Capitolul XV.Lacul de argint

Peste câteva zile, pe când se apropiau de ţelul obositoarei lor expediţii călare, li se oferi privirilor o privelişte impunătoare. Călăreau printr-un defileu ce urca domol, mărginit de o parte şi de alta de blocuri de stâncă imense, ce se înălţau, sclipind în toate culorile, luându-ţi aproape vederea. Piramide colosale de gresie se ridicau spre cer, alăturate sau stând una în faţa şi în spatele celeilalte ca nişte culise şi prezentând stratificaţii şi etaje felurit colorate. Uneori coloşii formau ziduri întregi, verticale şi netede; alteori semănau prin multiplele lor muchii, vârfuri şi colţuri ieşite în afară, şi cu mulţimea lor de pilaştri, cu nişte cetăţi. Soarele era sus pe cer, trimiţându-şi razele oblic peste aceste formaţii geologice măreţe şi dând o strălucire de nedescris bogăţiei lor de culori. Unele stânci aveau un luciu mat, albastru ca cerul, altele erau de un roşu-auriu; printre ele se aflau straturi galbene, măslinii şi roşietice ca arama, în timp ce brăzdăturile adumbrite erau de un vânăt intens. Dar tot fastul acesta, ce putea impresiona privitorul până la lacrimi, era mort; îi lipsea viaţa, mişcarea. Nici o picătură de apă nu curgea printre stânci; nici un fir de iarbă nu găsea hrană pe acest sol, şi pe pereţii de stâncă pustii nu se zărea nici o ramură înverzită, nici o singură frunză, care să-ţi odihnească ochiul cu verdele său.

Dar că uneori era apă pe aici, şi chiar în cantităţi impresionante, o dovedeau urmele ei săpate în piatră, uşor de recunoscut pe ambele laturi. În acele anotimpuri, tot defileul, acum secetos, era albia unui curs de apă care-şi vărsa puhoaiele spumegând în Colorado. Atunci defileul era închis săptămâni de-a rândul pentru orice picior de om, şi nici cel mai îndrăzneţ westman sau indian n-ar fi cutezat să se încredinţeze valurilor într-un canoe fără stabilitate şi fragil.

Fundul defileului consta prin urmare dintr-un strat gros de pietre rotunjite de frecuş, iar spaţiul dintre ele era umplut cu nisip. Aşadar, era un drum anevoios, căci pietrele rotunde alunecau la fiecare pas pe sub copitele cailor, obosind animalele aşa de tare, încât călăreţii se vedeau siliţi să oprească din când în când, ca să le lase să se odihnească.

Old Firehand, Old Shatterhand şi Winnetou călăreau în frunte. Cel dintâi examina regiunea cu o atenţie cu totul deosebită. Într-un loc unde doi pilaştri colosali de stâncă se sprijineau unul de altul la o anumită înălţime în sus, lăsând între ei mai jos un spaţiu liber, larg de cel mult zece picioare, dar care se îngusta încă înspre interior, îşi opri calul -şi contemplă locul acela cu priviri scrutătoare, apoi zise:

— Mi se pare că prin locul ăsta am ieşit atunci, după ce am descoperit vâna. Dar să vedem, s-ar putea să mă înşel.

Voia să descalece ca să cerceteze; dar apaşul o luă călare spre strunga dintre stânci, spunând în felul său calm şi hotărât:

— Fraţii mei să vină după mine, căci de aici porneşte o cărare care ne scurtează calea cu mult. E şi mai uşoară pentru cai decât grohotişul de defileu.

— Cunoşti despicătura asta? întrebă Old Firehand surprins.

— Da. Se mai îngustează, dar pe urmă se lărgeşte mult, aşa că nu dăm într-o strungă, ci ajungem pe un bloc de stâncă neted, ca o tăblie uriaşă, uşor înclinată, care urcă domol.

— Exact, exact! Prin urmare, ăsta e locul pe care-l ştiu. Tăblia asta se ridică mereu, cam la câteva sute de picioare. Şi ce urmează după aceea? Ştii cumva?

— De la muchia de sus a tăbliei se lasă brusc la vale, într-o prăpastie adâncă, al cărei fund e ca o căldare mare şi rotundă, iar de acolo porneşte un defileu îngust şi întortocheat care duce până sus, în valea largă şi frumoasă a Lacului de Argint.

— Şi asta corespunde întocmai. Ai găsit cumva în această căldare ceva curios?

— Nu, nu e nimic de găsit acolo, nici apă, nici iarbă, nici animale. Nici măcar o gâză sau o furnică nu trece peste piatra veşnic uscată.

— Ei, atunci am să-ţi arăt că se găseşte totuşi ceva ceva mult mai preţios decât iarba şi apa.

— Te gândeşti la filonul de argint pe care l-ai descoperit?

— Da. Din pricina acestei căldări stâncoase am întreprins acest lung drum călare. Să mergem deci, să cotim pe-aici.

Intrară printre stânci unul câte unul, căci nu încăpeau doi deodată. În curând, însă pereţii de stâncă se deschideau tot mai mult; pilaştrii uriaşi se dădeau în lături, şi apoi avură în faţa lor un imens triunghi neted de piatră, aşezat ca un vârf spre defileu, şi ridicându-se domol, ca un acoperiş uşor înclinat, printre pereţi de stâncă tot mai îndepărtaţi, până la muchia de sus care forma o linie perfect dreaptă, puternic profilată pe cerul albastru.

Urmau să urce călare până acolo. Era ca şi cum caii ar fi trebuit să se suie pe un acoperiş imens, dar panta nu era prea înclinată, aşa că nu oferea greutăţi de neînvins. Trecu totuşi cam o oră până să ajungă sus, şi acum se aşternea în faţa călăreţilor, spre vest, o vastă întindere stâncoasă, al cărei prim-plam îl forma căldarea adâncă despre care vorbiseră Old Firehand şi Winnetou. Din căldare pornea înspre sud o linie întunecată; aşa se vedea de sus. Erau cheile prin care se ajungea din căldare la Lacul de Argint.

Acum urma coborâşul. Panta era foarte abruptă, descălecară deci. Unele locuri erau chiar periculoase. Prizonierii fuseseră bineînţeles dezlegaţi la picioare ca să umble şi ei pe jos. Când ajunseră în vale şi toţi încălecară, li se legară din nou picioarele.

Old Firehand dorea să arate tovarăşilor săi filonul găsit. Dar utahii nu trebuiau să afle de existenţa lui. De aceea îi duseră o bucată de drum înainte,- în defileu, lăsându-i cu câţiva rafter-i care să-i păzească. Ceilalţi nici nu mai încălecaseră. Vestea că se aflau în locul de mult dorit produse o mare agitaţie printre ei.

Căldarea avea un diametru de cel puţin o milă engleză. Fundul ei era nisipos, presărat cu pietre tocite, de mărimea cel mult a unui pumn de bărbat. Inginerul Butler îşi plimbă privirea cercetătoare în jur, apoi zise:

— E posibil să dăm aici peste zăcăminte bogate. Dacă există într-adevăr un metal preţios pe-aici, atunci e de presupus că se află în cantităţi importante. Această adâncitură imensă s-a format prin acţiunea apelor, timp de secole. Coborând prin cheile acelea dinspre sud, apele au format un vârtej, neputându-se scurge nicăieri, şi acesta a ros din stâncă şi a smuls bolovani, pe care i-a tocit până s-au făcut pietriş şi nisip. Pământul pe care stăm s-a format apoi prin sedimentări succesive şi trebuie să conţină metale spălate din roci, care fiind mai grele, s-au aşezat mai la fund, aşa că se află pe sub nisip. Dacă săpăm până la o adâncime de câţiva coţi, se va vădi dacă expediţia noastră e încoronată de succes sau nu.

— Nu e nevoie să săpăm. E destul să constatăm că malurile acestui fost ochi de apă conţin metalul căutat – răspunse Old Firehand.

— E adevărat. Dacă există argint în povârnişuri, atunci şi fundul căldării e înţesat de argint.

— Atunci veniţi! Am să vă aduc dovada.

Old Firehand se duse drept spre un anumit loc. Ceilalţi îl urmară, într-o aşteptare febrilă.

— Vere, am bătăi de inimă – Îi mărturisi Hobble-Frank lui Droll. Dacă găsim argint pe-aici, îmi umplu buzunarele şi mă-ntorc apoi acasă, în Saxonia. Apoi îmi clădesc o aşa-zisă vilă pe malul drăgălaş al Elbei, şi scot capul pe fereastră de dimineaţă până seara, ca să arăt oamenilor ce tip distins şi formidabil am devenit.

— Iar eu – răspunse Droll – Îmi cumpăr o fermă cu douăzeci de capre şi optzeci de vaci, şi nu mai fac altceva decât brânză de vaci şi de capră. Că asta se caută mai ales prin regiunea Altenburgului.

