ajute s-o repare. Această prostie constă în faptul că s-a dus să facă o vizită regelui Sardiniei. îi cer iertare domnului de Fontanes. Sunt atât de extenuată, de obosită că nu mai pot reciti aceste rânduri scrise în grabă.„ Fontanes i-a văzut pe Talleyrand, care 1-a primit bine, şi pe Consul, care 1-a repezit. „Cei care scriu, tună el, cei care au obţinut o reputaţie literară sunt tentaţi să se creadă centrul universului.”

O lungă scrisoare a lui Fontanes a plecat spre Roma, plină de înţelepciune administrativă şi mondenă. „Fii în gardă faţă de inima şi obiceiurile dumitale. Sinceritatea unui fost gentilom breton n-are nici o valoare la Vatican. Cardinalii nu se aseamănă cu părintele Aubry. N-am nevoie să-ţi atrag atenţia că papa e mai curândân acest secol viceconsul decât secundul lui Dumnezeu. Oamenii de stat îi adulează uneori pe marii scriitori, dar nu-i prea iubesc. Să ne legăm solid de soarta celui care-i conduce pe toţi ceilalţi; în ceea ce mă priveşte, nu-i vorba de calcul, ci de stimă şi admiraţie.” Se cuvine a aminti că pe atunci funcţiona cabinetul negru, iar dacă acest text ar fi fost citit de „cel care-i conduce pe toţi ceilalţi”, admiraţia cea mai oarbă nu i-ar fi adus nici un prejudiciu autorului ei.

Scrisoarea lui Fontanes nu domoli câtuşi de puţin furia destinatarului. „Am să mă căiesc toată viaţa că am intrat în acest scandal. prostiile cele mai scurte sunt şi cele mai bune. Mă bizui pe prietenia dumneavoastră ca să ies din încurcătură. Am să vă spun chiar mai mult: acum, când mă aflu aici, îmi dau seama că funcţia de secretar de ambasadă e prea mică pentru mine. Toţi confraţii mei sunt tineri fără un nume şi fără autoritate, oameni care abia încep, pe când eu trebuie să termin.” Şi din nou Chateaubriand revine, cum făcea întotdeauna când viaţa publică r” îl decepţiona, la visurile lui de trai câmpenesc: „O colibă indiferent unde, prin împrejurimile Parisului, pe colinele din Marly.” Prietenii lui din Paris, care nu sunt nişte sfinţi, se amuză puţin de eşecurile „dragului şi ilustrului Corb”. Cum adică? Acum câteva săptămâni era „stăpânul Romei”, mai puternic decât principii Bisericii; papa îi spunea „dragul lui Chateaubriand”, şi acum.

Până şi Joubert ajunsese destul de sever. Cu toate virtuţile lui, era şi el om. Suferise că fusese dat la o parte de lângă doamna de Beaumont, şi cum ar fi judecat el un prieten, a cărui glorie devenea atât de zgomotoasă, cu aceeaşi indulgenţă cape timidul lui protejat de la Savigny-sur-Orge, de acum doi ani? Joubert era incapabil să denigreze, dar încetase a mai fi părtinitor, iar justiţia lui, subliniată de o uşoară agasare, se dovedea de o incomparabilă pătrundere.

Într-o scrisoare către Mole a încercat să analizeze caracterul, acestui biet Chateaubriand'. I-a reproşat mai întâi că scria pentru alţii, pentru a-i uimi prin fraze care să sune bine şi imagini zugrăvite bine, iar nu pentru satisfacţia lui. „De sufragiul lor şi nu de al său are nevoie şi din această cauză talentul lui nu-1 va face niciodată fericit.” Apoi Joubert se mira de egoismul prietenului lor: „Nu scrie decât pentru alţii şi nu trăieşte decât pentru el”. Nici în dragoste, Chateaubriand nu se abandonează cu totul. „Oricât de transparent este ca natură, el se închistează în sistem. Nu contrazice şi face bucuros un mister din toate; suflet deschis, păstrează nu numai secretele altora (ceea ce ar trebui să facă toată lumea), ci şi pe ale lui. Cred că niciodată nu le-a spus nimănui. Totul intră în el şi nimic nu iese.” Cel mai mare pericol al acestei circumspecţii rezidă din faptul că lipseşte prieteniile şi chiar scrierile de o parte din farmecul lor. în Chateaubriand, prietenul şi autorul sunt mereu pe scenă, întotdeauna ocupaţi să compună o perioadă sau o atitudine.

