Monarhistul împotriva monarhiei

Lumea, aşa cum e condusă, se îndreaptă spre Republică. Am mai spus-o şi o repetăm, şi această crimă de lez-monarhie se datorează în mare parte monarhiştilor.

Chateaubriand L Omul resentimentului Chateaubriand a depăşit cu dezinvoltură primul şoc al dizgraţiei. La două ore de la primirea scrisorii care-1 destituia, s-a întors acasă, pe strada Universităţii, aducându-şi cele două pisici frumoase. „A trecut timpul, le-a spus el, s-o mai faceţi pe doamnele sus-puse; acum trebuie să vă gândiţi cum să prindeţi şoareci.” Lecţie de morală care se aplica miniştrilor ca şi pisicilor. Pentru aceeaşi seară el organizase la minister un dineu; le-a trimis scuze convivilor, 1-a pus pe Montmirel să-şi strângă cratiţele şi grătarele în mica lui bucătărie şi, în locul mai-marilor acestei lumi, el i-a invitat pe doamna de Chateaubriand şi pe domnul Le Moine, în prima zi, musafirii au fost numeroşi. Fiecare îşi închipuia că dizgraţia avea să fie de scurtă durată şi voia să-şi atribuie onoarea, pe cheltuială mică, de a fi fost prietenul la nevoie. Fidelul Bertin s-a dus la Villele şi i-a pus în vedere că, începând din ziua următoare, dacă el nu va obţine de la rege numirea lui Chateaubriand la ambasada din Roma, Journal des Debats va declara război guvernului. Bertin i-a amintit căDebats îl răsturnase pe Decazes şi că îl vor răsturna şi pe domnul Villele. „Voi 1-aţi răsturnat pe Decazes, i-a răspuns Villele, făcând caz de regalism; ca să mă răsturnaţi pe mine, va trebui să faceţi revoluţie.”

Chateaubriand nu era omul să „facă revoluţie”, dar ura lui era atât de violentă, ca să vadă, fără prea multe regrete, această revoluţie făcându-se sub ochii lui. Ofensa îl rănise mortal. „Am fost dat pe uşă afară, spunea el, de parcă i-aş fi luat regelui ceasul de pe şemineu.” Să ierte? Iertarea nu era punctul lui forte. „Miniştrii sunt duşmanii mei; eu sunt duşmanul lor. îi iert în calitatea mea de creştin, dar nu îi vor ierta niciodată ca om.” De altfel, nu urma el, atacând de acum guvernul, tradiţia Angliei parlamentare? La Westminster, un ministru, care-şi pierdea portofoliul, lua loc pe banca opoziţiei. Era ceea ce avea de gând să facă, doar dacă. A aşteptat cincisprezece zile o reparaţie care să-i fie oferită sub forma ambasadei râvnite. Apoi, pe 21 iunie 1824, cum nu venea nimic, şi-a început în Debats polemica, în acest duel cu miniştrii el avea avantajul stilului. „Nu sunt invidios, spunea Villele; are mai mult spirit decât mine, dar eu am mai multă judecată decât el, şi nu spiritul se foloseşte de judecată, ci judecata de spirit.” Cu toate acestea, într-o ţară unde alegătorii aparţineau „unei nobilimi şi unei burghezii instruite, asupra cărora elocvenţa şi poezia au o priză puternică”, spiritul putea să discrediteze judecata. Chateaubriand dispunea de toate atributele pentru a ridiculiza o administraţie lipsită de strălucire, „întotdeauna s-a dovedit a fi o greşeală transformarea oamenilor de afaceri în oameni de stat. Politica lor îşi ţine consiliile la Bursă. Cât despre litere, orice înscris e suspect. Ca să fii om de stat, trebuie să începi prin a nu şti limba franceză.' îl descria pe Villele căznindu-se să afecteze alura lui Napoleon şi făcând treizeci de paşi mici ca să imite un pas al gigantului. El amintea că ideile noi nu muriseră, în realitate, se preocupa el însuşi de reanimarea lor şi se străduia să unească împotriva guvernului Villele cele două opoziţii, cea de dreapta cu LaBourdonnais, Hyde deNeuville, Clausel de Coussergues, cea de stingă cuRoyer-Collard, Benjamin Constant şi Casimir Perier. „Să-i respingi pe foştii slujitori ai Monarhiei fără a adopta ideile secolului, nu înseamnă să renunţi la orice sprijin? Trebuia să fii foarte bogat ca să n-ai nevoie nici de devotament, nici de libertate.”

Bolnavă, scuipând sânge, doamna de Chateaubriand, odinioară mai bătăioasă, dezaproba această polemică, în timpul ministeriatului, fusese exasperată de „Doamnele” vechi şi noi. Pentru a-1 smulge pe soţul ei de sub influenţa acestora şi de asemeni pentru a-1 despărţi de oamenii politici care-1 compromiteau din capriciu, ar fi vrut ca ei doi să se exileze împreună. Zadarnic, pentru a o domoli, îi cumpărase, fără să aibă bani, căsuţa vecină cu infirmeria Marie-Therese, de pe strada Enfer, şi-i promisese că avea să vină să trăiască acolo. Celeste a aprobat cumpărarea, a acceptat casa, dar a ţinut morţiş să stea în Elveţia cât aveau să dureze amenajările. Cum Chateaubriand a refuzat, ea a plecat la Neuchâtel; el a urmat-o, dar n-a rămas acolo decât trei zile. La Paris, bătălia politică reîncepuse, iar el se îndrepta spre tun.

Exasperat de sarcasmele adversarilor săi, Villele uitase de prudenţa de care era atât de mândru şi ajunsese la discreţia radicalilor. El a dat Afacerile Străine baronului de Damas, casa regală ducelui de Doudeauville, direcţia Artelor-Frumoase lui Sosthene de LaRochefoucauld. Apoi, cum ziarele criticau această coterie, a reinstaurat cenzura. Libertatea presei era calul de bătaie al lui Chateaubriand. A scris o broşură biciuitoare. „Până la urma ce s-a întâmplat? Guvernul a făcut greşeli, s-a despărţit de regalişti, într-un cuvânt părea puţin capabil şi faptul era de notorietate, iată circumstanţele grave care-1 obligă să ne răpească libertatea fundamentală a instituţiilor ce o datorăm înţelepciunii regelui.” Villele dădea apă la moară duşmanilor.

I Pe 12 septembrie 1824, ros de cangrenă, Ludovic al XVIII-lea a intrat în cele din urmă în agonie. Căldura era sufocantă, iar miasma plăgilor îngrozitoare. La orele patru dimineaţa, un gentilom i-a spus contelui d'Artois, care aştepta în încăperea alăturată: „Sire, regele a murit”. Apoi a anunţat: „Domnilor, regele” şi a intrat Carol al X-lea.

Deşi contele d'Artois nu-1 tratase niciodată bine pe Chateaubriand, acesta vedea în urcarea lui pe tron o ocazie onorabilă de a se alătura Monarhiei. Toţi oamenii se schimbă; sunt numiţi constanţi cei care aşteaptă împrejurări favorabile pentru a anunţa schimbări. Chateaubriand către doamna de Castellane: „Vei vedea că uit uşor răul ce mi se face, este aşa de simplu să fii loial. încât nu ştiu de ce mi se arată atâta bunăvoinţă.” Carol al X-lea părea că doreşte şi el această reconciliere. Arhiepiscopului Parisului care 1-a întrebat: „Dar, sire, domnul de Chateaubriand?

— Ah! acela, îl regret”, i-a răspuns regele. I-a cerut el însuşi lui Chateaubriand să scrie o broşură asupra schimbării domniei. Ea a avut ca titlu: Regele a murit, trăiască regele, a fost plătită regal, şi a reprezentat pentru Carol al X-lea, spune cu mândrie autorul, „ceea ce reprezentase pentru Ludovic al XVIII-lea broşura mea Despre Bonaparte şi despre Bourboni.”

În timpul ceremoniei de încoronare care, printr-o întoarcere la tradiţii, a avut loc la Reims, Chateaubriand, ca toţi cavalerii Sffntului Spirit, a îngenuncheat la picioarele regelui pentru a-1 omagia. Carol al X-lea s-a chinuit puţin ca să-şi scoată mănuşile pentru a ţine mâinile lui Chateaubriand între ale sale şi i-a spus râzând: „Un motan înmănuşat nu prinde şoareci”. El aştepta o frază care să exprime un loialism curtenitor, dar bărbatul îngenuncheat nu avea o replică promptă şi n-a scos un cuvânt. Reconcilierea eşuase.

De altfel, Chateaubriand, credincios gloriei sale, nu se ralie decât unei politici capabile să cucerească noua generaţie, în acelaşi timp catolică şi liberală. Or, împins de un rege radical, Villele a Scut sub Carol al X-lea o politică complet opusă acesteia. Când o lege, zisă „a sacrilegiului”, aplică pedeapsa paricidului în cazul furtului de obiecte sacre, când se intenţiona înapoierea funcţiilor civile clerului, când se urmărea reinstituirea dreptului de moştenire al primului născut, Chateaubriand a protestat împotriva imprudenţilor care voiau să guverneze aşa cum se guverna cu o mie de ani în urmă, în timp ce, dimpotrivă, totul anunţa imense schimbări în societăţile omeneşti. El descria cum avea să fie lumea viitorului: Prin pustiurile din Kentucky vor trece pe căi ferate un soi de trăsuri fermecate, mergând fără cai, transportând în acelaşi timp cu o viteză extraordinară greutăţi enorme şi cinci, şase sute de călători. Istmul care uneşte una de alta cele două Americi îşi va rupe bariera pentru ca vasele să poată trece dintr-un ocean în altul.”

Aceste schimbări şi altele mii urmau să aducă cu sine, susţinea el, răspândirea luminilor printre clasele inferioare ale societăţii făcându-le să nu se mai supună nici unei puteri care nu s-ar întemeia pe raţiune. El a anunţat că, dacă Monarhia continua să comită greşeli, îi va succeda o Republică. Se întâmplă ca însăşi clarviziunea să fie redusă la tăcere de ataşamentul faţă de un partid şi de teama de a nu atrage, descriindu-le, relele prevestite. Eliberându-1 de asemenea scrupule, resentimentele şi amărăciunea i-au permis lui Chateaubriand să fie profetul iritat şi perspicace al nenorocirilor ce aveau să se abată asupra regimului.

După o lungă călătorie în Italia, doamna Recamier s-a întors la Paris în mai 1825. L-a revăzut arunci pe infidel. Nici o explicaţie, nici un reproş, iar părul lui Juliette, albit, 1-a înduioşat pe Chateaubriand. Dragostei, prieteniei ce i-o purta avea să li se adauge de acum înainte un sentiment de respect, pentru el foarte nou. Când în octombrie, după o vară petrecută în Valea Lupilor, ea s-a instalat din nou în odăiţa din Abbaye-aux-Bois, Chateaubriand a devenit centrul fix al acestui salon, singurul unde liberalii şi radicalii se puteau întâlni pe un teren neutru. Mascându-şi cu modestie atotputernicia, aşa cum odinioară îşi ascundea sub văluri frumuseţea, doamna Recamier îi împingea uşor, unul după altul, pe adoratorii ei spre Academie, în 1825 ea a reuşit să-1 introducă pe Mathieu de Montmorency; în şedinţa de primire, Chateaubriand a citit primul lui discurs asupra istoriei Franţei. La puţin timp, pe 24 martie 1826, Mathieu a murit subit, în Vinerea Mare, la Sfântul Toma din Aquino, în timpul unei rugăciuni, iar Chateaubriand, care nu ţinuse deloc la el, a fost în stare să-1 plângă decent. De acum înainte el rămăsese singurul care, de Sfântul Toma din Aquino, lua loc în spatele scaunului de rugăciune al lui Juliette Recamier. Lamartine 1-a văzut nu o dată acolo, fără plăcere, aplecat asupra frumoasei lui vecine şi vorbindu-i cu o voce scăzută în timpul slujbei.

