Itinerar de la Paris în Andaluzia

Doamna de Fervacques Atitudinea era hotărâtă; de acum înainte, faţă de stăpânul invincibil, Chateaubriand avea să reprezinte spiritul neînvins. Dar el îşi păstra pe lângă acest stăpân sprijine solide. Fontanes, stea de primă mărime în constelaţia imperială, îi rămânea credincios şi, de asemeni, mulţumită lui, „adorabila Elisa”. Fouche, strunit de către Delphine de Custine, nu se arăta ostil. Mole, Pasquier, ataşaţi Imperiului, deşi aşteptau de acum înainte onoruri şi promovări din partea lui Bonaparte, nu aveau de gând să rupă legăturile cu Chateaubriand. „In timpul Imperiului, scria doamna de Chateaubriand, persoanele cu opinii diferite se puteau întâlni fără să-şi scoată ochii, ceea ce a devenit imposibil sub Bourboni.”

Totuşi cel mai bun apărător al lui Chateaubriand pe lângă Consul se dovedea a fi Bonaparte însuşi. La câteva zile după demisie, îi spusese surorii lui: „Ţi-a fost tare frică pentru prietenul tău, nu-i aşa?” Pentru acest mare cititor al tragediei Cinna sau îndurarea luiAugustus* era un fel de a se bucura de indulgenţa

* Tragedie de Corneille, scrisă între 1640-1641, în care, iertându-i pe Cinna şi pe Emilie, ce complotau să-1 omoare, Augustus demonstrează ca voluptatea puterii absolute constă în refuzul exercitării ei. (n.tr.) lui. Nu fiindcă i-ar fi plăcut mai mult ca pe vremuri ca scriitorii să se amestece în politică. „Aceştia sunt, îi spunea el fratelui său Joseph, nişte cochete cu care trebuie să întreţii legături galante, dar să nu-ţi treacă niciodată prin cap să le iei de soţie sau să faci din ele un ministru de-al tău.” Dar el era un om cultivat şi poseda acel instinct al stilului care merge adesea în pereche cu geniul acţiunii, îl imitase pe Rousseau; îl simţea admirabil pe Corneille; numai în Chateaubriand, singurul printre scriitorii timpului său, recunoştea „focul sacru”. Dacă nu-1 putuse „anexa sistemului său”, nu era el omul să-1 persecute.

În acelaşi timp, trebuia să trăiască, iar menajul Chateaubriand nu prea avea mare lucru. Suma vărsată cu titlu de avans, în momentul plecării spre Sion, de către ministrul Relaţiilor externe, trebuia rambursată. Or, ea fusese cheltuită pe lenjerie şi veselă. Nici o altă resursă în afara veniturilor aduse de Geniul creştinismului şi câteva rente de stat ce le mai rămâneau. Şi-au luat o locuinţă mică într-un cartier care pe atunci aproape că era la ţară, la intersecţia dintre străzile Miromesnil şi Verte (de atunci strada Penthievre). La poarta lor se întindea un lan de grâu unde Chateaubriand, mereu avid şi prea adesea lipsit de cântece bucolice, se ducea să asculte ciocârlia, şi un maidan denumit Butte-aux-Lapins sau parcul părăsit de la Monceau pe unde se plimba, singuratic, printre statui şi brazi, „stând de vorbă cu trei corbi ai ducelui d'Enghien”.

Era destul de trist. Marele lui rival întru glorie, căruia „un amestec de republică romană şi de Carol cel Mare”, turnat de Fontanes şi de Lucien, îi sucise capul, se proclamă împărat pe 2 mai 1804. Fontanes o amuzase pe doamna de Chateaubriand printr-o descriere glumeaţă a acelei cavalcade care, spusese el, nu se asemăna deloc puţin cu cea care urmează boul cel gras (bou plimbat cu mare pompă). Cu toate acestea, el însuşi fusese una dintre figurile notorii, călare pe cal, în ciorapi de mătase şi pantalon scurt, în timp ce Chateaubriand, sclavul fidelităţii lui sceptice, măsura singur în lung şi-n lat mica lui grădină. Măcar dacă această singurătate ar fi fost deplină, poate că i-ar fi îndrăgit grandoarea; dar acum era împreună cu soţia lui, iar aceasta se hotărâse definitiv să nu se mai întoarcă în Bretania.

Doisprezece ani de pericole şi de mizerii maturizaseră în mod ciudat copila cu plete blonde, a cărei pelerină roz umflată de vânt o pândise el în Saint-Malo, pe colina Sillon. Celeste de Chateaubriand era acum o femeie măruntă, maliţioasă, energică şi combativă. De cum îl revăzuse se ataşase periculos de ilustrul ei soţ şi, convinsă fiind că o înşela şi o va înşela întotdeauna, acceptase situaţia cu o veselie batjocoritoare care ascundea o mare tristeţe. Temându-se de ceea ce ar fi putut găsi în ele, ea se hotărâse, nu să nu citească, ci să spună că nu citea lucrările soţului ei. Avea să vină timpul când Chateaubriand însuşi se va inspira nestânjenit din caietele lui Celeste, al cărei stil rapid şi scânteietor, cu toate că el îl drapa în câteva adjective, putea, fără disonanţe prea neplăcute, să se confunde cu cel al marelui om. Toate acestea făceau din ea o femeie originală, amară, amuzantă, căreia judecătorii exigenţi îi descopereau un farmec uşor înăcrit, dar căreia îi lipsea, pentru a fi iubită de Chateaubriand, frumuseţea, tristeţea şi nebunia. Ea îl tachina, îl stimula, uneori îl influenţa, fiindcă el rămânea, atunci când nu-i era în joc onoarea, ciudat de docil, evitând disputele; ea era incapabilă să-i aducă raţia zilnică de poezie, fără de care el nu putea trăi. îl amuza, dar „nu-1 captiva”. Mai ales pentru că devenise, şi acesta nu era cel mai mare defect al ei, soţia lui. „Dumnezeule mare! îi scria el doamnei de Custine, cât de puţin sunt făcut pentru aşa ceva! Ce biată pasăre captivă am ajuns!”

Delphine de Custine deţinea, în acest menaj, funcţia de consolatoare. Deşi cumpărase, în 1803, lângă Lisieux, frumosul castel Fervacques unde iubise Henric al IV-lea, ea mai închiriase pe strada Verte o casă, chiar peste drum de Chateaubriand. E plăcut, când eşti însurat cu o femeie pe care n-o iubeşti, s-o ai la îndemână pe „Regina Trandafirilor”, frumoasă, timidă, cam nebunatică, şi care vorbeşte cu graţie despre păsări şi flori. Metresa nu avea, însă, nici ea, o fire cu mult mai bună decât cea a soţiei. Chateaubriand o botezase „Prinţesa Fără Speranţă” pentru că, după două zile de tăcere, crezuse că prietenii ei erau morţi sau plecaseră în China şi nu-i va mai vedea niciodată. Trebuie să recunoaştem că el o făcuse să aştepte multă vreme vizita lui în Normandia, fiind supărat de anumite cuvinte, poate lipsite de delicateţe, pronunţate de ea în legătură cu un împrumut solicitat în perioada când boala şi apoi monumentul doamnei de Beau-mont îl costaseră aşa de scump. Delphine de Custine condamnase demersul unui amant disperat care apelează la o metresă, pentru o altă femeie, iar el o compătimise pentru că nu fusese în stare să înţeleagă nobleţea încrederii ce i-o dovedise. Biata Prinţesă Fără Speranţă se crezuse neglijată de un bărbat care, în incurabila lui plictiseală, prefera întotdeauna certitudinilor posesiunii temerile unei cuceriri. Cu toate acestea, în luna august, după ce fusese la Champlâtreux să-1 vadă pe Mathieu Mole, cu care devenise foarte intim, a făcut, în cele din urmă, o călătorie la Fervacques. Dar în acea umedă şi înverzită vale normandă 1-a convocat pe tristul Chenedolle, poate pentru a evita reproşurile stăpânei castelului. „Voi fi la Fervacques lunea viitoare. Găseşti că am greşit dându-i acolo întâlnire unui vecin al nostru, prietenul meu intim, domnul Chenedolle, cu care am nişte treburi? E un om de spirit, poet etc. Iată deci o oribilă dezminţire adusă profeţiilor dumitale. Ah! Dumnezeule! Oare când mă vei crede şi când vei dobândi măsură în toate? „îmi place să te iubesc„, doamna de Sevigne a spus asta.”