Din această neputinţă de a se exprima firesc şi sincer se naşte plictisul. „Un fond de plictis, care pare să aibă ca rezervor spaţiul imens rămas vacant între el însuşi şi gândurile sale, îi pretinde perpetuu distracţii ce nu-i vor fi furnizate pe placul lui de nici o ocupaţie, de nici o societate, după cum nici o avere nu 1-ar satisface dacă nu ar deveni, mai devreme sau mai târziu, înţelept şi chibzuit.”

Descriere destul de neagră. Concluzia este mai puţin severă: „Dacă îmi pare inevitabil ca un asemenea om să facă greşeli minore, nu mi se pare posibil să comită greşeli grave. în el este, şi va fi întotdeauna, un fond copilăros şi inocent, incapabil în egală măsură de erori serioase, ca şi de generozităţi consecvente. Există un punct esenţial. acela că-1 vom iubi întotdeauna, vinovat sau nevinovat; că în primul caz îl vom apăra şi în al doilea îl vom consola. Acestea stabilite, să-1 judecăm fără îndurare şi să vorbim între noi fără reţinere.” Se vede treaba că Joubert nu greşea.

VL Tragedii De la plecarea lui Chateaubriand, doamna de Beaumont se arătase hotărâtă să se ducă după el la Roma. Nu pentru că 1-ar fi ştiut infidel: „Eu mă judec, spunea ea cu melancolie, aşa cum m-ar putea judeca oricine şi-mi văd prietenii aşa cum sunt”. Dar îl iubea, simţea că e pe moarte şi voia cel puţin să-1 revadă. Cu toate acestea, mai înainte de a pleca în Italia, dorea să facă o cură de ape la Mont-Dore. Micul Gueneau de Mussy, care a văzut-o înaintea plecării, a considerat-o pierdută. „Spiritul ei plin de gratie semăna cu acea flacără abia pâlpâind şi cu aburul strălucitor care se ridică dintr-un buştean gata să se stingă.” Călătoria, într-o trăsură hodorogită, a epuizat-o complet. Cura de la Mont-Dore, prea scurtă, nu i-a ameliorat starea. „Tuşesc mai puţin, scria ea, dar am impresia că se întâmplă aşa ca să mor &ă zgomot.”

Chateaubriand era înspăimmtat de scrisorile primite de la ea şi-i reproşa cu blândeţe lui Joubert că o lăsase să plece singură: „Prietena noastră îmi scrie de la Mont-Dore epistole care-mi fââng sufletul. Spune că simte cum se sfârşeşte uleiul din lampă; vorbeşte de ultimele bătăi ale inimii ei. De ce a fost lăsată singură în călătoria asta?„ A venit s-o întâmpine la Florenţa, însoţit de Bertin, noul lui prieten de la Roma. Acest Bertin era un francez exilat, pe bună dreptate suspect de regalism; doamna de Beau-mont era descendenta unui ministru al lui Ludovic al XVI-lea, fapt cunoscut la Roma; nefericitul secretar de ambasadă îşi desăvârşea astfel compromiterea în ochii guvernului său. Trebuie spus întru onoarea lui că, din clipa în care a văzut-o pe doamna de Beaumont atât de bolnavă, nu s-a mai gândit decât la ea. Era disperat de slăbiciunea ei, nu mai avea putere nici să surâdă. La Roma, Chateaubriand a închiriat pentru ea o casă singuratică în apropierea Pieţei Spaniei, între o mică grădină de portocali pe spalier şi o curte în care creştea un smochin. N-a mai părăsit-o. Pentru că avea nevoie de senzaţii tari şi reînnoite, era mai capabil să fie constant faţă de o muribundă decât faţă de o femeie fericită şi veselă. „Iubesc tot ce-mi este drag cu aceeaşi furie ca în primii ani. Tristeţea este elementul meu. Nu mă regăsesc decât atunci când sunt nefericit.” într-adevăr, doar o durere vie putea învinge, aşa cum un fulger pe timp de furtună uneşte pentru o clipă norii întunecaţi cu pământul, acel spaţiu imens de care pomenea Joubert şi care în Chateaubriand separa persoana de personaj.