Cordelia de Castellane era plecată în Italia, unde călătorea împreună cu pictorul Horace Vernet, iar dorinţele lui Chateaubriand, încă vii, erau disimulate în corespondenţa lor sub prudente metafore nelegiuite. Claire de Duras şi Delphine de Custine, amândouă foarte bolnave, îi pricinuiau serioase îngrijorări. Cât despre Celeste de Chateaubriand, îşi păstra acea sănătate fragilă, dar durabilă, a bolnăvicioşilor. Se resemnase să accepte regalitatea doamnei Recamier, punând influenţa acestei „arhidoamne” în serviciul infirmeriei Marie-Therese.

Era în 1825 când, pentru a proteja infirmeria împotriva unui antreprenor care voia să instaleze un parc de distracţii şi alte atracţii pe un teren învecinat, Chateaubriand a cumpărat la preţul de o sută optzeci de mii de franci, pe care nu-i avea, casa şi terenul aferent de pe strada Enfer. Pentru a plăti biletele atestate cu semnătura lui, el a obţinut de la librarul Ladvocat un contract care-i promitea, pentru editarea operelor lui complete, enorma sumă de cinci sute cincizeci de mii de franci. Mai târziu această sumă a mai fost puţin redusă, când editorul a venit să i se plângă lui Chateaubriand şi să-i spună că, dacă ar fi trebuit să respecte un asemenea contract, s-ar ruina. Ansamblul urma să se compună din treizeci şi două de volume, dintre care treisprezece inedite. Pentru a pregăti această muncă de proporţii, constând în revizuire şi redactare, Chateaubriand s-a stabilit la Lausanne împreună cu doamna de Chateaubriand. El s-a ocupat mai întâi de observaţii în legătură cu Eseul, prima lui lucrare de adolescent, pe care voia s-o reediteze în volumul întâi şi a recitit-o cu îngăduinţă. La 13 iulie 1826 a aflat de moartea sărmanei Delphine de Custine. „S-a dus, îi scria preceptorul Berstoecher, care fusese şi el oarecum amantul doamnei de la Fervacques, s-a dus, prietena dumneavoastră nu mai există. Şi-a dat sufletul lui Dumnezeu fără agonie, în dimineaţa asta la orele unsprezece fără un sfert, încă se mai plimbase în trăsură cu o seară înainte. Nimic nu anunţa un sfârşit atât de apropiat.” Chateaubriand auzi trecând pe sub ferestrele lui sicriul în care se odihneau acele plete lungi pe care le iubise atât, timp de câteva săptămâni. Prinţesa fără Speranţă se vindecase în sfârşit, ca odinioară Pauline de Beaumont, de disperările ei.

Şi el îmbătrânea, părul lui, întotdeauna răvăşit de o invizibilă furtună, încărunţea. Când s-a întors la Paris, pe strada Enfer, s-a apucat, printre zidari şi zugravi, să revizuiască Natchez pe care îl încredinţase pe vremea Consulatului unor prieteni englezi de la Londra şi care-i fusese înapoiat intact după căderea Imperiului. O familie săracă păstrase cu grijă valiza emigrantului. Chateaubriand s-a văzut din nou cu destulă curiozitate şi oarecare admiraţie dinaintea manuscrisului, din care extrăsese deja A tala şi Rene, în faţa pădurilor americane, a corturilor indienilor şi a brunei Celuta „cu ochi ca noaptea”. Trezindu-i amintiri duioase, această muncă îi făcea plăcere şi-1 mai însenina puţin. Dorinţa de a relua lupta politică nu mai era acum la fel de vie. Stângăciile lui Villele aveau să-1 constrângă să ia din nou atitudine.

Exista cel puţin un subiect care nu-1 lăsa niciodată pe Chateaubriand nici indiferent, nici inert, şi anume libertatea presei.

Aici, liberalismul lui se întâlnea cu respectul faţă de Cartă, exigenţele lui de literat cu interesele lui de polemist. Era, de asemeni, singurul subiect asupra căruia între republicanii l nemărturisiţi şi monarhiştii constituţionali se putea ajunge lesne la un acord împotriva guvernului. Villele a comis imprudenţa de a trezi acest monstru adormit. Deja, prin cenzură, pusese botniţă l presei periodice şi interzisese, de pildă, ziarelor să anunţe broşurile l lui Chateaubriand. (Ajunsese chiar până la a scoate dintr-un articol l epitetul „admirabil”, atribuit operei Natchez.) Mai intenţiona ca,

|printr-o lege denumită ironic „legea justiţiei şi a amorului”, să facă imposibilă publicarea pamfletelor. Chateaubriand şi-a chemat prietenii să apere libertăţile şi a obţinut ca Academia franceză să adreseze regelui un protest, în Cameră, opoziţia condusă de

| Chateaubriand şi de ducele de Broglie, aliaţi cu foştii funcţionari lai Imperiului, Mole şi Pasquier, s-a dovedit atât de puternică, lâncât Villele a fost silit să-şi retragă legea.

Omul de pe stradă era şi el ostil guvernului ca şi oamenii de litere. O trecere în revistă a gărzii naţionale, când regele a fost aclamat iar miniştrii huiduiţi, era o dovadă în acest sens. înaintea trecerii în revistă, Chateaubriand îi scrisese lui Carol al X-lea: „Ce va face regele? Va renunţa la miniştrii lui pentru aclamaţiile populare? Asta ar însemna uciderea puterii, îşi va păstra regele miniştrii? Ei vor face ca asupra capului augustului lor stăpân să cadă toată lipsa de popularitate care-i urmăreşte. Miniştrii au pierdut majoritatea în Camera pairilor şi în rândurile naţiunii. Consecinţa firească a acestei poziţii critice este retragerea.” Alegerea făcută de Villele a fost, dimpotrivă, să dizolve garda naţională. Ura împotriva lui a crescut. Când el a organizat alegeri, monarhiştii prieteni ai lui Chateaubriand şi liberalii lui Royer-Collard au format un cartel împotriva guvernului şi au obţinut o majoritate zdrobitoare. Stânga avea o sută nouăzeci de deputaţi, opoziţia de dreapta, şaptezeci, guvernul doar o sută şaptezeci; Villele a fost nevoit să se retragă.

Printre regalişti, Chateaubriand era cel care reprezenta cel mai bine spiritul coaliţiei victorioase. Ar fi fost firesc să fie chemat să formeze guvernul şi necesar să i se ceară să facă parte din el. Dar el devenise oaia neagră a partidului monarhist şi catolic. Se spunea despre el că era un spirit incoerent, un om rău, un revoluţionar, un trădător. Până şi prietenii lui liberali se amuzau de ceea ce numeau infidelităţile lui. „Cum e posibil, scria ducesa de Broglie, ca înţelepciunea lui să nu-1 ferească de a deveni aidoma unui dansator pe sârmă?” Rămas, în ciuda demisiei lui, atotputernic în influenţa pe care o avea asupra regelui, Villele s-a ocupat în secret de formarea noului guvern şi de înlăturarea lui Chateaubriand „care, spunea el, îmi repugnă mai mult decât oricare altul”. Prin grija lui Villele, Chateaubriand a fost deci lipsit nu numai de preşedinţia Consiliului (pentru care fusese chemat Martignac, excelent orator), ceea ce, la o adică, era explicabil, dar şi de orice loc în guvern, ceea ce friza ofensa. „A fost atât de furios, spune doamna de Boigne, că era câtpe ce să se sufoce, a trebuit să i se aplice un rând de lipitori. A doua zi fierea îi trecuse în sânge, şi el se înverzise ca o şopârlă.” Doamna de Boigne era sarcastică, dar trebuie să recunoaştem că el fusese foarte rău tratat.

Curând, Martignac s-a văzut nevoit, după numărătoarea voturilor, să-i mărturisească regelui că guvernul nu putea conta pe o majoritate în Cameră dacă nu se lărgea alianţa cu Chateaubriand. Acesta a răspuns că nu putea accepta un portofoliu decât dacă era luat împreună cu el şi celălalt şef al cartelului, Royer-Collard, care ar fi reprezentat centrul stânga. El s-a izbit încă o dată de acea surdă opoziţie, de acea ranchiună îndelung distilată şi coaptă care pândeşte geniul, şi chiar talentul, dacă au nenorocul să solicite ceea ce mediocrităţii i-ar fi acordat cu dragă inimă.

Respins, dezgustat, a fost din nou cuprins de acea irezistibilă nevoie de evadare, atât de firească artiştilor şi care le explică în acelaşi timp eşecurile, dar şi măreţia. Când, pentru a se debarasa de el, i s-a oferit în cele din urmă ambasada de la Roma, el a acceptat aproape imediat. „Mă simţeam cuprins de dorinţa de a da o stabilitate zilelor mele, de gândul de a dispărea, chiar din calcul pentru renumele meu, în oraşul funeraliilor, în momentul triumfului meu politic.”Dar până şi acest post i se disputa. Franţa avea la Roma un ambasador, pe Adrien de Montmorency, duce de Laval. Ar fi acceptat el să-şi cedeze locul? Aici a intervenit marea reconciliatoare. Trecând prin gura doamnei Recamier, ambiţiile deveneau pure, iar rivalităţile afectuoase. „Desigur, îi scria ducele de Laval, limbajul pe care îl impuneţi prietenului dumneavoastră, termenii oneşti pe care îi citaţi sunt complet diferiţi de cei atribuiţi lui de public. în ciuda aparenţelor dumneavoastră, aveţi, probabil, dreptate.” Şi ducele a acceptat să meargă la Viena. Rămânea să se obţină acordul Vaticanului. Nu era treabă uşoară într-un moment când autorul Geniului creştinismului ajunsese să treacă în ochii bigoţilor drept anticlerical, să-1 evoce în legătură cu duşmanii lui din Congregaţie pe „bunul domn Tartufe”, să denunţe minţile mărginite, violente, pe „fanaticii nu mai puţin de temut decât ateii”, şi să scrie că, dacă i s-ar demonstra incompatibilitatea creştinismului cu libertatea, el ar fi încetat „să considere ca adevărată o religie opusă demnităţii omului”. Dar Biserica are infinite rezerve de înţelepciune şi nunţiul a recomandat acceptarea ambasadorului propus. „Dacă Sfântul Scaun îl refuza acum, domnul de Chateaubriand, a cărui vanitate este considerabilă, iar amorul propriu susceptibil, ar putea să declare un aprig război. Adaug că, aici, mulţi oameni înţelepţi şi credincioşi cred că această alegere va face din el un scriitor plin de zel pentru cauza cea bună.”

De altfel, nunţiul nu credea că Chateaubriand avea să reziste multă vreme la Roma: JE1 aspiră să intre în guvern şi, după părerea mea, nu priveşte ambasada din Roma decât ca un mijloc de a-şi atinge scopurile. Ţin, de asemenea, să atrag atenţia Eminenţei voastre că Chateaubriand nu numai că-şi iubeşte soţia cu tandreţe, dar chiar depinde de ea ca un copil de mama lui. Or, aşa cum am mai scris Eminenţei voastre, această doamnă este foarte credincioasă, devotată cauzei binelui, dar şi ea, ca şi soţul ei, este puţin vanitoasă şi foarte sensibilă la dovezile de bunăvoinţă şi consideraţie manifestate faţă de ea. Deci, cultivând-o puţin pe această doamnă şi acordându-i atenţii oportune, cred că Eminenţa voastră va putea reuşi să obţină de la soţ tot ce şi-ar dori.” De unde se vede că Biserica romană înţelesese mai bine decât miniştrii francezi slăbiciunile marelui om şi acea nevoie imperioasă de pace menajeră care l-ar fi făcut să accepte orice, decât să trăiască în discordie.