Sejurul s-a dovedit agreabil. Şanţuri pline cu apă înconjurau castelul. De la fereastra lui, Chateaubriand vedea pajiştile ce mărgineau malurile. Tandrul Chenedolle a fost mişcat de interesul ce-1 arăta tristeţilor lui o femeie indulgentă şi dulce. „Vrăjitorului” îi plăcea să se culce în patul enorm în care Henric al IV-lea „dormise cu vreo Florette” şi se gândea, fără îndoială, ca odinioară Beamais, că „doamna de Fervacques merita un viguros atac”. El abotezat-o „Grognon” (bosumflata), ea îi spunea „Colo”, nu se ştie exact pentru ce (poate fiindcă el o striga „Colombe”) sau adesea „Geniul”. Ea păstra, se pare, o amintire de neuitat pentru ceea ce se petrecuse într-o anume grotă şi într-un mic cabinet împodobit cu doi arbuşti superbi de mirt. în ceea ce-1 priveşte, „scrisoarea lui către castel” părea cam detaşată pentru cineva foarte îndrăgostit: „Regret Fervacques, crapii, pe dumneata, pe Chenedolle, chiar şi pe doamna Auguste. Aş vrea să regăsesc toate astea în octombrie; o doresc din inimă. Doreşti tot atât de mult să mă revezi? Ai grijă să se niveleze biliardul, să fie smulse ierburile ca să se poată vedea ştiucile, să le atragi atenţia paznicilor să-i avertizeze pe vecinul din Vire şi pe vecinul din Caen să se prezinte la întâlnire, să fie îngrăşaţi viţeii şi găinile să facă ouă mai puţin cenuşii şi mai proaspete. Când toate astea vor fi făcute, dă-mi de ştire, iar eu am să văd dacă va fi posibil să vin la Fervacques cu o cheltuială de cincisprezece monede de douăzeci de franci.” Umorul din scrisori este destul de comod pentru a masca fisurile sentimentului.

La întoarcerea de la Fervacques, a plecat în Bourgogne pentru a sta la familia Joubert, care o adoptase pe doamna de Chateaubriand. îi îndrăgiseră umorul, răbdarea şi, când prea seducătorul ei soţ o părăsea ca să dea fuga la vreo infidelă, îi admirau resemnarea ironică. La ei, Chateaubriand a fost cazat în camera verde unde dormise sărmana Pauline de Beaumont şi, uneori, visa la Rândunică. Joubert, pe care îl chinuiau durerile de stomac sau cel puţin aşa credea, drept care nu se hrănea decât cu puţine lichide, nu gusta mai puţin buna dispoziţie a oaspeţilor lui. „Soţia lui şi el îmi par aici, cu adevărat, în elementul lor. Cât despre el, aş fi foarte încântat să-1 vedeţi, pentru a vă da seama de ce incomparabilă bunătate, perfectă inocenţă, simplitate de viaţă şi de obişnuinţe şi, prinţe toate astea, de ce inepuizabilă veselie, pace şi fericire e capabil când nu este supus decât influenţelor anotimpurilor şi emoţionat doar de el însuşi.”

Fratele mai mic al lui Joubert, care locuia la Villeneuve, a remarcat şi el cu surpriză farmecul natural al lui Chateaubnand eliberat prin prietenie de constrângerile vanităţii: „Nu voi uita niciodată cât de fericite au fost pentru noi acele şase săptămâni petrecute cu asemenea oaspeţi. Dimineaţa se lucra, iar după-amiezele plecam pe frumoasele costişe care, printre pajişti fermecătoare, înconjură Villeneuve-le-Roi, dedându-ne la toate jocurile nebunatice inspirate de veselia unei alte vârste. Orice personaj grav, care n-ar fi cunoscut decât operele domnului de Chateaubriand şi care 1-ar fi văzut pe autorul Geniului creştinismului şi pe cântăreţul Atalei, lăsându-se în acele momente abandonat total şi agreabil jocurilor aproape copilăreşti, s-ar fi mirat o clipă, dar în cele din urmă ar fi spus: „Acest om de geniu trebuie să fie şi un om excelent.” Fapt este că, faţă de Joubert şi faţă de Celeste care, amândoi, îl cunoşteau, îl intuiseră şi totuşi îl iubeau, Chateaubriand socotea zadarnică orice poză şi lăsa deoparte masca lui Rene.

Între timp se apropiau două date penibile: „împlinirea unui an” de la moartea lui Pauline de Beaumont (4 noiembrie) şi încoronarea „uzurpatorului”. „Plec la Paris de azi în opt zile. Voi petrece acolo două săptămâni, după care mă voi întoarce la Villeneuve, pentru 4 noiembrie, zi importantă în viaţa mea şi în cea a lui Joubert. Soţia mea rămâne să mă aştepte aici. Ne vom întoarce la Paris către sfârşitul lui decembrie, când toate aceste sărbători, de doliu pentru mine, vor fi trecut. Fac proiecte pentru o retragere absolută. Cei treizeci şi cinci de ani ai mei urmează să bată, pe 4 ale lunii, la acel orologiu care nu marchează niciodată de două ori aceeaşi oră. Mă gândesc că mi-au mai rămas cam tot atâţia ani să lâncezesc pe lumea asta, că viaţa trece repede şi tot ce mă îndurerează în prezent va însemna prea puţin pentru mine la deznodământul piesei.” în realitate, nu la Paris avea să-şi petreacă aceste ultime zile din octombrie, ci la Fervacques, unde Regina Trandafirilor îl chema bodogănind. Femeile nu vor pricepe niciodată în ce măsură bocetele şi reproşurile îi obosesc pe amanţi care, lăsaţi în pace, s-ar obişnui pe încetul cu plictisul confortabil al fidelităţii. De data asta, eterna bosumflată a primit totuşi, după acest sejur, o scrisoare amabilă: „Am părăsit castelul bufniţelor cu o adâncă durere. M-ar mâhni să-1 văd prea des, fiindcă m-aş ataşa, cred, într-un moment nepotrivit, încearcă să pleci fără întârziere şi întoarce-te printre cei vii. Gândeşte-te că vei fi vecina mea şi vei putea să mă vezi ori de câte ori vei dori. Al tău pe viaţă.”

După care se întoarse să remonteze familia Joubert prin buna lui dispoziţie şi bunătatea lui. Dar, abia sosit la Villeneuve, primi o veste cumplită: murise Lucile!

/. Moartea lui Lucile Se cuvine să adunăm aici din diversele momente ale trecutului firele răzleţite ale vieţii lui Lucile şi să ţesem o povestire puţin mai coerentă. Sentimentul mai multor persoane care o cunoscuseră şi, în mod special, al ilustrului ei frate era că Lucile avea geniu. S-ar părea că frumuseţea ochilor ei şi „pasiunea celestă” din expresia lor au tulburat judecata literară, fiindcă textele neoclasice rămase de la ea sunt naive şi mediocre. Dar scrisorile ei sunt frumoase, fiindcă avea o imaginaţie bogată şi o inimă atât de arzătoare, încât ajungea să-i devoreze raţiunea, în copilărie se crezuse persecutată de părinţii ei; mai târziu, la Fougeres, îşi pierduse încrederea în surorile ei; mai întâi devotată cu pasiune cumnatei ei Celeste, sfârşise prin a se face temută şi a se simţi detestată. S-a îndreptat, astfel, spre acea solitudine spirituală care, atunci când devine completă, e vecină cu nebunia.

Totul în viaţa ei era bizar şi neîmplinit. După ce dorise să intre la mănăstire, consimţise, în 1796, să se căsătorească cu un bătrân, crezând că acest mariaj nu se va consuma. Câteva zile mai târziu a fost nevoită să fugă din domiciliul conjugal, iar apoi a rămas văduvă, în momentul întoarcerii fratelui ei, se simţise ataşată de doamna de Beaumont, atât din admiraţie sinceră, cât şi ca o reacţie împotriva lui Celeste, în mica societate de pe strada Neuve-de-Luxembourg, eal-aântâlnitpeChenedolle, iar tristeţea Corbului din Vire a impresionat-o pe schimnica din Fougeres. Regăsise în el ceea ce fusese pe vremuri fratele ei la Combourg:

0 fiinţă asupra căreia era atotputernică şi căreia îi putea împărtăşi gustul ei pentru o poezie sentimentală şi disperată. Dar, nefiind un poet atât de mare, Chenedolle „trăia” ceea ce Chateaubriand transforma în literatură. Izolările lui erau reale, lacrimile autentice. „Cuprins pe nesimţite de o adoraţie secretă pentru acel suflet delicat şi suferind”, el îi propusese lui Lucile s-o ia de soţie. Ea refuzase, dar îi promisese că nu se va mărita niciodată cu altcineva. Era şi acesta unul dintre acele jocuri distructive în care se complăcea. „Angajamentul pe care mi 1-am luat de a nu mă mai mărita are pentru mine un anume farmec, pentru că eu îl privesc aproape ca pe o legătură, o modalitate de a vă aparţine.”

