În sfârşit, aşa cum era el însuşi

r Moartea pe care am iubit-o întotdeauna într-un mod ciudat.
Chateaubriand L Chateaubriand, de ce fugi de patria ta?

„Republican din fire, monarhist din raţiune şi bourbonian din onoare, m-aş fi simţit mult mai bine într-o democraţie, dacă n-aş fi putut păstra Monarhia legitimă, decât în monarhia bastardă acordată ca o favoare de nu ştiu cine.” O asemenea frază putea satisface în acelaşi timp un ziarist de stingă cum era Armând Carrel şi un legitimist ca Berryer. Bătrâneţea lui Chateaubriand îi va datora lui Ludovic-Filip acea nobleţe leonină, sălbatică ce le-o dau marilor oameni în declin retragerea şi dizgraţia, De fapt, această dizgraţie era absolut voluntară. Dacă ar fi vrut să se alăture Monarhiei din Iulie, nici un alt scriitor n-ar fi fost întâmpinat de aceasta cu o mai mare recunoştinţă şi respect. „Mă simt foarte nefericit, spunea el, am făcut ceea ce trebuia sa fac, am cules stima şi totuşi mă sacrific unei cauze pe care n-o aprob şi unor proşti care, dacă m-ar auzi, ar fi şi mai pornit1 împotriva mea.„ Foarte nefericit? Da, fără îndoială, pentru că din nou nu are bani şi vremea ambasadelor fiind apusă pentru totdeauna el întrevede lungi ani întunecaţi. Dar el a avut întotdeauna o predilecţie secretă pentru nenorocire, iar rolul Cavalerului în exil nu e lipsit de o amară voluptate. El, care fusese aşa de rău tratat de Bourbonii aflaţi la tron, ajunge, cu o indulgenţă judecată de minţile delicate ca fiind ostentativă, protectorul benevol al Bourbonilor detronaţi. „E chiar ridicol, spune ducesa de Broglie. Vrea întotdeauna să fie compătimit pentru necazuri pe care singur şi le impune, îşi fabrică o imensă nenorocire şi ne-o povesteşte nouă.” E adevărat, dar această fabricare îl încântă. în pragul bătrâneţii, ministrul, ambasadorul, pairul Franţei şi-a lepădat uniformele brodate. A rămas gol, nefericit, solitar, din fidelitate faţă de un rege-copil care, fără îndoială, va fi într-o bună zi la fel de ingrat ca şi strămoşii lui. Atitudinea îi părea cu atât mai frumoasă cu cât era gratuită şi absolut inutilă.

Cu toate acestea, trebuia să trăiască. Editorul Operelor complete dăduse faliment. Chateaubriand se putea adresa Bourbonilor, pentru care pierduse totul. „Dar, spune el, decât să mă aşez la banchetul regilor, prefer să-mi iau de la capăt dieta pe care o făceam pe vremuri la Londra.” Să vândă casa de pe strada Enfer? Mai trebuia să se prezinte şi un amator. Să publice o nouă carte? Singura lucrare pe care Chateaubriand o putea termina rapid erau Studiile istorice începute pe vremuri în Valea Lupilor, abandonate, reluate, copiate în parte cu scrisul ei mărunt, econom şi graţios de către doamna Recamier şi chiar dictate, printre jocuri profane, lui Hortense Allart.

În proiectul iniţial, şase discursuri asupra originii civilizaţiei occidentale trebuia să împodobească fundamentul unei Monumentale Istorii a Franţei. Numai aceste discursuri, remarcabile, fuseseră concepute în Valea Lupilor. Istoria Franţei, terminată în grabă, nu s-a dovedit decât „o analiză fondată pe raţionamente” a fragmentelor descriptive. O prefaţă scrisă după

1830 alipea această lucrare la restul operelor lui Chateaubriand: „Mi-am început cariera literară cu o lucrare în care examinam creştinismul sub raporturi poetice şi morale; o termin printr-o lucrare în care cercetez aceeaşi religie sub raporturile ei filosofice şi istorice. Aduc astfel de la piciorul Crucii la piciorul eşafodului lui Ludovic al XVl-lea cele trei adevăruri care stau la baza ordinii sociale: adevărul religios, adevărul filosofic şi adevărul politic sau libertatea, încerc să demonstrez că specia umană urmează o linie progresivă în cadrul civilizaţiei, chiar şi atunci când pare să dea înapoi.”

De fapt, intenţia autorului era de a reconcilia religia cu progresul sau, cum spunea el, „adevărul religios şi adevărul politic”. Creştinismul şi monarhia fuseseră multă vreme corupte de absolutism şi, după cum credea el, aveau să înţeleagă în cele din urmă binefacerile libertăţii. Filosofie a istoriei ciudat de optimistă, pe tema căreia s-ar fi putut face grave obiecţiuni, dar era imposibil să nu admiri prodigioasa muncă depusă de autor şi grandoarea intenţiei lui, care consta în apropierea Franţei şi a Europei de originile lor creştine.

Asupra mai multor puncte, inteligenţa atât de vie a lui Chateaubriand îi permisese să întrevadă noi şi mari adevăruri. De exemplu, el demonstrase ingenios că tocmai întâlnirea dintre creştinism şi invazii permisese noii religii să se sprijine pe o forţă militară şi să triumfe asupra lumii păgâne. El a fost primul care a amintit că Monarhia franceză fusese electivă până la Hugues Capet. Studiile istorice, publicate într-un moment în care alte preocupări erau la ordinea zilei, nu fuseseră nici pe departe primite cu atenţia şi stima ce ar fi meritat-o, dar au fost imitate şi plagiate de o întreagă generaţie de tineri istorici cu o constanţă care era o condamnabilă formă de admiraţie.

Cu o lună înaintea Studiilor istorice a fost publicată o broşură: Restauraţia şi Monarhia electivă, unde el îşi susţinea o dată în plus teza predilectă: numai Monarhia ereditară poate reprezenta un regim liberal, pentru că numai ea este destul de puternică pentru a nu se teme de libertate. Apoi, cu banii obţinuţi 3e broşură, a hotărât să se exileze în Elveţia şi să lucreze acolo la iemoriile lui. Şi-ar fi dorit ca această plecare să-i fie impusă de juvernul lui Ludovic-Filip, dar acesta se ferea să-i ofere unui ilustru adversar prestigiul persecuţiei, şi totuşi el trebuia să părăsească Parisul. Singură Hortense Allart ar fi putut, prin atracţia plăcerii, să-l reţină pe bătrânul ei prieten. Dar ea îl neglija de câteva luni în favoarea unui tânăr englez, Henry Bulwer Lytton, care avea în ochii ei dublul farmec al tinereţii şi al frumuseţii.

Hortense nu-1 mai iubea decât pe străinul ei, care nu se interesa decât de Parlament, iar Chateaubriand era gelos. „Ce înseamnă asta? spunea el. Mă părăseşte pentru un englez, duşmanul ţării noastre, rasa asta ostilă care nu ne înţelege! Ce ţi-a spus, ce ţi-a făcut ca să te domine într-o asemenea măsură?” încerca s-o convingă că, plecândân Anglia, şi-ar pierde talentul, pe care doar el singur, Chateaubriand, ar şti să-l dezvolte. „Mi-a spus că noaptea îi trecuse prin cap să se omoare şi a căutat nişte arme. Mă întreba dacă Atala, dacă Velleda, dacă Rene nu erau pasionaţi. Mi-a spus că alegeam un om obscur. încercând prin toate părţile pe unde aş fi putut să fiu accesibilă. Dar eu văzusem fulgerele voluptăţii, ale unei voluptăţi nobile, pentru care eram născută.”

Deci Hortense continua, într-un pat britanic, o voluptate nobilă; Celeste insista în favoarea unei călătorii în Elveţia, iar el s-a resemnat. Doamnei Recamier, pentru a-şi explica plecarea, i-a scris: „Nu mă pot hotărî să port jugul unei monarhii poltrone care permite să fie umilită Franţa şi care va merge să cânte un Te Deum când va pune pe tronul Belgiei un principe englez.” Jugul nu era prea greu, dar reproşurile lui Chateaubriand contra Monarhiei din Iulie erau cele ale multor francezi; acest regim moderat, care se sprijinea pe negustorime şi pe bancheri, îi exaspera deopotrivă pe aristocraţi şi pe proletari. Nu i se puteau imputa vicii grave; se lua în derâdere mediocritatea virtuţii sale. Chateaubriand către Ballanche: „Iată alegerile, aşa cum le-am prevăzut dintotdeauna şi le-am anunţat: burtoase şi preaburtoase. Franţa este în prezent pântecoasă, şi mândra tinerime a intrat şi ea în rotunjimile astea. Un mare bine îi face. Un singur lucru mă uimeşte: lipsa de onoare a momentului. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că tânăra Franţă ar putea să dorească pacea cu orice preţ şi că nu-i va arunca pe fereastră pe miniştrii care-i aduc un comisar englez la Bruxelles şi un caporal austriac la Bologne. S-ar părea că toţi aceşti vajnici denigratori ai perucilor, aceşti viitori oameni de vază nu aveau sub unghii decât cerneală în loc de sânge.” Şi în broşura lui: „Mă îndoiesc că libertatea se va complăcea multă vreme în mediocritatea unei monarhii domestice; Francii plasaseră această libertate într-o tabără; ea a păstrat în descendenţii lor gustul dragostei faţă de primul leagăn.”

De fapt nu se dezmeticise încă din beţia napoleoniană. „Cel puţin, spunea el, pe timpul împăratului, Franţa avea atâta onoare cât să mai şi vândă.” Din Geneva acest campion al legitimismului cocheta cu bonapartiştii şi republicanii. Sainte-Beuve îl compara cu acei soţi care-şi păstrează toată proasta dispoziţie pentru nevasta lor. Soţia lui reprezenta partidul regalist. El îi jurase fidelitate, dar nimic în plus. Adversarilor lui, ziaristul Armând Carrel, autorul de şansonete Beranger, le rezerva toată bunăvoinţa.

Hortense Allar îi făcuse cândva cunoştinţă cu Beranger. Autorul Geniului creştinismului îşi oferise sufragiul academic celui care compusese Bătrânica; Beranger îi promisese lui Chateaubriand să-i consacre un cântec. Glumea? Chateaubriand nu-1 interpreta astfel. Mare artist al opiniei publice, el ştia care-i preţul unui cântec de Beranger şi i-1 reclama pe al lui. Studiile istorice i-au fost trimise şansonetistului cu o dedicaţie imperativă.

Faceţi să reînvie lingă focul liniştit Amintirea mea în cântecele voastre nobile.

În septembrie 1831, Chateaubriand a făcut o scurtă călătorie la Paris şi a cinat la Cafe de Paris împreună cu Arago, Carrel şi l Beranger, „toţi mai mult sau mai puţin nemulţumiţi şi decepţionaţi ie cea mai bună dintre republici”. La desert, Beranger a recitat iceputul cântecului promis: Chateaubriand, de ce fugi de patria ta, De ce fugi de dragostea ei, de laudele şi grija noastră?

Ultimele strofe nu erau terminate; Chateaubriand 1-a somat pe şansonetist să le termine cât mai repede: „Ei bine! domnule, cântecul meu? Eu plec. Dacă vreţi să mă întorc, trebuie să aduc şi ordinele dumneavoastră.” Efectiv erahotărât să uzeze de îndemnul lui Beranger. El 1-a reprodus în douăsprezece ziare, a răspuns el însuşi în National, al lui Armând Carrel şi, cum se plictisea în Elveţia, cum îi era lehamite să mai figureze în ceremoniile oficiale din Geneva, cum societatea permanentă a doamnei de Chateaubriand îi inspira acest cuplet: „Două creaturi care nu se potrivesc ar putea să se ducă fiecare pe drumul ei. Ei bine! Din lipsa câtorva pistoale, trebuie să rămână pe loc una în faţa celeilalte, bosumflându-se, bombănind şi mâncându-şi sufletul şi lumina ochilor. Mizeria le strânge una lângă alta şi, în aceste legături de ticăloşi, în loc să se sărute, ele se muşcă”, şi cum barcagiii genevezi îl iritau descriindu-i cu prea mult entuziasm furtunile înfruntate odinioară de acel lord Byron care fusese rivalul lui în nenorociri, în vijelii şi în geniu, el avea de gând să se folosească de un cântec pentru a se întoarce în Franţa fără a fi acoperit de ridicol.

Ideea pe care trebuia s-o impună publicului era următoarea: Chateaubriand intenţionase să se expatrieze pentru totdeauna, dar Beranger îi reproşase că fuge de patria lui, care i se părea nefericită. „Mişcat şi atras de suferinţele ei, m-am gândit că voi avea întotdeauna posibilitatea de a o părăsi când va fi fericită.„ Era un pretext onorabil de a pune capăt unui exil prea plictisitor. Lui Juliette Recamier (fiindcă trebuia să tragă din episod tot folosul posibil) i-a scris că „din dragoste pentru ea era capabil să se prezinte acelui guvern pe care nu-1 stima cu mâinile înlănţuite de ea.„ Aceste subterfugii erau transparente şi Victor Hugo, în carnetul lui de note, ridiculizează falsele ieşiri din scenă ale bătrânului maestru. „Domnul de Chateaubriand pleacă la Geneva, se întoarce la Paris, revine la Geneva, ne agasează, cochetează cu noi, ne lasă o broşură şi o rupe la fugă. Etfugit adsalices et se cupit ante videri.” Nimic nu-i ca o cochetă care dă la iveală manevrele altei cochete.