Cardinalul secretar de stat a dat curs acestui aviz rezonabil şi şi-a exprimat acordul pentru alegerea lui Chateaubriand, care a fost de îndată numit. Gazette de France nu era liniştită de acesta plecare: „Domnul de Chateaubriand s-a plictisit să vadă averea lui Cezar capturată de luptele girondinilor, iar geniul lui pălind în faţa stelei domnului de Martignac. El se va întoarce, chit că i se va permite sau nu, iar guvernul de conciliere va fi gata pentru ziua în care va debarca la Frejus sau în Golful-Juan.” Niciodată un elogiu nu i-a făcut o mai mare plăcere ca acest atac, unde se vedea comparat cu singurul erou pe care îl invidiase vreodată.

/. Ambasada romană O călătorie în Italia trebuia să trezească în el acele amintiri melancolice şi acel orgoliu satisfăcut a căror împletire îi oferea fericirea. La fiecare etapă o mică scrisoare pleca cu destinaţia Abbaye-aux-Bois. înainte de a părăsi Parisul: „Fii convinsă că nimic în viaţă nu m-ar putea distrage şi nu m-ar despărţi de dumneata. Te voi iubi atât, scrisorile mele ţi-o vor spune atât, te voi chema la mine cu atâta constanţă, încât n-ai avea nici un pretext să mă părăseşti. Gândeşte-te că trebuie să ne sfârşim zilele împreună, îşi fac un dar trist oferindu-ţi restul vieţii mele, dar primeşte-1.”

Din Fontainebleau: „îţi scriu acum dintr-o cameră mică de hotel, singur şi preocupat doar de dumneata. lată-te răzbunată pe deplin, dacă aveai nevoie să fii. Mă îndrept spre această Italie cu inima la fel de plină şi la fel de bolnavă cum ai avut-o acum câţiva ani în urmă.” Din Villeneuve-sur-Yonne, el evoca amintirea lui Joubert şi a lui Pauline de Beaumont: „Am văzut, la sosire, castelul unde a locuit doamna de Beaumont pe timpul anilor Revoluţiei. Sărmanul prieten Joubert mi-a arătat deseori un drum de nisip care se zăreşte pe o colină prin mijlocul pădurilor şi pe unde mergea s-o vadă pe fugara lui vecină. Când îmi povestea toate astea, doamna de Beaumont nu mai era în viaţă. O regretăm împreună. Joubert a dispărut şi el. Dacă nu mi-ai rămâne, ce s-ar mai alege de mine?”

De la frontieră: „îţi scriu într-o colibă mizerabilă ca să-ţi spun că în Franţa şi în afara Franţei, de o parte şi de cealaltă a Alpilor, trăiesc doar pentru dumneata şi te aştept”. De la poalele Simplonului: Am avut două zile triste: de la Lausanne până aici am mers fără întrerupere pe urmele celor două biete femei: una, doamna de Custine, şi-a dat duhul la Bex; cealaltă, doamna de Duras, avea să moară la Nisa. Cum fuge totul.„ în sfârşit, din Roma: „Memoria mea legată de locuri e uimitoare şi crudă, nu m-a lăsat să uit nici măcar o piatră.„ Dar în douăzeci şi cinci de ani totul se schimbase, în Piaţa Spaniei, casa unde murise Pauline de Beaumont dispăruse. Chateaubriand a urcat până la Villa Medicis ca să-i facă o vizită directorului, pictorul Guerin, spirit delicat, artist sensibil. „Am deschis o fereastră deasupra Romei şi am admirat împreună orizontul luminat de ultimele raze ale zilei. Era singurul lucru ce rămăsese pentru mine aşa cum îl văzusem cândva.”

Ca şi la Londra, Chateaubriand avea să se bucure la Rorna de contrastul dintre un trecut mizerabil şi un prezent strălucitor, „în 1803, un tânăr secretar, tratat ca un câine de ambasadorul lui, fusese exilat într-un pod plin de purici ca să semneze rapoarte; în 1828, acest tânăr secretar devenise el însuşi ambasador, iar titlurile lui: pair al Franţei, ministru de stat, cavaler al ordinelor Sfântului Spirit şi al Lânii de aur, al Sfântului Andrei al Rusiei, al Vulturului negru al Prusiei şi al Prea Sfintei Annonciade, al lui Crist de Portugalia, umpleau mai multe coloane ale ziarelor romane.” în 1803, cardinalul Fesch îi interzisese să-i ceară audienţă papei; în 1828, papa Leon al XH-lea nu mai dovedea să se îmbrace de frică să nu-1 facă să aştepte, nu-i permitea să-şi lase genunchiul în pământ şi îl aşeza alături de el. Pe timpul cardinalului Fesch, Chateaubriand suferise din cauza meschinăriei recepţiilor şi a echipajelor; pe timpul vicontelui de Chateaubriand, ambasada Franţei avea să uimească Roma prin splendoarea oferită de ricevimenti, de serbările, iluminaţiile şi banchetele ei.

Din când în când, ambasadorul se întreba la ce bun acest fast, această pierdere de timp, această necesitate „de a-ţi irosi ultimii ani din viaţă în pălăvrăgeli cu mediocrităţile”. Se jura că atât el, cât şi doamna de Chateaubriand nu visau decât la singurătatea lor de pe strada Enfer, pentru ca apoi să prindă gustul splendorilor, dorinţa de a menţine prestigiul Franţei şi plăcerea de a-şi umili colegii, reuşind într-un gen unde fiecare dintre ei se credea fără egal. Şi ce oraş putea fi mai potrivit ca Roma pentru ricevimenti unui Chateaubriand, care ştia ca şi el să îmbine în artificiile compoziţiei atâta nobleţe naturală? „Am dat baluri şi serate la Londra şi la Paris, dar n-am putut să bănuiesc ce puteau să însemne serbările din Roma. Ele au ceva din poezia antică ce aşază moartea alături de plăceri.” Privind cum treceau acele valuri de frumuseţe, de diamante, de flori şi de pene, care se roteau în sunetul muzicii lui Rossini, îi plăcea să-şi imagineze că acele femei tinere şi frumoase vor ajunge toate în vreun mormânt roman, să sporească praful uşor şi fermecător, apoi, când visările senzuale şi funebre îl exaltaseră o seară întreagă, să iasă pentru a-şi răcori fruntea în singuratica piaţă a Simţului Petru sau la Coloseul pustiu.

Una dintre ultimele serbări date de el fusese pregătită în grădinile Vilei Medicis pentru Marea Ducesă Helene. „Vom avea, îi scrisese el doamnei Recamier, muzică prin boschete, dansuri populare, o improvizatoare şi un balon.” In ultimul moment, o rafală de vânt a compromis serbarea în aer liber. Ambasadoarea a fost consternată, nu şi ambasadorul. Nu iubise el dintotdeauna furtunile? Imaginaţia lui a amplificat vijelia. „Grupurile care se zbenguiau sub rafale, femeile ale căror văluri spulberate le băteau peste faţă şi păr, improvizatoarea care declama către nori, balonul care-şi lua zborul de-a curmezişul cu cifrele fiicei Nordului, toate astea dădeau un caracter nou jocurilor unde păreau să se împletească furtunile obişnuite ale vieţii mele.” De fapt, recepţia fusese mutată în interiorul clădirii şi nimeni, în afară de Chateaubriand, n-a băgat de seamă frumoasa compoziţie alcătuită de acele rafale, dar ce importanţă avea? El le-a zugrăvit de aşa manieră, încât mai vâjâie şi azi în minţile noastre. Acestea erau zilele mari, în cele obişnuite palatul Simonetti rămânea locuinţa unui mic menaj breton, modest, aproape rustic. Ambasadorul se scula în fiecare dimineaţă la cinci şi jumătate; viaţa lui mondenă nu începea decât la cinci seara, în afara lucrului, plăcerea lui cea mai mare era plimbarea, cu puşca sub braţ şi tolba pe umăr. „Nu încetez să rătăcesc în afara oraşului; nu există nici un drumeag între două rânduri de gard viu pe care să nu-1 cunosc mai bine decât cărările din Combourg. Culeg plante de pe mormântul Ceciliei Metella; rezeda vălurită şi anemona din Apenini au un efect dulce asupra albeţii ruinei şi a pământului. Adesea fac pe jos turul zidurilor Romei. Cercetările mele nu sunt decât o variantă a aceloraşi plăceri. Poate că îmi voi ceda argila pământului în schimbul monumentului ridicat de el.„ I-ar fi plăcut să petreacă o eternitate într-un mormânt roman. „Frumos lucru şi Roma asta ca să uiţi de toate, să dispreţuieşti totul şi să mori.”

Uneori mergea să-1 vadă lucrând pe tânărul Vaudoyer, locatar al Vilei Medicis, căruia, de comun acord cu doamna Recamier, îi comandase un monument dedicat lui Poussin*. Avea de gând să-i ceară sculptorului să reproducă în basorelief tabloul Păstorii din Arcadia şi să graveze această inscripţie: F.-R de Chateaubriand lui Nicolas Poussin, întru gloria artelor şi onoarea Franţei. Serile, dacă nu avea nici o recepţie, ambasada era mohorâtă. Ambasadorul juca şah sau se oprea drept în faţa oglinzii, cu picioarele depărtate, cu spatele uşor încovoiat şi coatele sprijinite de marginea şemineului, cu mâinile petrecute prin păr şi încrucişate pe fruntea lui largă, putând să se privească astfel sferturi de oră de-a rândul.

Ce întrebări punea el acestui chip îndelung interogat? Cele pe care şi le pun, fără îndoială, bărbaţii când îmbătrânesc şi care au iubit multe femei: „S-a sfârşit totul? Sau mai pot, ajutat de glorie şi de succes, să mă fac iubit de vreo Sylphidă?” Dacă doamna de Chateaubriand era de faţă, ea nu se lăsa înşelată de această tăcere. Astfel că, în acest palat Simonetti, pe care nu-1 admira deloc, ea se dovedea mai furtunoasă ca oricând. Dacă Chateaubriand se plângea de căldură, soţia lui suna un servitor şi-i cerea să mai arunce un buştean în foc; dacă, dimpotrivă, lui îi era frig, ea punea să se deschidă ferestrele, „îi plăcea să contrazică, blând, dar peremptoriu, afirmaţiile adesea cam riscate ale autorului cărţii Geniul creştinismului, şi corecta amintirile prea fanteziste ale soţului ei opunându-le fapte pozitive, accentuate

* Nicolas Poussin (1594-1665) – pictor francez care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii la Roma şi a avut o puternică influenţă asupra picturii clasice a secolelor XVII şi XVIII (n.tr.).

de o vocejoasă ce părea indiferentă, dar destul de seacă şi tară echivoc.„ Revanşa adevărului asupra poeziei. Dacă crezuse, părăsind Parisul, că avea să scape de „Doamne„, Celeste îşi dăduse seama rapid că se înşelase. Cele care corespondau erau la fel de perseverente ca şi vizitatoarele. Către Juliette Recamier pleca în fiecare zi de curier o scrisoare, întotdeauna plină de declaraţii de fidelitate şi de cuvinte tandre. El îi repeta că dorea să-şi sfârşească viaţa împreună cu ea, şi era sincer, neimaginând nici un sfârşit mai frumos ciudatei lui poveşti sentimentale decât acea indestructibilă legătură cu o femeie a cărei frumuseţe îl fermeca, a cărei glorie îl măgulea şi a cărei blândeţe îl emoţiona. Totul îl ducea cu gândul spre ea; totul evoca pentru el mănăstirea din Abbaye-aux-Bois. „în noaptea asta am avut vânt şi ploaie ca în Franţa: îmi închipuiam că băteau în mica dumitale fereastră; mă aflam transportat în acea cămăruţă, îţi vedeam harfa, pianul, păsărelele; îmi cântai melodia preferată de mine sau cea de Shakespeare; dar eram la Roma, departe de dumneata. Patru sute de leghe şi Alpii ne despărţeau.”