Chenedolle, insistent, o urmărise până la castelul Lascardais, unde locuia împreună cu sora ei Benigne de Chateaubourg, institutoare. Lucile a plecat spre Fougeres să-şi întâmpine prietenul şi în trăsură i-a spus lucruri triste şi frumoase despre natura ce vindecă rănile, apoi, cum pe aleea de stejari el o implora, a murmurat: „Nu spun nu”. El aplecat îmbătat de această jumătate de promisiune şi, la întoarcerea în Vire, i-a scris: „Simt că eşti singura femeie ale cărei sentimente şantan armonie cu ale mele şi pe care mă pot bizui în viaţă. Scrie-mi aşadar şi spune-mi că mă iubeşti măcar puţin.” La această scrisoare n-a primit nici un răspuns. Surprins, neliniştit, disperat, după o lună de aşteptare el

1 se adresase doamnei de Chateaubourg, care i-a răspuns printr-o scrisoare politicoasă, dar rece, anunţându-1 că sora ei plecase la Rennes şi adăugind: „Nu ştiu absolut deloc care este motivul tăcerii surorii mele în privinţa dumneavoastră. Poate că ceea ce vi se pare inexplicabil să aibă o cauză foarte simplă şi firească.” Cauza exista într-adevăr, dar ea nu era nici simplă, nici firească. Familia lui Lucile, pe urmă ea însăşi, aflaseră, fără putinţă de tăgadă, că Chenedolle, îndrăgostitul cuminte şi lugubrul Chenedolle, era deja căsătorit, în 1796, în timp ce se afla în emigraţie, fiind bolnav la Hamburg, se căsătorise cu domnişoara Mărie-Victoire Bourguignon, fiica unui tipograf din Lige. Un preot catolic binecuvântase unirea lor; apoi, în 1797, când soţia lui aştepta un copil, Chenedolle, constatând o totală incompatibilitate de temperament între el şi soţie, o părăsise. Chiar de la întoarcerea lui la Vire îi mărturisese tatălui său că se însurase. Acesta refuzase să accepte mariajul şi un notar de familie, un bătrân jurist normand, declarase că uniunea contractată în timpul emigraţiei era nulă, migranţii aflându-se atunci loviţi de moarte civilă. Acest ingenios az de nulitate fusese acceptat de fiu, care încercase să dea uitării căsătorie nefericită, dar nu încape îndoială că poziţia lui falsă era parţial responsabilă de incurabila lui tristeţe. Mai puţin cinstit decât se dovedise Chateaubriand faţă de Charlotte Ives, el încercase să facă din Lucile a doua soţie a unui bigam. Aflând adevărul, profund rănită, ea fugise.

A plecat în fugă la Rennes. „Cuvintele pasionate şi disperate pe care i le-am spus şi răspunsurile sale pline de tandreţe şi reproş sunt lucruri ce nu pot fi redate.” Ea s-a dovedit faţă de el plină de bunătate şi 1-a tratat cu o blândeţe indulgentă şi melancolică, dar i-a spus că nu va fi niciodată a lui. Când s-a văzut din nou în stradă, în ploaie, i-a trecut prin minte că o vedea pentru ultima oară şi a fost cuprins de o groază sfâşietoare. Pe de altă parte, ea părea atinsă de moarte. Nu-i mai rămânea pe lume decât fratele ei şi Pauline de Beaumont. „Cu gândul la voi, le scria ea, mă salvam de plictisul şi durerile mele. Singura mea ocupaţie era să vă iubesc.” Apoi, doamna de Beaumont a dispărut şi ea, iar Lucile a constatat cu groază apropierea dintre cei doi soţi Chateaubriand.

Bolnavă, nervoasă, după ce-şi vânduse ultima proprietate arendată nepoţilor ei Chateaubourg, nu-i mai rămăsese nici o avere. Chateaubriand a adus-o la Paris şi a instalat-o într-o mănăstire dându-ibătrânului Saint-Germain (servitorul doamnei de Beaumont) delicatul consemn de a veghea asupra ei, de a-i achita cheltuielile şi a o înşela asupra preţului plătit pentru a-i linişti orice scrupule. Singură, Lucile n-a trăit la Paris decât pentru fratele ei; îi recitea scrisorile; îşi aducea aminte de copilăria lor: Dumnezeu nu mă poate lovi decât prin tine. îi mulţumesc pentru darul preţios, bun şi scump pe care mi 1-a făcut în persoana ta şi pentru că mi-a păstrat viaţa fără pată. Astea-s toate comorile mele. Aş putea lua ca emblemă pentru viaţa mea luna printre nori, cu această deviză: „Adesea întunecată, niciodată impură.” (Ceea ce aduce cu o îndepărtată şi tristă dezminţire a divagaţiilor lui Rene.) Bună ziua, prietene. Cum arată în dimineaţa asta ideile tale? Nimic nu-i ca ideea morţii, prietene, pentru a ne descotorosi de viitor. De ieri sunt destul de mulţumită de curajul meu. N-am mai dat nici o atenţie amărăciunii mele şi acelei slăbiciuni interioare pe care o încerc. M-am abandonat. Continuă să fii întotdeauna iubitor faţă de mine. In aceste zile va fi umanitar.”

Halucinaţiile ei anunţau demenţa. „Prietene, am în cap mii de idei contradictorii despre lucruri care îmi par că există şi nu există, care produc asupra mea efectul obiectelor ce nu se oferă decât unei oglinzi, şi prin urmare nu poţi fi sigur de ele deşi le vezi distinct. Nu mai vreau să mă ocup de toate astea. Din această clipă renunţ.” Numai vizitele fratelui ei o mai linişteau puţin. „Tu vorbeai, îi scria ea, şi în tot lăuntrul meu se făcea ordine.” Chateaubriand a văzut-o atât de bolnavă, încât i-a propus să vină cu el la familia Joubert, la Villeneuve; dar, neîndoios, presimţind furia lui Celeste, i-a făcut propunerea reticent, fiindcă eterna persecutată a simţit că era stingherit. „Frate dragă, nu te osteni nici cu scrisorile mele, nici cu prezenţa mea, fiindcă în curând vei fi eliberat pentru totdeauna de neplăcerile ce ţi le produc. Viaţa mea îşi aruncă ultima sclipire. Aminteşte-ţi că adesea am stat pe acelaşi genunchi şi strânşi împreună la acelaşi piept, că lacrimile tale erau ale mele, că din primele zile ale vieţii tale ai protejat şi apărat fragila mea existenţă, că jocurile noastre ne reuneau şi că am împărtăşit primele tale studii. Nu-ţi voi mai pomeni de adolescenţa noastră, de inocenţa gândurilor noastre şi a bucuriilor noastre şi de nevoia reciprocă de a ne vedea fără încetare. Ieri, când mi-ai spus să merg la tine, păreai îngrijorat şi serios, în timp ce cuvintele tale erau afectuoase. Ia spune, dragă frate, voi ajunge pentru tine un subiect de îndepărtare şi plictis? Dacă ţi-ai schimbat părerea, de ce nu mi-ai spus-o deschis? îmi lipseşte curajul în faţa politeţii tale.”

Ultimele vizite au fost dureroase. Ea avea o uşoară mişcare convulsivă a buzelor şi făcea un vizibil efort pentru a-şi aminti ideile; vorbea de micile ei lucrări, pe care ar fi vrut să le reia; apoi Chateaubriand a plecat la Villeneuve. Câteva zile mai târziu, în puţine cuvinte bătrânul Saint-Germain îi aducea la cunoştinţă că Lucile murise pe l O noiembrie după ce în ajun părăsise mănăstirea pentru o pensiune, „îmi trece prin minte un gând cutremurător, spuse Chenedolle când află vestea, mă tem să nu-şi fi luat zilele. Dumnezeule mare! Fă să nu se fi întâmplat aşa!” Dimpotrivă, pare probabil că aşa s-a şi întâmplat, fiindcă în nici o parohie din Paris nu se găseşte nici o urmă de înmormântare religioasă, şi doar o sinucidere explică de ce Chateaubriand nu plecase din Villeneuve, de ce Lucile părăsise mănăstirea Augustinelor în ajunul morţii, de ce fusese înmormântată într-o groapă comună şi de ce doamna de Marigny, care „se ocupase de ultimele îndatoriri” faţă de sora ei mai mică, nu urmase convoiul.

Chateaubriand i-a scris lui Chenedolle: „Am pierdut cel mai frumos suflet, geniul cel mai elevat care a existat cândva”. Şi adăuga, fiindcă nu încetase niciodată, nici măcar în mij locul celor mai mari nenoriciri, să se considere centrul universului şi ţinta Predilectă a destinului: „Vedeţi că sunt născut pentru toate durerile„. Cu surorile lui a avut loc un schimb de corespondenţă legată de afaceri, destul de penibilă, fiindcă ele refuzau să accepte succesiunea altfel decât sub beneficiu de inventar. Ele se temeau să nu fie făcute responsabile de o cauţiune de zece mii de franci pe care sărmana Lucile i-o dăduse fratelui ei în timpul emigraţiei. Cât despre doamna de Chateaubriand, el ne spune că: „încă rănită de capriciile imperioase ale lui Lucile, n-a văzut în această moarte decât o eliberare pentru creştina ajunsă să se odihnească întru Domnul. Dar eu nu pot împărtăşi, conchide el, această consolare a doamnei de Chateaubriand.”

Din luna următoare, alte subiecte de furie şi durere i-au făcut pe oaspeţii de la Villeneuve să uite de moartea tragică a lui Lucile. Celeste turba să-1 vadă pe papă dând fuga la Paris ca un preot de instituţie la chemarea superiorului său. „Discursul lui Pius al VH-lea pentru a anunţa că avea să-1 încoroneze pe Bonaparte e incredibil, spunea ea. îl denumeşte „acest puternic prinţ„, „bunul şi iubitul nostru fiu„. La Paris, de la Tuileries până la Notre-Dame, aclamaţiile fuseseră entuziaste şi aproape unanime. Toţi vechii regalişti din mica societate: Mole, Pasquier, au depus unul după altul jurământul de credinţă, spunea ironic Celeste, „tuturor puterilor prezente şi viitoare„. Cât despre Chateaubriand, el n-a încercat pe parcursul şederii lui Pius al VH-lea la Paris să fie primit, nici să-i amintească pontifului de audienţele de la Roma. „Se înclina cu respect în faţa condescendenţelor Bisericii faţă de Imperiu„, spunea el, şi îşi amintea că în secolul al V-lea „papa sfântul Gregorie cel Mare îl consacrase prin elogiile sale pe Phocas, sângerosul succesor al împăratului Mauriţiu„. Dar i-a prezis lui Fontanes că „într-o bună zi, s-ar putea ca anatema să cadă chiar din gura pontifului care 1-a consacrat”. Pe o planetă unde totul moare şi se termină, cum ar fi putut Cassandra* să se înşele?