Părăsind Franţa, Carol al X-lea şi familia lui îşi găsiseră azil mai întâi într-o familie iacobită din Dorsetshire, Wells, care voia să le întoarcă Bourbonilor ospitalitatea oferită cândva Stuarţilor, apoi în Scoţia, în castelul Holyrood. Obişnuiţi cu necazurile, ducele şi ducesa d'Angouleme acceptaseră exilul cu resemnare. Dar ducesa de Berry, mama tânărului rege Henric al V-lea, o italiancă plină de viaţă, aventuroasă şi robustă, nu putuse suporta multă vreme această ceremonioasă singurătate. Ea avea de gând să călătorească, să conspire şi să recucerească pentru fiul ei regatul. Pentru a pregăti terenul, ea dorea să creeze la Paris un consiliu de regenţă secret şi i-a propus lui Chateaubriand să facă parte din el. Era singura familie regală care manifestase întotdeauna faţă de scriitor simpatie şi admiraţie. Cât despre Chateaubriand, el recunoştea în caracterul ducesei „ceva bizar, original şi antrenant”, dar nu se jena când se ivea ocazia s-o trateze de nebună şi extravagantă, dansatoarea pe sârmă a Italiei'. Refractar la manevrele subterane el a refuzat să facă parte din Consiliu. A venit holera, misterioasă epidemie care a luat viaţa a mii de parizieni. Ducesa 1-a rugat pe Chateaubriand să facă să parvină în numele ei douăsprezece mii de franci familiilor celor răpuşi de flagel. De data aceasta el a acceptat misiunea. Prefectul de Sena şi câţiva primari au refuzat darul. Frumoasă temă pentru o scrisoare vindicativă. Abia s-a mai stins zgomotul, că ducesa de Berry a debarcat în sudul Franţei. Drapelul alb nu şi-a luat zborul din clopotniţă în clopotniţă, entuziasmul a fost sporadic, partizanii curajoşi, dar puţin numeroşi, iar ea s-a văzut nevoită să fugă în Vendee.

Dezolaţi de această curajoasă, periculoasă şi zadarnică escapadă, conducătorii legitimişti, Chateaubriand, Hyde de Neuville şi ducele de Fitz-James 1-au trimis în mare grabă pe Berryer la regentă ca s-o implore să renunţe la proiectul ei. Berryer fu arestat în mod stupid şi, prin cuvintele lui imprudente, şi-a compromis prietenii. Pe 16 iunie 1832, la patru dimineaţa, câţiva poliţişti se prezentară la Chateaubriand ca să-1 aresteze. Lui situaţia i s-a părut amuzantă, dar doamna de Chateaubriand, care îşi amintea de teroarea Terorii, a fost cuprinsă de un tremur. „Oricine o cunoaşte, spune soţul ei, îi ştie şi dragostea ce mi-o poartă, spaimele, intensitatea imaginaţiei şi mizerabila stare a sănătăţii ei.” în realitate, cazul era mai curând comic decât tragic, iar guvernul se pusese într-o lumină defavorabilă tulburând oameni iluştri, care erau adversari declaraţi, dar nu conspiratori.

Prefectul de poliţie, domnul Gisquet, om inteligent şi plin de tact, s-a dus repede la celula unde se instalase Chateaubriand (încântat şi încă de pe acum comparând închisorile lui cu cele ale lui Tasso) şi i-a oferit prizonierului o cameră la alegere în apartamentele private ale prefectului. După ce s-a lăsat rugat îndelung, Chateaubriand a acceptat cabinetul de toaletă al domnişoarei Gisquet, ale cărui ferestre dădeau spre o grădină englezească foarte romantică şi unde el a găsit plăceri aproape libertine evocând versurile lui Anacreon prilejuite de toaleta unei fete tinere.

Detenţia, care-1 încânta, a fost prea scurtă după gustul lui, dar a înspăimântat-o pe doamna de Chateaubriand. Aceasta crezuse că Ludovic-Filip voia să-1 ţină prizonier pe soţul ei. Ea a pus-o în mişcare pe Juliette Recamier, care a alertat-o pe doamna de Boigne, iar aceasta, la rândul ei, a intervenit pe lângă baronul Pasquier, preşedinte al Camerei pairilor (fiindcă nu se putea, sub toate regimurile, dacă indispensabilul Pasquier nu prezida vreo adunare). Dar formele legale au luat ceva timp. Doamna de Chateaubriand, bolnavă, a căzut la pat. De îndată ce a scăpat din închisoare, ea i-a cerut imperios soţului ei să plece din nou împreună în Elveţia. Şi de data asta era nevoie de bani. Menajul s-a văzut silit, în ciuda scrupulelor, să se adreseze lui Carol al X-lea, care a trimis prin ducele de Levis douăzeci de mii de franci, la care Louis de Chateaubriand, nepotul lor, a mai adăugat alte douăzeci de mii. Nimic nu se mai opunea plecării.

Înainte de a părăsi Parisul, Chateaubriand a revăzut-o pe cruda Hortense Allart care, de doi ani, îl neglijase atât. Ca şi odinioară, după o plimbare prin Jardin du Roi, ei au luat cina la Curcubeul, în acelaşi cabinet particular, denumit de Chateaubriand cămăruţa lor, şi ea i-a permis, încă o dată, să facă „ce dorea”. A doua zi, el îi scria. „Ai văzut ce putere ai; ai redat farmecul tuturor acelor locuri pe unde eu nu mai trecusem. Cât sunt de prost şi de smintit! Mi-e ruşine de slăbiciunea mea, dar nu rezist ispitei. Plec, dacă nu fericit, cel puţin purtându-mi mai uşor viaţa. Adio. şi cea mai tandră iubire a mea Infidelităţii voastre. Cine mi-ar fi spus că voi ajunge aşa? Adio, nestatornică, înşelătoare şi mereu iubită magiciană.”

Cum trebuia să ajungă în Elveţia înaintea doamnei de Chateaubriand, el a implorat-o pe Hortense să vină şi ea acolo., îmi vei anunţa vizita ca o zână. Furtunile, zăpezile, singurătatea, necunoscutul Alpilor se vor potrivi bine misterului şi magiei dumitale. îţi voi dărui mai mult într-o zi decât altul în ani lungi.” Şi, bătrân amant fără iluzii, căuta s-o covingă pe femeia de litere, oferindu-se să-i asculte, în singurătăţi alpestre, lectura romanului pe care ea tocmai îl terminase.

De multă vreme, acest călător pasionat nu mai bătuse drumurile şi munţii. Singur, liber, fără o ţmtă preclsă el ducea într-un cufăr de piele hârtia necesară ca să lucreze la 'Memorii. Unde avea să se oprească? La Lugano? La Geneva? La Constanţa, unde îi dăduse întâlnire lui Juliette Recamier? Nu ştia. Hortense, nebună după Bulwer Lytton, care o neglija, şi ocupată să-1 urmărească, nici măcar n-a răspuns la chemarea lui Chateaubriand, iar el s-a regăsit curând pe crestele Alpilor singur doar cu bătrâneţea lui. Zadarnic lacul Lucerna îi amintea de heleşteul din Combourg şi cântările care răzbeau dintr-o capelă cu uşa întredeschisă, de litaniile Bretaniei lui; zadarnic furtuna, ca odinioară oceanul sau mările Greciei, îi inunda hârtia pe care încerca să scrie: „Aş mai putea zugrăvi bine natura, dar pentru ce? Tânăr, eram solitar; bătrând, nu sunt decât izolat. Cejalnic să târâi peste munţi paşi osteniţi pe care nimeni nu vrea să-i urmeze.”

Cât de mult i-ar fi plăcut odinioară furtuna în munţi şi fulgerele lovind stâncile din jurul unui han din Gothard; dar, în cameră, două paturi, dintre care unul gol, îi aminteau călătorului că nu mai avea nici o iubire de legănat. Hortense nu venise, şi nici o altă femeie, iar el s-a lăsat pradă unei meditaţii care este una dintre cele mai frumoase şi mai triste scrise de el vreodată. regretele unui Don Juan bătrân: „Munţii ăştia, vijelia, noaptea sunt comori pierdute pentru mine. Şi câtă viaţă simt, totuşi, în străfundul sufletului meu. Niciodată, când sângele cel mai fierbinte curgea din inima mea spre vene, n-am vorbit limba pasiunilor cu atâta energie cum aş putea s-o fac în acest moment, îmi pare că văd desprinzându-se de pe povârnişurile din Saint-Gothard Sylphida mea din pădurile Combourg-ului. Te întorci iar la mine, fermecătoare fantomă a tinereţii mele? Ţi-e milă de mine? Vezi bine, numai chipul mi s-a schimbat; mereu himeric, devorat de un foc fără cauză şi nealimentat.” „Vino să te aşezi pe genunchii mei; nu te teme de Părul meu, mângâie-1 cu degetele tale de zână sau de umbră; să-şi închidă culoarea sub sărutările tale. Capul acesta, pe care părul căzut nu-1 face mai înţelept, a rămas la fel de nebun ca pe atunci când îţi dădeam fiinţă, fiică mai mare a iluziilor mele, dulce fruct al misterioaselor mele iubiri cu prima mea singurătate. Vino, ne vom ridica împreună în nori; vom merge împreună cu fulgerul să brăzdăm, să iluminăm, să înflăcărăm prăpăstiile pe unde voi trece mâine. Vino. Du-mă ca altădată, dar nu mă mai aduce înapoi. Cineva îmi bate la uşă: nu eşti tu. E călăuza. Au sosit caii, trebuie să plec. Din vis nu mai rămâne decât ploaia, vântul şi eu, vis nesfârşit, eternă furtună.„ Cape vremuri trecătorul prin catedrala Sfântului Petru, pelerinul din Gothard era „copleşit de viaţa clocotitoare din el„, dar nici o floridiană nu dorea să-i împărtăşească emoţiile. Era cumplit. A doua zi s-a întors la Lucerna, încă sperând că va afla vestea sosirii lui Hortense. Dezamăgit, el i-a scris o epistolă plină de reproşuri: „N-a depins decât de dumneata să vedem împreună singurătăţile din Saint-Gothard care te-ar fi inspirat. Mi-ai fi citit, seara în munţi, departe de lumea întreagă, în aşteptarea nopţii, din al dumitaleLng/ez din Indii. Pretextul invocat că cineva trebuia să plece sâmbătă nu este serios, o ştii prea bine.„ Era greu pentru un bărbat, care fusese urmărit cu ardoare de hoarde de femei geloase, să se regăsească singur oferind zadarnic unor femei tinere şi indiferente ore din viaţa lui, de care ele nu aveau nevoie. Din fericire, îi mai rămânea Juliette Recamier care, în timp ce el o aştepta pe Hortense, se apropia încet de Elveţia. Şi ea era, de câteva săptămâni, şovăielnică şi temătoare. Se cuvenea oare să-1 urmeze în exil pe Vrăjitor, să-şi sfărâme cercul minunat din Abbaye? Prietena ei, doamna de Boigne, foarte sceptică atunci când era vorba de Chateaubriand, o sfătuia să renunţe. „La vârsta noastră este aşa de greu să faci ca viaţa să fie suportabilă, încât ar trebui să stai la îndoială daca e cazul să te atingi de ea tocmai când s-a mai aşezat cât de cât, mai ales atunci când nu există o paritate între ce dăm şi ce primim.' Toate astea Juliette le ştia foarte bine, dar ea se simţea „trasă de forţa destinului„. Pretextând că merge s-o viziteze pe prietena ei, regina Hortense, ea a plecat, lăsându-i la Paris, complet descumpăniţi, pe cei pentru care mănăstirea era, după cum spunea blândul Ballanche, „centrul unei lumi, aşa cum odinioară pentru greci era templul de la Delii”.

Aşadar, pe 27 august, Juliette şi Rene s-au regăsit în „oraşul ruinat” al Constanţei, locuind în acelaşi han. „Şi pădurea, ai uitat-o?” Fără îndoială, tandra întrebare fusese pusă într-o manieră destul de insistentă de bătrânul amant, iar casta Juliette a şovăit. Pe vremuri, la Chantilly, ea nu avea încă patruzeci de ani; la Constanţa avea cincizeci şi cinci, Chateaubriand şaizeci şi patru, şi timp de cincisprezece ani, dovezile de infidelitate adunându-se, dragostea se transformase în prietenie. Cu toate acestea, se pare că în seara aceea ea a cedat din nou farmecelor Vrăjitorului. „Domnul de Chateaubriand, îi scria ea unui prieten, a fost cât se poate de plăcut în timpul scurtei şederi la Constanţa.” în aceste cuvinte este o melancolie dulce şi o discretă voluptate, în ziua următoare, au făcut amândoi o încântătoare plimbare pe lac. Au acostat în dreptul unui parc unde au găsit o alee bătută cu nisip şi au pornit-o la întâmplare, apoi s-au aşezat pe o bancă la malul apei; din tufişuri se înălţau armonii de harfa şi de coarde; era ca o scenă dintr-o poveste cu zâne. Acolo, Chateaubriand i-a citit cu voce tare paginile scrise în munţi şi exaltarea, tristeţea lor au înspăimântat-o pe Juliette Recamier. în climatul temperat al sufletului ei, nu cunoştea aceste furtuni arzătoare; îi era teamă de ele şi se străduia să-şi îndrepte prietenul spre gânduri mai blânde. Întinzându-i carneţelul, ea 1-a rugat să scrie câteva rânduri în amintirea acelei fermecătoare zile. Pe aceeaşi pagină, ea notase ultimele cuvinte ale lui Rousseau pe patul de moarte: „Femeie, deschide fereastra să mai văd o dată soarele”. Chateaubriand a scris: „Ceea ce mi-am dorit la Lucerna, am găsit pe malurile lacului Constanţa: farmecul, inteligenţa şi frumuseţea. Nu vreau să mor ca Rousseau; vreau să mai văd încă multă vreme soarele dacă trebuie să-mi sfârşesc viaţa alături de dumneata. Fie ca zilele mele să moară la picioarele dumitale, ca aceste valuri al căror murmur 1-ai îndrăgit. 28 august 1832.” Dintre toate femeile, ea a fost singura care a ştiut să-i dea acestui suflet pretenţios, nestatornic şi sălbatic, tihna şi sentimentul perfecţiunii.