Dar Juliette Recamier nu era singura femeie care primea de la Chateaubriand scrisori tandre. La şaizeci de ani îşi păstrase gustul aventurilor noi şi curiozitatea întâlnirilor. O marchiză de Vichet, de aproape cincizeci de ani, mama unui locotenent, avusese imprudenţa să-i trimită scrisori admirative şi naiv poetice. Imediat s-a arătat insistent şi încerca să obţină un rendez-vous. Înspăimântată, doamna s-a refugiat într-un castel singuratic din Vivarais. Când a plecat la Roma i-a scris, ca la toată lumea: „Vino la mine”.

În candoarea ei, ea găsise un răspuns ireproşabil: „Mă întrebi dacă aş călători în Italia în cazul în care ai merge acolo; dacă aş fi o pasăre, mi-aş lua zborul. Dacă aş fi un băiat tânăr, m-aş face secretarul sau pajul dumitale. Dacă aş fi ruda sau prietena doamnei de Chateaubriand, aş părăsi totul ca s-o urmez. Dar fiind ceea ce sunt, cum aş putea să călătoresc singură respectând buna-cuviinţă, într-o ţară străină?„ Şi puţin mai târziu: „Inima doamnei de Chateaubriand îţi aparţine; spune-i că mai ai o soră, roag-o să mă iubească, şi ea mă va iubi, atunci aş putea face împreună cu voi doi drumul la Roma.” Dar Chateaubriand avea cu surorile o lungă şi penibilă experienţă, şi mai ales îşi cunoştea prea bine soţia ca să-şi imagineze că ea ar putea accepta un rol în această comedie a triplei fericiri. S-a ferit să reînnoiască invitaţia şi a continuat, prin scrisori, să-i ceară o întâlnire intimă.

Orice bătrân ilustru îşi are admiratoarele lui tinere. Bettina lui Chateaubriand se numea Leontine de Villeneuve, avea douăzeci şi cinci de ani şi trăia în sud-vestul Franţei. Era în 1827, după ce citise Geniul creştinismului, când îi scrisese autorului împreună cu o altă tânără fată: „într-adevăr, domnule, nu ştiu de ce vă scriu; alte mii înaintea mea i-au obosit pe oamenii iluştri cu scrisorile lor anonime.” Dar el n-a fost nici surprins, nici şocat, şi i-a răspuns cu scriitura lui mare, neîngrijită: „Dacă ne vom întâlni într-o bună zi, domnişoară, voi vedea, fără îndoială, o jună şi frumoasă din Occitania* plină de gratie şi de sentimente nobile ca şi scrisoarea ei. Dar dumneata ai vedea un om bătrân, albit şi care nu mai are nimic dintr-un cavaler decât inima.”

După un schimb de zece scrisori, amândoi deveniseră îndrăzneţi. „Spui că nu te iubesc, dar că dumneata mă iubeşti, scria ambasadorul. Vrei să iei cuvâhtul în înţelesul lui deplin? Mai întâi, cum ai vrea să exprim ceea ce simt pentru o femeie pe care n-o cunosc? Recunoştinţă pentru bunătatea dumitale, înduioşare şi reciprocitate pentru o prietenie atât de simplu şi atât de generos oferită, în fine, o anume atracţie greu de definit încercată întotdeauna în relaţiile sentimentale şi încredere într-o femeie tânără, iată sincer ce simt pentru Leontine. „Nu pot da nimănui fericirea, pentru că n-o am; n-a fost în firea mea şi nu mai e la vârstamea.„. „Religia, morala, ordinea recomandă căsătoria; un bărbat cinstit nu poate vorbi decât în acest sens. Iată ce mă

* Ansamblul regiunilor din Languedoc.

obligă să spun probitatea mea; dar, pe de altă parte, independenţa absolută reprezentând fondul gusturilor şi al caracterului meu, m-aş abţine întotdeauna să răspund dacă aş fi întrebat şi nu-i voi recomanda niciodată lui Leontine: mărită-te. Nu pot nici să dau un sfat împotriva datoriei, nici să înving o antipatie.„ Şi reluând tema fiinţei fatale: „Toate persoanele care s-au ataşat de mine s-au căit; toate au suferit; toate au murit de o moarte prematură; toate şi-au pierdut mai mult sau rnai puţin raţiunea înainte de a muri. Astfel încât mă cuprinde groaza când cineva vrea să se ataşeze de mine.”

Joc cu atât mai periculos, cu cât se hotărâse o întâlnire la apele din Pirinei, iar Chateaubriand începuse să se aprindă de-a binelea. Misiunea de la Roma făcuse acest proiect irealizabil, dar corespondenţa continuase, ciudat de pasionantă pentru două fiinţe care nu se cunoşteau. „Trăiască părul meu cărunt dacă îl iubeşti. Nu vrei să-ţi vorbesc de mariaj, iar dumneata îmi vorbeşti mereu. Pentru liniştea conştiinţei mele, mărită-te; pentru dragostea mea, nu te mărita niciodată.”. „Bună ziua, frumoasa mea Leontine, silful meu, fermecătoarea mea necunoscută, iubeşte-mă şi scrie-mi.”. „Leontine, te voi vedea, te iubesc prea mult, sunt un bătrân nebun.” Toate astea întretăiate din când în când de o scrisoare melancolică: „întâlnireape care mi-aipromis-opepământ eu ţi-o voi cere în cer.” E suprema cochetărie a unui poet bătrân de a le înduioşa prin imaginile morţii pe cele pe care nu le mai poate impresiona prin violenţa dorinţei.

Acestea erau necunoscutele pe care, de la distanţă, imaginaţia putea să le îmbrace cu toate frumuseţile. Şi alte trecătoare, mai apropiate, domoleau nobilul plictis al ambasadorului. Printre patricienele romane, el distinsese o contesă del Drago căreia tinerii ataşaţi trebuia să-i aducă buchete de flori. Va ceda? Cum să afle? O franţuzoaică în trecere prin Roma, Hortense Allart, se dovedi mai puţin discretă. Era o femeie de litere, douăzeci şi şapte de ani, frumoasă, inteligentă, fire veselă, senzuală, experimentată, întru totul demnă să tenteze unbătrân amator şi dispusă să se ofere, fiind de părere „că o femeie nu îi cunoaşte bine pe oamenii iluştri decât dacă ajunge amanta lor”.

Ea s-a prezentat sub numele de doamna Hamelin. Chateaubriand, care a primit-o cu cochetărie, s-a arătat „fermecător şi fermecat”. Ea i-a vorbit de admiraţia ei pentru Atala; el şi-a exprimat dorinţa s-o revadă şi, de a doua zi, sărbătoarea Paştelui, a plecat să-i facă o vizită, via delle Quatre Fontane. Era plecată. Pe poartă el a citit o inscripţie: Pens' aii' eternita. în ziua aceea s-a gândit mai ales la prezent. A revenit, i-a făcut curte, s-a oferit să citească un roman proaspăt scris de Hortense despre o legătură anterioară şi a doua zi i-a şi adus manuscrisul declarându-1 admirabil. Hortense era destul de fină ca să-şi dea seama că aprecierea cărţii era mai ales dorinţa inspirată de femeie şi că această dorinţă fusese prea bruscă pentru a fi asociată unui sentiment cu adevărat puternic. „Domnul de Chateaubriand juca puţin teatru cu mine şi eu mi-am dat bine seama. De altfel avea un antrenament veritabil, fiindcă îi plăceau mult femeile.” Femeile mai curând decât o femeie. Dar de ce ar fi pretins ceea ce nu avea nici o intenţie să ofere?

Acest bătrân ilustru şi îngrijit nu era dezagreabil. Venea în fiecare zi pe jos, cu o floare la butonieră, foarte elegant îmbrăcat, cu o grijă deosebită pentru persoana lui. Dinţii îi erau de o frumuseţe perfectă. Vorbea, cu inteligenţă şi uşurinţă, despre putere unde poate avea să revină, şi depunea Franţa la picioarele prietenei lui. Ea, care era de stânga şi prietenă a lui Beranger, îi reproşa conservatorismul şi războiul împotriva Spaniei. El se apăra cu talent, toleranţă şi blândeţe şi îşi dezvolta doctrina asupra libertăţii unite cu Monarhia. Aceste dezbateri politice îmbinate cu mângâieri erau plăcute. Chateaubriand a uitat de plictis şi întreaga societate înaltă a Romei a observat că părea fericit.„Dacă doamna de Chateaubriand vrea să plece la Paris singură, eu aş putea foarte bine să-mi petrec vara aici. Eu regret Roma.”

Plăcerile de la via delle Quatre Fontane nu-1 făceau să-şi uite de îndatoririle impuse de palatul Simonetti. Ambasadorul îşi lua misiunea în serios şi, de fapt, reuşea destul de bine. Ministrul Martignac, moderat, aproape liberal, trebuia să facă faţă în Franţa ofensivei partidului preoţilor şi atacurilor reluate ale Congregaţiei. Era, aşadar, interesat să împiedice Vaticanul să susţină catolicii înrăiţi din Franţa. Chateaubriand considera că Papa Leon al Xll-lea era foarte rezonabil. El a îndrăznit să-i vorbească Sfihtului Părinte cu o libertate plină de cutezanţă şi sinceritate, care a plăcut. El a demonstrat că clerul francez greşea neacceptând instituţiile noi, că în Franţa exista un fond religios puternic, chiar şi printre liberali, şi că Biserica se putea ridica la un grad înalt de putere dacă ştia să respecte libertăţile publice. Papa, care-1 (ascultase cu atenţie, i-a răspuns: „Vă înţeleg ideile. lisus FIristos iu s-a pronunţat asupra formei de guvernare. Daţi Cezarului ce-i al Cezarului înseamnă doar: supuneţi-vă autorităţilor consacrate. Religia catolică a prosperat în mediul republicilor, ca şi în sânul monarhiilor; ea face progrese imense în Statele Unite.” Pierzând curaj, Chateaubriand i-a sugerat pontifului reconstituirea unităţii catolice, reunirea sectelor disidente prin concesii făcute disciplinei. Concepând proiecte mari în politica religioasă, ca şi în politica europeană el dovedea îndrăzneala firească a celor care cunosc mai bine bucuriile gândirii decât dificultăţile acţiunii.

Ministrului şi prietenului său, La Ferronnays, care-i cerea părerea în privinţa eliberării Greciei, el i-a răspuns printr-un frumos memoriu legat de politica generală a Franţei. El susţinea că dezmembrarea Imperiului Otoman era inevitabilă şi chiar dezirabilă; era mai indicat ca ea să se facă în profirul Rusiei şi să se obţină de la aceasta, în schimbul sprijinului Franţei la Constantinopole, malul stâng al Rinului. Se regăsea aici o teză predilectă a lui Chateaubriand: necesitatea reparării ruşinii Tratatelor de la Viena, gloria desăvârşirii operei lui Richelieu şi a lui Ludovic al XlV-lea, înţelepciunea de a se sprijini pe Rusia

/ împotriva Austriei şi Angliei, în acest text sclipeau maxime temeinice ale omului de stat: „Să câştigi timp e o mare artă atunci cândnu eşti pregătit. Un mijloc de a avea succes la oameni este de a le salva amorul-propriu, de a le furniza un motiv ca să-şi retragă cuvântul şi să iasă onorabil dintr-o situaţie proastă.” Nu mai lipsea decât cugetarea lui Goethe: „Să gândeşti e uşor, să acţionezi e dificil, să acţionezi potrivit gândirii proprii e tot ce poate fi mai dificil pe lume.”