* Cassandra, fiica lui Priam şi a Hecubei, primise de la Apolo darul de a pre/ice viitorul (n.tr.).

În sfârşit, în ianuarie 1805, ultimele serbări ale încoronării terminate, Chateaubriand a putut reveni la Paris s-o revadă pe „Bosumflată” şi să-1 invite pe bietul Chenedolle împotriva căruia, în pofida cazului său pasibil de spânzurătoare, nu nutrea nici un resentiment: „Vă aştept. Patul este gata pregătit. Vom visa la trecut şi vom geme la gândul viitorului. Dacă sunteţi trist, vă previn că eu niciodată n-am trecut prin clipe mai negre; vom fi ca doi Cerberi lătrând împotriva speciei umane.” Era una dintre acele perioade, frecvente în viaţa lui, când numai o evadare într-o lume creată de el 1-ar fi putut consola de eşecul temporar.

/. Taedet animam meam vitae meae.*

Către doamna de Custine: „Ei bine! lată-te întristată profund. Şi pentru ce? Pentru că ţi-au murit păsărelele? Of! Cine nu moare? Pentru că mierlele mele şi-au luat zborul? Ştii că totul îşi ia zborul, începând cu zilele noastre. Astea aduc a poezie, dar se vede bine că scriu pe fugă. Am să-ţi aduc primele două cărţi ale unor anumiţi Martiri ai lui Diocleţian, despre care n-ai nici o idee. E vorba de o tânără infidelă ca atâtea altele. De un tânăr profund creştin, altădată foarte pervertit, care o converteşte pe tânără. Diavolul îşi bagă coada şi toată lumea sfârşeşte prin a fi pusă la frigare de către bunii filosofi ai secolului lui Diocleţian, atât de plini de umanism.”

Aceastăâncântătoare scrisoare datează din 15 iunie 1804. De arunci şi în timpul întregii ierni dramatice a anului 1805, a lucrat la Martini lui Diocleţian. Ideea îi venise la Roma. Susţinând în Geniul creştinismului că religia creştină e mai favorabilă decât păgânismul jocului pasiunilor epice şi că minunatul creştin putea lupta cu succes împotriva celui mitologic, se gândise că aceasta avea să fie o demonstraţie foarte firească plasând într-o operă exemplul alături de teorie, în privinţa tonului, nu se simţea

* îi e scârbă sufletului meu de viaţa mea (limba latină în original) (n.tr.).

stânjenit: mare cititor al Genezei şi al lui Homer, traducător al lui Milton, îşi propusese aceste modele sublime. Cât despre subiect, avea nevoie de unul care să-i permită apropierea istorică de cele două religii; timpul lui Diocleţian îi convenea de minune. Studiul moravurilor? Treabă de erudiţie, acesta fiind genul de muncă pe care-1 agrea. „Când imaginaţia te devorează, e un mijloc destul de bun s-o cufunzi în in-folio prăfuite şi în descrifrarea limbilor.”

Mai rămânea să inventeze o dramă şi eroi. Atunci când crea personaje Chateaubriand nu ieşea niciodată din el însuşi. Pentru Eudore, „tânăr profund creştin, altădată pervertit”, el s-a folosit de amintirile lui din tinereţe; pentru Cymodocee, „tânăra infidelă”, de protestanta Charlotte Ives. în ce-i privea pe filosofii păgâni, el suferise destul pe vremea Geniului ca să nu încerce o plăcere sălbatică în a-i descrie, în timpul tihnitei şederi la Villeneuve, scrisese un fragment din Martin, care se petrecea în ceruri; niciodată locul de muncă şi subiectul nu se potriviseră mai bine. Cu următoarea carte ajungea la prezentarea Curţii lui Diocleţian şi a ocârmuirii Imperiului; admirabilă ocazie de a spune, într-o manieră transparentă şi discretă, câte ceva de bine despre Napoleon, mult bine despre creştinii care-1 înconjurau şi mult rău despre sofiştii „care predicau republica în sânul monarhiei”, în esenţă, lupta dintre partidul neocreştin al lui Fontanes şi supravieţuitorii Revoluţiei avea să fie transpusă înMartiri, drama secolului al III-lea.

Era o modă pe arunci, printre monarhişti, să caute în istoria antichităţii exemple şi pretexte. „Toată lumea vrea să-1 citească pe Tacit, iar doamnele, se spune, nu găsesc în el o substanţă prea puternică pentru ele.” Chateaubriand s-a văzut încurajat în proiectele lui de toate femeile frumoase din nobilimea rămasă în opoziţie. Demisia făcuse din el eroul saloanelor cu multă greutate. De îndată ce s-a întors la Paris, la începutul lui 1805, a fost disputat de castele. Delphine de Custine se bucurase mai întâi de beneficiul vecinătăţii de pe câmpia Monceau. „De când mă aflu aici, n-a trecut o zi tară a veni să mă vadă. Nu e perfect, dar e mai bun. Nu sunt fericită, dar sunt mai puţin nefericită.”

Din păcate însă, peste puţin timp casa de pe strada Miromesnil a fost vândută, iar familia Chateaubriand s-a mutat ca să-şi ducă traiul într-un pod din clădirea Coi slin, din piaţa Ludovic al XV-lea. Din nou doamna de Laborde i-a invitat la Mereville, Mole la Champlâtreux, iar doamna de Custine a început iar să se lamenteze în scrisorile ei către confidentul Chenedolle: „Prietenul nostru spune că va petrece şase săptămâni la Fervacques, dar nu sunt eu femeia să creadă treburile astea. Sunt mai nebună ca oricând. Mai nefericită decât aş putea spune. Geniul e bucuros să vă vadă. El vă împărtăşeşte durerile şi, când vă pomeneşte, ai fi tentat să crezi că are o inimă bună.” Oare nu ştia că era mai simplu să ai o inimă bună în prietenie decât în dragoste? Către Chenedolle: „Ceea ce-i de netăgăduit e proasta dispoziţie a lui Colo. Ca să-mi fac rău, am recitit scrisorile lui din Italia, şi le-am găsit tandre şi plăcute. Oare nu mă mai iubeşte? Sau mai puţin? Nu, absolut deloc!”

Cu toate astea, în iulie, Geniul se duce la Fervacques, în timp ce doamna de Chateaubriand o însoţeşte la Vichy pe bătrâna doamnă de Coislin. Dar când intră discordia într-un cuplu, boala e fără leac. în tot timpul şederii au avut loc numai scene; doamna de Custine a pus mâna pe o puşcă şi „era gata să-şi tragă un glonţ prin inimă”; fusese nevoie de multă vreme ca să i se ascundă că Chateaubriand avea de gând să se întâlnească cu soţia lui la Vichy şi să facă împreună cu ea, proiect aproape incredibil, o călătorie în Elveţia. O prietenă a lui Delphine, ducesa d'Arenberg, încercase în zadar să-i predice înţelepciune: „Această călătorie în Elveţia nu-i numai utilă, ci necesară. Parisul e periculos pentru el, aş vrea să-1 exilez pentru câţiva ani, dar i-aş permite totuşi să petreacă câteva luni la Fervacques şi, restul timpului, aş vrea să-1 trimit în punţii Elveţiei sau în pustiurile Americii. Vedeţi bine că nu-1 „ndrăgesc nici pentru mine, nici măcar pentru el, ci doar pentru gloria lui viitoare! Sufletul meu e pe de-a-ntregul roman în sentimentul lui pentru el. Vreau să trăiască pentru posteritate mai mult decât pentru prietenii lui. Nu ştiu dacă va fi satisfăcut de eroismul meu! Dar în mod sigur dumneata nu vei fi, draga mea Delphine.”

Nu, Delphine de Custine nu împărtăşea deloc această abnegaţie. Se plângea că ar fi fost „vrăjită”, se lăsa pradă „acelei tristeţi surde care învăluie toate ideile” şi „ar fi vrut să nu mai doarmă de teamă că nu se va mai gândi la dragostea ei”. La care înţeleaptă doamnă d'Arenberg i-a răspuns: „Ce rău mi-au făcut aceste cuvinte, draga mea Delphine! în scrisoarea dumitale domneşte ceva cu adevărat pasionat, care mă face să tremur pentru dumneata. Nu te împiedic să-1 iubeşti, dar aş vrea să văd în dumneata prietena lui. lubeşte-1 ceva mai puţin ca să-1 poţi iubi pentru totdeauna şi să fii iubită pentru totdeauna. El ne-a dezvăluit în operele lui secretul caracterului său. Profită de asta, draga mea Delphine, ca să-ţi moderezi sentimentele.” întotdeauna e uşor să-ţi moderezi sentimentele atunci când nu le încerci. Chenedolle, care devenise a treia persoană indispensabilă în această legătură a fost chemat la Fervacques, unde a venit cu inima în eşarfă, suferind de dragostea lui defunctă pentru Lucile şi de dragostea lui născândă pentru doamna de Custine. Aceasta îi arătă grota şi micul cabinet decorat cu cei doi arbuşti superbi de mirt. „Aici, spuse Chenedolle, v-a căzut la picioare?