Boala a sanctificat legătura. Papa a dorit să afle veşti despre fiica domnului de Montmorin; cardinalii 1-au imitat pe Sanctitatea sa; cardinalul Fesch însuşi a ştiut să-i dea doamnei de Beaumont dovezi de consideraţie şi de compasiune de care secretarul lui nu 1-ar fi crezut capabil. Sfârşitul s-a produs cu o repeziciune înspăimântătoare. în ultimele zile ale lui octombrie, Chateaubriand mai încerca să-şi plimbe prietena prin Roma, dar ea nu mai avea chef de nimic. La Coloseu ea s-a aşezat pe o piatră în faţa altarului, „şi-a lăsat privirile să rătăcească peste porticuri, peste ruinele împodobite cu rugi de muri şi căldăruşe ruginite de toamnă, apoi le-a coborât din piatră în piatră până în arenă şi le-a oprit asupra altarului: „Hai sămergem, a spus, mi-e frig”. El a condus-o până acasă; ea s-a întins pe pat şi nu s-a mai ridicat.

Crezuse mai întâi că avea să moară pe 2 noiembrie, de ziua morţilor, şi, văzând lacrimile din ochii lui Chateaubriand, i-a întins mâna: „Ce copil eşti, a spus. Chiar nu te aşteptai Ia aşa ceva?” Cât a durat agonia, care a fost eroică, n-a încetat să-şi arate surpriza faţă de extrema şi sincera durere a amantului ei. Pentru că se îndrăgostise de alta, mai frumoasă şi cu o sănătate mai bună, se îndoise de ataşamentul veritabil nutrit faţă de ea; crezuse că-i devenise o povară şi dorise să plece ca să-1 elibereze. Văzându-1 podidit de lacrimi, a murit disperată şi încântată.

Dacă o făcuse să sufere, mai mult decât îşi dăduse seama, pe când era în viaţă, a ştiut s-o cinstească moartă. Funeraliile, la Saint-Louis-des-Francais, au fost emoţionante şi frumoase. Cardinalul, care absenta abil, şi-a trimis trăsurile şi valeţii. Relatarea scrisă de Chateaubriand despre această ceremonie şi despre ultimele momente ale prietenei lor i-a stors lacrimi lui Joubert. „îl adori pe băiatul ăsta când îl citeşti. Cât despre ea, simt că şi-ar fi dat zece ani de viaţă pentru a fi regretată astfel.” Tot Chateaubriand s-a ocupat de ridicarea unui monument din marmură albă într-o capelă din Saint-Louis-des-Franţais pentru doamna de Beaumont. îşi vânduse ce mai avea ca să plătească măcar o parte şi compusese el însuşi inscripţia: D. O. M.*

După ce şi-a văzut pierind întreaga familie, tatăl, mama, cei doi fraţi şi sora, Pauline de MONTMORIN devorată de o boală lâncedă a venit să moară pe pământ străin.

F.-A. de Chateaubriand a ridicat acest monument în memoria ei.

Ca mulţi mari voluptuoşi, el vorbea admirabil de morminte Şi de moarte; excela aşternând peste uşoarele oseminte ale femeilor

* Departamentul francez din străinătate (n.tr.).

nobilele draperii ale unui limbaj funebru. Cel mult i s-ar putea reproşa că-şi amesteca regretele cu orgoliul de a le găsi atât de nobil împodobite. Nu se putea împiedica să nu guste o plăcere estetică şi funebră trecând „de la mormântul Ceciliei Metella la sicriul unei femei nefericite”. „Nici nu vă puteţi imagina, le scria prietenilor săi, în ce măsură durerea şi conduita mea în această împrejurare m-au făcut iubit aici şi respectat.” Poate că ar fi fost iubit mai mult, dacă n-ar fi fost conştient de acest respect, atât de avid de voluptatea suferinţei.