Old Firehand ajunsese lângă peretele de stâncă, aici ros de ape şi fărâmiţat pe alocurea. Scoase o piatră care se desprinse uşor, încă una şi apoi mai multe. Se ivi o deschizătură care fusese astupată cu acele pietre. Această adâncitură se făcuse pe cale naturală, dar fusese lărgită de mâna omului, lucru ce se cunoştea limpede. Old Firehand băgă mâna înăuntru, spunând:

— Din ce am găsit aici am dus o mostră pentru analiză. Vreau să văd dacă Butler confirmă rezultatul analizei.

Scoase din adâncitură ceva ce semăna cu o sârmă albă, încolăcită, acoperită cu un strat subţire, cafeniu, şi întinse obiectul pe palma deschisă spre inginer. Îndată ce-l luase şi aruncase o privire asupra lui, acesta strigă:

— Dumnezeule! E argint curat! Asta a zăcut aici de la început, în această crăpătură?

— Da, toată crăpătura e plină de aşa ceva. E adâncă, pare să pătrundă până-n inima rocii, şi să conţină foarte mult metal.

— Atunci pot să vă asigur că ne vom alege cu un rod deosebit de bogat. Cu siguranţă că mai există şi alte râpe şi crăpături care conţin métal.

Old Firehand scoase zâmbind un al doilea obiect, mai mare. Era o bucată de minereu cât doi pumni şi mai bine. Butler o examină cu atenţie, apoi strigă:

— Desigur că analiza chimică e mult mai precisă; dar aş jura că avem aici clorură de argint, deci minereul care se cheamă cerargirit!

— Exact! Analiza chimică ă arătat că e cerargirit.

— De cât la sută?

— Şaptezeci la sută argint curat.

— Ce descoperire! E adevărat că în regiunea Utah se găseşte mai ales cerargirit. Unde e filonul în chestiune?

— Mai încolo, în partea cealaltă a căldării. L-am acoperit cu mult grohotiş.

— Old Firehand, aici zac milioane, şi descoperitorul e un om bogat, putred de bogat! strigă Watson, fostul contramaistru.

— Numai descoperitorul? Toţi veţi fi părtaşi. Eu sunt descoperitorul, Butler e inginerul, iar ceilalţi ajută la exploatare. În acest scop v-am adus. Condiţiile muncii noastre în comun şi partea care va reveni fiecăruia, despre asta vom mai discuta.

Cuvintele lui treziră un entuziasm care se manifestă zgomotos şi nu mai încetă. Majoritatea erau dispuşi să se apuce numaidecât de cercetarea mai amănunţită a locului. Old Shatterhand însă îi opri, avertizându-i:

— Nu vă grăbiţi aşa, domnilor! Deocamdată mai avem să ne gândim şi la altele! Doar nu suntem singurii prezenţi prin părţile astea.

— Dar le-am luat-o înainte indienilor – observă lordul, care, deşi nu avea nici o pretenţie asupra minei de argint, se bucura la fel de mult ca ceilalţi.

— Le-am luat-o înainte, da, dar nu prea mult. Navajoşii vor sosi pe malul lacului doar cu câteva ore mai târziu decât noi, iar după ei, după un interval probabil foarte scurt, vor veni utahii. Deci n-avem vreme de pierdut, trebuie să fim pregătiţi.

— E adevărat – încuviinţă Old Firehand. Totuşi, aş vrea să mai ştiu dacă exploatarea se va lovi de dificultăţi. Domnul Butler va putea să ne-o spună, desigur, în câteva minute.

Inginerul examină împrejurimile, privindu-le îndelung, apoi întrebă:

— La ce distanţă se află Lacul de Argint?

— De aici, e o cale de două ore.

— E situat la mai mare altitudine decât locul acesta?

— Cu mult mai mare.

— Deci, am avea înclinarea necesară. Dar avem nevoie de conducte, chiar dacă la început numai din lemn. Există copaci prin apropiere?

— În masă. Lacul de Argint e înconjurat de păduri.

— Minunat! Poate că nu va trebui să punem conducte pe toată distanţa. Putem să construim un rezervor ceva mai sus. De la lac până la acel rezervor apa poate curge liber. De la rezervor, însă, trebuie condusă prin ţevi, ca să avem presiunea necesară.

— Ah, pentru furtunuri?

— Da. Vom evita, fireşte să răscolim rocacu târnăcopul şi sapa. Se va stropi cu furtunul, şi acolo unde jetul de apă nu pătrunde, ne folosim de dinamită. Şi solul de aici va fi tratat cu apă.

— Dar apa trebuie să aibă o scurgere pe undeva, astfel umple căldarea şi nu mai putem lucra.

— Da, scurgerea! Trebuie s-o asigurăm printr-o construcţie. Mă gândesc că la început va ajunge un sistem de pompe şi scripeţi, prin care să ridicăm apa pe culmea peste care am trecut. De acolo, curge singură la vale, trecând apoi prin crăpătura dintre stânci peste chei. Bineînţeles, avem nevoie de maşini; dar asta nu e o problemă. Un singur lucru îmi dă de gândit: cine e proprietarul terenului?

— Timbabatcii. Winnetou are influenţă asupra lor şi-i va putea convinge să ni-l vândă, iar eu înregistrez cumpărarea la Oficiul de stat.

— Atunci m-am liniştit. Principalul e să existe posibilitatea de a aduce apele lacului aici; şi în privinţa asta voi căuta să mă lămuresc în cursul drumului. Hai să mergem!

Astupară mica spărtură deschisă de Old Firehand şi acoperiră şi galeria de minereu, apoi toţi încălecară ca să-şi continue drumul întrerupt.

Strunga în care aşteptaseră prizonierii cu paznicii avea fundul scobit în formă de canal, ca un jgheab săpat în piatră de apă, în decursul vremurilor, lat de cel puţin zece picioare şi cel mult de douăzeci, care ducea la deal, făcând multiple cotituri. Nici aici nu creştea nici o plantă. Gârla de odinioară secase complet; probabil că numai primăvara curgea pe aici un mic şuvoi, care nu ajungea să hrănească vreo vegetaţie.

Înainte de a ajunge la Lacul de Argint, fosta albie de pârâu se lărgi deodată, formând o întindere înconjurată de stânci, în mijlocul căreia se afla o baltă mică. În sfârşit, după lungul drum călare prin regiuni aride dădură de iarbă. Caii suferiseră mult din pricina căldurii, a lipsei de apă şi a drumului anevoios. Nu mai voiau să asculte de frâu, ci doar să mănânce. Călăreţii descălecară deci, ca să le facă pe voie. Se aşezară în diferite grupuri, stând de vorbă despre bogăţiile pe care aveau să le posede în viitor.

Inginerul acordase toată atenţia regiunii prin care trecuseră. Acum îşi comunică observaţiile:

— Până aici sunt extrem de mulţumit. Jgheabul e potrivit nu numai pentru a servi drept conductă de apă, dar şi pentru transportul oricărui obiect de care vom avea nevoie. Trebuie să recunoaştem că natura ni se arată cât se poate de favorabilă, înlesnindu-ne lucrările.

— Mă – zise Hobble-Frank către vărul din Altenburg, dându-i un ghiont în coaste —- ai auzit? Mi se pare că vila mea are mari şanse de a fi construită.

— La fel şi ferma mea! Bucură-te, Altenburgule, că cel mai vestit dintre fiii tăi se va întoarce cu un sac de bani, lung de douăzeci de coţi! Hai, vere, să te sărut!

— încă nu – se apără Frank. Sunt…

Fu întrerupt, căci inginerul strigă îngrijorat:

— Ellen! Unde-i Ellen? N-o văd pe-aici!

Fata, care nu văzuse de două zile nici un fir de iarbă, necum flori, zărise acum câteva şi, cum fac fetele, se grăbise să le culeagă. Umezeala bălţii pătrundea în pământ până departe, udând vegetaţia, tot mai bogată pe măsură ce te apropiai de baltă, dar existentă încă din jgheab, în partea lui superioară. Ellen se dusese pe ici, pe colo, culegând flori, înaintând în jgheab până la o cotitură, de unde tocmai voia să se întoarcă, dar în clipa aceea se iviră de după cotitură trei bărbaţi, trei indieni, trei indieni înarmaţi. Fata se opri înlemnită de spaimă, voia să strige după ajutor, dar nu putu să scoată un sunet. Indianului i se dezvoltă prin educaţie prezenţa de spirit; el acţionează în orice situaţie rapid şi cu hotărâre. În clipa în care cei trei indieni zăriră fata, doi se şi repeziră s-o prindă. Unul îi astupă gura cu palma, celălalt îi puse cuţitul în piept şi o ameninţă, într-o englezească stricată:

— Taci, sau mort!