— S-ar putea ca eu să fi căzut la picioarele lui.” în sfârşit, în luna august 1805, Chateaubriand a putut să plece la Yichy după soţia lui, apoi la Lyon să-1 vadă pe prietenul lui, credinciosul Ballanche, şi mai târziu să meargă la Geneva, unde a primit vizita tumultuoasă a doamnei de Stae'l, apoi la Marea de Gheaţă şi la Grande-Chartreuse, unde o furtună era gata să-i omoare. Doamna de Chateaubriand alerga sub torentele de ploaie în timp ce soţul ei, care „nu înţelegea ce însemna un pericol pe lume”, spunea că era o nimica toată, în rest, călătorie destul de inutilă; Mont-Blanc îi decepţionase: „M-am întors puţi'1 mulţumit de munţi. Nu-mi place să simt plăpânda m atât de puternic apăsată de aceste mase grele. Mum„*'8 frumoşi decât văzuţi la orizont. Ei împărtăşesc soarf Smt măreţiilor: trebuie văzuţi de departe.” Şi de ce naiba vo' Ur~°r vadă de aproape? Ca să se mişte, ca să facă ceva pentru a în'h „ plictisul vidului interior, în acest an, când Celălalt mergea d victorie în victorie, Chateaubriand făcea cele mai negre reflect' asupra vieţii lui: Taedet animam meam vitae meae. Această scurtă călătorie conjugală nu izbutise să-1 vindece de dezgust.

Cât despre Martiri, în ei se regăseşte cu prisosinţă-„Sărmanul Eudore se vaită în surdină de slăbiciunile lui şi mă cufundă şi mai tare în ale mele. Realmente, nu pot vorbi de acei demoni pe care îngerii i-au trimis pe pământ, fără ca adâncul inimii mele să nu se descopere din toate părţile.” Ar fi vrut să revadă scumpa Italia, să meargă în Grecia, în Palestina, să caute acolo culorile pentru Martiri, aşa cum altădată le căutase în America pentru Naâchez. Dar pentru asta era nevoie de bani, iar el nu avea deloc şi nu-i rămânea decât să rătăcească de la Fervacques la Mereville. Trebuie să recunoaştem că Mereville avea mult farmec, nu numai prin frumosul lui parc, de o neglijenţă studiată, desenat pentru financiarul Laborde de către Hubert Robert, maestrul grotelor artificiale şi ruinelor învăluite de sălcii şi dominate de plopi, dar şi prin tinerele fete şi tinerele femei care însufleţeau pe atunci grădinile prin graţia şi spiritul lor.

Printre aceste tinere femei, era una care-i plăcea în mod deosebit lui Chateaubriand. Era fiica domnului de Laborde, contesa Charles de Noailles, mai târziu ducesă de Mouchy. Avea un chip încântător încadrat de bucle, ochi mari în care se amestecau tristeţea şi copilăria, un gât de o albeaţă orbitoare şi cele mai frumoase rochii din lume. Un portret celebru o arată în ţinută de vânător, cu o mică puşcă pe umăr, o pălărie bărbătească pusă peste frumosul ei păr, îmbrăcată graţios într-o redingotă cu manşete şi guler de blană ale cărei margini brodate sunt menite să atenueze virilitatea veşmântului. Ca şi doamna de Beaumont, ca şi Delphine de Custine, era una dintre acele femei pe care nenorocirile le învăluiseră în poezie, îndrăzneală şi tainică disperare.

Fusese măritată la cincisprezece ani cu fiul cel mare al prinţului de Poix, contele Charles deNoailles. La începutul Revoluţiei, soţul ei emigrase, îşi văzuse tatăl urcând pe eşafod. Ea însăşi fusese închisă cât timp durase Teroarea. Eliberată pe 9 termidor, dorise să-şi regăsească în Anglia soţul, pe care îl iubea cu pasiune. La sosire, îl găsise înhămat la carul unei foste metrese a prinţului de Galles. Ca să se descotorosească de ea, o trimisese să trăiască la ţară, în Norfolk, şi-1 însărcinase pe unul dintre prietenii lui, Vintimille, s-o curteze. Cum ea rezista, tânărul i-a mărturisit ce misiune primise de la soţul ei şi acest şoc, venind după o călătorie grea, aproape că o înnebunise pe Natalie de Noailles.

După toate acestea, n-a mai dus lipsă de bărbaţi dornici s-o consoleze, „întoarsă la Paris, spune doamna de Boigne, în momentul saturnalelor Directoratului, a luat o parte foarte activă.” Printr-o explicabilă revenire a sentimentelor, Vintimille se îndrăgostise nebuneşte de ea, dar fusese tratat cu duritate. Atunci când a cunoscut-o Chateaubriand, ea era seducţia întruchipată. „Era o Armide*, scrie Mole. Graţia îi depăşea frumuseţea. Fie că vorbea, sau cânta, farmecul glasului ei era irezistibil. Dotată cu un fel aproape supranatural de a învăţa totul, dovedea mai multe aptitudini decât talente. Schimbându-se după cum dorea potrivit naturii celui pe care voia să-1 seducă, ea împrumuta toate formele, adopta orice ton. La cei optsprezece ani ai mei, ea avea ingenuitatea şi candoarea vârstei mele; faţă de contele de Melzi dovedea spiritul, strălucirea şi toleranţa Aspasiei*; lui Portalis,

* Una dintre eroinele epopeii Ierusalimul eliberat, de Torquato Tasso (n.tr.).

* Soţia lui Pericle, a doua jumătate a secolului al V-lea î. Hi-> grecoaică celebră pentru frumuseţea şi inteligenţa ei (n.tr.).

orb şi clasic, i-1 explica pe Vergiliu. Pe Chateaubriand, se complăcea să-1 uimească depăşindu-1 în privinţa gustului pentru aventură şi prin dezordinea inexprimabilă a imaginaţiei ei. Cochetăria ei mergea până la manie. Nu putea suporta ideea ca privirile unui bărbat să se oprească asupra ei cu indiferenţă. Am surprins-o nu o dată la masă, cercetând cu nelinişte, pe figurile servitorilor care ne serveau, impresia ce o producea asupra lor.„ Pe Chateaubriand 1-a întâlnit pentru prima dată la Fervacques şi chiar biata Delphine de Custine, imprudentă, le-a făcut cunoştinţă. Dintre bărbaţii care o curtau, el era departe de a fi cel mai puternic sau cel mai frumos, dar cariile lui, demisia dată, legenda lui, amorurile îi asigurau un prestigiu aproape irezistibil. O tânără femeie, care 1-a văzut atunci la Mereville, 1-a descris aşa cum îl cunoscuse Natalie de Noailles: „Domnul de Chateaubriand era scund, destul de prost făcut. N-avea nimic plăcut în caracterul lui. Un fond de tristeţe amară arunca în conversaţia lui o firească melancolie care nu era lipsită de farmec.„ I-au fost date mari speranţe, şi de acum înainte nefericita Regină a Trandafirilor nu a mai reprezentat în viaţa lui decât un obstacol. Ea şi-a dat seama că nu mai putea vorbi de căderea ei în dizgraţie decât ca de un fapt consumat, în momentul în care, pentru a nu veni la Fervacques, el a pretextat că soţia lui are febră şi că voia să evite scenele pe care le-ar fi îndurat dacă o părăsea. Când un soţ nestatornic începe să invoce scrupulele lui conjugale, metresa trebuie să înţeleagă că a încetat să-i mai placă. Delphine de Custine deveni amară şi ironică, ceea ce n-a fost niciodată o metodă bună de a-i păstra pe bărbaţi: „Să mă întorc la Paris ca să te văd Poate o zi sau două, după miile de convenienţe care te vor obliga la mii de îndatoriri, cred că nu merită osteneala. Voi rămâne, aŞadar, aici până în decembrie, dar mi se pare că după o călătorie aŞa de plăcută ca aceea pe care tocmai ai făcut-o însoţit de soţia ta> ar fi o nebunie şi mai mare să vii aici în sezonul urât, ca să ne vedem cel mult cincisprezece zile. Lăsând deoparte astea, cred că nici nu eşti dispus. Ai călătorit destul. Rămâi liniştit, ca un soţ ce eşti, la Villeneuve. Rămâi acolo măcar o parte a iernii, scrie cât mai mult, consolidează-ţi reputaţia, ţii la ea şi aşa trebuie să şi fie: aruncă tot restul la primul colţ şi cum exemplul tău se cuvine a fi urmat, vor face şi ceilalţi ceea ce-ţi este aşa de uşor să faci.„ E timpul când, vorbind de Chateaubriand, înţeleaptă ducesă d'Arenberg îi scria rudei ei, Delphine: „Văd că, într-adevăr, nu e bine să-1 iubeşti”.