Întorcându-se în Constanţa, i-au găsit acolo pe regina Hortense şi pe fiul ei, Ludovic-Napoleon, care 1-au invitat pe Chateaubriand să le viziteze castelul din Arenenberg. Marele legitimist s-a înţeles de minune cu viitorul împărat al francezilor. Puţin mai târziu, au fost în corespondenţă., Tot ce este napoleonian, scria cu multă perspicacitate Ludovic-Napoleon, găseşte ecou în sufletul dumneavoastră.„ – „Ne întâlnim, îi răspunde Chateaubriand, într-o simpatie comună. Vreţi cu tinereţea voastră, ca şi mine labătrânele mele zile, onoarea Franţei. Ah, domnule, unde e unchiul vostru? Altora decât vouă, le-aş spune: Unde e tutorele regilor şi stăpânul Europei? Apărând cauza legitimităţii, nu-mi fac nici o iluzie, dar cred că orice om care ţine la stima publică trebuie să rămână credincios jurămintelor sale.„ Şi mai departe: „Ştiţi, prinţe, că tânărul meu rege e în Scoţia, şi atâta vreme cât el va trăi, nu va mai putea fi pentru mine un alt rege în Franţa în afară de el. Dar dacă Dumnezeu, în nepătrunsele lui gânduri, a respins neamul Simţului Ludovic, dacă moravurile patriei noastre nu i-au mai înapoiat starea republicană posibilă, nu există un nume care să meargă mai bine cu gloria Franţei decât al vostru.” încerca cu siguranţă o mare plăcere plutind, arbitru spiritual şi suprem, pe deasupra dinastiilor care-şi disputau Franţa.

Geneva, lată-1 din nou dinaintea chipului ascuţit al doamnei de Chateaubriand, şi începând din nou să vorbească de moartea „pe care a iubit-o întotdeauna într-un mod atât de ciudat”. Dar curând va da uitării relele prezentului, cufundându-se în lucrul asupra Memoriilor. El îşi înălţa coloanele şi capitelurile edificiului şi îşi promitea ca, de îndată ce grosul lucrării va fi terminat şi nu va mai fi nevoit să care după el un material imens, să meargă şi să-şi zugrăvească interioarele în Italia. Nici măcar Hortense, care jâncercă să-1 ademenească din nou, nu-1 poate smulge din această luncă pe care o îndrăgeşte. „Am grijă de mormântul meu ca de în pat care nu-i trădat de infidele. Vorbeşti de putere şi de iragoste. Toate astea s-au dus. Păstrez doar pentru mine singur restul unei vieţi de care nimeni n-a avut nevoie şi pe care nu voi s-o dărui nimănui.”

Cu toate acestea, împreună cu Juliette Recamier, care venise să-şi întâlnească familia la Geneva, făcea lungi şi dulci plimbări, într-o zi de toamnă, au plecat în pelerinaj la Coppet. Acolo se afla mormântul doamnei de Stael, la care se cunoscuseră; acolo prinţul August al Prusiei o iubise pe Juliette, care-i disputa prietenia pasionată a lui Corinne. în vreme ce doamna Recamier s-a dus să aducă un omagiu cenuşii prietenei ei, Chateaubriand, aşezat pe bancă la malul lacului, se gândea la Rousseau şi la Byron care contemplaseră acelaşi spectacol. Când doamna Recamier, palidă şi frumoasă, a apărut la porţile edificiului, el a crezut că vede o umbră desprinzându-se din boschetele funebre, în seara aceea, Juliette şi Rene au vorbit îndelung de „acele timpuri aşa de grele, dar aşa de regretate, când pasiunea făcea fericirea şi martiriul tinereţii”. Când s-a întors acasă, a notat următoarele: „Acum, scriind această pagină, în miez de noapte, în vreme ce torul se odihneşte în jurul meu, iar prin fereastră văd strălucind câteva stele deasupra Alpilor, mi se pare că tot ce am iubit, am iubit în Juliette, care a fost izvorul ascuns al tuturor gingăşiilor, că, dragoste adevărată sau nebunie, nu era decât ea pe care o iubeam. Ea îmi ordonează şi-mi domină sentimentele, aşa cum doamna de Chateaubriand a pus rânduială şi pace în îndatoririle mele.” Sylphida îşi regăsise, pentru o seară, învelişul carnal.

Ceva mai târziu, în octombrie, doamna Recamier a părăsit Geneva îndreptându-se spre Paris. El se întreba cum ar fi putut s-o urmeze, evitând ridicolul, când, pe 12 noiembrie, a aflat că H ' 359, ducesa de Berry fusese arestată la Nantes. Imediat i-a scris Alteţei sale că voia să fie apărătorul ei, a trimis copii ale acestei scrisori tuturor ziarelor şi a plecat în Franţa. „Nimeni, spune necruţătoarea doamnă de Boigne, n-a resimţit o mai mare satisfacţie la arestarea doamnei ducese de Berry ca domnul de Chateaubriand. Murea de plictiseală şi nu ştia cum să se întoarcă în Franţa. întâmpină arestarea de la Nantes ca pe steaua mântuirii lui.”

/. Ultima ambasadă Doamna de Boigne era pe cât de pătrunzătoare, pe atât de rău-voitoare. Captivitatea ducesei i-a oferit lui Chateaubriand ocazia de a-şi demonstra curajul, şi încă într-o manieră dramatică; era ceea ce-i plăcea lui, şi nu lăsă să-i scape un prilej aşa de frumos. Doamnei Recamier, admiratoare, şi doamnei de Boigne, sarcastică, le-a citit un imn închinat virtuţilor materne ale lui Marie-Caroline, propriile-i cuvinte aducându-i în ochi lacrimi sincere, încă o dată Vrăjitorul se fermeca pe sine însuşi. „Ilustră captivă din Blaye, doamnă, fie ca eroismul vostru prezent, pe pământ recunoscut în eroism, să determine Franţa a vă repeta ceea ce independenţa mea politică a dobândit dreptul de a vă spune: Fiul vostru este regele meu.” Fraza era scurtă, strălucitoare, emoţionantă. A devenit imediat celebră. Duşmanii lui îl luau în râs: „Domnul de Chateaubriand, spunea Hugo, are un eu al său pe care-1 numeşte Hernie al V-lea.” Şi de asemeni: „Henric al V-lea pentru domnul de Chateaubriand? Ocazie de stil.” Dar grupuri de tineri veneau să strige sub ferestrele lui Chateaubriand: „Fiul vostru e regele meu!” Dintr-o dată, cum cauza prizonierei făcea progrese mari în opinia publică, a izbucnit un neplăcut şi redutabil scandal: ducesa de Berry, văduvă de doisprezece ani, era însărcinată. Guvernul lui Ludovic-Filip se acoperea de ruşine impunându-i acestei rude tortura impudică de a naşte în faţa temnicerilor ei, dar reuşea astfel s-o descalifice pe periculoasa amazoană şi să-i strice relaţiile cu Carol al X-lea. Acesta se găsea acum la Praga, oaspete al împăratului Austriei, în mai 1833, Chateaubriand a primit din partea ducesei misiunea de a pleca în Boemia pentru a-i explica familiei regale că era căsătorită în taină cu contele Lucchesi-Palli, şi a obţine recunoaşterea acestei căsătorii, menţinerea titlului de prinţesă a Franţei şi dreptul de a-şi vedea copiii. El a acceptat, fiindcă misiunea i se părea demnă de a-i încorona viaţa politică. „Da, voi pleca în ultima şi cea mai importantă dintre ambasadele mele. Voi merge din partea prizonierei din Blaye, s-o găsesc pe prizoniera din Temple.” Şi imediat ceru să i se pregătească o caleaşca a lui Talleyrand: „Ea nu era obişnuită, spune el cu mândrie, să gonească după regi detronaţi”.

Această călătorie de-a lungul Europei, pe care a făcut-o avându-1 alături doar pe Pilorge, i-a plăcut mult. La fiecare post de poliţie unde vameşii îi verificau paşaportul, el întrezărea reflexele gloriei sale, încântat de lumina ei vie. Nemţoaice tinere roşeau, flori sălbatice pe margini de ogoare, sub privirile pline de dorinţă ale bătrânului călător. Până şi luna, una dintre cele mai vechi prietene, îl însoţea şi părea să-i spună: „Cum? Iată-te! încotro te îndrepţi singur şi aşa de târziu? Deci nu te temi să-ţi iei cariera de la capăt?” în castelul din Praga, povârnit, gol şi maiestuos, credea că mai rătăceşte încă prin teribila mănăstire a Escurialului. Carol al X-lea 1-a primit bine: „Bună ziua, bună ziua, domnule de Chateaubriand, sunt încântat să te văd.” Ambasadorul pregătise critici cutezătoare, dar dinaintea acelui bătrân cu părul alb, care-şi pleca spre el urechea zdravănă şi-i spunea: „Dar, dragul meu, eu nu sunt supărat pe nimeni, flecare se conduce cum înţelege”, 1-au podidit lacrimile.

Odraslele regale se dovediră fermecătoare. Henric al V-lea era timid; sora lui, Domnişoara, însă vorbea mult: „Bunicul ne-a spus:

— Ghiciţi pe cine veţi vedea mâine. E o forţă pe lumea asta. Noi am răspuns:

— Ei bine! e împăratul?

— Nu, ne-a spus bunicul.

Noi am încercat, dar n-am putut ghici. El ne-a spus: -E vicontele de Chateaubriand. M-am lovit peste frunte că nu putusem ghici.” Călătorul avea vârsta unui bunic şi regalismul unui breton; s-a simţit mişcat. Dar Curtea restrânsă de la Praga i-a displăcut.

Delfinul, o persoană onestă şi arţăgoasă, se simţea dezonorat din cauza abdicării şi nu voia să vadă pe nimeni. Delfma, care îl primise pe Chateaubriand la Karlsbad, broda o tapiserie. El a fost frapat de asemănarea dintre acest profil al prinţesei cu cel al tatălui ei, Ludovic al XVI-lea. Ea a ascultat cu răceală pledoaria lui Chateaubriand în favoarea ducesei de Berry. Ducesa d'Angouleme nu-şi iubea cumnata şi nutrea faţă de Chateaubriand „prejudecăţile turmei din anticameră în mijlocul căreia trăia”. El a încercat zadarnic să-i explice care era politica lui: „Dacă eu aş fi repudiat opiniile secolului, n-aş fi avut nici o influenţă asupra timpului meu. Eu încerc să adun în jurul tronului antic acele idei moderne care, oricât de ostile ar fi, devin prietene filtrate de fidelitatea mea.”

A plecat fără să fi obţinut nimic în afara câtorva rânduri glaciale şi acestei propoziţii ambigue: „O compătimesc pe cumnata mea din tot sufletul”. Cu toate acestea, în ciuda eşecului ambasadei, dispoziţia lui rămânea triumfătoare. Artistul avea să extragă din această călătorie două cărţi frumoase ale, Memoriilor; simţea acest lucru şi se bucura cu anticipaţie. Cât a durat călătoria de întoarcere, el a continuat să le privească pe tinerele fete cu o atenţie curioasă şi pasionată. Ajuns la Paris, n-a mai găsit-o pe ducesa de Berry pe care guvernul o expediase în Italia. La scurt timp ea 1-a convocat din nou şi în septembrie s-a ivit ocazia unei noi călătorii. De data aceasta, caleaşca domnului de Talleyrand a străbătut pasul Simplon. Amatorul pelerinajelor funebre şi-a acordat plăcerea de a trece prin Bex, unde murise Regina Trandafirilor, şi la Verona făcu apelul suveranilor şi miniştrilor cunoscuţi, pentru plăcerea de a răspunde el însuşi după fiecare nume: „Mort.”

Veneţia, care-i plăcuse atât de puţin în 1806, era acum împodobită pentru el cu prestigiul lui Ghilde Harold*. El îi scrise lui Juliette Recamier că, „în pofida unei extreme oboseli, nu se putea împiedica să nu fie sensibil la tristul şi frumosul spectacol al unui oraş atât de fermecător şi atât de dezolant”. S-a dus să vadă la Lido marea aceea solitară în lungul căreia trecuse în goană lordul Byron. Acolo regăsi talazurile, credincioasele lui prietene care, „ca nişte fete tinere ţinându-se de mână într-o horă, îl înconjuraseră la naşterea lui”. Aşezat pe nisip, s-a lăsat în voia „unor nebunii ale vârstei vecine cu pruncia”. „Am scris un nume în preajma dantelei de spumă unde venea să moară ultimul val. Undele succesive au atacat lent numele ce-mi aducea alinare; abia la a şaisprezecea rostogolire 1-au luat cu ele, literă după literă şi parcă regretând. Simţeam că valurile îmi ştergeau viaţa.” Acel nume din şaisprezece litere, cum putea fi altul decât Juliette Recamier?