Al treilea păşi înainte, în vârful picioarelor, ca să vadă cu cine era fata albă, căci se înţelegea de la sine că nu era singură. După nici două minute, se întoarse şi le spuse încet tovarăşilor săi câteva cuvinte, pe care Ellen nu le înţelese. Apoi o duseră cu ei, fără ca ea să îndrăznească să crâcnească.

După puţin timp ajunseră la capătul jgheabului; acesta cădea pe un povârniş nu prea înalt, tivit în partea de jos cu un şir de tufişuri, o margine a pădurii ce se întindea mai sus. Ellen fu târâtă printre tufişuri, apoi în pădure, unde poposeau o mulţime de indieni. Îşi puseseră armele pe jos, lângă ei, dar le luară îndată sărind în picioare, când îi văzură pe tovarăşii lor venind cu fata.

Ellen văzu numai priviri ameninţătoare îndreptate asupra ei şi se credea, prin urmare, în cel mai mare pericol. Atunci îşi aminti de totemul pe care i-l dăduse Lrsul-cel-Mic pe vapor. Îi spusese că inscripţia o va apăra de orice duşman. „Umbra lui e umbra mea, iar sângele lui e sângele meu; e fratele meu mai mare”, aşa suna inscripţia. Trase şnurul de care agăţase totemul, îl desfăcu şi-l dădu indianului pe care-l credea mai periculos pentru că avea înfăţişarea cea mai fioroasă.

Indianul despături bucata de piele, privi semnele, scoase un strigăt de surprindere şi dădu totemul celui de lângă el. Circulă astfel din mână-n mână. Expresia feţelor deveni mai prietenoasă şi cel care i se mai adresase lui Ellen o întrebă:

— Cine… dat… la tine?

— Nintropan-homoş – răspunse fata.

— Căpetenia tânără?

— Da – făcu ea, dând din cap.

— Unde?

— Pe vapor.

— Pe Arkansas mare canoe cu foc?

— Da.

— Aşa bine. Nintropan-homoş fost pe Arkansas. Cine… bărbaţii acolo?

— Winnetou, Old Firehand, Old Shatterhand.

— Uf! făcu indianul, şi „uf!” făcură şi ceilalţi. Voia Să mai continue cu întrebările, dar în clipa aceea se auzi un foşnet în tufişuri şi, în frunte cu cei trei care fuseseră pomeniţi, ieşiră o mulţime de albi, care formară îndată un cerc în jurul indienilor. Iscoada nu-l observase adineauri pe Winnetou, abia acum îl recunoscu.

— Marea căpetenie a apaşilor! exclamă. Fata asta albă posedă totemul Ursului-Mic şi e deci prietena noastră. Am luat-o cu noi fiindcă nu ştiam dacă bărbaţii de care ţine sunt prieteni sau duşmani.

Indienii erau vopsiţi pe faţă cu galben şi albastru, de aceea Winnetou întrebă:

— Sunteţi războinici timbabatci?

— Da.

— Ce căpetenie vă conduce?

— Ciia-niţas.

Acest nume înseamnă „Ureche-Lungă”. Pesemne că omul era vestit pentru auzul său fin.

— Unde e? mai întreabă Winnetou.

— La malul lacului.

— Câţi sunteţi aici?

— O sută de războinici.

— S-au mai adunat aici şi războinici din alte triburi?

— Nu. Dar trebuie să mai vină două sute de navajoşi. Cu ei împreună vrem să mergem spre nord, ca să luăm scalpurile utahilor.

— Băgaţi de seamă să nu vi le ia ei pe ale voastre. Aţi pus oameni de strajă?

— La ce bun? Nu ne aşteptăm la venirea nici unui duşman.

— Vin mai mulţi decât o să vă fie pe plac. E şi Ursul-cel-Mare la malul lacului?

— Da, împreună cu Ursul-cel-Mic.

— Conduceţi-ne la ei!

Tocmai veneau câţiva rafter-i aducând caii şi prizonierii, căci primii sosiţi veniseră fireşte pe jos, ca s-o caute pe Ellen. Încălecară şi timbabatcii se puseră în fruntea cetei ca s-o conducă. Urcară coasta printre copaci şi mai înaintară câtva timp pe culme, apoi ieşiră pe panta cealaltă şi în curând văzură sclipind o întindere de apă. Ajunseseră la Lacul de Argint!

Valea era împrejmuită de bastioane de stâncă înalte cât nişte turnuri, jucând în toate culorile curcubeului ca şi cele din defileu, iar spaţiul dintre ele era lung cale de vreo două ore şi lat cam pe jumătate atât. În spatele acelor fortăreţe se ridicau alţi şi alţi uriaşi de piatră, avântându-se spre cer fiecare peste capul celuilalt. Dar aceşti munţi, deşi Stâncoşi, nu erau pustii. În numeroasele râpe care-i brăzdau, creşteau arbori şi tufişuri; pădurea era tot mai deasă pe măsură ce se întindea la vale, unde ajungea până aproape de maluri, lăsând între ea şi acestea doar o fâşie îngustă de pământ acoperit cu iarbă.

În mijlocul lacului era o insulă cu multă verdeaţă şi cu o curioasă construcţie de cărămidă ridicată pe pilaştri. Părea să dateze din vremurile când indienii de acum nu luaseră încă locul băştinaşilor de odinioară. Pe fâşia de iarbă se aflau câteva colibe şi în apropierea lor câteva canoe îegate de ţărm. Insula era perfect rotundă, având un diametru de vreo sută de paşi. Clădirea străveche era acoperită toată cu plante agăţătoare; tot restul spaţiului era o grădină cultivată, plină de flori şi de tufe.

Vârfurile copacilor se oglindeau în lac, iar culmile uriaşe îşi aruncau umbra peste apă. Cu toate acestea, ea nu era nici verde, nici albastră sau de vreo culoare întunecată, ci avea sclipiri cenuşii-argintate. Nici o adiere nu-i încreţea suprafaţa. Lacul dădea impresia unui bazin plin de argint-viu.

În colibe şi în jurul lor se aflau indieni, anume cei o sută de timbabatci. Se produse o oarecare agitaţie printre ei când văzură venind ceata de albi; cum însă în fruntea acestora se aflau tovarăşii lor, se liniştiră repede, încă nu ajunseseră lângă apă, când dintr-o colibă de pe insulă ieşiră doi bărbaţi. Apaşul îşi puse mâna pâlnie la gură şi strigă peste apă:

— Nintropan-hauey! Aici e Winnetou!

Un strigăt îi răspunse; apoi cei doi luară o canoe de pe insulă şi vâsliră spre mal. Erau cei doi „urşi”, tatăl şi fiul. Desigur că erau foarte surprinşi văzând chipurile cunoscute, dar nici o tresărire a feţei lor nu le trăda mirarea. Ieşind la mal, Ursul-cel-Mare dădu mâna cu Winnetou, spunând:

— Marea căpetenie a apaşilor e pretutindeni, şi pe unde apare, aduce bucurie în inima oamenilor. Îl salut şi pe Old Shatterhand pe care-l cunosc, şi pe Old Firehand, cu care am fost pe vapor.

Zărindu-l pe Droll, faţa i se lumină de un zâmbet fugar: îşi aduse aminte de ultima lui întâlnire cu omuleţul hazliu şi-i spuse, strângându-i mâna:

— Fratele meu alb e un om viteaz; a răpus pantera; îi urez bun venit.

Trecu aşa de la unul la altul, dând mâna cu fiecare. Fiul său se apropie de Ellen, care se dăduse jos din lectică. Se înclină şi spuse, într-o engleză nesigură:

— Ursul-cel-Mic n-a crezut cu putinţă să o revadă pe mica domnişoară. Încotro călătoriţi?

— Nu vrem să ne ducem mai departe, am venit la Lacul de Argint.

Tânărul se îmbujoră de bucurie şi nu putu să-şi mai ascundă mirarea:

— Prin urmare, domnişoara va sta pe-aici câtva timp? întrebă.

— Chiar mai mult timp – răspunse Ellen.

— Atunci am rugăminte,să pot sta mereu cu dânsa. Am s-o învăţ să cunoască arborii, plantele şi florile. O să pescuim pe lac şi o să vânăm prin pădure; dar trebuie să fiu mereu prin apropierea ei, fiindcă există animale sălbatice şi oameni duşmănoşi. O să-mi dea voie?

— Cu plăcere. Mă bucur foarte mult că eşti aici. Îi întinse mâna, iar el, ca un adevărat gentleman, i-o sărută.