Să fi fost adevărat? Era el un Don Juan crud şi periculos? Fapt este că le-a făcut nefericite pe aproape toate femeile pe care le-a iubit, dar asta nu se datora puţin şi faptului că ele erau nefericite mai înainte de a-1 fi cunoscut? Dragostea e acuzată destul de uşor că le duce pe sărmanele femei la nebunie; n-ar fi la fel de rezonabil să ne întrebăm dacă nu cumva nebunia le-a dus mai întâi la dragoste? Chateaubriand iubise femei nestatornice şi senzuale. Poate pentru că femeile nestatornice şi senzuale sunt mai accesibile decât celelalte. Să nu uităm că la fel ca majoritatea Don Juan-ilor de tip imaginativ şi intelectual, el era destul de timid. Fără îndoială, ar fi putut să spună, ca mai târziu discipolul lui, Byron: „Nimeni de la războiul Troiei încoace n-a fost aşa de cucerit ca mine”.

Totuşi doamna d'Arenberg avea temeiuri să creadă că el nu era „bun de iubit”. Oricât de sincer ar fi fost în ataşamentul lui faţă de o metresă, întotdeauna îşi prefera opera. In fiecare femeie reală el căuta Sylphida care-i bântuia visele, şi nu vedea în succesivele însoţitoare ale emoţiilor lui decât incarnările succesive ale aceleiaşi fantome, purtate în el şi întruchipate din dorinţele lui. Atras doar de propriile gânduri, abia dacă încerca să cunoască sau să înţeleagă o Delphine de Custine. Ea nu era decât o figurantă în drama lui interioară, o umbră a plictisului său. Nici un cuvânt, în scrisorile de dragoste ale lui Chateaubriand, nu marchează efortul pentru această formă superioară a dragostei, care este prietenia sentimentală. Părea indiferent pentru că era distrat, exigent pentru că o compara pe femeia reală cu cea smulsă odinioară din coasta lui, mirat de plânsetul victimelor lui pentru că, trăind cu precădere într-o lume imaginară, nu avea nevoie de fiinţe reale, într-un cuvânt, nu era bine să-1 iubeşti, pentru că el însuşi era incapabil să iubească.

Cu toate acestea, şi în timp ce Delphine de Custine şi Natalie de Noailles îşi disputau inima lui „ferecată”, doamna de Chateaubriand, imperturbabilă, cel puţin aparent, avea salonul deschis în fiecare seară în podul casei de Coislin. Puteai vedea la ea un amestec de favoriţi şi de opozanţi ai regimului, de la Fontanes, om cu funcţii importante, până la Bertin, suspect de regalism, şi Clausel de Coussergues, monarhist declarat. Cu Mathieu Mole, multă vreme tandru îndrăgit, casa de Coislin ajunsese în relaţii reci de când Chateaubriand, analizând în Mercure o carte de eseuri ale prietenului său, lăsase impresia că îi reproşa acestuia, din care împăratul avea să facă un funcţionar debutant în Consiliul de Stat, prea facila lui supunere faţă de despotism. Fiindcă, fapt destul de curios, opozantul Chateaubriand a continuat să colaboreze la bonapartistul Mercure şi chiar a publicat în el un elogiu adus lui Carol cel Mare, ceea ce, în jargonul adus la modă de Lucien şi de Fontanes, constituia un omagiu la adresa împăratului.

Tot în Mercure el a mai scris şi o pledoarie întru apărarea omului de litere, unde simultan apărea dorinţa lui de a participa la marile acţiuni cu amintirea penibilă păstrată din scurta lui incursiune în viaţa diplomatică: „Se spune că oamenii de litere nu sunt potriviţi pentru conducerea afacerilor. Ciudat lucru, spune Chateaubriand, ca geniul necesar pentru a aduce pe lume Spiritul legilor* să nu fie suficient pentru conducerea unui birou de ministru.” Şi afirma

* Operă a lui Montesquieu (1748) care demonstrează raporturile mtreţinute de legi cu constituţia statelor, cu moravurile, religia, comerţul, cl”na şi natura solului ţărilor (n.tr.).

că celebritatea literară face pereche cu cea a marilor regi şi eroi: Ba mai mult, gloria Muzelor este singura unde nu pătrunde nimic străin, întotdeauna se poate pune o parte a succeselor armelor pe seama soldaţilor sau a norocului: Ahile i-a învins pe troieni cu ajutorul grecilor, dar Homer a făcut singur Iliada, şi fără Homer nu 1-am fi cunoscut pe Ahile.”

Să fi fost un mod de a-1 invita pe Ahile al timpurilor lui să-şi asigure bunăvoinţa unui nou Homer? Nici măcar autorul articolului n-ar fi putut-o spune. El ştia doar că nu era fericit, că acel zgomot puternic al victoriilor, în care numele lui nu era amestecat, îl întrista, că suferea din neputinţa reconcilierii onoarei cu ambiţiile lui, în fine, că dorea să fugă din Paris şi din Franţa. Unde să se ducă? Doamna de Noailles, care se interesa de moravurile şi antichităţile maure, se pregătea să plece în Spania, iar el era foarte tentat s-o urmeze. Dar ce avea să spună doamna de Chateaubriand? Mai mult ca sigur o călătorie în Grecia, apoi la mormântul lui Hristos, ar fi avut dublul avantaj de a favoriza la întoarcere oântâlnire discretă în Spania şi de a desăvârşi de minune figura marelui călător creştin. Autorul Martirilor ar fi găsit în Grecia imaginile colorate şi vii de care avea nevoie pentru a-şi ilustra cartea, acum având toate capitolele gata schiţate. Exploratorul ar fi devenit pelerin şi, pentru a doua oară în istorie, un Chateaubriand ar fi vizitat Sfântul Mormânt. Omul spaţiilor largi ar fi regăsit acele nopţi încântătoare pe care le petreci sub cerul înstelat. Ar fi fost admirabil; dar pentru această călătorie mai era nevoie şi de bani. Pe neaşteptate, în mai 1806, el i-a găsit şi, fără îndoială, împărăteasa Elisabeta a Rusiei, soţia lui Alexandru I, persoană romanescă, melancolică şi visătoare, a fost cea care, la cererea doamnei de Kriidener, i-a oferit cei patruzeci de mii de franci necesari.

Înaintea plecării, în iunie, s-a dus, până la urmă, la Fervacques pentru cincisprezece zile. A fost o vizită de rămas-bun, destul de calmă şi de tandră. Doamna de Custine îi cunoştea destinul şi se resemna: „Această himeră a Greciei se realizează în sfârşit. El pleacă să-şi împlinească dorinţele şi să le distrugă pe ale mele. Totul a fost perfect timp de cincisprezece zile, dar, de asemeni, totul s-a sfârşit.”

Foarte adevărat că acea dragoste se sfârşise. Doamna de Noailles îi făcuse promisiuni, dacă venea s-o întâlnească la Granada. Ea îl împinsese la disperare pe domnul Vintimille care plecase să moară la Neapole pentru acea femeie pe care cândva o sedusese din joacă. Unii prieteni ai lui Natalie pretindeau chiar că el se sinucisese şi că, în parte pentru a fugi de bârfe şi reproşuri, ea se hotărâse să facă acea lungă călătorie. Era pe atunci foarte tristă. „Trebuie să-mi găsesc o ocupaţie, îi scria fratelui ei, fiindcă altminteri mintea îmi slăbeşte din pricina gândurilor dureroase care-mi revin fără încetare. O dată spiritul atins, simţul te părăseşte şi e de preferat să mori de o mie de ori.” Cât despre Chateaubriand, el însuşi recunoscuse cinic care era scopul real al pelerinajului său.„Mergeam la mormântul lui Hristos cu gânduri de pocăinţă? Un singur gând mă absorbea. Număram clipele cu nerăbdare. De la bordul corăbiei mele, cu privirile ridicate spre stelele nopţii, rugam vântul să ne mâne mai repede, şi gloria pentru a mă face iubit. Speram s-o găsesc în Sparta, la Memphis, în Cartagina, ca s-o aduc la Alhambra.”

IV. Pelerinul pro f an Cu sănătatea ei fragilă, doamna de Chateaubriand se temea puţin de această călătorie; totuşi, fiind pioasă, şi-ar fi impus cu dragă inimă eforturi mari ca să poată ajunge la Sfântul Mormânt. Când i-a făcut această propunere soţului, el s-a arătat neliniştit. Nu i-ar fi compromis iremediabil frumoasa întoarcere la Granada Şi promisiunea de amor? S-a apucat să-i descrie oboseala, Pericolele expediţiei şi, pentru a fi mai convingător, s-a încărcat de pistoale, de carabine şi chiar o espingolă*, admirabil cuvânt. Şi-a strâns mijlocul cu un chimir plin de aur, s-a îmbrăcat ca un spahiu, şi-a pus pe cap un turban albastru, frate cu cel al bucătăresei lui, în fine, a fost mulţumit, ca pe vremea călătoriei în America, jucânt rolul de explorator. Doamna de Chateaubriand, mai clarvăzătoare, vai! decât înspăimmtată, a înţeles că prezenţa ei nu era dorită şi s-a mulţumit să meargă doar până la Veneţia. Plecarea a fost eroică. O superbă trăsură, numită „sofa”, reprezenta „toiagul de pelerin”. La Lyon una dintre arme s-a descărcat singură. Spaima fusese mare din cauza pulberii din trăsură. Doamna de Chateaubriand a leşinat şi, revenindu-şi în simţiri, a aruncat pulberea şi arma în Ron. Veneţia i-a impresionat puţin, atât pe unul, cât şi pe celălalt. Chateaubriand a declarat că era un oraş împotriva naturii, unde nu puteai face un pas fără să te îmbarci. Cât despre doamna de Chateaubriand, ea îi scrisese lui Joubert: „Vă scriu de la bordul Leului de Aur, fiindcă pe aici casele sunt doar nişte nave ancorate. Vezi întreaga Veneţie, mai puţin pământul. Există, totuşi, un colţişor numit Piaţa San-Marco, şi acolo se adună seara locuitorii ca să se zvânte.”