Aproape subit, pe l O februarie 1829, papa a murit. Rolul de ambasador al Franţei devenea dintr-o dată mai important. Era posibil să fie influenţat Conclavul, convingându-1 să aleagă un papă prieten al Franţei? Acesta se bucura de un drept absolut. Pentru o acţiune pozitivă Chateaubriand socotea că ar fi fost nevoie de milioane. „Trei lucruri, spunea el, nu pot face papi: intrigile femeilor, maşinaţiile ambasadorilor, puterea curţilor. Şi nu decurg din interesul general al creştinătăţii, ci din interesul particular al indivizilor şi al familiilor.”

Instrucţiunile pentru Conclav nu i-au mai venit de la prietenul lui La Ferronnays, care suferise un atac şi fusese nevoit să se retragă, ci de la Portalis, care asigura interimatul şi pe care Chateaubriand nu-1 putea suferi. Şi totuşi lui Portalis a trebuit să-i expună dificultăţile poziţiei lui: „Trebuie să acţionez asupra unui corp invizibil, ferecat într-o închisoare ale cărei împrejurimi sunt păzite cu străşnicie. N-am nici un ban de dat, nici posturi de oferit. Pasiunile caduce ale unui grup de vreo cincizeci de bătrâni nu-mi oferă nici o putere asupra lor. Am de combătut prostia unora, ignoranţa secolului a altora; fanatismul acestora, viclenia şi duplicitatea acelora; în aproape toţi ambiţia, interesele, ura politică, iar eu sunt despărţit de ei printr-un zid şi prin misterele unei adunări unde fermentează atâtea elemente dezagregatoare. în fiecare clipă scena se schimbă; din sfert în sfert de oră rapoarte contradictorii mă aruncă într-o nouă stare de perplexitate. Nu cu gândul de a mă pune în valoare vă expun, domnule conte, aceste dificultăţi, ci pentru a-mi servi de scuză în cazul în care din alegeri ar rezulta un papă contrar celor ce par să se întrevadă şi naturii dorinţelor dumneavoastră.” împotriva cardinalului Albani, candidatul Austriei, Chateaubriand i-a înmânat din proprie iniţiativă cardinalului de lermont-Tonnerre o scrisoare de excludere. Potrivit uzanţei, el ţinut Conclavului, printr-un orificiu străpuns în zid, un discurs în urnele regelui Franţei, text bizar în care recomanda din nou adaptarea Bisericii la progresele civilizaţiei, în sfârşit, pe 13 martie, cardinalul Castiglioni a fost ales papă sub numele de Pius al VUI-lea. El se afla pe lista de cinci nume întocmită de Chateaubriand, care triumfă fără modestie. „Totul mi-a reuşit, nici un cuvânt imprudent preluat din discuţiile mele cu unii cardinali. Nimic nu-mi scapă; cobor până în cele mai mici amănunte. Dintr-o privire de vultur, îmi dau seama că Tratatul Trinităţii Muntelui e abuziv sică niciunul dintre cele două partide nu avuseseră dreptul să-1 încheie. De aici, urcând mai sus şi ajungând la marea diplomaţie îmi asum răspunderea să exclud un cardinal pentru că un ministru al Afacerilor Străine mă lasă fără instrucţiuni. Sunteţi mulţumit? Aveţi aici un om care-şi cunoaşte meseria?”

Nevrând ca Chateaubriand să repurteze un succes, pentru că vedea în el un rival pentru postul de ministru al Afacerilor Străine, Portalis 1-a admonestat aspru pentru faptul că noul papă alesese ca secretar de stat pe acelaşi Albani pe care Franţa îl exclusese de la pontificat. Tonul depeşei era puţin plăcut, iar răspunsul lui Chateaubriand a fost deliberat insolent: „Această depeşă dură, redactată de vreun subaltern prost crescut din ministerul Afacerilor Străine, nu a fost ceea ce mi se cuvenea după serviciile pe care am avut fericirea de a i le aduce regelui în timpul Conclavului, şi mai ales ar fi fost indicat să se ţină seama de persoana căreia îi era adresată.”

Ca odinioară Berlinul, apoi Londra, Chateaubriand dorea acum să părăsească Roma. Era convins mereu că, atunci când se afla departe de Paris, rata ocazii fericite, în momentul plecării lui La Ferronnays, el sperase să obţină ministerul. De zece ori îi scrisese doamnei Recamier: „Am să fiu oare chemat?” Dar regele se gândea la Polignac, la ducele de Laval, la Rayneval, ca în cele din urmă să-1 numească pe Portalis. Era culmea., Acum atitudinea pe care o voi lua este cea mai simplă, cea mai calmă şi cea mai nobilă din lume. Nu-mi trimit demisia, nu fac zgomot. Trebuie să-mi iau concediu; voi profita de el ca să mă întorc liniştit la Paris cu soţia mea când totul se va termina şi acolo îmi voi depune demisia la picioarele regelui. Nu pot fi util guvernului. în momentul când reuşeam să fie numit suveranul pontif dorit de Maiestatea sa, a crezut că e de datoria lui să caute un ministru în afara tuturor probabilităţilor politice. Poate că aveam nevoie de această ultimă lecţie ca să-mi domolesc ultimele răbufniri ale orgoliului. O primesc cu umilinţă şi voi profita de ea.”

Era el capabil de o autentică umilinţă? Poate, cu intermitenţă, în ultima lui scrisoare trimisă doamnei Recamier de la Roma, el nu mai exprima decât sentimente melancolice şi tandre. „Dragă prietenă, te voi căuta. Te voi aduce cu mine la Roma. Ambasador sau nu, aici vreau să mor lângă dumneata. Aş avea cel puţin un mormânt mare în schimbul unei vieţi mărunte. Vin totuşi să te văd. Ce fericire.” Şi ea îl aştepta cu nerăbdarea unei tinere îndrăgostite. „Sosirea domnului de Chateaubriand, îi spunea nepoatei ei, îmi însufleţeşte viaţa care mi se părea gata să se stingă.” Ce ar fi gândit, această incomparabilă prietenă, dacă ar fi ştiut că el obţinuse de la Hortense Allart permisiunea de a-1 întâlni la Paris?

/. întoarcerea de la Roma Mai 1829. – în Franţa, Chateaubriand a găsit o situaţie instabilă. Guvernul era combătut de propriul lui suveran, care mergea până la a-1 ataca pe Martignac în ziarele devotate coroanei-Zadarnic consilieri prudenţi îl avertizau pe Carol al X-lea: „Sire, nu vă faceţi iluzii. Franţa e de centru stânga.„ Era destul ca regele să întreprindă o călătorie în provincie şi să audă strigându-se: „Trăiască regele!„ puţin mai mult decât: „Trăiască Carta!„ pentru ca imediat să spună cu naivitate: „Dacă aş fi ştiut că sunt atât de iubit, 1-aş fi păstrat pe Villele.„ înţelept ar fi fost să fie păstrat cât mai mult posibil guvernul oportunist care „servea de pavăză împotriva dezastrelor”. Dar pe atunci înţelepciunea nu se bucura de aprecierea celor sus-puşi.

Doamna Recamier, ale cărei antene delicate percepeau de departe furtunile, a înţeles pericolul reprezentat, în acel moment, de întoarcerea lui Chateaubriand. Dacă guvernul era demis, dacă regele îi oferea lui Afacerile Străine într-un guvern de extremă dreaptă, iar el se lăsa tentat, risca să se asocieze unui eşec şi unei prăbuşiri iremediabile. Dacă portofoliul era dat altcuiva, furia i-ar fi putut inspira lui Chateaubriand cuvinte imprudente. „Mă simt tulburată mai mult, spunea Juliette Recamier, de situaţia în care se va găsi el decât de bucuria de a-1 revedea.” Fără să mai amâne, 1-a învăluit pe Chateaubriand în blinda şi puternica ei protecţie, liniştindu-1 şi domolindu-i pornirile. Pentru a-1 face să accepte să păstreze ambasada de la Roma, ea i-a promis că-1 va urma, dacă se întorcea acolo.

Pentru a-1 îndepărta de politică, apropiindu-1 de litere, ea a organizat în salonul ei din Abbaye-aux-Bois, o lectură din Moise. Aici ea a adunat tot ce avea Parisul mai strălucitor şi a pregătit „acea conspiraţie a măgulirilor care aveau să facă mai târziu numele şi opera lui Chateaubriand atât de odioase multora dintre cei care, ca Sainte-Beuve, se număraseră printre conjuraţi”. Lamartine descrie această lectură cu rea-voinţă: „Sub tabloul Corinne figura, ca Oswald îmbătrânit*, domnul de Chateaubriand. El îşi ascundea, în spatele paravanelor şi al fotoliilor ocupate de

* Corinne – roman scris în 1807 de către doamna de Stael. Eroina cu acelaşi nume trăieşte o dramă inspirată de dragostea nefericită pentru lordul englez Oswald. Numele eroinei îl sugerează pe cel al autoarei (n.tr.).

ocupate de femei, umerii inegali şi dizgraţioşi, talia scurtă, picioarele subţiri; nu i se vedeau decât pieptul viril şi capul olimpian unde îi scânteiau ochii. O gură, când strânsă într-o contracţie solemnă, când destinsă de un zâmbet de complezenţă mai mult decât pornit din inimă; obraji ridaţi ca cei ai lui Dante, de anii care rostogoliseră în făgaşurile lor pe câte pasiuni ambiţioase tot pe atâtea zile; un fals aer de modestie care aducea cu pudoarea sau mai curând cu fardul gloriei, acesta era personajul principal din fundul salonului, între şemineu şi tablou. Primea şi întorcea saluturile cu o politeţe stânjenită, ce solicita vizibil indulgenţă.”

Actorul Lafon, care trebuia să citească piesa, s-a achitat foarte rău, atât de rău, încât Chateaubriand a sfârşit prin a-i smulge manuscrisul. Auditoriul a fost dezamăgit., Era un ecou al lui Racine şi al lui David, dar nu era nici Racine, nici David: erau umbrele lor, pastişa unui om de geniu, dar un pastişă.” Doamna Recamier, care simţea eşecul, părea tristă şi, lectura o dată terminată, complimentele au sunat fals. Dar Chateaubriand era la fel de sigur că este un mare poet tragic, pe cât era de sigur că se pricepe la finanţe, iar îndoielile prietenilor lui nu 1-au atins.

Dezgustat de nedreptăţi şi domolit de elogii, încet-încet s-a resemnat. Cerul Franţei, după cel al Italiei, i se părea cenuşiu şi trist. Portalis la Afacerile Străine „părea mai mult să mascheze locul decât să-1 umple”. Fie! Chateaubriand s-ar întoarce la Roma. Avea să-şi sfârşească acolo zilele „într-o cămăruţă apropiată de cea unde îşi dăduse sufletul Tasso”; şi-ar termina Memoriile şi ar reuni în jurul doamnei Recamier un grup de tineret, de talent, de frumuseţe. Noii scriitori, discipolii lui, cum erau Lamartine, Vigny, Sainte-Beuve, ar veni acolo în pelerinaj. Femeile atrase de ultimele sclipiri ale gloriei ar da fuga. Le-ar revedea pe frumoasele patriciene romane, pe englezoaicele emoţionate de melancolia lui şi, fără îndoială, pe acele franţuzoaice care-i scriau cu atâta fidelitate cât de mult îl admirau; doamna de Vichet, domnişoara de Villeneuve ar veni şi ele să-i încânte bătrâneţea în I palatul lui de ambasador. Fiindcă odăiţa, în aceste reverii, se transforma pe dată în palat şi el încă mai nutrea cele mai mari speranţe. „Voi aştepta la Roma moartea regelui care, mulţumesc lui Dumnezeu, se simte bine. Acolo voi scrie marea mea operă: o Istorie a Franţei. nu spun că aş refuza un minister la bătrâneţe, poate că la urcarea pe tron sau pe durata minoratului lui Henric al V-lea, fiindcă delfinul nu ţine la mine mai mult decât Carol al X-lea. Le sperii mediocritatea.” în aşteptare, cum tot era în Franţa, pentru divertisment, a dorit să-şi vadă necunoscutele cu care coresponda, vechile lui prietene fiind dispărute. După Delphine de Custine, murise şi Claire de Duras la Nisa, în ianuarie 1829, fără să-1 mai fi revăzut pe Chateaubriand. îşi petrecuse ultimele luni de viaţă în suferinţe fizice atroce, pe care le suportase cu mult curaj, redactând Reflecţiile creştine asupra Patimilor. Într-o meditaţie asupra indulgenţei se putea citi: „Ceea ce ridică în culmea ei durerea este descoperirea unor greşeli de neiertat la cei pe care îi iubeşti. Ar exista totuşi o scuză: nu ştiau ce fac. Ne-au sfâşiat inima, dar nu ştiau ce făceau; erau orbi, ochii lor erau închişi; suferinţele noastre sunt dovada ignoranţei lor.”