Timbabatcii conduseră caii noilor sosiţi în pădure, unde se găseau şi ai lor. Căpetenia, care, din mândrie, stătuse până acum retras în coliba sa, ieşi cu greu la iveală, destul de posomorât fiindcă nu i se dăduse mai multă atenţie. Era un tip sumbru, cu braţele şi picioarele lungi, ceea ce îi dădea puţin înfăţişarea unui urangutan. Se opri la oarecare distanţă de străini şi se uită în depărtare, spre munţi, cu aerul de a nu avea nimic de-a face cu ei. Dar se înşelase în socoteli, căci mătuşa Droll se apropie de el şi zise:

— De ce nu se apropie Ureche-Lungă? Nu vrea să întâmpine războinicii vestiţi ale feţelor-palide?

Căpetenia mormăi ceva de neînţeles, mai ales că vorbea în limba lui, dar cu Droll nu-i mergea aşa, căci acesta îl bătu pe umăr ca pe o veche şi bună cunoştinţă, strigând:

— Vorbeşte englezeşte, băiete dragă! N-am învăţat graiul tău.

Indianul mormăi iarăşi ceva într-o engleză stricată, aşa că Droll continuă:

— Ia nu te mai preface! Ştiu că vorbeşti destul de bine englezeşte!

— Nu! tăgădui indianul.

— Nu? Dar mă cunoşti?

— No!

— Nu m-ai văzut niciodată?

— No!

— Ei, adu-ţi aminte! Trebuie să-ţi aminteşti de mine!

— No!

— Ne-am văzut mai în sud, pe la Fort Defiance.

— No!

— Eram trei albi şi unsprezece roşii. Am făcut câteva partide de cărţi şi am băut niţeluş. Dar indienii au băut mai mult încă decât albii şi-n cele din urmă nu mai ştiau nici cum îi cheamă, nici unde se află. Apoi au dormit toată după-amiaza şi toată noaptea. Acum ţii minte, măi prietene?

— No!

— Nu? Bun! Şi noi, albii, ne-am culcat în barca de lemn, laolaltă cu indienii, că alt loc nici nu era. Când ne-am trezit, indienii plecaseră. Ştii unde?

— No!

— Dar cu ei plecase şi puşca mea şi muniţiile. Aveam un M. D., mătuşa Droll, crestat în ţeavă. În mod ciudat, aceste litere se află aici, pe ţeava puştii tale. Ştii cumva cum au ajuns acolo?

— No!

— Iar punga pentru gloanţe era cusută cu perle şi purta şi ea monograma M. D. O purtam legată de centură, tocmai cum o porţi tu pe a ta. Şi, cum observ, spre marea mea bucurie, şi punga asta e împodobită cu aceleaşi litere. Ştii cumva cum au ajuns iniţialele mele pe punga ta?

— No!

— În schimb, ştiu eu prea bine cum a ajuns puşca mea în mâna ta şi punga mea de gloanţe să fie agăţată de brâul tău. Am să te scap de ele…

Într-o clipită, îi smulse indianului puşca din mână şi punga de la brâu şi-i întoarse spatele. Dar tot într-o clipită indianul se luase după el şi-i strigă într-o engleză destul de curgătoare:

— Dă-o încoace!

— No! răspunse acum Droll.

— Puşca asta e a mea!

— No!

— Şi punga la fel!

— No!

— Eşti un hoţ!

— No!

— Dă-le-ncoace, sau te silesc să mi le dai!

— No!

Atunci indianul scoase cuţitul. Droll izbucni într-un râs vesel şi strigă:

— Eşti Ureche-Lungă, te cunosc. Dar mult mai lungi decât urechile îţi sunt braţele şi degetele. Ia hai, recunoaşte adevărul, şi îţi las lucrurile astea pentru totdeauna. Deci, spune sincer: Mă cunoşti?

— Yes.- răspunse indianul, împotriva tuturor aşteptărilor.

— Ai fost pe la Fort Defiance?

— Yes!

— Te-ai îmbătat?

— Yes!

— Pe urmă ai dispărut cu puşca mea şi cu punga mea?

— Yes!

— Bun, să fie ale tale; ţine-le! Ţine şi mâna mea! Hai să fim prieteni; dar trebuie să vorbeşti englezeşte, şi n-ai voie să şterpeleşti. Ne-am înţeles?

Apucă mâna indianului, o strânse şi-i dădu înapoi obiectele furate. Indianul le luă fără să clipească măcar, dar spuse pe tonul cel mai prietenos:

— Fratele meu alb mi-e prieten. Ştie ce-i bine şi drept, căci a găsit aceste obiecte asupra mea şi mi le dă înapoi. El e un prieten al oamenilor roşii şi-l iubesc.

— Bine, frăţiorule, şi eu te iubesc. Ai să-ţi dai seama în curând. Căci, dacă nu veneam, e foarte probabil că vă pierdeaţi scalpurile printre utahi.

— Aş, nu vin: au fost bătuţi de navajoşi, iar noi o să pornim în curând să-i întâlnim, ca să ne luăm şi noi multe scalpuri de utahi.

— Te înşeli.

— Păi doar vedem căpetenii şi războinicii utahi care sunt prizonierii voştri. Deci, trebuie să fi fost învinşi.

— Pe ăştia i-am prins noi, pe contul nostru. În schimb navajoşii au fost bătuţi crâncen şi au fugit; utahii îi urmăresc călare şi-şi vor face apariţia aici, la Lacul de Argint, poate chiar astăzi.

— Uf! strigă Ureche-Lungă, rămânând cu gura căscată de mirare.

— Să fie cu putinţă? întrebă Ursul-cel-Mare. Oare mătuşa albă spune adevărul?

— Da – răspunse Old Firehand. O să vă povestin totul dar numai după ce ne-am convins că nu putem fi atacaţi pe neaşteptate de duşmani. Ar putea să apară în orice clipă. Să coboare îndată cincizeci de războinici timbabatci călare până-n defileu. Franc, Droll, Davy, Jemmy, Bill şi Uncle, plecaţi şi voi cu ei. Coborâţi până-n locul unde se îngustează defileul, şi vă postaţi acolo pe după stânci. Sunt destule ieşituri şi adâncituri unde vă puteţi pune la adăpost. Utahii se vor fi luat după navajoşi în mare grabă, ca să ajungă o dată cu ei la Lacul de Argint. Să săriţi în ajutorul prietenilor, şi îndată ce vedeţi duşmanii, să ne daţi de veste printr-un sol. Întâi adăpaţi-vă caii, apoi luaţi şi voi, fiindcă jos nu găsiţi apă, iar Ursul-cel-Mare o să vă dea şi merinde.

Carne era destulă. Era agăţată la uscat de curele întinse între copaci. Apă de băut era din belşug. Din munţi curgeau la vale mai multe pâraie care alimentau lacul. Caii se duseseră la unul dintre ele, ca să se adape.

În curând, cei cincizeci de indieni şi cei şase albi erau gata de drum; îi conducea Ursul-cel-Mare.

Valea Lacului de Argint se întindea de la nord la sud, inaccesibilă dinspre est şi vest din cele două părţi laterale, oferind un acces doar dinspre nord, prin defileul şi crăpătura dintre stânci pe unde veniseră albii, pe când la sud, lacul îşi vărsa apele într-o râpă, prin care de asemenea se putea trece. Din sud, nu era de aşteptat nici un duşman; dimpotrivă, de acolo urmau să sosească navajoşii prieteni.

Cine se apuca să cerceteze împrejurimile Lacului d Argint, trebuia să ajungă în curând la concluzia că odinioară lacul se scurgea înspre nord, prin defileu, nu înspre sud. Acum însă, între lac şi defileu se ridica o masă de pământ asemănătoare cu un dig, care nu existase pe vremuri. Nu se făcuse de la sine, aşadar, se impunea presupunerea că fusese construită dinadins. Dar mâinile care făcuseră această lucrare deveniseră de mult praf şi pulbere, căci pe dig crescuseră copaci a căror vârstă nu era desigur mai mică de o sută cincizeci de ani. În ce scop fusese ridicat digul? Oare mai exista acum vreun om care să poată răspunde la această întrebare?

Ceata de călăreţi trimisă de Old Firehand trecu acest dig, după care începea defileul. Aici era îngust, de vreo zece coţi cel mult, la început plat, apoi afundându-se din ce în ce mai adânc în sol. Cu cât era mai scobit, cu atât se şi lărgea. Pe după dig nu mai creşteau copaci şi tufişuri, iar ceva mai jos nu se zărea nici măcar un fir de iarbă.

Nu trecuseră bine zece minute de când porniseră, că se şi aflau printre zidurile defileului, înalte de peste o sută de picioare; după încă un sfert de oră de drum, ele păreau să atingă cerul. Aici începea grohotişul acela de pietre rotunjite prin frecare, care îngreunau aşa de mult călăritul. După al treilea sfert de ceas, defileul se lărgea brusc, atingând dublul lăţimii de până acolo. Pereţii de stâncă erau plini de crăpături, nu numai pe sus, dar chiar de la pământ. Ţi se părea că stâncile stau pe coloane, care formau galerii prin care te puteai ascunde.