Între timp, augusta prinţesă, ale cărei ordine le aştepta, 1-a chemat la Ferrara. Ea i-a cerut s-o însoţească la Praga, unde nu îndrăznea să se ducă singură. „Nu se dorea ca această lungă călătorie să se facă fără mine. Mise cerea să-mi termin opera de reconciliere. Atâta nefericire, atâta curaj şi atâta grandoare dezamăgită, refugiindu-se în biata mea viaţă, mi-au înfrânt rezistenţa. Faţă de atâta insistenţă, nu-mi rămânea decât să mă supun.” Ei plecară; aproape imediat poliţia lui Metternich o aresta pe ducesă şi Chateaubriand termină singur o călătorie care se dovedi la fel de infructuoasă ca şi prima. „Călătoria mi-a precizat incertitudinile. Nu puteam face nimic pentru acei oameni. Praga îl proscrisese pe Blaye, iar eu, sărman servitor, mă vedeam obligat să-mi folosesc puţina autoritate pentru a înlătura nişte ordine odioase.” Era descurajat, obosit şi hotărât ca de acum înainte să nu se mai ocupe decât de opera lui. „Nu voi mai intra în serviciul

* Pelerinajul lui Ghilde Harold – poem în patru cânturi scris de Byron (1812-1818)- impresiile unui călător romantic împletite cu expresia insatisfacţiei unui suflet neliniştit (n.tr.).

nimănui”, spuse el şi de data asta era sincer. Ambiţiile lipsite de anvergură muriseră în el pentru că nutrea altele mai durabile şi pe care trebuia, înainte de a muri, să le termine de modelat pentru posteritate – Chateaubriand cel al Memoriilor.

III. Bătrâni '\par        1835. în casa de pe strada Enfer, din vecinătatea infirmeriei conduse de călugăriţe, Chateaubriand avea iluzia că trăieşte într-o mănăstire.„Dimineaţa mă trezesc în sunetul clopotului care vesteşte rugăciunea Angelus. Aud din pat cântările preoţilor din capelă; de la fereastra mea văd o troiţă care se ridică între un nuc şi un soc, vaci, găini, porumbei şi albine. Surori de caritate în rochii de etamină neagră şi cornete* din pânză albă, femei convalescente, bătrâni ecleziaşti merg, rătăcind printre tufele de liliac, azalee şi rododendroni din grădină, printre boschetele de trandafiri, de zmeuriş, legume şi zarzavaturi. Din când în când trec procesiunile urmate de doamna de Chateaubriand cu mătăniile în mână. Mierlele fluieră, pitulicele ciripesc, privighetorile se luptă cu imnurile. De la teoria creştinismului am trecut la practică.” Nopţile aduceau o dată cu stelele, cândva denumite de doamna de Beaumont, reverii încă şi mai vechi: „Când constelaţiile străpung bolta albastră, îmi amintesc de acel firmament splendid pe care-1 admiram de la poala pădurilor americane sau din sânul oceanului.”

În ochii surorilor infirmeriei, soţul doamnei de Chateaubriand era un personaj ciudat şi atotputernic, prin intermediul căruia puteau fi obţinuţi bani şi favoruri pentru bolnavi. Maica superioară ştia că cele mai sus-puse doamne îşi aduceau ofrandele dacă le promitea să li-1 arate pe domnul de Chateaubriand. Acestor frumoase legitimiste, ea le ceda pe bani grei cotoarele de pene, afirmând că fiecare dintre aceste preţioase rămăşiţe scrisese fraza

* Bonetă apretată purtată de călugăriţe. 364 celebră: „Doamnă, fiul vostru e regele meu” ciocolată care era vândută în profitul operei V.ctor Hugo povesteşte cum, pe când trăia în mizerie intrând cu fiică la doamna de Chateaubnand, care de obicei îl primea foarte urât, într-o zi fusese surprins să fie întâmpinat cu un zâmbet Era pentru prima oară când ea părea să bage de seamă că existam. Am salutat-o până la pământ. Ea mi s-a adresat:

— Sunt încântată că te văd. Eu nu-mi credeam urechilor. Apoi mi-a arătat cu degetul o movilită de pe o masă mică şi a adăugat:

— Astea-s rezervate pentru dumneata. M-am gândit că îţi vor face plăcere. Ştii ce-i acolo? Era ciocolată mănăstirească, pregătită sub oblăduirea ei şi a cărei vânzare era destinată operelor caritabile. Am luat şi am plătit. Ciocolata catolică şi zâmbetul doamnei de Chateaubriand m-au costat douăzeci de franci, adică masa pe opt zile. A fost zâmbetul de femeie cel mai scump care mi-a fost vândut.” Dar Victor Hugo nu ştia că doamna de Chateaubriand cheltuise mai mult de o avere pentru bolnavii ei.

În 1838, arhiepiscopul Parisului s-a oferit să răscumpere casa de pe strada Enfer, dacă doamna de Chateaubriand renunţa să mai dirijeze opere de binefacere. Ea a ezitat multă vreme. Soţul ei o implora să accepte. „Renunţă la infirmerie, ai să trăieşti aşa o sută de ani. Fii îngăduitoare cu arhiepiscopul. Nu bombăni, nici nu reproşa.” El avea trei motive temeinice pentru a-şi dori această schimbare: vânzarea urma să le asigure ceva bani lichizi, sănătatea soţiei lui va avea de câştigat graţie odihnei, iar el însuşi s-ar fi putut apropia, printr-o mutare, de Abbaye unde se ducea în fiecare după-amiază.

Într-adevăr, a găsit la numărul 112 de pe strada Bac un parter care dădea spre Misiunea străină. „Mor de bucurie, îi scria doamnei Recamier, la gândul aranjamentelor noastre viitoare şi la faptul că mă aflu doar la zece minute de uşa dumitale.” Începând din acel moment şi până la moarte, decorul vieţii lui nu se va mai schimba. Plecat din saloane aurite, din ministere şi ambasade, el regăsise fără tristeţe viaţa rustică a copilăriei lui, acest bătrân Don Juan încheindu-şi existenţa în austeritatea unui sihastru, în odaia lui mică se afla un pat de fier, o masă plină de cărţi şi de hârtii, lângă foc o altă masă, mai mică, un scaun împletit şi un cufăr de lemn negeluit, cu închizătoarea stricată, unde se afla manuscrisul Memoriilor. Pe perete un crucifix, o ramură de cimişir şi o Fecioară, dupăMignard, lăsată moştenire de sărmana Claire de Duras.

În fiecare dimineaţă se scula pentru rugăciune, ca pe timpul Combourg-ului, încălţa nişte papuci scâlciaţi, trăgea pe el o redingotă uzată şi se aşternea la lucru. Mai târziu sosea un secretar şi acestuia îi dicta, plimbându-se în lung şi în lat, paginile asupra cărora meditase. Pânăân 1843 secretar fusese Hyacinthe Pilorge, bretonul cu favoriţii roşcovani, vulgar dar devotat. La acea dată, Pilorge fusese concediat pentru nişte greşeli misterioase, iar locul lui fusese luat de palidul Danielo, un ratat care nu era lipsit de talent, nici de vanitate şi care se plângea că era nevoit să-şi părăsească propriile studii „atât de noi şi atât de vaste”, pentru a servi „de cârje literare” unui scriitor bătrân. Chateaubriand îşi împărţea întreaga dimineaţă între meditaţie şi dictare; apoi prânzea şi îşi făcea toaleta. A rămas multă vreme un bătrân frumos, încins în redingota lui „scurtată şi graţioasă” de un albastru regal, neagră sau maro, cu ghetre, floare la butonieră, în mână cu o baghetă de abanos, şi cu „admirabila lui privire încă plină de foc sub sprâncenele groase”. La oră fixă şi pe un drum mereu acelaşi ajungea la Abbaye-aux-Bois puţin după ora două şi jumătate, urca la doamna Recamier şi rămânea cu ea, doar ei doi, până spre ora patru.

Ce-şi spuneau, între portretul doamnei de Stae'l şi vederea din Coppet sub clar de lună, pe pacursul acelei ore misterioase, adorabile, interzise, care era „ora domnului de Chateaubriand?” Aproape nimic: „-Vrei ceai, domnule de Chateaubriand? Iar el îi răspundea (de zece ani de zile):

— Da. După dumneata, doamnă.

— Să mai adaug puţin lapte?

— Doar câteva picături.

— Să-ţi mai ofer o ceaşcă?

— Nu mi-aş permite să te deranjez.„ Şi aşa mai departe, în aceie zile, poate că un martor ar fi fost înspăimântat de cuvintele mai intime, dar ce importanţă ar fi avut cuvintele? El se bucura de acea prezenţă armonioasă, contempla acel chip care fusese fermecător şi rămăsese frumos; asculta acea voce care, spunea Lamartine, „era un clinchet printre dinţii ei precum clapele de fildeş ale unui clavecin umezit de buze„ şi al cărei „timbru vorbea de la sine„. Era ca „un suflet răspândit în aer, care te mmgâia cu undele lui”.

Cu blândeţea ei minunată, cu înţelepciunea discretă, Juliette Recamier îi devenise indispensabilă. „Să nu-mi vorbeşti de ce m-aş face fără dumneata, îi scria el. Chiar dacă m-ai întreba, n-aş fi în stare să-ţi spun.” De cum ea se îndepărta, el se simţea pierdut., Nu mai ştiu ce să fac; Parisul e un pustiu fără frumuseţe. întoarce-te lângă mine, îmi lipseşti atât. Mă simt aşa de descurajat de această absenţă că nici măcar nu mai pot să scriu. Nu mai am putere de nimic. Aştept un cuvânt cât de mic din partea dumitale ca să mă ajuţi să trăiesc.”

Ce putea gândi strada Bac de atâta devoţiune faţă de Abbaye-aux-Bois? Nu e uşor de ştiut, fiindcă strada Bac era secretoasă, spirituală şi înclinată spre tachinări. Uneori soţia legitimă se plâhgea de muză şi Chateaubriand trebuia s-o roage pe Juliette Recamier să meargă şi s-o vadă mai des pe doamna de Chateaubriand: „Ce-ai vrea? Fiind asociata vieţii mele, trebuie s-o împărţim în întregime.” Vârsta făcuse din fetişcana cu pelerina roz cea mai ciudată dintre zânele bătrâne. Sexagenară, Titania nu se mai hrănea cu rouă, ci îi ajungeau câteva siropuri, ceaiuri medicinale sau supe pentru a rămâne în viaţă. Dimineaţa lucra în pat, în halat alb, înconjurată de cărţi de rugăciune, de mătănii şi de scrieri ciudate pe care Dumnezeu ştie pe unde le descoperea. „Dispune de nişte arsenale, spunea soţul ei, pe care noi nu le cunoaştem şi de lecturi speciale.” întotdeauna îi plăcuse să scrie şi continua să noteze în carnetul ei gânduri, dintre care unele erau foarte frumoase: „Aud mereu vorbindu-se de insolenţa poporului, dar nu sunt frapată decât de răbdarea lui.

— Ne plac numai laudele care ne sunt refuzate.

— După doamnele care nu sunt caritabile, nu cunosc nimic mai rău decât doamnele caritabile.” Conversaţia ei rămânea originală şi scânteietoare. „Este imposibil, scria secretarul Danielo, imposibil când ea e dispusă, să auzi ceva mai spiritual şi mai graţios. Era o muselină, era un sunet de clopoţel, era o prismă.” Victor Hugo, se ştie, a judecat-o mai puţin binevoitor. „Doamna de Chateaubriand, spunea el, manifesta o bunătate oficială, ceea ce n-o făcea să renunţe la răutăţi domestice. Vizita săracii, supraveghea creşele, îngrijea de bolnavi şi, în acelaşi timp, trata aspru bărbatul, rudele, prietenii, pe cei din preajma ei, era iritabilă, ipocrită, clevetitoare, amară. Bunul Dumnezeu va cântări toate astea acolo sus.”

Hugo şi Danielo aveau, fără îndoială, dreptate amândoi. Inteligenţa şi răutatea fac casă bună. Danielo însuşi recunoaşte că nu era uşor de trăit alături de ea, că soţul ei se temea de ea şi, dacă îl ataca, el căsca fără să răspundă. Ca atâtea fiinţe care se simt neglijate, îi făcea plăcere să-1 împungă pe cel indiferent: „Lumea pretinde că tu eşti un mare om; eu nu sunt o mare femeie; n-am nevoie de fraze frumoase, ci de raţionamente, în ce mă priveşte, eu raţionez bine.” – „Dar, bineînţeles, dragă prietenă, spunea el, bineînţeles.” „Era un model de bărbat, adaugă Danielo, un erou al păcii interioare, al răbdării conjugale. Ar fi renunţat la totul, chiar la renumele lui, cred, ca să evite o dispută.” Aşa fusese el întotdeauna, cu surorile lui, cu Fontanes, cu Villele. în privinţa soţiei, o iubea în felul lui. Ea devenise o obişnuinţă de cincizeci de ani şi aducea în viaţa lui ordine, coeziune, ceea ce lui nu-i displăcea. Când rupea pâine pentru păsărelele ei într-un castron din piele tăbăcită, el o privea cu tandreţe şi-i spunea „zâna firimiturilor”.