Potrivit obiceiului său, Chateaubriand o tratase mai bine moartă decât atunci când era în viaţă. „De când am pierdut această persoană atât de generoasă, n-am încetat, plângând-o, să-mi reproşez modul cum am îndurerat uneori inimi care îmi erau devotate. Să ne supraveghem mai bine caracterul! Să ne gândim că putem, printr-un ataşament profund, să nu mai otrăvim zilele pe care le-am răscumpăra cu preţul sângelui nostru. Când prietenii au coborât în mormânt, ce mijloc mai avem să ne reparăm greşelile? Inutilele noastre regrete, zadarnicele căinţe să fie oare un remediu pentru supărările pe care le-am pricinuit acestora? Ar fi preferat din partea noastră un zâmbet în timpul vieţii decât toate lacrimile noastre de după moartea lor.” Era foarte bine spus, dar dacă biata femeie ar fi apărut din nou cu pretenţiile şi reproşurile ei, ar fi fost mai bine tratată?

Abia întors la Paris, incorigibilul i-a cerut, printr-un bilet imperativ, un rendez-vous sentimentalei doamne de Vichet: „Spune-mi ora şi ziua care va pune capăt iluziilor noastre”. A întâlnit o femeie de cincizeci de ani, a cărei prudenţă se adaptase la distanţă unui joc poetic, dar care-1 considera pe poetul însuşi libertin şi periculos. „Sunteţi mai tânără decât credeam. Păreţi mai tânără decât sunteţi, iar scrisorile noastre suit deplasate.” îl plictisea.

Îi făcea mai mare plăcere s-o întâlnească pe tânără şi facila Hortense Allart, ale cărei teme le corecta. Ea însăşi ne-a povestit cum o instruia el, prin lecţii alternante, în arta amorului şi în cea a suprimării conjuncţiilor: „Iar dacă îl întrebam care-i raţiunea schimbării, el nu mi-o dădea, spunea că era gustul, că trebuia să simţi aşa ceva. Corijările lui erau foarte vesele, foarte tandre. Totul era dominat de o bunăvoinţă, o bunătate, o perfectă egalitate, o veselie inocentă, o ironie inofensivă, întreaga amabilitate a spiritului unită cu graţia şi politeţea. Adesea, vorbindu-mi de tinereţea mea, de liniştea găsită în mine şi de antrenul pe care-1 simţea fără a se lăsa orbit în ce-1 privea pe el şi viitorul lui, îmi vorbea de un roman proiectat unde ar fi vrut să zugrăvească o asemenea dragoste.”

Hortense îl amuza, dar el dorea s-o cunoască şi pe Leontine de Wleneuve, acea tânără din Toulouse căreia îi scrisese din Roma: „Leontine, te voi vedea”. Ea urma să-şi petreacă vara în Pirinei, în staţiunea balneară Cauterets, împreună cu familia. S-a hotărât să se ducă şi el acolo, şi, înainte de a merge la Nisa s-o ia pe doamna de Chateaubriand pentru a o conduce la Roma, pe 15 iulie a plecat spre Pirinei, în mici etape, „semănând în calea lui vise fericite”. A rugat-o pe Hortense să-1 întâlnească în timpul călătoriei. La Etampes, au luat două camere alăturate. „Când a rămas singur, a venit la mine să-mi spună în grabă că avem să ne întâlnim, apoi a ieşit ca să-i îndepărteze pe oamenii lui şi sa I comande cina, care ne-a fost servită în camera mea. De îndată s-a simţit la largul lui, lăsându-se pradă bucuriei, şi am cinat ca doi tineri amanţi fugari, care se ascundeau. La desert a fost fericit, râdea, îmi spunea mii de lucruri plăcute şi tandre. Eu mă îndrăgosteam de-a binelea şi îi dovedeam recunoştinţa mea, fiindcă se arăta satisfăcut să fie iubit la anii mei tineri, şi eu eram satisfăcută de talentele lui şi de bunăvoinţa cu care-mi acorda atâtea clipe din viaţa lui.”

A părăsit-o ca s-o întâlnească pe Leontine căreia, de cum a ajuns la Cauterets, s-a dus să-i facă o vizită în micul apartament pe care-1 împărţea cu mătuşa ei. A găsit o fată de douăzeci şi cinci de ani, proaspătă, fără a fi frumoasă, care scria versuri. I-a corectat poeziile şi i-a vorbit cu un respect tandru. Vilegiaturiştii aristocraţi, ducele de la Rochefoucauld, familia Castelbajac, familia Broglie văzură apărând „Geniul” împreună cu „tânăra prietenă a bătrânilor lui ani”. Ciudata pereche se plimba printre brazi, pe cărarea care mărginea torentul. Chateaubriand vorbea de palatul lui magic din Roma şi-i cerea lui Leontine (cum îi ceruse şi lui Juliette) să fie zâna lui. Uneori, ea era tentată. „Acolo mi s-ar dezvolta talentul literar, sub îndrumarea unui bătrân profesor în materie de muze.” Ea întrevedea destul de naiv „idealul unei vieţi de prietenie şi de virtute rigidă”. Preţ de o clipă ea s-a gândit să se închidă într-o mănăstire romană, pentru a trăi alături de el fără a provoca un scandal. Avea să meargă până a i se oferi? Mai târziu, el a insinuat, destul de discret, în Memorii. Când ea le-a citit, s-a indignat şi i-a amintit că ar fi putut să fie de două ori tatăl ei.

Din această neînţelegere a apărut schiţa unui roman care conţine câteva din frazele cele mai dureroase şi mai sincere scrise de el vreodată. E manuscrisul căruia i s-a dat ca titlu Dragoste? i bătrâneâe, scurtă autobiografie sentimentală, confesiunile unui Rene sexagenar, pe alocuri admirabilă şi teribilă. „Mai înainte să intru în societate, rătăceam în jurul ei. Acum, când am ieşit, tot dat la o parte sunt; bătrân călător fără adăpost, văd seara cum toţi se întorc la ei acasă şi închid uşa; îl văd pe tânărul îndrăgostit furişându-se prin beznă; iar eu, aşezat pe o piatră, număr stelele, nu mă încred în niciuna şi aştept zorile care n-au a-mi povesti nimic nou.„ Se zbătea furios împotriva bătrâneţii: „Dacă îmi spui că ai să mă iubeşti ca pe un tată, m-ai îngrozit; dacă pretinzi că mă iubeşti ca o amantă, nu te-aş crede. Ieri, când stăteai alături de mine pe piatră, iar vântul suflând printre crestele de brazi ne făcea să auzim vuietul mării, gata să mor de dragoste şi de melancolie, îmi spuneam: „Mâna mea este destul de uşoară ca să mângâie'aceste plete blonde? Ce ar putea ea iubi în mine? O himeră pe care realitatea o va distruge.”

Aşa se transformau în creuzetul Vrăjitorului inofensivele plimbări pe care le făcea la marginea unui torent din munţi cu o tânără fată plăcută şi rotofeie, care scria versuri detestabile. Dar curând politica a pus capăt romanului. Pe 6 august 1829, Carol al X-lea 1-a revocat pe Martignac al cărui oportunism conciliator, aproape liberal, i se părea laş şi periculos şi a apelat la serviciile prietenului său Jules, prinţ de Polignac. Lui Chateaubriand nu i-ar fi trecut niciodată prin gând că această idee nebună i-ar fi putut veni regelui. Polignac avea maniere, nobleţe, curaj, dar încăpăţânarea lui, spiritul mărginit, închistat şi pătimaş, naivitatea credinţei lui absolutiste nu puteau atunci să satisfacă în Franţa decât o mână de fanatici, între Monarhie şi Cartă conflictul devenea inevitabil.

De îndată, cu acea generoasă pasiune pe care o manifestă cu dragă inimă oamenii când în joc e cariera altora, vilegiaturiştii din Cauterets se năpustiră asupra lui Chateaubriand întrebându-1 când îşi va da demisia. „Răutăcioşii se distrau. Se înverşunau să-i amintească cele mai recente cuvinte ale lui, să-1 hărţuiască prin complimente premature, făcând raţionamente în faţa lui şi considerându-1 cu anticipaţie un martir voluntar.” Leontine de Villeneuve îl sfătui să-şi păstreze ambasada de la Roma şi să l nu-1 ofenseze pe rege aruncându-şi demisia în capul lui Polignac. „Să nu vă întoarceţi la Paris, îi spunea. Plecaţi la Roma şi aşteptaţi evoluţia evenimentelor.”

În zilele care urmară, poşta îi aduse o mulţime de scrisori care îi cereau să-i trimită regelui această demisie. „Persoane pe care abia le cunoşteam se credeau obligate să-mi prescrie retragerea. Am fost şocat de acest interes oficios faţă de bunul meu renume. Mulţumită lui Dumnezeu, n-am avut niciodată nevoie să mi se dea sfaturi privind onoarea. Când e vorba de datorie, mintea mea acţionează spontan.” Prietenii erau necruţători. „Se dovedeau plini de abnegaţie pentru mine; nu puteam renunţa la tot ce posedam eu.” Era cumplit de dureros să părăsească acea ambasadă de la Roma pe care se bizuise pentru un sfârşit de viaţă fericită. Cu toate acestea, în loc să plece la Roma, el s-a întors la Paris şi i-a cerut o audienţă regelui. Audienţa n-a fost acordată, iar el a vorbit doar cu Polignac, care i-a spus că n-ar accepta demisia lui, că regele de asemeni nu ar accepta-o şi că trebuie să se întoarcă la Roma. „Nu sunt eu prietenul dumneavoastră? O demisie ar da naştere unor noi disensiuni. Vă implor, dragă viconte, să nu faceţi prostia asta.” Chateaubriand i-a răspuns că nu făcea nici o prostie, că Franţa era convinsă de faptul că guvernul va ataca libertăţile, iar el, Chateaubriand, nu putea fi decât apărătorul lor. „Domnul de Polignac mi-a jurat că iubea Carta la fel ca şi mine. Dar o iubea în felul lui; o iubea prea de aproape.”

Când demisia ambasadorului a fost făcută publică, presa guvernamentală şi-a început atacul împotriva lui Chateaubriand; presa liberală, triumfătoare, îl apăra. „Unul dintre cele mai alese genii ale Europei nu s-a încălcat nici pe sine însuşi, nici renumele său.” Liberalii, Thiers, Mignet, veneau spre el. Cei care nu-1 cunoşteau bine ar fi vrut să facă din el un şef politic; dar el era >, un stindard, cu mult mai mult decât un şef. De aproape atrăgea Puţin. O atitudine de mândrie politicoasă, de prea multe ori glacială, tăceri lungi, un fel de reverie sau de neatenţie aparentă în toiul celui mai aprins interes agitându-se în jurul lui reprezentau tot atâtea obstacole pentru caracterul unui şef de partid.” în zilele lui de luciditate o ştia mai bine ca oricine.