— Aici să ne oprim – zise Ursul-cel-Mic, care călărea în frunte cu cei şase albi. Există pe-aici destule adân cituri şi văgăuni în care să ne adăpostim.

— Iar caii îi ducem o bucată de drum înapoi – zise Droll – ca să nu fie văzuţi de aici, unde s-ar putea isca o luptă.

Această măsură de precauţie fu adoptată. Cei cincizeci şi şapte de oameni se ascunseră în adânciturile din ambele laturi. Nu aşteptau de mult, când auziră zgomotul de copite al unui cal poticnindu-se de oboseală, prin pie triş. În curând apăru un indian singuratic, un navajo, al cărui cal abia se mai ţinea pe picioare. Omul părea rănit, căci hainele sale erau pătate de sânge. Cu toate acestea dădea mereu ba cu mâinile, ba cu picioarele în cal, pentru a-i da ghes.

Ursul-cel-Mic îşi părăsi ascunzişul şi i se arătă. Cum îl zări, indianul navajo îşi opri calul şi strigă:

— Uf! Fratele meu tânăr! Au venit războinicii nava joşi aşteptaţi?

— Încă nu.

— Atunci sunt pierduţi! Marele Manitu ne-a părăsit şi şi-a întors faţa spre câinii de utahi. I-am atacat în Valea-Cerbilor, dar am fost respinşi. Am bătut în retra gere, iar utahii ne-au urmărit, şi azi-dimineaţă s-au mai unit cu o altă ceată mare, acum sunt de patru ori mai mulţi ca noi, şi ne hărţuiesc din urmă.

— Uf! Atunci sunteţi distruşi?

— Aproape. Mai la vale de aici, ca la zece ori bătaia puştii, se dă o luptă. Am fost trimis să aduc ajutor de la lac, fiindcă ne-am gândit că războinicii aşteptaţi tre buie să fi sosit. Acum oamenii noştrii sunt pierduţi!

— Încă nu. Descalecă şi odihneşte-te aici. O să primiţi ajutor.

Totul era să se vină urgent în ajutorul navajoşilor, spre a le face posibilă retragerea. Trimiseră un sol la Lacul de Argint, lăsară pe indian cu caii, iar ei se îndrep tară în grabă spre câmpul de bătălie.

Într-adevăr, situaţia navajoşilor era cât se poate de proastă, majoritatea cailor lor fuseseră împuşcaţi; sin gurul loc unde se găsea un adăpost pentru ei era pe după cadavrele cailor, căci aici pereţii defileului erau netezi şi fără colţuri după care să te poţi ascunde. Nici săgeţi nu prea mai păreau să aibă, judecând după faptul că trăgeau numai când erau siguri că-şi nimeresc ţinta. Câţiva dintre cei mai temerari alergau să adune de pe jos săgeţile trase de utahi. Aceştia erau foarte numeroşi, astupând defileul complet şi mai având în spate multe rânduri de războinici. Luptau pedestru, se vede că-şi lăsaseră caii în urmă, ca să nu-i expună primejdiilor.

Acum, urletele de luptă încetară pentru câtva timp: zăriseră venind ajutoare. Îndată ce albii ajunseră la distanţa de la care îi ştiau pe utahi în bătaia puştilor lor, se opriră în mijlocul defileului, fără nici un adăpost, ochiră şi traseră. Urletele din partea utahilor dovedeau că gloanţele nimeriseră din plin. Încă şase focuri de armă, şi din nou urlete. Timbabatcii înaintară târâş, ca să se ferească din drumul gloanţelor şi ca să ajungă şi ei să tragă.

Humply-Bill era de părere că nu e bine să tragă toţi şase deodată, fiindcă în acest caz se produce o pauză prea lungă pentru reîncărcatul armelor. Să se procedeze aşa: doi să tragă, doi să încarce şi aşa în continuare, idče cu care ceilalţi fură de acord. În curând se constată de ce sunt în stare şase trăgători straşnici, cu puşti de calitate. Fiecare glonţ îşi nimerea omul. Utahii bătură în retragere. Rămaseră locului numai acei dintre ei care posedau arme de foc; dar acestea nu băteau la fel de departe ca ale albilor; pe de altă parte, indienii nu îndrăzneau să se apropie mai mult. Atunci Hobble-Frank strigă către Ursul-cel-Mic:

— Noi şase rămânem aici să-i ţinem pe loc. Navajoşii să se retragă în spatele nostru. Spune-le!

Fiul căpeteniei ascultă de acest îndemn, iar indienii, auzindu-l, săriră în picioare şi alergară în urmă ca să ia poziţii ferme în spatele albilor. Abia acum se văzu câte pierderi suferiseră; mai erau cel mult şaizeci de oameni, şi nici jumătate din ei nu-şi păstraseră caii. Spre norocul lor, putură să se retragă nestingheriţi, căci timbabatcii rămaseră locului culcaţi, ţinându-i şi ei în şah pe utahi.

Încetul cu încetul însă şi salvatorii navajoşilor îşi începură retragerea. Utahii înaintau în acelaşi ritm, pas cu pas. Îşi economiseau săgeţile, continuând lupta doar cu puştile. Aşa cei dintâi se tot dădeau înapoi, în timp ce ceilalţi înaintau, până când ajunseră în apropierea locului unde se ascunseseră mai înainte. Albii dădură indicaţia să se facă toţi nevăzuţi prin scobituri şi adâncituri. Ursul cel Mic făcu pe interpretul, urmă o retragere generală bruscă, şi deodată cei atât de încolţiţi până acum dispărură. Se găseau în siguranţă, căci aici erau la adăpost de orice proiectil, pe când utahii n-aveau pe unde să se ascundă. Dacă ajutorul aşteptat nu întârzia mult, aveau toate motivele să privească cu încredere desfăşurarea bătăliei de acum încolo.

Acest ajutor se apropia. Old Firehand îi relatase Ursului-cel-Mare pe scurt ce se întâmplase. Acesta zise cu o expresie de îngrijorare:

— I-am prevenit pe navajoşi. I-am sfătuit să aştepte până s-au adunat toţi războinicii lor. Dar ei credeau că nici utahii nu se adunaseră încă, şi voiau să nimicească cetele răzleţe una câte una. Acum au avut soarta pe care o pregăteau pentru duşmanii lor. Şi chiar dacă izbutesc să fugă în munţi, numărul urmăritorilor va creşte din loc în loc, şi se prea poate, să ne pomenim cu o mie de utahi aici, pe la Lacul de Argint.

— Şi tu cum stai cu ei? Utahii te vor considera duşman?

— Da.

— Atunci te afli în mare primejdie.

— Nu.

— Te gândeşti că-i ai cu tine pe timbabatci şi mai aştepţi venirea unor navajoşi?

— Ba mă bizui numai pe mine însumi.

— Atunci nu te înţeleg.

— Nu mă tem de o mie de utahi. N-am decât să ridic mâna şi sunt pierduţi. Într-o singură clipită ar pieri toţi.

— Ei, toţi?

— Nu mă crezi? Da, desigur, nu poţi pricepe aşa ceva. Voi, feţele-palide, sunteţi oameni foarte deştepţi, dar nici unuia dintre voi nu i-ar veni o asemenea idee.

Spuse cuvintele acestea cu mândrie. Old Firehand dădu din umeri. Old Shatterhand îşi plimbă privirea peste lac, pe povârnişurile munţilor, apoi spuse în timp ce-i flutura pe buze un uşor zâmbet:

— Dar nici tu nu eşti cel căruia i-a venit această idee.

— Nu sunt, dar cine ţi-a spus?

— Eu mi-am spus-o. Noi, albii, nu putem concepe o asemenea idee, pentru că suntem creştini şi ne e groază de o ucidere în masă; dar avem totuşi destulă inteligenţă ca să gândim ce gândiţi.

— Crezi că ştii de ce nu mă tem nici de o mie de duşmani?

— Da.

— Spune!

— Bine. Omori o mie de utahi în câteva clipite?

— Da.

— Dacă se află în defileu?

— Da.

— Asta nu se poate face cu cuţite, puşti sau alte arme, ci doar printr-o forţă a naturii. Prin aer, adică furtună? Nu. Prin foc? Nici asta! Deci prin apă.

— Cugetările tale sunt juste şi înţelepte, dar mai departe nu ajungi cu ele.