Uneori era amară, în special cu doamna Recamier, dar îşi reproşa: „Vai! e un păcat pe care am să-1 duc multă vreme. Ştii cum s-a răzbunat această doamnă pe injuriile mele? Trimiţându-mi b mie de franci pentru a începe subscripţia pe care o voi face pentru a găsi cele necesare instalării domnişoarei Lemonnier într-un azil”, fiindcă doamna Recamier, prin inflexibila perfecţiune a demersurilor ei, ştia să câştige până şi inimile celor mai bine baricadaţi.

Doamna de Chateaubriand şi doamna Recamier aveau, de altfel, cel puţin un interes comun, acela de a le îndepărta de acea galantă şi ilustră bătrâneţe pe hoaţele de glorie. „Asta-i pedeapsa pentru cei care au iubit prea mult femeile, să le iubească mereu.” Adesea el hoinărea în chip misterios prin Paris şi vizita, cu floarea la butonieră, prietene prea indulgente. „Ziua lui avea anumite ore şi opriri marcate, precum semnele pe care le lasă soarele.” In societate, femeilor care-i plăceau, le făcea bucuros în continuare complimente graţioase şi agreabile, întâlnind-o pe Rachel la doamna Recamier, i-a spus: „Ce durere să vezi născând o asemenea fiinţă când nu-ţi rămâne decât să mori!” – Dar, domnule viconte, i-a răspuns ea, există bărbaţi care nu mor niciodată.„ Şi lui Delphine de Girandin: „N-am fost niciodată în viaţa mea atât de tentat. Am nevoie de cei patruzeci de ani ai mei de virtute ca să rezist la acest dublu atac al frumuseţii şi spiritului dumitale.”

Dintre femeile pe care le iubise atât, mai supravieţuia doar doamna de Castellane (Natalie de Mouchy murise într-un ospiciu de pe strada Rocher, în 1835). Dar fina şi pasionata Cordelia se transformase într-o persoană bondoacă şi gravă, a cărei legătură cu Mole devenise respectabilă şi respectată. Chateaubriand o vedea rareori, dar i se mai întâmpla să se plimbe din când în când cu Hortense Allart pe Champs-Elysee, să se aşeze alături de ea pe o bancă şi să-i vorbească de moartea lui, din plăcerea de a vedea ochii tinerei femei umplându-se de lacrimi. Se arăta binevoitor, tandru, o fermeca şi o emoţiona fiindcă, în ciuda melancoliei lui, îşi păstra vechea graţie şi „acea distincţie, acea nobleţe care făcea din el un bărbat atât de atrăgător”. Doamnei Hameiul, frumoasa muscadină, îi scria: „Sunt complet zbârcit. Dacă m-ai vedea din întâmplare, nu m-ai mai recunoaşte. Adio, sau bună ziua, cum doreşti. lubeşte-mă mereu ca atunci când veneai să mă cauţi la Afacerile Străine. Am ajuns în clipa în care trebuie să regăsesc, într-un colţ izolat, marea soartă a tuturor oamenilor.” Dar această mare soartă şi însăşi imaginea morţii nu-1 împiedicau să se intereseze de trecătoare: „O louisianeză a sosit din Meschacebe. Am crezut c-o văd pe Fecioara Ultimelor Iubiri.” îşi păstrase abilitatea de a învălui bătrânii săi ani sterpi în poezia proaspătă a tinereţii lui.

„Seara, cum nu ieşea niciodată în lume, se întorcea acasă, în stăpânirea doamnei de Chateaubriand, căreia îi venea atunci rândul şi care-1 punea să cineze cu vechi regalişti, cu predicatori, episcopi şi arhiepiscopi. El redevenea autorul Geniului creştinismului până la noi ordine, adică până a doua zi dimineaţa. Soarele răsărea mai frumos; îşi punea floarea la butonieră, ieşea prin uşa din spate şi îşi regăsea bucuria, libertatea, nepăsarea, cochetăria, dorinţa de a cuceri, certitudinea învingătorului, de la ora unu la şase seara. Aşa şi-a petrecut viaţa în anii declinului şi şi-a înşelat cât s-a putut bătrâneţea.”

Cu Bourbonii exilaţi, relaţiile rămăseseră dificile. Ideile lui nu le erau pe plac, cărţile îi şocau, devotamentul plictisea. Ducesa d'Angouleme se considera ofensată de moarte printr-o frază, confuză dar inocentă a Congresului din Verona. Doartânărul Henric al V-lea, devenit conte de Chambord, plin de bun-simţ şi inimos, dădea uitării ranchiunele fostei Curţi. In 1842, el i-a oferit lui Chateaubriand indemnizaţia de pair, care a fost acceptată cu recunoştinţă şi, în anul următor, cum prinţul mergea la Londra pentru a-i primi pe legitimiştii francezi, 1-a chemat acolo şi pe Chateaubriand.

Acesta avea să vadă pentru ultima oară oraşul unde fusese atât de nefericit, apoi magnific, în timpul traversării, lungă, pe o mare agitată, bătrânul prieten al vânturilor a avut bucuria să întâlnească ultima lui furtună. S-a culcat pe punte şi i-a îndemnat pe cei care-1 însoţeau să-i urmeze exemplul. „Domnule viconte, i-a spus unul dintre ei, iată-vă aidoma lui Chactas.” – „Da, i-a răspuns el, mai puţin Atala.” înaintea sosirii prinţului, care era în Scoţia, el s-a plimbat plin de emoţie prin locurile încărcate de amintiri şi a dictat pentru doamna Recamier scrisori admirabile. „M-am dus să-mi plimb tristeţea în Kensington, pe unde te-ai plimbat şi dumneata precum cea mai frumoasă dintre franţuzoaice. Am revăzut acei arbori sub care îmi apăruse Rene: ciudat lucru şi această resurecţie a viselor mele în mijlocul tristelor realităţi ale vieţii. Atunci, când visam, tinereţea era înaintea mea, mă puteam îndrepta spre acel necunoscut pe care-1 căutam. Acum, nu mai pot face nici un pas fără să nu mă ating de buza prăpastiei. Oh! ce bine am să mă simt culcat, ultimul meu vis fiind pentru dumneata!”

Şi iar: „Spune-le, te rog, tuturor prietenilor noştri, că nimic nu s-a schimbat în sentimentele mele pentru ei şi că în clipa când cortina se va lăsa asupra ultimului act al vieţii me le, când mă voi retrage din spectacolul care a început pentru mine acum cincizeci de ani în această ţară, va fi mereu acelaşi lucru: decorurile sunt aproape neschimbate, doar maşiniştii sunt alţii”, încă din adolescenţă începuse să privească lumea ca pe un teatru şi viaţa ca pe o dramă pusă în scenă de un mânuitor divin; mai era şi acum obsedat de această imagine.

Henric al V-lea a avut delicateţea să regizeze pentru ultimul act o scenă frumoasă. El 1-a instalat pe Chateaubriand în propria lui casă din Belgrave Square, şi în ziua în care i-a primit pe legitimiştii francezi nu i-a permis marelui scriitor să rămână în picioare dinaintea lui. „Domnule de Chateaubriand, luaţi loc, vă rog, ca să mă pot sprijini de dumneavoastră.” Tânărul rege părea chiar să accepte doctrinele liberale pe care familia lui i le reproşase multă vreme autorului Monarhiei potrivit Cartei. „Dacă vreodată gândurile mele s-au îndreptat spre tronul strămoşilor mei, n-am făcut-o decât în speranţa că-mi va fi cu putinţă să-mi servesc ţara potrivit acelor principii şi sentimente atât de glorios proclamate de domnul de Chateaubriand.”

În anul următor, Heric al V-lea a dorit să-1 mai vadă o dată. Era la Veneţia. Chateaubriand ar fi vrut s-o ia şi pe Juliette Recamier: „acolo trebuie să ne sfârşim zilele, într-un oraş care ne aparţine. Nu vom întâmpina nici o rezistenţă pentru acest proiect pe strada Bac. Deci, ta-ţi nişte rezerve de sănătate şi curaj.” Dar nici strada Bac, nici Abbaye-aux-Bois nu mai aveau puterea să străbată Franţa şi Italia. A plecat singur, şi-a revăzut tânărul rege, dar a dorit să se întoarcă pe mare pentru plăcerea de a respira aerul din larg şi a fost întâmpinat la Marsilia, apoi la Avignon, de mulţimi entuziaste. Gloria îi rămăsese mai credincioasă decât tinereţea.

IV. Munca El însuşi îşi împărţise viaţa în trei părţi: călătorul şi soldatul, omul de litere, omul de acţiune. Fără îndoială, considera ca neglijabilă o a patra perioadă, altminteri la fel de lungă ca celelalte trei, cea a bătrâneţii şi a orelor „când nimeni nu avea nevoie de el”. Se înşela fiindcă în această bătrâneţe omul de litere a înflorit pentru a doua oară, iar trandafirii sfârşitului de anotimp au fost, poate, cei mai frumoşi.

În ultimele cărţi ale Memoriilor şi în Viaţa lui Rance, opere ale acelor ani dispreţuiţi, el a atins o libertate a stilului, o cutezanţă în alegerea cuvintelor şi în concentrarea imaginilor, pe care n-o avusese nici pe departe pe timpul Geniului creştinismului sau al Martirilor. Urmărind operele marilor contemporani, Hugo, Lamartine, Sainte-Beuve, incapabil să le citească atent, dar priceput să le frunzărească pentru a adulmeca parfumul nou, el a ţinut să-i imite şi să-i depăşească. Şi a reuşit. Viaţa lui Rance este scrisă într-un stil mai modern decât Mizerabilii sau Istoria girondinilor. Procedeele de evocare ale lui Chateaubnand sunt de pe acum cele ale lui Proust. Limbajul lui este mai original şi mai bogat ca niciodată, în aceste ultime opere, nu e numai primul dintre marii romantici, ci un mare scriitor francez al tuturor timpurilor.

Neîndoios, în decursul acestor ani trişti el a acceptat, din sărăcie, oferte de librărie: trebuia să trăiască. O traducere a lui Milton, deşi îngrijită şi „făcută cu acea conştiinciozitate pe care o punea în orice lucru”, era o muncă prea puţin personală pentru o minte de o asemenea calitate. Un Eseu asupra literaturii engleze s-a dovedit foarte slab, cel puţin în alcătuirea lui generală. Chateaubriand introdusese aici fragmente din memorii, traduceri şi chiar un lung pasaj asupra scrisorilor de dragoste pe care îl va relua mai târziu în Viaţa luiRance. Anumite pagini sunt frumoase, dar ansamblul nu formează o carte. Cu toate acestea se cuvin a fi citite cu atenţie aprecierile lui Chateaubriand asupra lui Byron, fiindcă Byron era modelat de Chateaubriand. încă de pe vremea Atalei, el îi scrisese autorului; îi imitase toată viaţa atitudinile, îi urmase itinerarele şi ajunsese până la a-i împrumuta imaginile. Dintre toţi scriitorii francezi îndrăgiţi de Byron, numai Chateaubriand singurul n-a fost menţionat în jurnalul lui, nici în versuri, poate pentru că dorea să îndepărteze de el o umbră inoportună. Eseul ne demonstrează că Chateaubriand nu ignorase nimic din această filiaţie nemărturisită, dar n-a fost ranchiunos, ci numai clarvăzător.

Activitatea principală din această perioadă a constat din terminarea şi revizuirea Memoriilor. Chateaubriand vrea ca acestea să se prezinte posterităţii în deplina strălucire a unei opere de o frumuseţe perfectă. Prin ele are de gând să supravieţuiască. Din 1830, el înţelege că Geniul creştinismului şi Martirii vor fi destul de repede, nu date uitării, dar neglijate şi mai curând citate decât citite cu adevărat. Istoria Franţei, care ar fi putut să fie o mare carte, fusese scrisă, din cauza împrejurărilor, în grabă şi pierdea prin discursurile care o preced. Opera lui e dominată doar „aidoma unui turn înalt şi solitar” de romanul scurt al lui Rene. Nu era destul şi, după Revoluţia din 1830, el înţelege că doar prin Memorii va avea şansa să se impună noilor generaţii. Trebuia, prin urmare, ca Memoriile să fie inatacabile.

Ne amintim că fuseseră începute în 1809 în Valea Lupilor şi reluate pentru Juliette Recamier în 1817, într-o zi când, în parcul castelului Montboissier, un sturz, ciripind, îi adusese aminte de Combourg. Lucrase la Berlin, la Londra şi la Roma; în 1830, manuscrisul număra douăsprezece cărţi, douăsprezece dosare care cuprindeau povestea tinereţii lui. Acum concepea un proiect mai vast, unul prin care lega istoria propriei lui vieţi de cea a ţării şi a timpului său transformând această autobiografie într-o epopee. Plan frumos şi vast, dar va avea timp să-1 realizeze? în iulie 1831, îi scria lui Jean-Jacques Ampere: „La vârsta dumneavoastră, domnule, trebuie să vă îngrijiţi de viaţă, la a mea trebuie să mă gândesc la moarte. Viitorul dincolo de mormânt e tinereţea oamenilor cu păr alb. Eu vreau să mă folosesc de această a doua tinereţe puţin mai bine decât am făcut-o cu prima.”