Doamna de Chateaubriand suporta pierderea ambasadei cu o resemnare cu atât mai meritorie cu cât nu-i plăcea „menajul sărăcăcios”. Or, ei se regăseau foarte strâmtoraţi. Chateaubriand îi datora cincizeci de mii de franci ducelui de Laval pentru amenajarea palatului din Roma; editorul lui, Ladvocat, dăduse faliment în 1828; s-a văzut nevoit, în ciuda tristeţii şi oboselii, să se aştearnă pe muncă şi să-şi reia studiile istorice, cândva schiţate în Valea Lupilor. A făcut-o fără bucurie, iar acea iama, consacrată unei munci de lungă durată şi grele, ar fi fost foarte tristă dacă n-ar fi fost luminată de câteva chipuri de femei. De la Leontine de Villeneuve nu mai avea nimic de aşteptat; urma să se mărite, iar el încerca o uşoară ciudă: „îţi vei schimba deci numele! Ţi se va schimba şi inima? Ei bine! vei rămâne mereu pentru mine Leontine-necunoscuta. Adio, Leontine a mea, zână nevăzută, silful meu, îngerul meu din munţi!” Iar pe 4 octombrie: „Această scrisoare poartă data aniversării zilei mele de naştere, a sărbătorii şi a intrării mele în Ierusalim, a Sfântului Francisc. Tristă zi care mă găseşte întotdeauna despuiat de cele câteva bunuri pe care le aveam la aceeaşi dată cu un an în urmă! Un an în plus, şi Leontine în minus! Iată nefericirea mea!” Dar el avusese întotdeauna cochetăria disperării, iar aceasta era mai mult prefăcută decât reală.

Cu Hortense Allart, tristeţea servea plăcerii. „Era toamnă, spune ea, timpul tandreţei şi al melancoliei. Şi lui îi plăcea, ca şi mie, natura, şi adesea făceam împreună lungi plimbări prin Paris. Cuvintele lui erau deseori melancolice, dar întotdeauna amabile. Dacă eu îi uitam vârsta, el n-o uita. Mi-a vorbit nu o dată de moartea lui şi-i plăcea să-mi vadă ochii scăldaţi în lacrimi.” în timp ce doamna Recamier veghea asupra gloriei lui, în timp ce doamna de Chateaubriand se folosea de această glorie ca să vândă mai bine, în profitul operelor ei de binefacere, o ciocolată fabricată de surorile infirmeriei, Geniul se întâlnea cu Hortense când prin muzeele pe care le vizitau împreună, când pe Champs-Elysees, când în Jardin des Plantes. Mergeau să cineze într-un mic cabaret, Curcubeul, unde li se punea la dispoziţie un cabinet particular la primul etaj., Avea poftă de mâncare şi totul îl amuza.' îi vorbea de ambasadele lui, de tinereţe şi râdea, fericit că place. Cerea să li se aducă şampanie. Hortense îi cânta melodii de Beranger. Bătrânică, Dumnezeul oamenilor buni. „Apoi, adăuga ea fără o pudoare superfluă, în acel loc singuratic făcea tot ce dorea el.”

Mai mult decât cântecele lui Beranger, îi plăcea ca ea să-i cânte baladele compuse de el însuşi. Ea ştia că cel mai bun mijloc de a-1 impresiona era să-i citească din propriile lui opere, într-o zi, ea a ales o scenă din Martiri şi i-a citit povestirea chinurilor îndurate de Eudore în închisoare; imediat el a izbucnit în plâns. „La acele cuvinte el n-a ştiut, n-a vrut să se abţină, erau emoţii care se ridicau la suprafaţă, era în lacrimi, încântat, mişcat în sufletul lui exaltat. Părea emoţionat şi recunoscător; mi-a spus că niciodată nu se bucurase astfel.” încă de pe atunci una dintre vechile lui prietene, pe moarte, îi lăsase moştenire exemplarele ei din Atala şi Rene, ceea ce era poate o supremă şi melancolică epigramă.

Uneori îi dicta frumoasei lui metrese câteva pasaje din Studii istorice, într-o zi, după cuvintele „Crucea separă două lumi”, el s-a oprit şi a spus: „Voi muri la sânul tău; mă vei trăda, iar eu te voi ierta.” întotdeauna îi plăcuse să îmbine ideea dragostei cu cea a morţii. Ea era mişcată de nobila şi blânda lui melancolie: „Plictisul lui, indiferenţa sa au măreţie. Geniul său se revelează deplin în acest plictis. Mi se părea că seamănă cu vulturii pe care îi vedeam dimineaţa în Jardin des Plantes, cu ochii pironiţi în soare Şi bătând din aripile lor mari pentru care colivia era neîncăpătoare.” în acest timp, ministrul Polignac mergea în derivă îndreptân-du-se rapid spre catastrofa: „Bietul Jules, spunea Carol al X-lea, e aşa de puţin capabil!„ Iar ducesa d'Angouleme, împletind în triste amintiri penibile presentimente: „Asta este o afacere şi mie afacerile nu-mi plac deloc. Nu ne-au purtat niciodată noroc.„ Polignac jura că ar respecta libertăţile. „Sântmâhnit, riposta cineva.

— De ce?

— Pentru că, neavând pentru dumneavoastră decât oameni care doresc o lovitură de stat, dacă n-o veţi face, nu veţi mai avea pe nimeni.”

Când Camera s-a reunit la 2 martie, următoarea adresă a fost votată ca răspuns la discursul tronului: „Carta consacră ca drept intervenţia ţării în deliberarea intereselor publice. Această intervenţie face din concordanţa permanentă dintre dorinţele politice ale guvernului şi dorinţele poporului vostru condiţia indispensabilă a desfăşurării regulate a treburilor publice. Sire, loialitatea noastră, devotamentul, ne condamnă să vă spunem că această concordanţă nu există.” Ceea ce voia să însemne: „Descotorosiţi-vă de guvernul vostru”. Carol al X-lea a răspuns: „Mi-am anunţat deciziile. Ele sunt imuabile; miniştrii mei vă vor face cunoscute rezoluţiile mele.” Aceste rezoluţii se dovediră a fi nişte ordonanţe, dintre care prima suspenda libertatea presei, a doua pronunţa dizolvarea Camerei, a treia modifica sistemul alegerilor, favorizând presiunea guvernamentală, a patra pregătea noi alegeri, a cincea numea ca înalţi funcţionari pe unii aliaţi ai guvernului.

În ţară, frământările s-au amplificat. Nu era încă un război civil, dar cele două tabere îşi mobilizau trupele. Pentru a rezista împotriva abuzurilor puterii a fost constituită o, Asociaţie bretonă„. Chateaubriand s-a simţit foarte mândru: „Compatrioţii mei adesea au luat iniţiativă în ultimele noastre revoluţii, în minţile bretone este ceva ce seamănă cu vânturile care răscolesc ţărmurile peninsulei noastre.” Cu siguranţă şi în a lui erau în acel moment nori destul de ameninţători.

Pe 26 iulie 1830, la orele patru dimineaţa el a plecat sprL Dieppe. Avea s-o întâlnească acolo pe doamna Recamier şi a găsit-o într-un apartament ale cărui ferestre se deschideau spre feplaja unde odinioară învăţase să mânuiască muscheta. A stat de jvorbă liniştit cu ea timp de câteva ore şi a privit din nou valurile lăpustindu-se, cu un zgomot monoton, pe prundiş. Dintr-o dată |a apărut roşcovanul Hyacinthe Pilorge, care i-a adus ordonanţele.

Chateaubriand le-a citit. Nu-i venea să creadă ochilor: „încă un avern, spuse el, care se aruncă conştient din înălţimea turnurilor ie laNotre-Dame!” PutinmaitârziuBallanche a confirmat vestea îşi Chateaubriand, curajos, s-a hotărât să plece la Paris.

IV. Revoluţia din 1830

Accesul în oraş era dificil. La Etoile, studenţii şi muncitorii idicaseră baricade. Poştalionul a trecut prin Trocadero. De la iceastă baricadă, Chateaubriand a văzut pretutindeni fluturând irapelul tricolor şi s-a gândit că, venit să protejeze libertăţile, ivea să fie obligat să apere Monarhia. Se auzeau vag focuri de auschete şi dangătul clopotelor. S-a dus mai întâi pe strada Enfer: a s-o liniştească pe doamna de Chateaubriand şi pentru a-i scrie [lui Juliette Recamier: „Poziţia mea e penibilă, dar limpede. Nu-1/oi trăda mai mult pe rege decât Carta şi nu mai mult puterea Ilegitimă decât libertatea.” Putea fi susţinută o asemenea dublă [poziţie? Poate, fiindcă insurgenţii erau ei înşişi divizaţi. Poporul [voia republică; burghezii îl voiau pe ducele d'Orleans. Acţionând [rapid şi cu autoritate, ar fi fost posibil, dacă nu să fie menţinut ICarol al X-lea, cel puţin să se accepte abdicarea regelui şi a [ducelui d'Angouleme în favoarea tânărului duce de Bordeaux, [care ar fi domnit sub numele de Henric al V-lea, ducelui d'Orleans |revenindu-i funcţia de locotenent general al regatului. Dar cum |să se fi aşteptat lumea la o decizie rezonabilă din partea lui Carol Jal X-lea, refugiat la Saint-Cloud printre linguşitori şi turbaţi care, [până şi sub focurile de armă ale poporului, refuzau să înţeleagă că erau nepopulari? Iar dacă ducele d'Orleans simţea Curtea neputincioasă şi nehotărâtă, cum să-1 faci să nu întindă mâna să apuce o coroană ce i se oferea?

A doua zi după întoarcerea sa, Chateaubriand i-a scris regelui la Saint-Cloud, rugându-1 să transmită voinţa sa. Carol al X-lea i-a răspuns că îl numise prim-ministru pe ducele de Mortemart şi că îl ruga pe Chateaubriand să se înţeleagă cu acesta. Dar nobilul duce era de negăsit. Arestat la bariera Saint-Cloud de trupe prost informate, el fusese nevoit să străbată pe jos, bolnav fiind, Bois de Boulogne ca să intre în Paris. Cu călcâiul rănit, sfârşit de oboseală, la sosire nu-şi mai dori decât să facă o baie. „Acest călcâi al domnului Mortemart a fost punctul vulnerabil în care ultimul semn al destinului lovea Monarhia legitimă.” în lipsa instrucţiunilor regale, ce era de făcut? Convocat pentru 30 dimineaţa la Camera pairilor, Chateaubriand a hotărât să se ducă. Mai înainte el a dorit să facă o plimbare prin Paris pentru a afla noutăţi proaspete. Niciodată nu ştiuse ce-i frica, şi, de altfel, a constatat „că oraşul, dacă era comparat cu Parisul din 1789, era imaginea însăşi a ordinii şi a liniştii”. Respectul legalităţii părea să domnească în amândouă taberele. Pe Pont-Neuf, statuia lui Henric al IV-lea ţinea în mâna un drapel tricolor, în spatele coloanei de la Luvru, studenţii 1-au recunoscut pe Chateaubriand după părul lui furtunos şi i-au strigat: „Trăiască apărătorul libertăţii presei!” Apoi 1-au întrebat: „încotro mergeţi? Vă ducem noi.”

El a protestat, dar fără convingere, în fond era încântat. Când, după o primă oprire la Palais-Royal, a mărturisit că mergea la Camera pairilor, un student şi-a trecut capul printre picioarele scriitorului şi 1-a ridicat pe umeri. Pe podul Artelor şi strada Senei grupul urcă spre Luxembourg, flancat de Hyacinthe Pilorge care îşi avea şi el partea lui de îmbrăţişări republicane. La trecerea acestui cortegiu, oamenii ieşeau la ferestre; studenţii strigau: „Trăiască Carta!” – „Da, domnilor, spuse Chateaubriand, trăiască Carta, dar trăiască regele!„ Tinerii i-au răspuns: „Trăiască Chateaubriand!„ S-au auzit chiar şi câteva strigăte de „Trăiască Primul-Consul!” Ah! câttrebuie să-1 fi încântatpe Chateaubriand aceste strigăte care păreau că fac din el moştenitorul, nu al împăratului unt şi combătut de el, ci al tânărului erou atât de mult admirat.