— Să vedem! Unde ai destulă apă ca să omori atâţia oameni? în lac. O să se ducă oamenii aceştia în lac? Nu. Deci trebuie să meargă lacul la ei; trebuie să-şi verse apele deodată în defileu. Cum să fie cu putinţă aşa ceva? Doar se află între lac şi defileu un dig înalt şi solid! Acest dig n-a existat dintotdeauna; el a fost construit, la construcţia lui s-a amenajat un mecanism prin care să se deschidă brusc, aşa încât defileul secetos să se transforme pe loc în albia unui puhoi năvalnic. Am ghicit bine?

Deşi un indian trebuie să-şi păstreze calmul în orice împrejurare, Ursul-cel-Mare sări în picioare, exclamând:

— Eşti atotştiutor?

— Asta nu, dar reflectez.

— Ai ghicit bine; într-adevăr, ai ghicit bine! Dar cum am ajuns eu să posed acest secret?

— Prin moştenire.

— Şi cum se deschide digul?

— Dacă-mi permiteţi să cercetez, am să-ţi răspund pe urmă la întrebare.

— Nu, asta nu-mi e îngăduit. Dar poţi să ghiceşti şi de ce a fost construit acest dig?

— Din două motive. Întâi pentru apărare. Cuceritorii ţinuturilor dinspre miazăzi veneau toţi din miazănoapte. Acest defileu era o trecătoare preferată a cuceritorilor. S-a construit digul spre a închide trecătoarea şi pentru a putea da deodată drumul la apă.

— Şi al doilea motiv?

— Comoara.

— Comoara? întrebă căpetenia dându-se înapoi cu un pas. Ce ştii de ea?

— Nimic; dar ghicesc multe. Văd lacul, îi văd ţărmurile, împrejurimile, şi stau să mă gândesc. Înainte de a exista digul, nu exista nici lacul, ci o vale adâncă, aşa că pâraiele care se varsă azi în lac curgeau prin defileu, pe care şi l-au săpat ca albie. „Trăia pe aici un neam bogat; acesta dusese lupte îndelungate cu năvălitorii; apoi şi-a dat seama că e silit să cedeze, să fugă, poate numai pentru câtva timp. Şi-a îngropat avuţiile preţioase, vasele sfinte, aici, în această vale, şi a ridicat un dig, ca să se formeze un lac mare, care să fie paznicul de neînvins al comorii.

— Taci! Taci! strigă Ursul-cel-Mare speriat. Să nu vorbim de comoară, ci doar despre dig. Da, ştiu să-l deschid; pot să înec o mie de utahi şi mai mulţi, dacă se află în defileu. S-o fac când vor veni?

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu! Mai sunt şi alte mijloace ca să-i învingem.

— Care? Armele?

— Da, şi apoi ostaticii, care zac acolo, în iarbă. Sunt căpeteniile cele mai vestite ale utahilor. Ca să-şi salveze conducătorii, or să accepte multe din condiţiile pe care le vom pune. De aceea am prins căpeteniile şi le-am adus aici.

— Atunci trebuie să punem prizonierii în siguranţă!

— Ai un loc potrivit?

— Da; să le dăm de mâncare şi de băut, apoi să-i ducem de aici.

Dezlegară mâinile prizonierilor, le dădură carne şi apă, pe urmă îi legară din nou. Cu ajutorul câtorva timbabatci, fură apoi urcaţi în bărcile de pe mal şi duşi pe insulă. Old Firehand, Old Shatterhand şi cu Winnetou îi urmară, fiind dornici să vadă interiorul clădirii.

Aceasta era o construcţie fără etaj, cu două încăperi despărţite de un zid. Într-una din ele se afla vatra, cealaltă era o odaie de locuit, mobilată cu totul sărăcăcios. Un hamac şi un aşternut primitiv, asta era totul.

— Aici să stea prizonierii? întrebă Old Firehand.

— Nu, fiindcă aici nu-i auzim dacă întreprind ceva. Există un loc mult mai sigur.

Dădu la o parte patul. Acesta consta dintr-un schelet de lemn cu scânduri transversale peste care erau aşternute rogojini de papură şi pături. Sub pat era o deschizătură pătrată, prin care cobora un trunchi de copac crestat în chip de scară. Căpetenia coborî; Old Shatterhand îl urmă, iar ceilalţi aveau să-i dea jos pe prizonieri, unul câte unul.

Prin deschizătură nu pătrundea decât puţină lumină în această încăpere în genul unei pivniţe. Era mai mare decât odaia de locuit; prelungirea era practicată în pământ, pe partea dinspre grădină. Latura opusă era zidită toată cu cărămizi nearse, un perete fără nici o uşă sau vreo altă deschizătură. Ciocănindu-l, vânătorul constată că sună a gol şi că era subţire. Deci pe după perete mai era o a doua pivniţă, situată sub odaia cu vatra. Şi totuşi acolo nu se zărea nici un acces înspre încăperea subterană.

Utahii fură coborâţi şi culcaţi unul lângă altul. Old Shatterhand se temea că ar putea să ducă lipsă de aer. Făcând o remarcă în acest sens, primi de la Ursul-cel-Mare următorul răspuns:

— Pot să respire în voie. Aici, în tavan, sunt găuri care comunică cu exteriorul prin zid; acesta are cărămizi cu goluri, aşezate cap la cap; vechii locuitori ai acestei regiuni ştiau bine ce făceau.

Old Shatterhand bătu din picior de câteva ori, ca şi cum ar fi păşit mai tare fără să vrea. Şi duşumeaua pivniţei suna a gol. Probabil că insula fusese construită înainte de formarea lacului ca o clădire goală pe dinăuntru, şi apoi înconjurată cu un strat de pământ şi de pietre impermeabil. Oare acolo jos, în fundul insulei, se afla la adăpost comoara?

Nu era timp pentru alte cercetări mai amănunţite, care n-ar fi rămas de altfel neobservate, căci se adusese şi ultimul prizonier, şi căpetenia se urcă pe scară. Old Shatterhand fu nevoit să-l urmeze. Sub acoperişul casei atârnau, agăţate de stinghii, bucăţi mari de carne uscată şi de carne afumată. Luară din aceste provizii şi le puseră în bărci, ca să le transporte la mal, unde urmau să le mănânce. Tocmai când bărcile traseră la mal, sosi pe un cal spumegând solul trimis după ajutor. Toţi îşi luară armele şi alergară la cai.

Ellen trebuia să rămână bineînţeles aici, iar tatăl ei de asemenea, spre a o ocroti. Ursul-cel-Mare îl sfătui să treacă cu fata pe insulă, fiindcă acolo era locul cel mai sigur. Aşa că se aşezară într-un canoe şi se depărtă de ţărm în acelaşi timp în care ceilalţi plecară călare.

Din prudenţă se aşezase un post de pază puternic şi la trecătoarea strimtă dintre stânci, prin care veniseră dimineaţa albii; acest post ajungea din plin să interzică oricui accesul spre lac.

Ceilalţi plecaseră îmboldindu-şi caii mult mai tare decât prima ceată trimisă. Treceau în galop peste toate obstacolele, şi într-un sfert de oră parcurseseră distanţa pentru care celorlalţi le trebuiseră trei sferturi. Atunci dădură peste caii acestora. În faţă se auzeau împuşcături. Descălecară, îşi lăsară şi ei caii aici, se împărţiră la repezeală în două grupe, înaintând fiecare pe o latură a defileului şi ajunseră, neobservaţi de utahi, în porţiunile cu crăpături şi văgăuni în care se adăpostiseră prietenii lor.

Utahii credeau că mai au de-a face tot cu cei de până acum. Păreau să-şi dea seama că înaintând rapid, ar fi putut pune capăt de mult bătăliei, iar acum voiau să dreagă ce greşiseră. Deodată se ridică un urlet de parcă s-ar fi slobozit oştile infernului, şi utahii năvăliră înainte. Dar numai timp de două minute, în care răsunară pocnetele de puşcă ale noilor sosiţi, apoi bătură în retragere, lăsând în urmă o sumedenie de morţi şi de răniţi.

Old Shatterhand stătuse pe după un pilastru de stâncă şi trăsese mai multe focuri, dar ţintise în aşa fel încât să nu-i ucidă pe cei nimeriţi, ci doar să-i rănească, sco-ţându-i din luptă. Văzu acum că timbabatcii se repezeau afară din ascunzişuri, pentru a scalpa pe cei căzuţi; căpetenia lor era printre ei.

— Stai! strigă vânătorul cu voce tunătoare. Lăsaţi oamenii ăştia în pace!

— De ce? Scalpurile lor ne aparţin – răspunse Ureche-Lungă.

Strigând aceste cuvinte, scoase cuţitul şi se aplecă să taie scalpul unui rănit. În clipa următoare Old Shatterhand era lângă el, îi puse revolverul în piept şi-l ameninţă:

— Dacă-i faci o singură tăietură, te-mpuşc!

— Dar ce ai împotrivă? întrebă Ureche-Lungă cu glas blajin, îndreptându-se din şale şi încercând să argumenteze: Şi utahii ne-ar scalpa dacă ar putea.