Deci, din 1830 până în 1833, el redactează, corectează, completează. E decis să nu-i fie publicată cartea decât după moarte, în acel moment, cincizeci de ani i se păreau un răgaz convenabil. Numai că avea nevoie de bani şi cum i-ar acorda un editor un avans pentru o apariţie atât de îndepărtată? „Mai mulţi dintre prietenii mei mă îndeamnă să public acum o parte a istoriei mele. N-am putut să mă conformez dorinţelor lor. Mai întâi că aş fi mai puţin sincer şi mai puţin veridic, în pofida intenţiei mele. Şi apoi, întotdeauna am presupus că scriam întins într-un sicriu; lucrarea căpăta astfel un anume caracter religios pe care nu i-1 puteam înlătura fără prejudicii; m-ar fi costat sufocarea acelui glas îndepărtat care răzbeşte din mormânt şi care se aude pe tot parcursul povestirii.”

Dar poate că s-ar fi putut scurta termenul, incita curiozitatea editorilor? Anume pentru a trezi această curiozitate în 18^u doamna Recamier, cu obişnuita ei abilitate, organizează lecturi„' salonul ei. Foarte puţini invitaţi, dar capabili, prin ramificările lor în medii diferite, să răspândească opera: persoane din lumea mare ca Sosthene de La Rochefoucauld, Adrien de Montmorency-Laval; prieteni ai casei ca Ballanche şi Jean-Jacques Ampere; scriitori ca Sainte-Beuve, Edgar Quinet; un ecleziast, abatele Gerbet; două femei. „Această lectură a fost un triumf, spune Nisard. Cei care participaseră la sărbătoare ne-au relatat-o nouă, celor rămaşi pe dinafară şi care sufeream că salonul doamnei Recamier, această femeie ce-şi făcuse o glorie din bunătate şi graţie, nu era tot atât de mare precum câmpia Sunium.” Toate revistele, toate ziarele i-au cerut ilustrului scriitor câteva fragmente din Memorii, care apăreau încadrate de articole elogioase.

Aceste articole, reunite apoi într-o carte ce n-a fost pusă în vânzare ci distribuită celor dornici să subscrie pentru Operele complete, aveau ca scop să inspire dorinţa de a intra în posesia Memoriilor de dincolo de mormânt. încă de pe timpul Geniului creştinismului, Chateaubriand se dovedise deosebit de priceput în a-şi lansa lucrările. De data aceasta, scriitori ca Nisard, ca Sainte-Beuve, ca Villemain, au primit permisiunea de a frunzări în mare taină manuscrisul Memoriilor. Chateaubriand însuşi stătea alături de cititor; dacă se întâmpla ca acesta să zâmbească de o glumă, să tresară la vreun pasaj de emoţie elocventă, autorul, cu un surâs modest de mulţumire, îl întreba ce anume îl frapase. „Sunteţi prea bun, spunea el, iar eu mă simt la largul meu că vă place”, şi alte mici politeţuri de acest fel. Schimb de amabilităţi din care rezulta câte un articol frumos. Cele ale lui Jules Janin, Sainte-Beuve sunt celebre.

„în acest salon strimt, scria Sainte-Beuve, şi care era atât de puţin şi atât de nobil plin, încât te simţeai mândru că făceai parte din cercul preferaţilor, era imposibil, pe tot timpul lecturii, sau chiar ascultând, să nu te rătăceşti printre amintiri. Acest tablou mare care ocupă şi luminează tot peretele din fund, e Corinne la Capul Misena; astfel aducerea-aminte a unei prietenii glorioase umple şi iluminează o întreagă viaţă. Oh! cât erau de bine venite admirabilele confidenţe în acest cadru împodobit şi simplu în care ele se năşteau! Cum aranjamentul uşor al acestei arte, în care trebuie împletit secretul oricărei bucurii ideale, nu dăuna întru nimic efectului sincer şi completa armonia sentimentelor! Marele poet nu citea el însuşi, poate că în anumite momente se temea de izbucnirile inimii şi de emoţia glasului său. Dar dacă se pierdea vreun accent de mister neauzindu-1, el putea fi văzut mai mult; pe vastele lui trăsături reflexele lecturii puteau fi urmărite ca umbra călătoare a norilor pe crestele pădurii.”

După acest triumf, persoane dornice să subscrie puteau fi uşor găsite. Librarul Delloye a fondat o societate în participare care trebuia să obţină Memoriile de dincolo de mormânt. Oameni politici, din înalta societate au acceptat să subscrie. Se stabilise un capital de opt sute de mii de franci, împărţit în şaisprezece sute de acţiuni a cinci sute de franci fiecare. Chateaubriand ar fi primit imediat o sută cincizeci şi şase de mii de franci, apoi o rentă anuală şi viageră, transformabilă într-o rentă de douăsprezece mii de franci pentru doamna de Chateaubriand, dar ridicată la douăzeci şi cinci de mii de îndată ce Chateaubriand ar fi livrat partea Memoriilor care trata războiul din Spania şi care putea fi publicată imediat. Pentru Chateaubriand era o convenţie excelentă, care-i asigura o bătrâneţe tihnită; totuşi el se plângea. „Se spune că era complet derutat de când îşi plătise datoriile, viitorul lui arestat şi îngrădit i se părea o povară din capul locului. Toate caietele Memoriilor au fost închise solemn, în prezenţa lui, într-o casă de fier depusă la notar. El spune că gândurile i-au fost încarcerate în închisoarea datornicilor în locul lui.”

Ca prizonierele unui contract postum, gândurile lui rămâneau totuşi deosebit de libere. Nu există anticipaţie mai cutezătoare decât concluziile Memoriilor. Chateaubriand anunţa aici socialismul. „Disproporţia prea mare a condiţiilor şi averilor a putut fi suportată atâta vreme cât a rămas ascunsă, dar de îndată ce această disproporţie a fost percepută general, a fost dată şi lovitura de moarte.” El a înţeles că societăţile omeneşti erau ameninţate de progresul ştiinţei: Jmaginaţi-vă braţele condamnate la odihnă datorită multiplicării şi varietăţii maşinilor. Ce veţi face cu oamenii lipsiţi de ocupaţie? Ce veţi face cu pasiunile dormitând în acelaşi timp cu inteligenţa?”

Punând astfel în forma ei cea mai modernă problema şomajului şi cea a timpului liber, el se aventura şi mai departe în viitor. El întrevedea, ca Lamennais, că egalitatea socialistă nu putea fi stabilită decât prin despotism şi dictatură, că remediul va fi mai rău decât răul, iar abolirea proprietăţii individuale ar conduce spre o servitute căreia istoria „oricât de departe s-ar merge în trecut, nu-i oferă nimic comparabil”. „Nemaisuportând proprietatea particulară, vreţi să faceţi din guvern un proprietar unic, distribuind comunităţii ajunse să cerşească o parte măsurată potrivit meritului fiecărui individ? Cine va judeca meritele? Cine va avea forţa şi autoritatea de a pune în aplicare deciziile voastre executorii? Cine va ţine şi va valorifica această bancă de imobile vii? Nu vă lăsaţi înşelaţi; fără proprietate individuală nimeni nu este eliberat. Proprietatea nu înseamnă altceva decât libertate.”

Injustiţia prezentă. Tirania viitoare. Care ar fi soluţia acestei dezbateri? Chateaubriand nu vede decât una singură, care e soluţia creştină. Adolescent, el crezuse în Contractul social; bărbat, el a trezit entuziasmul pentru monarhia liberală; bătrân, el nu mai aştepta salvarea decât de la creştinism. „Convingerea mea religioasă crescând, mi-a devorat celelate convingeri; nu există aici pe pământ creştin mai credincios şi om mai incredul ca mine.”

În sfârşit, Memoriile au fost terminate. Dar viaţa continua, interminabilă. Fără un minereu uman de sfărâmat, fără perioade nobile de disecat, ce-i mai rămânea de făcut, de-a lungul unei bătrâneţi groaznice, cu un instrument încă viguros? Abatele Sanguin, directorul de conştiinţă al lui Chateaubriand, a avut înţelepciunea de a-i asigura o sarcină: cea de a descrie viaţa abatelui Rance care fusese fondatorul Trappei* în secolul al XVII-lea. Această lucrare, pe care Chateaubriand a început-o fără bucurie, avea să devină pentru el ocazia trăirii unora dintre cele mai mari satisfacţii oferite de stil. In această istorie a unui om purces din secolul lui pentru a intra în rândul sfinţilor, el a găsit ceva care 1-a impresionat. Materialul lucrării îi era furnizat de documente şi de lucrări anterioare. Pentru un mare stilist, acestea reprezintă condiţii favorabile. Pe o armătură solidă care îi este impusă, el poate plasa, cu savanta cutezanţă a unui gust devenit aproape infailibil prin experienţă, ornamente surprinzătoare. Viaţa lui Rance e presărată în întregime cu frumuseţi rapide: Comeille el însuşi fusese tentat de acel gust adus de peste munţi, dar marele lui geniu rezistă: despuiat de veşmântul lui italian, nu-i mai rămânea decât capul pleşuv care planează peste toate.„, jn umbra mănăstirilor se aude o foiala de hârtii şi de praf: era Mabillon care se trezea.” Şi acele cuvinte faimoase despre Saint-Simon: „Scria cum dădea Dumnezeu pentru imortalitate”.

Imaginile sunt concentrate, condensate, telescopate: „Bossuet se ridica deasupra Trappei ca soarele deasupra unei păduri sălbatice”. Filosofia se exprimă în aforisme seci: „Istoria nu-i mai recunoscătoare decât oamenii”, întruna, legat de Rance, el vorbea de Chateaubriand: „Societăţi de atâta amar de vreme dispărute! Câte v-au mai urmat! Dansurile se încing în praful morţilor, şi mormintele cresc sub paşii bucuriei. Râdem şi cântăm

* Ordin religios fondat în 1140 şi reformat de către abatele Armând de Rance în 1664 (n.tr.).

pe locurile udate de sângele prietenilor noştri. Unde sunt azi necazurile de ieri? Unde vor fi mâine bucuriile de azi? Ce importanţă putem acorda lucrurilor lumii acesteia? Prietenia? Ea dispare când cel care iubeşte ajunge puternic. Dragostea? E înşelătoare, trecătoare sau vinovată. Renumele? îl împărţi cu mediocritatea sau crima. Averea? Poate fi socotită ca un bun această frivolitate? Rămân zilele zise fericite, care curg neştiute în obscuritatea grijilor domestice şi care nu-i lasă omului dorinţa 1 nici să-şi piardă viaţa, nici s-o ia de la capăt.”

Şi admirabilul pasaj asupra scrisorilor de dragoste pe unde l trec, invizibile şi mute, fantomele Rândunicii şi a stăpânei de la; Fervacques: „Mai întâi scrisorile sâht lungi, vibrante, multiplicate; ziua nu mai ajunge: scrii în apusul soarelui; schiţezi câteva cuvinte ' sub clarul de lună, rugând lumina-i castă, tăcută, discretă, să l acopere cu pudoarea ei miile de dorinţe. Te desparţi în zori; şi în 1 zori pândeşti prima rază de soare ca să scrii ceea ce crezi că ai uitat să spui. Mii de jurăminte acoperă hârtia pe care se reflectă trandafirul aurorii; mii de sărutări sunt depuse pe cuvintele care par să se nască din întâia privire a soarelui; nici o idee, nici o imagine, o reverie, un accident, o nelinişte nu-i lipsesc scrisorii. Şi iată că într-o dimineaţă ceva aproape insesizabil alunecă peste frumuseţea acestei pasiuni, ca un prim rid pe fruntea femeii adorate. Suflul şi mireasma iubirii expiră în aceste pagini ale tinereţii, aşa cum briza serii adoarme peste flori; observi, dar nu vrei să recunoşti. Scrisorile sunt mai scurte, mai puţine ca număr şi se umplu cu noutăţi, cu descrieri, cu lucruri străine; unele au întârziat, dar eşti mai puţin neliniştit; sigur că iubeşti şi eşti iubit, devii rezonabil; nu mai protestezi, suporţi absenţa. Jurămintele îşi urmează cursul; mereu aceleaşi cuvinte, dar ele sunt moarte; le lipseşte sufletul: te iubesc a ajuns doar o expresie obişnuită, un protocol obligatoriu, acel am onoarea de a fi din toate scrisorile de dragoste.

Încet, încet stilul devine mai rece sau iritat, ziua poştei nu mai Q aşteptată cu nerăbdare; e temută; să scrii ajunge o osteneală.

Roşeşti la gândul nebuniilor încredinţate hârtiei; ai vrea să-ţi iei înapoi scrisorile şi să le arunci în foc. Ce s-a întâmplat? Să fie o nouă legătură care începe sau una veche care se termină? N-are importanţă: a murit iubirea înaintea obiectului iubit. Eşti obligat să recunoşti că sentimentele oamenilor sunt expuse efectului unei eroziuni ascunse; febra timpului care dă naştere dezgustului, risipeşte iluziile, ne minează pasiunile şi ne schimbă inimile aşa cum ne schimbă culoarea părului şi anii. Totuşi, există o excepţie de la această infirmitate a firii omeneşti; se întâmplă uneori ca într-un suflet puternic o dragoste să dureze destul pentru a se transforma într-o prietenie pasionată, pentru a deveni o datorie, pentru a căpăta calităţile virtuţii; atunci îşi pierde slăbiciunea dată de natură şi trăieşte din principii nemuritoare.” în această ultimă frază, Juliette pătrundea în Vie de Rance. Cât despre Chateaubriand, el era pretutindeni. Iubirile sale, căinţele sale, credinţa sa se împleteau cu pasiunile şi regretele eroului său. Mereu obsedat de simetrie, în propria lui viaţă, „un frate încărunţit şi slăbit”. Acest roman, pe care-1 începuse ca pe o confesiune delirantă şi pe care, în lipsa forţei necesare şi a timpului, renunţase să-1 mai scrie, îi reuşea admirabil acum sub forma unei biografii care, prin multe aspecte, era mai curând o autobiografie.