După moartea doamnei de Beaumont, şederea la Roma i-a devenit mai neplăcută ca oricând. El simţea frumuseţea tragică şi atunci anume îi trimise lui Fontanes o admirabilă scrisoare despre câmpia romană care e unul dintre cele mai frumoase texte din proza franceză. Dar nu mai dorea să rămână în Italia. Sentimentele puternice pe care le încercase şi dezgustul pe care i-1 provocase o muncă ce nu răspundea aşteptărilor treziseră în el dorinţa de a scrie. De bună-credinţă, i-a anunţat lui Fontanes voinţa de a se retrage, încă de pe acum intenţiona să-şi consacre restul unei vieţi mizerabile redactându-şi Memoriile. Le voia demne de ceea ce simţea mai bun în el. „Nu aş plictisi posteritatea cu detaliile slăbiciunilor mele. N-aş spune despre mine decât ceea ce este convenabil pentru demnitatea mea de om şi, îndrăznesc să spun, pentru grandoarea inimii mele. Lumii trebuie să i se arate numai ceea ce este frumos; nu înseamnă să-1 minţi pe Dumnezeu dacă nu-ţi dezvălui din viaţă decât ceea ce îi poate înălţa pe semenii noştri spre sentimente nobile şi generoase. Nu ducem lipsă de exemple când vrem să triumfăm asupra sărmanei naturi umane. Nu şovăi decât asupra unui singur punct: nu ştiu dacă mă voi retrage în Bretania sau la Joubert, în Vâlleneuve.” înţeleptul Fontanes îl implora să aştepte. Ca să trăieşti nu trebuie sămănânci? „Ştiu că talentul dumitale, numele şi munca nu te vor lăsa niciodată la discreţia nevoilor de prim ordin, dar în toate acestea văd mai multă glorie decât bunăstare. Educaţia dumitale, aptitudinile au nevoie de cheltuieli, iar renumele nu este suficient pentru necesităţile vieţii, mizerabila ştiinţă a bucătăriei aflându-se în fruntea tuturor celorlalte când vrei să trăieşti independent şi liniştit.”

Şi tocmai apăruse o nesperată ocazie de a obţine în cariera diplomatică un post de şef de misiune. Cantonul Valais fusese proclamat independent, pentru că Bonaparte avea în vedere să menţină pe acolo un drum militar către Piemont: era nevoie de un însărcinat cu afaceri francez la Sion şi, în ciuda opoziţiei tenace a cardinalului-unchi care afirma că „intrigantul acesta era în acelaşi timp şi un om rău”, Primul-Consul, indulgent cu un scriitor al cărui stil îl admira, era dispus să-1 numească pe Chateaubriand. Fontanes 1-a implorat pe acesta din urmă să accepte. „Dacă sunt numit, a răspuns Chateaubriand, voi respecta ordinul Consulului şi promisiunea prietenilor mei: mă voi duce în Pays de Vaud. Dar, pentru Dumnezeu, scăpaţi-mă mai repede de Roma; îmi dau sufletul aici.” Şi, cu o trăsătură de orgoliu: „Râd de milă când văd nişte proşti strigând că nu ştiu să fac decât cărţi. Să faci o carte citită de public nu e o nimica toată! E nevoie de mai multă ordine, de un mai pregnant spirit al afacerilor pentru a pune cap la cap câteva idei bune decât să semnezi toate paşapoartele din univers şi să dai un dineu diplomatic.”