— Dac-aş fi cu ei, n-ar face-o. Eu nu îngădui un asemenea lucru, cel puţin nu la cei vii.

— Atunci să-şi păstreze scalpurile; dar am să le iau pe ale morţilor.

— Cu ce drept?

— Nu te înţeleg! zise indianul mirat. Un duşman doborât doar trebuie scalpat!

— Au fost doborâţi mulţi. Tu i-ai învins pe toţi?

— Nu. Am nimerit pe unul.

— Pe care?

— Nu ştiu.

— E mort?

— Nici asta nu ştiu. A mai alergat după aceea.

— Atunci să-mi arăţi un mort care are un glonţ de-al tău în trup. Pe acela ai dreptul să-l scalpezi; dar pe altul, nu.

Căpetenia se retrase în ascunziş bombănind, şi oamenii săi făcură la fel. Atunci se auzi dinspre partea utahilor un vuiet de voci. Cum vânătorul stătuse în mijlocul timbabatcilor, nu-l văzuseră bine până acum; când rămase însă singur, îl recunoscură.

— Old Shatterhand! Old Shatterhand! Puşca vrăjită! Puşca vrăjită! strigau toţi de-a valma.

Old Shatterhand înaintă agale spre ei şi când ajunse la o distanţă de la care putea fi auzit limpede, le strigă

— Luaţi-vă morţii şi răniţii! Vi-i dăruim!

O căpetenie se desprinse din ceată şi spuse:

— O să trageţi asupra noastră!

— Nu – răspunse el scurt, le întoarse spatele şi se înapoie în ascunziş.

Oricât ar fi fost de lipsiţi de cuvânt, indienii nu-l credeau în stare pe acest om de nici o trădare, de nici o călcare a promisiunii date. La asta se adăuga că printre indieni se socoteşte că e foarte ruşinos să-ţi abandonezi morţii şi răniţii. De aceea utahii trimiseră întâi doi oameni, deocamdată cu titlu de încercare; se apropiară încet, ridicară un rănit şi-l duseră cu ei. Reveniră şi luară şi un al doilea. Văzând că nici acum nu se întreprindea vreun act duşmănos, prinseră încredere şi veniră mai mulţi. Old Shatterhand ieşi din nou şi le strigă:

— Staţi! Nu vi se întâmplă nimic!

Se opriră şovăind. El se apropie de ei şi întrebă:

— Câte căpetenii aveţi cu voi acum?

— Patru.

— Care e cel mai vestit dintre ei?

— Kai-Unure (Tunetul-Bubuitor).

— Spuneţi-i că vreau să-i vorbesc. Să vină până la jumătatea drumului, iar eu vin tot până la jumătatea drumului, ne întâlnim la mijloc. Lăsăm armele, venim fără ele.

Oamenii plecară, ducând vorba, şi reveniră apoi cu răspunsul:

— Va veni şi va aduce şi celelalte trei căpetenii.

— Eu aduc numai doi tovarăşi de-ai mei. Îndată ce aţi isprăvit aici, să vină căpeteniile.

În curând cele patru căpetenii se apropiară, iar din partea cealaltă veniră Old Shatterhand, Old Firehand şi cu Winnetou. Se întâlniră la mijloc, se salutară întâi înclinând grav capul şi apoi se aşezară pe jos, faţă-n faţă. Mândria interzicea indienilor să vorbească îndată. Trăsăturile nu li se cunoşteau bine din pricina vopselelor aplicate în straturi groase; numai la Marele-Lup se cunoştea că nu se prea simte bine în pielea lui. Rămaseră aşa, privindu-se reciproc, o bucată de vreme, până ce indianul cel mai vârstnic, Tunetul-Bubuitor, pierdu răbdarea şi se hotărî să vorbească. Se ridică, luă o atitudine demnă, şi începu:

— Când pământul întins mai aparţinea încă fiilor Marelui Manitu şi nu existau feţe-palide pe la noi, pe atunci…

—.pe atunci puteaţi să ţineţi discursuri cât vă poftea inima – îl întrerupse Old Shatterhand. Dar feţelor-palide le place să vorbească concis, şi aşa vrem să facem şi acum.

Indianul, când se porneşte într-o cuvântare, nu mai isprăveşte. Întrevederea de acum ar fi durat poate ore întregi dacă Old Shatterhand nu i-ar fi tăiat scurt introducerea. Indianul îi aruncă o privire pe jumătate mirată, pe jumătate mânioasă, dar se aşeză la loc, spunând:

— Tunetul-Bubuitor e o căpetenie vestită. Numără cu mult mai mulţi ani decât Old Shatterhand şi nu e obişnuit să fie întrerupt de tineri. Am zis. Howgh!

— Un om poate număra, mulţi ani şi să aibă totuşi mai puţină experienţă decât altul mai tânăr. Voiai să vorbeşti despre vremurile în care nu existau încă feţe-palide; noi însă avem intenţia să vorbim despre ziua de azi. Şi dacă eu am-fost cel care te-am chemat, atunci tot eu va trebui să fiu cel care vorbeşte întâi, ca să-ţi spun ce vreau de la tine. Şi eu am zis. Howgh!

Era o mustrare aspră. Indienii tăcură, iar el continuă:

— Mi-ai spus pe nume, deci mă cunoşti. Îi cunoşti şi pe cei doi războinici care stau lângă mine?

— Da. Sunt Old Firehand şi Winnetou, căpetenia apaşilor.

— Atunci vei fi ştiind că am fost întotdeauna prieteni ai oamenilor roşii. De ce ne urmăriţi?

— Pentru că sunteţi prietenii duşmanilor noştri.

— Nu e adevărat. Marele-Lup ne-a luat prizonieri, fără canoi să fi făcut o singură faptă duşmănoasă faţă de el. A trebuit să ne apărăm de utahi ca să scăpăm cu viaţă.

— N-aţi ucis Bătrâna-Căpetenie în Pădurea Apei şi n-aţi luat prizonieri alte căpetenii?

— Iarăşi numai ca să ne salvăm.

— Iar acum vă aflaţi pe la navajoşi şi timbabatci, care sunt duşmanii noştri.

— Din întâmplare. Voiam să ne ducem la Lacul de Argint şi i-am găsit acolo. Am auzit că se va da o bătălie între voi şi ei, şi ne-am grăbit să mijlocim pacea.

— Noi vrem răzbunare, nu pace!

— Voi aţi fost grav nedreptăţiţi; ştim că este aşa; dar nu e drept din partea voastră să vă răzbunaţi asupra unor nevinovaţi. Dacă depindea numai de voi, de mult am fi murit la stâlpul schingiuirii, ca şi feţele-palide din Valea-Cerbilor.

— Ce ştiţi de asta?

— Tot. Am îngropat morţii.

— Deci ai fost pe-acolo?

— Da. Eram chiar în mijlocul vostru. Am auzit ce vorbeau utahii şi am văzut ce făceau. Eram toţi printre copaci când au venit navajoşii şi am văzut cum i-aţi pus pe fugă.

— E cu neputinţă! Nu e adevărat!

— Şti bine că nu mint. Întreabă-i pe conducătorii utahi care au fost de faţă.

— Cum să-i întreb? Au dispărut! Marele Duh i-a luat la el.

— Da de unde! Marele Duh nu vrea să aibă de-a face cu nişte ticăloşi de sperjuri! I-a dat pe mâna noastră.

— Ai o limbă mincinoasă; vorbeşti aşa, ca să ne sileşti să facem pace.

— Da, vreau să vă silesc să faceţi pace, şi am să reuşesc. Dar spun adevărul. În seara aceea în Valea-Cerbilor, când am fost pe la voi, i-am luat prizonieri pe cei trei conducători. Am să-ţi dovedesc că e adevărat. Ce-i asta?

Scoase din buzunar o cureluşă cusută cu nasturi cilindrici făcuţi din valve de scoica Venerei, şi i-o puse sub nas.

— Uf! strigă bătrânul, speriat. Wampunul1 Soarelui-Galben!

— Dar ăsta? întrebă, scoţând o altă curea din buzunar.

— Wampunul căpeteniei Patru-Bizoni!

— Şi acest al treilea wampun?

Când mai arătă şi a treia curea, bătrânului i se opriră vorbele în gâtlej. Făcu un gest de groază şi apoi izbuti să rostească sacadat, cu întreruperi:

— Nici un războinic nu-şi dă wampunul: îi e mai sfânt ca orice. Cine poartă wampunul altuia l-a omorât sau l-a făcut prizonier. Mai trăiesc cele trei căpetenii?

— Da, sunt în mâna noastră.

— Ce vreţi să faceţi cu ei?

— Viaţă pentru viaţă, sânge pentru sânge! Faceţi pace cu navajoşii şi timbabatcii, atunci vi-i restituim.