În cele din urmă, Rance a fost şi el terminat la rândul lui, publicat şi, din nou, Chateaubriand nu avea nici un proiect de lucru, dar era copleşit încă de acea abundenţă de viaţă. Atunci a pregătit cartea pentru o a doua ediţie, apoi, cum moartea nu venea, a reluat manuscrisul Memoriilor şi a căutat armonii noi. Până la ultima suflare, avea să muncească. Acest spectru tăcut, această fiinţă de pe acum amorţită de somnul mormântului, dacă mai găsea în decursul tristelor lui zile câteva clipe scurte de luciditate, le închina manuscrisului său. în el totul se ruinase: vigoarea, inteligenţa, spiritul; dar acestui naufragiu al persoanei îi supravieţuia ceva, şi anume conştiinţa unui om muncitor pe tărâmul literelor. Ici-colo, cu o mână tremurând din cauza paraliziei, ştergea vreun cuvânt prea arhaic, încerca un epitet mai îndrăzneţ, suprima o repetiţie, anula o frază prea vie. Abia în 29 mai 1847 i-a trimis domnului Mandaroux-Vertamy, executorul lui testamentar, manuscrisul definitiv al Memoriilor. Pe prima pagină, el scrisese: „Revăzut. Chateaubriand.”

V, Sluţenia zilelor Unele trupuri îşi păstrează până la moarte toate atributele vieţii, şi sunt bătrâneţi dionisiace; cea a lui Chateaubriand a fost lugubră, în 1846, într-un mic accident de trăsură, îşi fracturase clavicula. Accidentul, care pentru un om tânăr reprezintă un episod, devine pentru bătrâni un epilog, începând din acea zi, declinul lui s-a accentuat. Un pamfletist al timpului, ironizând cochetăriile de dincolo de mormânt ale bătrânului maestru, spunea că acesta trebuia să pună ca epigraf Operelor complete: „ Quotidie morior. Mor cu fiecare zi.” Ironia era superfluă. Imobilizat de reumatisme, incapabil către sfârşit să-şi mai părăsească fotoliul, obligat să-şi ridice cu singurul braţ valid mâna paralizată, ca odinioară bătrânul lui tată, Chateaubriand a murit, într-adevăr, timp de doi ani cu fiecare zi.

Conştient de decrepitudinea lui, suferea când trebuia să fie purtat pe sus în preajma focului din salonul doamnei Recamier, iar cei prezenţi, din jenă, îşi întorceau privirile. Nu mai mergea la Academia franceză decât atunci când trebuia cu orice preţ să voteze pentru vreun vechi prieten, cum era Ballanche. Nu voia, spunea el, „să fie văzut cum se târa în banca lui”. Cei ce-1 întâlneau la doamna Recamier, care şi ea îşi pierdea vederea, se gândeau, privind cu tristeţe aceste două mari umbre, la fantomele descrise de Chateaubriand în Viaţa lui Rance şi care, înainte de ivirea zorilor, stăteau de vorbă prin cimitire despre ceea ce fusese odată.

El însuşi se considera un spectru. „Fără îndoială, domnule, îi scria unui cunoscut, vi s-a spus din greşeală că locuiam pe pământ.„ în 1846, Eugene Manuel, un tânăr absolvent al şcolii normale, a venit să-1 vadă împreună cu un coleg. Vizitatorii au privit cu surpriză „acel păr rar şi alb, gura contractată într-un surâs enigmatic, trupul plăpând şi prăbuşit, acel ansamblu atât de uman, atât de muritor, atât de aplecat spre mormânt„. Era pe l ianuarie şi în grădina de pe strada Bac căzuse puţină zăpadă. „Vedeţi zăpada asta? a spus el, îmi aduce aminte de singurătăţile din Lumea Nouă. în ce ţară, sub ce climă, îmi voi fi terminat şi început anul?„ Apoi le-a vorbit despre moartea lui, aşa cum făcea cu toţi. Proasta lui dispoziţie sarcastică i-a întristat. Mai ales s-au simţit dezamăgiţi zărind un ziar comic, Charivari, deschis pe masa marelui om. „Se înveseleşte şi omul cum poate”, le spuse.

Şi mai penibilă a fost vizita unui cuplu tânăr pe care 1-a primit mai întii cu o curtoazie distinsă de bătrân gentilom, „căutând cuvinte delicate pentru a-i complimenta pe tinerii căsătoriţi”. Apoi, brusc, uitând de oaspeţii lui şi privind în gol, a început să fredoneze cu glas scăzut acest ciudat refren, atât de surprinzător pe buzele lui: „Vai, sărăcuţii purcei. îi mâncăm, păcat de ei.” Oaspeţii au rămas consternaţi şi au păstrat o dureroasă tăcere.

Sainte-Beuve, care nutrea faţă de el un amalgam de sentimente compus din admiraţie, iritare, invidie, prudenţă, clarviziune şi milă, îşi închipuia că-i aduce un ultim omagiu încetând să mai asiste la spectacolul acestei degradări. „Domnul de Chateaubriand nu mai scoate un cuvânt, nota el în decembrie 1847; nu-i mai poţi smulge un sunet. Beranger pretinde că a mai găsit o modalitate, când se duce pe acolo, de a-1 face să stea de vorbă un sfert de oră sau douăzeci de minute, dar, după cum bine remarca Thiers, când Beranger îi vorbeşte cuiva, îşi imaginează că şi acel cineva i-a vorbit.”

Cu toate acestea, din când în când, din acea vatră care părea stinsă se mai ridica o flacără. Când prietena lui din Occitania, Leontine de Villeneuve, devenită doamna de Castelbajac, a venit să-1 vadă împreună cu soţul ei, 1-a găsit, încălzindu-se tot la flacăra unui foc mic şi la cea a unei raze de soare„. El i-a întins amândouă mâinile: „Dumneata eşti!„ Apoi în momentul când îşi luau rămas-bun: Te-am iubit mult', a spus el. Ridicându-şi privirile, a adăugat precipitat: „Te-am iubit dintotdeauna”, şi nu şi-a mai putut opri lacrimile. Ca şi femeile, copiii îl mai însufleţeau uneori, îl vedeam stând în genunchi, cu greu, ca să se joace cu vreunul din ei. Unul dintre strănepoţii lui, care-i fusese adus, i-a cântat romanţa Ultimul din familia Abencerage, iar glasul lui fals 1-a făcut să râdă pe Chateaubriand într-atât, încât i-a scăpat din mână ceaşca de cafea.

„O vatră înăbuşită de cenuşă.” în spatele acelui chip prea roşu, sub o coroană de păr argintiu care se ridica pe părţi în şuviţe albe, diabolice, mocneau încă gmduri arzătoare şi sumbre, între omul dorinţei şi omul credinţei lupta nu se terminase. Desigur, el cunoştea neantul pasiunilor. Dragostea? într-adevăr, el căutase prin mulţimea de femei acea Evă smulsă din el însuşi, pe care o chemase adolescenţa lui. Prietenia? Ea dispare când cel iubit cade în nenorocire sau când cel care iubeşte devine puternic. Averea? „Eu nu mă mai ocup deloc de treburile acestei lumi josnice. Am văzut politica prea de aproape. Nu mai cred în nimic, nu mai stimez nimic, mă consolez, fără să regret, că am fost păcălit de două sau trei idei nobile: libertatea, credinţa, onoarea.” Dar să fi fost el păcălitul când făcuse totul atât de conştient?

În acest flux de deziluzii, în acest crepuscul al himerelor, doar câteva vârfuri mai răzbeau la suprafaţă. Cel mai înalt, refugiul suprem al acestui suflet în derivă, singura speranţă a acestui disperat, era creştinismul. Multă vreme martorii vieţii lui păcătoase s-ar fi putut îndoi de sinceritatea credinţei lui. în copilărie, aceasta fusese naivă; în adolescenţă, cuGeniulcreştinismului, estetică; devenise politică pe vremea când, la doamna de Duras, în faţa lui Sismondi, el apăra religia ca fiind necesară pentru susţinerea statului. Nu o dată îşi mărturisise îndoielile: „Cred în Dumnezeu cu aceeaşi tărie ca în propria mea existenţă. Cred în creştinism mereu ca fiind un mare adevăr, ca religie atât cât pot. Cred douăzeci şi patru de ore, dar se întoarce diavolul, şi mă aruncă într-o mare îndoială, că nu-mi mai văd capul descurcându-mă la apropierea morţii.”

Către sfârşit, intrând în acea gigantică umbră care-1 scufunda încet, el s-a agăţat „de veşmântul lui Hristos”. Lui mai mult decât altcuiva i se potriveau propriile cuvinte: „Creştinismul a făcut să vibreze în inimi o coardă până atunci mută; el a creat suflete de visare şi de tristeţe, de dezgust, de nelinişte, de pasiune, care nu-şi găsesc refugiul decât în eternitate.” Pe toate tonurile îşi repeta credinţa: „O îndelungată experienţă mi-a dovedit că religia este singura realitate de pe pământ.” Şi mai departre: „Nu mai pot renaşte în credinţa politică; nu mai cred decât în viitorul creştin, adică în viitorul Cerului.” Să fi fost un rol, ultima scenă dintr-o comedie sublimă şi, cum pretindea Vitrolles, un efect de stil? „Nu se cuvine, răspundea Chateaubriand, când eşti gata să părăseşti pământul, să te amuzi minţind; dacă aş fi avut nenorocirea de a nu mai crede, nu mi-aş fi făcut nici un scrupul s-o declar.” Credinţa bătrânilor seamănă adesea prin simplitatea ei cu cea a copiilor, şi totul ne permite să credem că Chateaubriand scrisese cu încredere şi seninătate ultima frază din Memorii:„Nu-mi rămâne decât să mă aşez pe marginea gropii mele; după care voi coborî cu curaj, ţinând în mână crucifixul, în eternitate.”

1847. Un regim şi o generaţie intrau în agonie. Chateaubriand nu mai părăsea casa de pe strada Bac. Juliefte Recamier, deşi oarbă, trecea pe acolo în fiecare zi. Dar se afla mereu „sub privirile de foc ale doamnei de Chateaubriand”, care avea astfel, ultimul cuvânt asupra sublimului nestatornic'. Strada Bac învinsese Abbaye-aux-Bois, dar acest triumfal lui Celeste a fost de scurtă durată fiindcă ea a murit prima dintre cei trei pe 12 februarie 1847. Pentru serviciul funebru, Chateaubriand şi-a părăsit camera. Victor Hugo povesteşte în Lucruri văzute că el se întorsese acasă râzând în hohote. „Dovadă de rătăcire a minţii”, spunea Pilorge; „dovadă de judecată”, a replicat Edouard B ertin.

Când află de acest doliu, Hortense Allart i-a scris bătrânului ei prieten: „A doua zi, povesteşte ea, am fost anunţată că cineva care nu poate urca mă aşteaptă în trăsură, îmi pun o pălărie; cobor; îl găsesc pe domnul de Chateaubriand care mă întreabă dacă vreau să fac o plimbare cu el. Urc în trăsura lui. E binevoitor şi tandru. Când trăsura se pune în mişcare, se întoarce cu tot trupul spre mine ca să mă privească. Era înfăşurat într-un mantou elegant. Mi-a spus că se plictisea. Vorbim de Roma. L-am văzut de mai multe ori la el acasă, şi, plimbându-ne, m-a fermecat şi m-a emoţionat. Nu poate să meargă; e melancolic; şi-a păstrat vechile maniere, acea distincţie, acea elevaţie care fac din el un om atât de atrăgător. Vârsta, în loc să-i schimbe frumuseţea chipului, a făcut-o mai remarcabilă.” în jurul lor prietenii, amuzaţi, zâmbeau la vederea acestei galante văduvii.

A mai dorit să revadă, înainte de a muri, o metresă cu mult mai bătrână decât Hortense Allart: marea şi, în iulie, a făcut o ultimă vizită la Dieppe. A fost întâmpinat aici cu mari onoruri. Femei, preoţi s-au precipitat spre reşedinţa lui. I s-a făcut o serenadă. Dar rostogolirea valurilor pe plaja mării nu i-a mai prilejuit plăcerea obişnuită şi el s-a grăbit să se întoarcă lângă Juliette Recamier. Ar fi vrut, acum când era liber, ca ea să accepte să se căsătorească cu el. „Un mariaj? De ce? La ce bun? spunea ea. La vârsta noastră ce convenienţe s-ar putea opune îngrijirilor pe care ţi le dau? Dacă singurătatea e tristă pentru dumneata sunt gata să mă stabilesc în aceeaşi casă. Lumea, sunt convinsă, va judeca aşa cum trebuie puritatea legăturii noastre. Dacă am fi fost mai tineri, n-aş fi ezitat. Aş accepta cu bucurie dreptul de a-ţi închina toată viaţa mea. Anii, orbirea mi-au dat acest drept. Să nu schimbăm nimic dintr-o afecţiune perfectă.” Victor Hugo a descris vizitele făcute de bătrână prietenă oarbă poetului paralitic: „Era emoţionant şi trist. Femeia care nu mai vedea îl căuta pe bărbatul care nu mai simţea. Mâinile lor se întâlneau. Domnul fie binecuvântat! încetează să mai trăiască şi încă se mai iubesc.” îl > 385

Un nou gol s-a produs curând în micul lor grup. Ballanche, bunul Ballanche, blând profet satisfăcut de el însuşi, moare de pleurezie în camera a cărei fereastră dădea spre apartamentul doamnei Recamier. Cât despre Chateaubriand, acesta a mai trăit doar câteva luni, „bătrân stejar lovit de trăsnet, magnific în ruina lui”. Tăcerea lui era acum aproape completă. „Memoria îl lăsase în asemenea măsură, încât întreba de vreun prieten mort de douăzeci de ani. Ştia că facultăţile îl părăseau şi avea sentimentul omului sărac şi mândru care-şi ascunde sărăcia.” Temându-se de ce ar putea spune, făcea efortul să tacă. Astfel, acest suflet închis şi-a păstrat secretul până la sfârşit.