Când a revenit la Paris, 1-a găsit pe Fontanes devenit unul dintre cei mai puternici bărbaţi ai regimului şi preşedintele Corpului legislativ, cu un mod de viaţă princiar. Realistul Sancho reuşea mai bine decât cavalerul de la Mancha. Omul de stat altminteri rămânea un om şi cel mai credincios dintre prieteni. El 1-a condus pe Chateaubriand la Talleyrand, care s-a arătat binevoitor, şi a exprimat bucuria catolicilor din Valais. Noul însărcinat cu afaceri nu era prea entuziasmat. Descoperise un Paris agitat şi ameninţător: se pregătea Imperiul, iar ideea unei noi dinastii îi irita atâtpe monarhişti, cât şi pe iacobini. „Aerul era încărcat.” De când trecuse de partea lui Bonaparte, Chateaubriand ştia că era blamat de foştii lui prieteni. O revăzuse pe doamna de Custine, care rămăsese regalistă în pofida lui Fouche şi, cu toate că avea un dinte împotriva ei, ţinea seama de sentimentele exprimate de ea, sentimentele lumii ei. Cele ale lui Chateaubnand nu erau întru nimic mai calde pentru un regim care nu-1 tratase cu recunoştinţa meritată de adeziunea şi de geniul lui.

Printre sfaturile împărţite cu dărnicie de către Fontanes, era unul pe care i-1 dăduse şi doamna de Beaumont pe patul morţii: acela de a se apropia din nou de soţia lui. Un „aproape ambasador” avea nevoie de ea, ca să nu mai vorbim de creştin şi de soţ. El a înţeles şi a adus-o pe Celeste la Paris; cei doi soţi s-au revăzut într-o locuinţă modestă de pe strada Beaune. Doamna de Chateaubriand avea treizeci de ani; avusese variolă şi îşi pierduse bietul şi unicul ei farmec: prospeţimea tinereţii. Cu o sănătate şubredă, sarcastică, cu spiritul şi trupul colţuroase, avea mai puţine şanse ca oricând să-şi cucerească soţul. Cu toate acestea, amândoi s-au pregătit pentru plecarea la Valais, iar Chateaubriand a obţinut de la Talleyrand douăsprezece mii de franci ca avans, pe care i-a destinat cumpărării de veselă şi lenjerie pentru ambasada lui. Spera să nu rămână prea multă vreme la Sion, şi încă de pe acum începuse să caute o locuinţă la Paris.

Pe 19 martie, a asistat la recepţia de la Tuileries şi 1-a văzut pe Primul-Consul, care nu i-a vorbit şi i s-a părut neliniştit. Pe 21 martie, în timp ce ieşise să vadă un chiparos care-i plăcea doamnei de Beaumont, fără îndoială din voluptatea de a-şi sfâşia sufletul, a auzit strigându-se o noutate: „Sentinţa comisiei militare speciale convocată la Vincennes, care condamnă la pedeapsa cu moartea pe numitul Louis-Antoine-Henri de Bourbon, născut pe 2 august 1772, la Chantilly”. Cuvintele au căzut asupra lui ca un trăsnet. „Această sentinţă îmi schimbă viaţa, spune el, la fel cum o schimbă şi pe cea a lui Napoleon.” Ludovic de Bourbon, duce d'Enghien, ultimul din familia Conde, nu merita să fie împuşcat ca un trădător în şanţurile de la Vincennes. Fusese arestat ilegal, judecat în secret şi executat iară milă. Era primul act nedemn al unui regim care se dorise a fi unul al reconcilierii. Chateaubriand s-a întors acasă indignat. A găsit-o aici pe soţia lui şi, după puţin timp, li s-a alăturat prietenul lui monarhist, Clausel de Coussergues. Cu consimţământul lor a hotărât să-şi trimită Consulului demisia. Către Talleyrand: „Cetăţene ministru, medicii mi-au adus la cunoştinţă că doamna de Chateaubriand se află într-o stare a sănătăţii care-i pune în pericol viaţa. Cum îmi este absolut imposibil să-mi părăsesc soţia în asemenea circumstanţe şi nici să o expun pericolelor unei călătorii, o implor pe Excelenţa voastră să binevoiască a primi înapoi scrisorile de acreditare şi instrucţiunile ce mi-au fost înmuiate pentru Valais.”