A sosit şi vremea despărţirii. Pelerinul aplecat spre Trieste. Rămasă singură, Celeste l-a aşteptat pe extraordinarul Ballanche care trebuia să vină în mod expres de la Lyon ca s-o aducă acasă. De îndată ce s-a văzut singură, a şi cuprins-o disperarea. Era prea fină ca să nu înţeleagă că, după un ocol convenabil, soţul ei avea s-o întâlnească pe cea mai seducătoare dintre „Doamne”*. Deşi până în momentul despărţirii făcuse o figură bună, ea suferea. Asupra blândului Ballanche şi-a vărsat enervarea.

În acest timp, Chateaubriand, în picioare în noapte lângă matelorul care ţinea timona, încerca acea fericire a eliberării pe care o aştepta când de la călătorii, când de la dragoste, când de la

* Armă de foc primitivă, din bronz, montată pe un pivot (n.tr.). * în text: Madame – cu majusculă, însemnând titlu dat la Curtea Franţei fiicelor regelui sau soţiei fratelui acestuia (n.tr.).

creaţia literară. Deasupra capului său străluceau constelaţiile pe care biata doamnă de Beaumont îl învăţase să le recunoască. pe parcursul vieţii lui, îşi petrecuse deseori astfel nopţile, veghind în zgomotul talazurilor. Ca şi altădată se plimba singuratic pe duneta din spate şi, din timp în timp, venea să creioneze o notă la lumina lampasului care îşi arunca razele pe compasul pilotului. De data asta însă nu mergea să descopere dincolo de ocean o viaţă sălbatică şi naturală. Nu mai era cititorul lui Rousseau, ci cel al lui Homer şi al Bibliei, ce aştepta de la şirurile celebre imagini de care să-şi poată agăţa visurile. Pădurile Americii, şuieratul vântului prin singurătăţi, mugetul cataractelor îndepărtate, „toate astea plac la douăzeci de ani, pentru că viaţa se mulţumeşte, ca să spunem astfel, cu ea însăşi şi pentru că în prima tinereţe rezidă ceva neliniştitor şi vag, care ne poartă fără oprire către himere, ipsi sibi somnia fingunt; dar la o vârstă mai coaptă spiritul se „întoarce către gusturi mai durabile: el vrea mai ales să se hrănească din amintiri şi din exemplele istoriei. Aş mai fi dormit şi acum cu plăcere pe malurile Eurotasului sau ale Iordanului, dacă umbrele eroice ale celor trei sute de spartani sau doisprezece fii ai lui lacob mi-ar fi vizitat somnul; dar eu nu mergeam să caut un pământ nou, niciodată sfâşiat de cuţitul plugului: în prezent am nevoie de pustiuri bătrâne, care îmi descoperă după pofta inimii zidurile Babilonului sau legiunile din Yarsa, grandia ossa! câmpuri ale căror brazde mă instruiesc şi unde regăsesc bărbatul care sunt acum, sângele, lacrimile şi sudoarea omului.”

Când a zărit coastele Greciei, a fost cuprins de un soi de încântare care nu 1-a părăsit şi care era sinceră, în el, dragostea de glorie era un sentiment puternic. Cum îşi dorea să modeleze pentru posteritate o frumoasă imagine a propriului destin, el îi admira pe eroii care ştiuseră să-şi proiecteze până în prezentul nostru umbrele gigantice. Când, pe locurile pustii care fuseseră odinioară Sparta, el striga în cele patru zări: „Leonida!”, nu era o comedie fără rost, ci un mijloc de a se deda acelei voluptuoase tristeţi trezite în el în confruntarea cu măreţia şi neantul.

Unii martori ai călătoriei lui i-au reproşat rapiditatea. Un medic italian, care 1-a dus să vadă Argosul, a fost indignat de nepăsarea lui şi i-a atras atenţia că un adevărat savant trebuie să privească fiecare piatră, fiecare inscripţie. Chateaubriand i-a răspuns „că o singură privire îi era suficientă ca să ţină minte veselele ficţiuni ale fabulei şi amintirile istoriei”. Este adevărat că prindea totul dintr-o privire şi corect. Nimic mai frumos ca descrierile peisajelor greceşti. „Am văzut de sus de pe Acropole răsărind soarele între culmile muntelui Hymette; ciorile care cuibăresc în jurul citadelei, dar care nu trec niciodată dincolo de ea, zburau pe deasupra noastră, aripile lor negre, lucioase băteau în roz sub primele reflexe ale zilei, coloane de fum albăstriu şi uşor urcau în umbră de-a lungul culmilor Hymette şi prevesteau prezenţa parcurilor şi a stupilor. Atena, Acropole şi ruinele Parthenonului se colorau în cea mai frumoasă nuanţă a florilor de piersic; sculpturile lui Phidias, atinse orizontal de o rază de aur, se însufleţeau şi păreau că se mişcă prin mobilitatea umbrelor reliefului; în depărtare, marea şi Pireul erau albite de lumină, iar citadela Corintului, răsfrângând explozia zorilor, strălucea pe un orizont de apus, ca o stâncă de purpură şi foc.” După douăzeci de ani îşi regăsea ochiul şi vocabularul de mare colorist, pe care le cizelase cu atâta grij ă, pe vremuri, în pădurile din Lumea Nouă.

Putem să afirmăm fără teama de a ne înşela, ca părintele Garabed, „că mergând să caute imagini în Orient, el a dorit mai ales să şi-o lase acolo pe a lui pentru totdeauna”, să zâmbim în faţa erudiţiei lui îndoielnice şi a descrierii făcute, după abatele Barthelemy*, a unei scări tăiate în stâncă ce fusese distrusă cu şaptesprezece secole înaintea trecerii lui, să ne amuzăm de acel stil magic ce transformă nişte hangii în patriarhi, de persistenţa cu care descrie indiferenţa faţă de pericole a omului trăit printre sălbaticii Americii şi, în fine, să opunem mărturiilor lui de poet

* Abatele Jean-Jacques Barthelemy (1716-1795) – autorul Călătoriei în Grecia a unui tânăr anarhist (n.tr.).

notele plate şi prozaice ale valetului Julien. Toate astea n-au prea mare importanţă pentru noi, el însuşi dând în această privinţă din capul locului cel mai bun răspuns: „Altminteri, nu ştiu pentru ce încerc cu atâta seriozitate să mă justific în privinţa unor aspecte de erudiţie. Este foarte bine că nu m-am înşelat; iar dacă mi s-ar fi întâmplat, tot n-ar fi avut nimeni să-mi reproşeze nimic. Am declarat că nu aveam nici o pretenţie ca savant, nici în calitate de călător. Itinerarul meu e un drum rapid al unui om care merge să vadă cerul, pământul şi apa şi care se întoarce la căminul lui cu câteva imagini noi în minte şi câteva sentimente în plus în inimă.”

I s-ar putea reproşa mai curând că înecase amintirile, destul de sărace, din prea scurta lui şedere pe Pământul simt, sub un potop de compilaţii. Acest „pelerin grăbit” nu petrece decât cinci sau şase zile la Ierusalim, ceea ce altminteri e destul pentru un om care ştie să vadă, dar înlocuieşte emoţiile autentice, pe care s-ar părea că nici nu le-a încercat, prin lectura a două sute de pagini de naraţiune, destul de monotonă, asupra Iudeii. Abia dacă apucă să bea din apele Iordanului, cum băuse şi din Mississippi, Tamisa, Rin, Pad, Tibru, Eurotas, Cephis, Hermus şi Granique. Iubea atât de mult gloria, încât chiar şi gloria fluviilor îl impresiona, încercând nevoia unei comuniuni simbolice cu valurile încărcate de amintiri.