Doamna Recamier a obţinut ca el să-i pozeze, în aceste ultime luni, sculptorului Etex. Acesta a realizat nu numai un bust, ci şi o schiţă pictată care este emoţionantă şi teribilă. Părul îi e tot răvăşit de o ultimă furtună, dar capul se înclină cu disperare, ochii sunt plini de o tristeţe dezamăgită, gura exprimă dispreţ, resemnare şi indiferenţă. „Dumnezeule! Dumnezeule! pare să spună, când voi fi eliberat de toată lumea, de tot zgomotul? Când oare, când oare se va sfârşi totul?”

Revoluţia din 18481-a găsit încă în viaţă. Auzind gălăgia străzii a vrut, spune Alexis de Tocqueville, să afle ce se petrecea. I s-a spus că Parisul râstumase Monarhia lui Ludovic-Filip. „Bine au făcut”, a spus el. Ranchiuna supravieţuia conştiinţei. La trei săptămâni după Revoluţia din februarie, s-a îmbolnăvit de congestie pulmonară, apoi de un catar al vezicii care-i provoca dureri puternice. Aceste dureri au părut să-1 mai trezească puţin, în iunie zgomotul răscoalei a pătruns până în camera lui. „Ce-i tărăboiul ăsta?” a întrebat. I s-a răspuns că în Paris se dădeau lupte şi că era tunul. Atunci a făcut zadarnic eforturi pentru a se ridica spunând: „Vreau să fiu şi eu acolo”, după care a tăcut, şi de data asta pentru totdeauna, fiindcă a doua zi şi-a dat sufletul.

La căpătâiul lui se aflau doamna Recamier, un preot, abatele Deguerry, nepotul lui, contele Louis de Chateaubriand, şi o soră de caritate, în ziare s-a declarat că a murit în deplinătatea facultăţilor sale şi că semnase o renunţare la toate greşelile ce puteau fi conţinute în operele lui. Sainte-Beuve afirmă că Chateaubriand nu putea pe atunci să urmărească o idee; nu aceasta este şi relatarea doamnei Lenormant, nepoata lui Juliette Recamier. Ea povesteşte că, în timpul zilelor din iunie, Chateaubriand îi întreba avid pe toţi cei care-i puteau da noutăţi şi că moartea eroică a arhiepiscopului Parisului i-a provocat o puternică emoţie. Ea mai susţine că el acceptase serviciul religios nu numai în deplină şi perfectă cunoştinţă, dar şi cu un profund sentiment de credinţă şi umilinţă.

Din momentul în care a primit ultima împărtăşanie, el n-a mai vorbit. Febra, colorându-i obrajii, dădea ochilor lui o strălucire extraordinară. Când doamna Recamier se îndepărta de patul lui, el o urmărea din ochi cu groază, dar fără s-o cheme înapoi, iar ea, care nu putea să-i vadă privirea, era disperată de tăcerea lui. A murit pe 4 iulie 1848. Hugo, care a venit să-1 vadă, 1-a găsit întins pe un mic pat de fier cu perdele albe. Faţa lui avea o expresie de nobleţe. Obloanele ferestrelor care dădeau spre o grădină erau închise. „La picioarele domnului de Chateaubriand erau două cufere din lemn negeluit puse unul peste altul. Cel mai mare conţinea manuscrisul complet al Memoriilor. Pe şemineu se afla un bust din marmură al lui Henric al V-lea; în faţa acestui bust, o statuetă a lui Chateaubriand în picioare.” Elevi ai Şcolii politehnice şi ai Şcolii normale asigurau serviciul de onoare ca să-1 privegheze şi au văzut o doamnă în vârstă, foarte tulburată, care îngenunchease pe un scăunel de rugăciune; era doamna Recamier.

În acea zi care a urmat răscoalei, printre funeraliile victimelor, această moarte a putut să treacă neobservată. „Bietul Chateaubriand. spune vechiul amic şi inamic Pasquier, ce farsă i s-a jucat ajungând să moară într-o vreme când abia dacă mai e loc înDebats pentru câteva rânduri închinate lui.” Slujba de înmormântare a avut loc pe 8 iulie 1848, în biserica Misiunilor. „Parisul, spune Victor Hugo, mai era ca abrutizat de zilele lui Iunie şi tot acel zgomot de împuşcături, bubuitul tunului, dangătul clopotelor de alarmă, care îi mai rămăsese în urechi, îl împiedică să audă, la moartea domnului de Chateaubriand, acel soi de tăcere care se lasă în jurul marilor oameni dispăruţi. A fost puţină lume, iar emoţia mediocră. Mole era prezent, în redingotă, aproape toată Academia, soldaţi comandaţi de un căpitan. Aceasta fusese ceremonia care în întregul ei avusese un nu ştiu ce pompos care excludea simplitatea şi un nu ştiu ce burghez care excludea măreţia. Era prea mult şi era prea puţin. Aş fi vrut pentru domnul de Chateaubriand, funeralii regale laNotre-Dame, mantia de pair, veşmântul Academiei, sabia de gentilom emigrant, colierul Ordinului Lâna de aur, toate organismele prezente, jumătate din garnizoană mobilizată, tobele drapate, salve de tun din cinci în cinci minute, sau dricul săracilor în faţa unei biserici de ţară.„ Victor Hugo, şi el un mare regizor, avea să-şi realizeze mai bine propria moarte. Sainte-Beuve 1-a auzit, în timpul serviciului religios, pe republicanul Beranger vorbind cu vecinul lui, legitimistul Vitrolles, cu o mare cochetărie: „O, neant! Fii Chateaubriand, adică regalist şi catolic, pentru ca la funeraliile voastre, orice convingere fiind uzată, cum au fost şi ale voastre, Beranger şi domnul de Vitrolles să se întâlnească şi să nu se mai părăsească niciodată!”

Adevărata ceremonie de înmormântare a avut loc la Saint-Malo. Acolo Chateaubriand obţinuse de multă vreme din partea oraşului, pe insuliţa Grand-Be, o palmă de pământ pentru mormântul său. O lespede de granit, o cruce, nici un nume, îşi pregătise cu grijă decorul. A fost dus în timpul refluxului, între două şiruri de preoţi în veşminte albe, liturgice, după ce fusese oficiată o liturghie de Requiem în catedrala unde, copil fiind, îi plăcuse să asculte, printre mateloţii îngenuncheaţi, rafalele echinoxului. Tunul bubuia, stâncile şi meterezele erau acoperite de spectatori care intonau refrenul din Abencerage: „Ce dulce aducere-aminte.” întreaga Bretanie venise să aducă un omagiu marelui breton. Bătea un vâht de furtună. Marinarii au purtat sicriul până la mormânt. Acolo doarme azi Chateaubriand, legănat de valurile „care nu se schimbă niciodată” şi de zvonul îndepărtat al valurilor de oameni, la fel de oarbe ca şi cele ale oceanului, care, prin loviturile lor violente şi zadarnice, erodează granitul civilizaţiilor.

VI. Concluzii Oamenii care îşi pregătesc un mormânt în locuri neobişnuite şi singuratice sunt ori nişte mari orgolioşi, ori suflete în dezacord cu ele însele, frământate de nevoia pasionată de tăcere şi odihnă. Niciodată, din copilăria lui, Chateaubriand nu cunoscuse pacea interioară. Totul în el fusese contradictoriu, lupte dureroase, alternanţe, sfâşieri. Iubise libertatea şi-i plăcuse autoritatea, ambiţia puterii şi sentimentul neantului, respectul temător al căsătoriei şi dorinţa de aventură. Dispreţuise acţiunea, dar îşi dorise triumful pe care-1 procură ea, desconsiderase imaginaţia şi găsise în ea singurul refugiu, unise melancolia cea mai neagră cu veselia unui copil şi violenţa sentimentelor cu maiestatea expresiei.

Om al secolului al XVIII-lea şi stăpân al secolului al XlX-lea, discipol al lui Rousseau şi restaurator al creştinismului, libertin şi credincios, oscilase toată viaţă între credinţă şi îndoială. Monarhist, îşi alesese ca prieteni ai bătrâneţii duşmani ai Monarhiei. Creator şi model al lui Rene, distilator al otrăvii romantice, le apăruse prietenilor lui, Joubert, Mole, Fontanes, ca cea mai lucidă, cea mai clasică, cea mai realistă dintre inteligenţe, în sfârşit, fusese ca majoritatea marilor spirite, o fiinţă infinit de complexă care găsea în amestecul arzător al pasiunilor sale elementele personajelor contradictorii incarnate de el cu sinceritate în momente succesive ale vieţii lui.

Din cauza acestor conflicte suferise multă vreme. „Viaţa, scria el, are ceva demnitate doar în unitatea ei şi în doctrină.”

Sincer admirator al acestei demnităţi, avid cu disperare de această unitate, cum putea el, în dezordinea lui spirituală, să găsească o ordine? Problemă redutabilă pe care şi alţii, mai puţin mari, şi-o puseseră. Unii au rezolvat-o prin unitatea sentimentală; dragostea devine axa unei vieţi. Capabil de afecţiune şi uneori de bunătate, Chateaubriand era incapabil de fidelitate. Avea nevoie, nu de o anume femeie aleasă, ci de voluptatea tandră pe care i-o puteau da toate femeile de un anume tip. însăşi doamna Recamier, care obţinuse din partea lui o curioasă constanţă estetică, n-a eli-minat-o niciodată de Hortense Allart, şi nici chiar alte femei pasagere.

Unitatea politică? în Chateaubriand exista cel puţin un sentiment statornic, acela al dragostei faţă de Franţa, faţă de trecutul şi gloria ei; dar n-a ştiut niciodată să aleagă între partidele care-şi disputau guvernarea ţării. El şi-a impus doar unitatea personajului şi a devenit, dacă luăm în considerare doar actele, legitimistul, catolicul cel mai fidel; dar dacă a reuşit adeseori, în rolurile lui, să-şi satisfacă publicul, în sinea lui n-a fost niciodată mulţumit şi a suferit atât de mult din cauza acestei incertitudini, încât ajunsese nu o dată, din lipsa forţei de a-şi rezolva conflictele, să-şi dorească moartea, acea moarte pe care, spunea el, „am iubit-o întotdeauna într-un mod ciudat”.

În sfârşit şi-a găsit pacea, nu în viaţa reală, ci în imaginea vieţii lui, pe care o conturase în Memorii pentru posteritate. „El nu scrie decât pentru alţii şi nu trăieşte decât pentru el”, spusese Joubert pe vremea Geniului. Dar în privinţa Memoriilor ajunsese să nu mai scrie decât pentru el. Disperând când s-a recunoscut, s-a reconstruit. Din visările stranii, din actele incoerente care reprezintă ţesătura întregii existenţe el a brodat o poveste admirabilă şi coerentă, îndrăgostit pătimaş de grandoare, crease în cartea lui, ca decor al copilăriei, un Combourg teribil şi superb, în rolul castelanului acelei locuinţe feudale un bătrân ca Shakespeare, ca tovarăşă a bătrâneţii lui o Juliettă mai mult Sylphidă decât femeie. Legând prin puterea geniului fragila lui existenţă de drama sublimă a creştinismului şi de epopeea naţiunii franceze, el devenise în propriii lui ochi un personaj epic şi dramatic. Acesta e triumful artei lui, de a-şi fi învins natura în el însuşi. Către sfârşitul vieţii, chipul, sub mască, devenise aproape aidoma măştii. Un adversarii reproşase lui Chateaubriand că şi-a dorit „o cabină într-un teatru”; reproşul a fost multă vreme îndreptăţit. Frumuseţea era că actorul însuşi se prinsese în propriul lui joc şi că în acea cabină de teatru, el lucrase până în ultima zi cu constanţa unui artist întru nimic mai preţios decât cea a unui Flaubert.

Conflicte spirituale generate e o copilărie dificilă, de ideile timpului, de nenorocirile familiei sale; un artist format la Combourg de natură şi păstrat intact de călătorii; un personaj romantic modelat de catastrofele tinereţii; noi conflicte apărute între acest personaj romantic şi o inteligenţă clasică; eforturi depuse pentru rezolvarea acestor conflicte prin acţiuni şi, după eşec, rezolvarea lor fericită prin stil, o tentativă ratată de a face din viaţa lui o operă de artă, apoi alta, aceasta reuşită, de a edifica pe viaţa lui o operă de artă; cam aceasta a fost istoria lui Franţois-Rene de Chateaubriand.

SFÂRŞIT