În fine, cei care-1 purtaseră pe sus 1-au depus în curtea Luxembourg. El a intrat, înveselit nevoie mare de aventura lui şi convins că numai cu puţin curaj treburile aveau să se aranjeze cum nu se poate mai bine. în Cameră a găsit, spunea el, „mine consternate, spirite nehotărâte, inimi înfricoşate”, în realitate, relatările celorlalţi pairi prezenţi la adunare nu coincideau cu versiunea lui. Acei studenţi care, în mintea lui Chateaubriand erau trei mii, în mintea colegilor lui nu mai erau nici trei sute. „El era îmbătat, scrie ironic Pasquier, de un soi de ovaţii cu care-1 onoraseră vreo cincisprezece tineri ce-1 ajutaseră să treacă de o barieră din josul străzii Tournon. în entuziasmul lui, i-a scăpat un răspuns dat câtorva persoane îngrijorate de soarta legitimităţii: „Fiţi liniştiţi! Să se respecte libertatea presei, să mi se lase pana, cerneala şi hârtia, iar dacă legitimitatea e doborâtă, eu o voi ridica din nou la capătul a trei luni!”

Să fi spus aşa ceva? în mod sigur a gândit-o. Chiar a şi scris: „Dacă o conspiraţie din afară 1-ar răsturna pe Carol al X-lea mi-aş lua pana, iar dacă mi s-ar lăsa independenţa gândirii, m-aş angaja să adun un partid imens în jurul ruinelor tronului”. Şi cine ştie? Poate că ar fi făcut-o? Partida nu se jucase încă. Trei forţe se opuneau: legitimistă, orleanistă, republicană, şi fiecare dintre cele trei îşi întemeia şansele pe dezacordul dintre celelalte două. Ducele d'Orleans fusese primit la Primărie de o mulţime republicană şi îmbrăţişat de Lafayette. în Palais-Royal, el întâmpinase, la rândul său, nu fără teamă, o mulţime mucalită şi familiară. „Aclamaţiile, intonarea Marseillaisei răsunau până în saloane şi ne era greu să ne înţelegem. Nimeni nu îndrăznea să închidă ferestrele de frică să nu nemulţumească poporul. Era mai mult decât un triumf, era orgia veselă a unei gloate fără nici o intenţie răuvoitoare.”

Monarhia pe cale de a se naşte se înhăita cu vulgul; cea veche fugea. Carol al X-lea şi delfinul se repliau către Cherbourg şi 1-au întâlnit în drumul lor pe nefericitul Corb de Vire, Chenedolle, care le aducea o jerbă de crini. Părăsiţi de rege, ce puteau face conducătorii regalişti? Ducele d'Orleans îi presa să i se ralieze lui. Un emisar s-a prezentat la Chateaubriand şi i-a spus că, în cazul în care dorea să meargă la Palais-Royal, ducesa d'Orleans şi ducele vor fi încântaţi să-1 vadă. S-a dus. Ducesa 1-a primit imediat şi 1-a aşezat alături de ea. „Ah! domnule de Chateaubriand, a spus ea, cât suntem de nefericiţi! Dacă toate partidele ar vrea să se unească, poate că am mai putea încă să ne salvăm. Ce credeţi despre toate astea?” El i-a indicat soluţia: Henric al V-lea rege, ducele d'Orleans regent. Dar nu era ceea ce aşteptau de la el. Prinţesa trimise după soţul ei şi Ludovic-Filip sosi, prost îmbrăcat şi cu un aer obosit. „Doamna ducesă d'Orleans trebuie să vă fi spus cât suntem de nefericiţi? Vă împărtăşesc părerile, domnule de Chateaubriand. Luându-1 pe ducele de Bordeaux ar fi lucrul cel mai bun care s-ar putea face. Mă tem însă ca evenimentele să nu fie mai tari ca noi.

— Mai tari decât noi, Monsenior? Nu sunteţi învestit cu toate puterile?”

Această conversaţie nu părea a fi pe placul lui Ludovic-Filip., Ani citit pe fruntea lui, spune Chateaubriand, dorinţa de a fi rege.„ El s-a retras, şi-a regăsit prietenii şi le-a spus: „Ei bine! el vrea să fie rege, iar doamna ducesă d' Orleans şi ea vrea să fie regină.

— V-au spus-o ei?

— Unul mi-a vorbit de stână, celălalt de pericolele ce ameninţau Franţa şi de neseriozitatea bietei Caroline. Amândoi au ţinut să-mi dea de înţeles că le-aş putea fi util, dar niciunul, nici altul n-a îndrăznit să mă privească în faţă.”

Când Camera pairilor a ţinut şedinţa pe parcursul căreia trebuia depus jurământul faţă de Monarhie, Chateaubriand s-a dus hotărât să refuze jurământul şi plin de dispreţ faţă de colegii lui. „Din partea republicanilor din 1793, transformaţi în senatori, a generalilor lui Bonaparte, nu mă aşteptam decât la ceea ce au făcut dintotdeauna. Ei 1-au destituit pe acel om extraordinar căruia îi datorau totul; aveau să-1 destituie şi pe regele care i-a confirmat în bunurile şi onorurile cu care i-a copleşit primul lor stăpân.” In timp ce Chateaubriand urca la tribună, nimeni, în afara celor câtorva pairi hotărâţi să se retragă, n-a îndrăznit să ridice ochii spre el. Discursul lui a fost abil. El a demonstrat că republica reprezentativă era, fără îndoială, Statul viitor al lumii, că timpul ei încă nu venise, că doar Monarhia legitimă era suficient de puternică pentru a respecta şi a menţine libertăţile, dar că era pierdută de „conspiraţia ipocriziei şi a prostiei.” „Nu dintr-un devotament sentimental pledez eu o cauză care s-ar întoarce din nou împotriva mea dacă triumfa. Nu ţintesc nici în aventura neverosimilă, nici în cavalerism, nici în martiri; nu cred în dreptul divin al regalităţii, ci în puterea revoluţiilor şi a faptelor. îl propun pe ducele de Bordeaux foarte simplu ca pe o necesitate de un mai bun augur decât cea argumentată până acum. Inutilă Casandră, am ostenit destul tronul şi patria prin avertismentele mele dispreţuite. Nu-mi rămâne decât să mă aşez pe rămăşiţele unui naufragiu pe care l-am prezis de atâtea ori. Recunosc nenorocirii toate felurile de putere, mai puţin aceea de a mă dezlega de jurămintele de credinţă. Trebuie de asemeni să-mi realizez o viaţă uniformă. După tot ce am făcut, am spus şi am scris pentru Bourboni, voi fi ultimul dintre mizerabili dacă i-aş renega în momentul în care, pentru a treia şi ultima oară, ei se îndreaptă spre exil.”

A descris el însuşi efectul elocinţei sale: „Mai mulţi pairi păreau consternaţi. Se îngrămădeau în fotoliu încât să nu-i mai văd din spatele colegilor lor încremeniţi. Acest discurs a avut câteva ecouri. Toate partidele se vedeau rănite, dar toţi tăceau pentru că eu plasasem alături de marile adevăruri un mare sacrificiu. Am coborât de la tribună, am ieşit din sală, m-am dus la vestiar, mi-am lepădat costumul de pair, sabia, pălăria cu pană; mi-am desprins cocarda albă şi am pus-o în buzunăraşul din partea stingă a redingotei negre pe care am îmbrăcat-o şi am petrecut-o peste inimă.” Sacrificiul fusese consumat.

Guvernul din Iulie îi oferise onorurile averii. Ca pe timpul ducelui d'Enghien, el alesese onoarea şi sărăcia. Pierduse totul pentru a rămâne credincios prinţilor care-1 năimiseră şi-1 persecutaseră. Atitudinea era frumoasă şi trebuie să-1 fi încântat pe acest sculptor al propriei lui existenţe. Poate că ne-ar fi mişcat mai mult dacă ar fi fost mai puţin conştientă. Aşa cum îi ridicase un monument lui Pauline de Beaumont după ce o făcuse să sufere şi o onorase pe Claire de Duras moartă, după ce o muştruluise o viaţă întreagă, se arunca vitejeşte în ajutorul unui tron pe care el însuşi îl zguduise. El introducea „în concertul flautelor lui funebre o condiţie secretă, dar invariabilă. Pretindea caplânsul lui să fie susţinut, tristeţea lui hrănită de calamităţi solide, de nenorociri consumate şi definitive şi de prăbuşiri fără speranţă de remediere.” Chiar şi în ruină, el urmărea cu indiferenţa lui dinastia pe care o copleşea cu sacrificiile lui. „La urma urmei, spunea el, nu este decât o Monarhie prăbuşită şi se vor mai prăbuşi şi altele. Nu are drept decât la fidelitatea noastră şi asta are.” Această fidelitate cădea ca un cuţit de ghilotină.

Ar fi fost posibilă o altă conduită? Ar fi putut el simula admiraţia pentru politica lui Polignac, pe care o considera imprudentă şi stupidă? Nu. Dar, fără îndoială, ar fi putut dori fericirea Franţei mai mult decât gloria lui Chateaubriand. Canning spunea despre el că avea gustul crizelor şi mai mult ca sigur prefera în politică rolurile frumoase acţiunilor utile. Din lipsă de modestie, confunda lesne vrajbele lui cu cele ale lui Dumnezeu. „Este Nemesis* vorbind în numele lui lehova” – spunea unul dintre adversarii lui. Răzbunarea lui îi lovise succesiv pe Napoleon, Decazes, pe Villele, apoi pe Carol al X-lea. Fusese un mare spirit distructiv. Ce construise el? Fără îndoială, în momentul primei Restauraţii, apoi din nou în momentul războiului Spaniei, admirabila lui inteligenţă imaginase o monarhie în acelaşi timp energică şi dreaptă, care ar fi încredinţat regaliştilor grija ajustării instituţiilor britanice potrivit moravurilor franceze. Dar el nu făcuse nimic pentru a câştiga de partea ideilor lui pe cei care ar fi putut să le facă să triumfe. Pe Ludovic al XVIII-lea îl îndemnase să-i folosească doar pe radicali şi-i combătuse fără cruţare pe aceştia din urmă în ziua în care Carol al X-lea îi angajase în slujba lui fără să apeleze la el. Acum îşi bătea joc de acei oameni virtuoşi care, sub pretextul de a pune Franţa mai presus de toate, acceptau posturi înalte şi-şi renegau trecutul. Dacă se poate înţelege că el suspectase puritatea intenţiilor lor, este permis să se considere că resemnarea acestora servea mai bine ţara decât grandoarea sufletului său. Oricum, Revoluţia din Iulie îi făcuse un imens serviciu, permiţându-i să restabilească unitatea în propriul lui spirit. Discipol al lui Rousseau şi duşman al lui Robespierre, admirator al lui Bonaparte şi duşman al lui Napoleon, monarhist şi rebel faţă de regii lui, liberal şi radical, rezonabil şi vizionar, Chateaubriand fusese timp de patruzeci de ani un om profund divizat, iar cele două jumătăţi ale sale n-au putut niciodată să se îmbine. Căderea dinastiei căreia îi jurase credinţă i-a adus în sfârşit ° şansă de reconciliere cu sine însuşi, de a face un fel de cartel interior între pasiunile lui contradictorii şi de a uni un Chateaubriand liberal cu un Chateaubriand feudal într-o ură comună împotriva unui regim burghez, uzurpator şi lipsit de îndrăzneală.

* Zeiţa Răzbunării în Grecia antică (n.tr.).