Oricât de moderaţi ar fi fost termenii acestei scrisori, expediate a doua zi după execuţie, ea reprezenta un act de curaj. „Câtevazile larând, spune Clausel, toţi prietenii lui Chateaubriand au fost într-o continuă panică la gândul că 1-ar putea vedea ridicat de poliţie. Treceam pe la el de două-trei ori pe zi şi întotdeauna cu acelaşi tremur când ajungeam la ghereta portarului.” Doamna de Chateaubriand povesteşte că atunci când a aflat de această demisie Fontanes a fost îngrozit: „Se şi vedea, spune ea, împuşcat cu domnul de Chateaubriand şi, după ei, toţi prietenii noştri. M-am dus să-1 văd ca să-1 liniştesc şi să-i spulber temerile. Nu era chip. îşi pierduse capul şi, până la urmă, m-a făcut să-i împărtăşesc temerile, nu pentru el, ci pentru soţul meu.” Celeste era rău intenţionată şi, dacă Fontanes se speriase, starea lui n-a durat multă vreme fiindcă, prin Elisa, a pledat cauza prietenului său care-i dădea atâta bătaie de cap. în ce-1 priveşte pe Talleyrand, el a păstrat demisia câteva zile înainte de a i-o remite lui Bonaparte aşteptând să se îndepărteze furtuna. Când a primit-o, acesta n-a spus decât: „E bine”, şi nu a mai pomenit nimic de ea. Mai trebuie adăugat, spre cinstea lui Chateaubriand, că actul lui de curaj n-a mai găsit imitatori şi că el a fost singurul care, după asasinarea ducelui d'Enghien, 1-a părăsit pe Consul. „Dacă Bonaparte, spune Talleyrand îndemnat cu insistenţă de un prieten să-şi dea demisia, s-a făcut vinovat de crimă, nu-i un motiv ca eu să mă fac vinovat de o prostie.”

Prin acest gest, Chateaubriand s-a trezit azvârlit în rândurile opoziţiei. Care era sensul profund al gestului său? Era oare cel al unui creştin care nu se putea face complice la violenţă? Era cel al regalistului care n-a putut suporta o crimă împotriva unei case regale? Dar omul care dorise atât de mult să-1 slujească pe Bonaparte, autorul dedicaţiei ce însoţea Geniul creştinismului nu avea cum să fie un regalist fervent. Mai exact ar fi să spunem că tocmai această demisie făcuse din Chateaubriand un monarhist militant. Mare artist, care voia să-şi clădească viaţa ca pe o operă de artă, găsea în fidelitatea faţă de o familie o atitudine ce-i satisfăcea în acelaşi timp nevoia unei unităţi estetice şi onoarea lui feudală. Prin această singură scrisoare „el ştergea infidelităţile comise trei ani de zile” şi justifica, deşi mai târziu, emigrarea lui involuntară. Să fie oare imposibil de a ne da o imagine corectă decurgând din acţiuni ce par contradictorii? Convins de pericolul reprezentat de spintecarea în două, printr-un şanţ însângerat, a istoriei Franţei, Chateaubriand fusese partizanul Consulului atâta vreme cât acesta apăruse în chip de reconciliator. Nu era firesc să se retragă în ziua în care comisia de la Vincennes deschidea din nou acel şanţ pentru a vărsa în el sângele unui Bourbon?

Regreta cu adevărat ceea ce lăsase în urmă? Avusese impresia că-i plăcea acţiunea; dar ca toţi cei cu o puternică imaginaţie era înclinat să abandoneze foarte repede în faţa rezistenţei opuse de real. La cel mai mic obstacol, decola şi îşi lua zborul pe deasupra faptelor în ficţiune sau în amintiri. De la primele conflicte cu cardinalul Fesch căutase o portiţă de scăpare. Moartea ducelui d'Enghien îi oferea una „frumoasă şi magnifică, o plecare răsunătoare, aşa cum îi plăcea lui”. Cum ar fi putut el să reziste tentaţiei de a lua o atitudine atât de curajoasă, pretext al unor atât de nobile plângeri, el, care de pe acum se gândea constant la figura lui dincolo de mormânt? Mai trebuie adăugat că demisia îl scutea să plece singur, cu o femeie cu nasul lung şi faţa ciupită de vărsat, în munţii provinciei Valais.