Între Palestina şi Spania călătoria a fost lungă şi periculoasă. Navigaţia pe Mediterana era pe atunci dificilă. Lui Chateaubriand i-au trebuit zece zile de la Veneţia la Pylos, treisprezece de la Constantinopole la Jaffa; pentru a ajunge de la Alexandria la Tunis a trebuit să aştepte zece zile ca să se îndrepte timpul şi a fost totuşi prins, pe 23 noiembrie, de o furtună, astfel încât nu a ajuns în portul La Goulette decât pe 12 ianuarie, după o traversare de cinci zile. în sfârşit, în primăvară, a avut nevoie de optsprezece zile din La Goulette până la Gibraltar. în drum, fireşte, a băut apă din Nil, şi i s-a părut sărată, de o frumoasă culoare roşie bătând spre violet, culoarea cetii toamna. Dinaintea piramidelor s-a gândit că „ideea de a învinge timpul printr-un mormânt, de a forţa generaţiile, moravurile, legile, vârstele să se sfărâme de un coşciug, nu ar fi putut să răzbească dintr-un suflet vulgar. Dacă asta înseamnă orgoliu, cel puţin e un orgoliu măreţ.” în cele din urmă, pe 30 martie 1807, a debarcat în Algesiras. De acolo, a ajuns la Cadix pe uscat. N-a găsit-o pe Natalie, ci un bărbat care i-a vorbit despre ea. Era bravul regalist Hyde de Neuville care, exilat din Franţa, aştepta în Spania împreună cu soţia lui momentul de a se îmbarca pentru America. Model de loialism şi de curaj, Hyde îl apărase, în timpul Revoluţiei, pe rege până la capăt. Sprijinit de braţul lui părăsise Malesherbes Convenţia, după ce pledase în apărarea lui Ludovic al XVI-lea. Motiv legitim al afecţiunii lui Chateaubriand. De zece ori fusese conspirator, prizonier, condamnat la moarte, şi de zece ori evadase, în Spania, o întâlnise pe frumoasa Natalie, care în această ţară ţinea să i se spună Dolores; ideile lor monarhiste îi apropiaseră. Ca toate inimile cu adevărat nobile, Hyde de Neuville găsea peste tot suflete generoase. Văzuse în Dolores tot ce avea ea mai bun. La Sevilia, în catedrală, petrecuse alături de această femeie graţioasă şi cultivată ore de exaltare, după care îşi juraseră o eternă prietenie. Ea îi descrisese bine farmecul lui Chateaubriand care, de îndată ce a sosit la Cadix, a fost imediat recunoscut de Hyde şi, legân-du-se de el, i-a descoperit acel caracter de băiat cumsecade, constatat şi de Joubert.

De ce doamna de Noailles nu aşteptase ea însăşi la Cadix să-şi revadă prietenul care, pentru a pregăti această întâlnire, făcuse înconjurul Mediteranei? Doamna de Boigne pretinde că, în timpul acelei îndelungate şederi în Spania, permisese ca atenţiile asidue ale unui colonel englez să-i mai îndulcească neliniştile. In timp ce aştepta în Granada pelerinul din Ierusalim, ea a aflat, spune doamna de Boigne, de moartea colonelului, astfel că Chateaubriand ar fi găsit o femeie în doliu care plângea un rival. Să fie exact? Şi un mare senior portughez să fi jucat şi el un rol în aventurile spaniole ale lui Natalie – Dolores? Fapt este că, puţin timp înaintea sosirii lui Chateaubriand, ea părăsise Cadixul. Dar cum ar fi putut să prevadă data sosirii iubitului ei? Acesta întârziase mai multe săptămâni; în Franţa se zvonea că murise. Poate că după o şedere atât de îndelungată în Spania se văzuse obligată să ia calea întoarcerii.

Şi totuşi 1-a întâlnit pe Chateaubriand în Spania. Pe 18 aprilie 1807, ea i-a scris din Aranjuez verişoarei ei, doamna de Vintimille: „Cu siguranţă ai aflat deja în amănunt, dragă prietenă, veştile în legătură cu domnul de Chateaubriand. Vreau totuşi să-ţi mai dau şi eu. Se simte foarte bine, s-a îngrăşat, s-a mai înnegrit puţin, dar este la fel de vesel şi odihnit de parcă n-ar fi făcut nimic. Vorbeşte de Ierusalim ca de Montmartre; vrea să mai meargă la Toboso, pentru că întregeşte ansamblul. A fost la Granada, deşi simte un profund dispreţ pentru Europa. Trebuie să treacă pe aici peste două zile. Nu-1 mai aştept fiindcă sunt atât de grăbită să mă întorc încât nu mai pot întârzia nici măcar o zi, mai ales că el n-are nici o nevoie de mine. S-a obişnuit atât de mult să trăiască împreună cu oameni pe care nu-i aude, să doarmă pe jos şi să mănânce doar curmale şi orez, încât Spania i se pare o ţară frivolă. Cred că este mulţumit de călătoria făcută; la Tunis a văzut ruinele Cartaginei; aici va fi văzut tot ceea ce-i putea trezi interesul, Granada şi Cordoba. Mi-a făcut multă plăcere să-1 revăd, fiindcă începusem să mă îngrijorez. A trecut prin multe primejdii prin diferitele ţări parcurse, mai ales în Palestina; în plus poartă într-o parte o sabie mare şi frumoasă. Eu, dragă prietenă, nu-mi doresc decât să mă întorc la Mereville şi să vă revăd pe toţi. Mă simt foarte tristă şi sunt destul de suferindă, astfel încât voi avea nevoie de toată indulgenţa prieteniei pentru a fi suportată.”

În această scrisoare s-a crezut că se află dovada că Chateaubriand şi doamna de Noailles nu putuseră, precum susţine Agenda şi şi-ar fi dorit amândoi, să se întâlnească la Alhambra.

femeie nu-i spune niciodată altei femei adevărul, mai ales dacă e vorba de un bărbat şi acel bărbat e amantul ei. Fratelui ei, Alexandre, Natalie îi dăduse, puţin mai înainte, o versiune total diferită: Am primit veşti (nu pomeni nimănui, te rog) de la domnul de Chateaubriand. Mă înştiinţează că va străbate Peloponezul pe uscat şi, dacă va găsi o ocazie ca să debarce în Spania, va trece prin Granada, la întoarcerea în Franţa. Tu ştii că proiectul acesta existase de când discutasem cu el la Mereville. Mi-ar fi extrem de neplăcut să se afle ceva în societate; nici măcar că am primit veşti, pentru că, din invidie, s-ar pălăvrăgi indiscret, iar eu nu doresc nimic altceva decât să fiu uitată de lumea întreagă.” Această atitudine explică scrisoarea către doamna de Vintirnille şi ne permite să ne îndoim, fără scrupule, de sinceritatea lui Natalie faţă de verişoara ei.

De altfel, după întoarcerea sa, când Chateaubriand scrie o nuvelă, Le Dernier des Abencerages*, unde zugrăveşte, în magicul decor al Alhambrei, naşterea unei iubiri, el nu ascunde că în acea poveste Natalie de Noailles era eroina reală, în Blanca aceea cu vocea uşor voalată, trezind pasiuni până în adâncul sufletului, care cânta samba şi dansa în sunet de chitară într-un atât de ciudat amestec de veselie şi melancolie, cum să nu fie recunoscută castelana din Mereville? în viaţă, ca şi în ficţiune, după ce s-au plimbat prin acele galerii delicate, acele fântâni şi canale de marmură mărginite de lămâi în floare, au dorit naiv să-şi lege amândouă numele de frumuseţea voluptuoasă şi războinică a mănăstirilor iubirii. „Luna, ridicându-se pe cer, îşi răspândea lumina palidă peste sanctuarele părăsite şi peste pieţele pustii din Alhambra. Razele ei albe desenau pe iarba straturilor de flori, pe zidurile sălilor dantela unei arhitecturi aeriene, bolţi de mănăstiri, umbra mişcătoare a apelor ţâşnind şi cea a arbuştilor legănaţi de zefir. Privighetoarea cânta într-un chiparos care străpungea arcadele unei moschei în ruine, iar ecoul îi repeta vaietul. Aben-Hamet scria, sub clarul de lună, numele Blancăi pe ' „Ultimul din familia Abencerage”. 176 marmura sălii celor Două-Surori: el a incrustat acest nume în caractere arabe pentru ca trecătorul să aibă de descrifrat încă un mister în acel palat al misterelor.” Sainte-Beuve afirmă că, spre mijlocul secolului al XlX-lea, încă se mai puteau citi două nume pe o coloană din Alhambra, şi că nu erau scrise în arabă. Mai târziu, Adrien de Laval, castul Montmorency, a fost cel care le-a şters.

Ceea ce este sigur, este că Chateaubriand a păstrat o amintire prodigioasă a „acelor zile de încântare, de seducţie şi de delir”. „Am străbătut de la un capăt la celălalt această Şpanie, ţara a viselor; cred că încă îi mai văd marile drumuri solitare; îmi plăcea să ascult cântece compuse pentru mine. Punând piciorul în Franţa, mă despărţeam de melodiile ce mă fermecaseră, şi o vizitam singur trecând Pirineii. Urmam, apropiindu-mă de Paris, drumul care mă conducea la un castel, începutul şi sfârşitul rătăcirilor mele.” Acest castel era Mereville, dar nu se întoarse acolo decât târziu. El s-a oprit mai întâi la Bordeaux şi nu a ajuns la Paris decât pe 5 iunie 1807. Familia Joubert îl aştepta cu nerăbdare pe cel care avea să le povestească „despre ţări îndepărtate”. Se întorcea în acelaşi timp consolidat în regalismul lui prin discuţiile cu bunul Hyde şi cu pasionata Natalie, şi în liberalismul lui de ororile despotismului turc. Către marchiza de Pastoret: „Cred, doamnă, că mă găsiţi puţin schimbat. Zece luni de oboseală şi de primejdii, priveliştea celor mai măreţe ruine ale pământului, soarele, Orientul, seriozitatea persoanelor frecventate, toate acestea au apăsat asupra spiritului meu şi e firesc să mă simt mai grav şi mai trist. Eh! doamnă! Ce subiect de reflecţii oferă cumplita tiranie a mizeriei înspăimântătoare al cărei martor am fost! îi sfătuiesc pe cei care predică ocârmuirea absolută să meargă şi să dea o raită Prin Turcia.” Către un prieten pe care 1-a văzut la trecerea lui Prin Bordeaux: „Nu aspir, spune el, decât să am un colţ de pământ unde să fie un pic de umbră”.