— Şi noi am făcut prizonieri. Să facem schimb cu ei, om pentru om.

— Mă iei drept un băieţandru de crezi că nu ştiu că o căpetenie se dă în schimbul a cel puţin treizeci de războinici? îţi spun că dacă nu faci pace cu noi, foarte puţini dintre voi îşi vor revedea wigwamurile.

Tunetul-Bubuitor privea în pământ, sumbru şi pierdut în gânduri. Atunci se ridică Old Firehand, întinzându-şi plictisit trupul de uriaş, şi zise:

— Pshaw. De ce atâtea cuvinte când avem arme! Tunetul-Bubuitor să spună repede dacă vrea război sau pace. Atunci o să ştim cum stăm, şi o să-i dăm ce i se cuvine: viaţă sau moarte.

— Nu putem să ne hotărâm aşa de repede!

— De ce nu? Sunteţi bărbaţi sau nişte squaws?

— Nu suntem muieri, ci războinici. Şi nu-i stă bine bărbatului să cugete cu sângele înfierbântat. O să ne retragem şi o să reflectăm ce avem de făcut.

— Dar gândiţi-vă că peste o jumătate de oră se lasă noaptea.

1 Wampunul, executat ca un mozaic din bucăţile de scoică, de obicei sub formă de centură, era un semn distinctiv al pieilor-roşii de vază, puţind fi utilizat, dacă purta figuri, ca mijloc de a transmite veşti.

— Putem să vă spunem şi noaptea ce am hotărât. Cine doreşte să vorbească, voi ori noi, să tragă un foc de armă şi apoi să strige tare. O să i se răspundă. Am zis. Howgh!

Se ridică, înclină uşor capul şi se îndepărtă. Ceilalţi făcură la fel.

— Ne-a lămurit buştean! exclamă Old Firehand mânios.

— Fratele meu a vorbit cu prea multă mânie – zise Winnetou, cu blândeţea şi calmul lui de totdeauna. Ar fi trebuit să-l lase pe Old Shatterhand să continue. Tunetul-Bubuitor căzuse pe gânduri şi era cât p-aci să devină înţelegător.

Firehand părea să recunoască ce îndreptăţit era acest reproş, căci nu răspunse nimic. Întorcându-se la tovarăşii lor, fură primiţi de Ureche-Lungă cu întrebarea:

— Erau patru utahi. De ce v-aţi dus numai trei?

— Eram destui bărbaţi – răspunse Old Firehand răstit.

— Mai sunt şi alţi bărbaţi. Sunt şi eu căpetenie; locul meu era la sfat, întocmai ca al vostru.

— S-a pălăvrăgit destul şi aşa; nu mai era nevoie de un al patrulea.

Ureche-Lungă tăcu; dar dacă n-ar fi avut faţa mânjită cu vopsea, s-ar fi văzut cât era de furios. În general, era prost dispus. Droll îl făcuse de râs, fără ca el să-şi poată exterioriza mânia. Apoi Old Shatterhand îl jignise adânc în faţa oamenilor săi, prin interzicerea scalpării. Căpetenia era cam laşă, nu avea curajul să se împotri vească făţiş, dar furia pe care n-o manifesta îl făcea să fiarbă cu atât mai abitir în sinea sa.

Se lăsă amurgul, apoi se făcu noapte. Deşi nu era de aşteptat ca utahii să întreprindă ceva riscant, trebuiau totuşi luate măsuri preventive, spre a zădărnici un eventual atac. Trebuiau puşi oameni de strajă. Ureche-Lungă se oferi voluntar cu câţiva oameni de-ai săi, şi nu putea fi refuzat.

Împreună cu căpetenia, erau cinci care se postară într-un şir, de-a latul defileului. Ureche-Lungă stătea la capătul din dreapta al şirului. Mânia reţinută îl rodea mereu. Dorea să arate acestor albi că e persoană importantă pe care nu ai voie s-o sfidezi. Ce-ar fi dacă utahii pregăteau vreo lovitură, iar el ar izbuti să iscodească şi să asculte ce vorbesc? Ideea asta nu-i dădea pace, şi în cele din urmă se hotărî s-o pună în practică. Se târî înainte, tot mai departe. Dar nu era atât de uşor cum îşi închipuise, căci grohotişul nu era stabil; se urnea din loc sub picioarele şi braţele sale lungi. De aceea era silit să-şi îndrepte atenţia mai mult în jos decât înainte, dar se mai rostogoli o piatră pe sub el, se ivi o umbră întunecată alături, două mâini puternice îl prinseră de gât ca nişte crampoane de fier, alte două mâini îi ţinură braţele lipite de corp, i se opri respiraţia şi-şi pierdu cunoştinţa.

Când îşi reveni, zăcea între doi bărbaţi care-şi ţineau cuţitele cu vârful pe pieptul său dezvelit. Membrele îi erau legate şi avea un căluş în gură. Făcu o mişcare; aceasta fu observată de un al treilea, care stătea în dreptul capului lui. Acesta îi spuse încet, punându-i mâna pe cap:

— L-am recunoscut pe Ureche-Lungă. Eu sunt Tunetul-Bubuitor. Dacă Ureche-Lungă e înţelept, n-o să Á se întâmple nimic. Dar dacă e nerod, o să simtă cuţitele de pe piept înfigându-se în carne. Să-mi dea să înţeleg cu un semn din cap că a auzit ce i-am spus.

Căpetenia captivă dădu semnul cerut. Avea de ales între viaţă şi moarte, şi era firesc să aleagă viaţa. ✓

— Ureche-Lungă să-mi dea de înţeles acum dacă e dispus să vorbească foarte încet, şi-i scot căluşul din gură – urmă celălalt.

Prizonierul dădu iar din cap, şi căluşul fu scos numaidecât, dar Tunetul-Bubuitor îl preveni:

— Dacă spui o vorbă mai tare, eşti un om mort. Dar dacă eşti hotărât să te aliezi cu mine, o să ai parte de pradă. Răspunde! Pradă! Auzind acest cuvânt, timbabacul avu o inspiraţie, o idee măreaţă, strălucită. Trăsese cu urechea o dată când Ursul-cel-Mare şi Ursul-cel-Mic stăteau de vorbă, şi convorbirea aceasta parcă-i mai răsuna şi acum în urechi. Pradă! Da, o să existe o pradă, una cum nu mai fusese împărţită după nici o bătălie! Din această clipă era cu trup şi cu suflet devotat cauzei utahilor.

— Îi urăsc şi-i dispreţuiesc pe albi – răspunse. Dacă mă ajuţi, o să-i nimicim.

— Dar şi pe Urşi?

— Da. Numai războinicii mei să nu păţească nimic!

— Îţi făgăduiesc! Dar atunci de ce ai fost întâi duşmanul meu?

— Pentru că nu ştiam încă ceea ce ştiu astăzi. Feţele-palide m-au jignit atât de rău că trebuie s-o plătească cu sânge.

— Vei avea prilejul să te răzbuni. Am să văd în curând dacă eşti sincer cu mine sau dacă vrei să mă înşeli.

— Îţi sunt credincios şi am să ţi-o dovedesc.

— Atunci spune-mi, în primul rând, dacă e adevărat că feţele-palide i-au luat prizonieri pe conducătorii noştri.

— E adevărat. I-am văzut.

— Asta înseamnă că aceşti câini sunt aliaţi cu duhul rău, altfel n-ar fi izbutit un lucru ce nu izbuteşte nici un alt om. Unde se găsesc căpeteniile utahilor?

— În casa de pe insulă.

— Cine-i păzeşte?

— O singură faţă-palidă şi o fată, care e fiica lui.

— Să fie adevărat? Un singur om şi o fată să păzească atâţia războinici viteji şi vestiţi! Minţi!

— Ba spun adevărat. Trebuie să ţii seamă că prizonierii sunt legaţi.

— Atunci hai să te cred. Deci aşa stăm cu insula. Dar la malul lacului câţi războinici sunt?

— Numai câţiva albi. Aceştia păzesc intrarea cealaltă spre Lacul de Argint.

— Uf! Deci drumul ăsta prin defileu nu e singurul? Mai e şi altul?

— Da. Dacă vrei, am să te conduc pe acolo.

— Unde e poteca?

— Mai la vale, prin defileu, este o crăpătură printre două stânci, prin care ajungi pe o culme şi de acolo, printr-un fel de jgheab, cobori până la lac. Am trecut pe acolo călare cu Ursul-cel-Mare.

— Cât timp îţi trebuie ca să ajungi de aici la lac pe calea asta?

— Trei ore.

— Asta-i mult, foarte mult!

— Dar răsplata e mare; toţi duşmanii cad în mâinile tale; îţi liberezi căpeteniile şi războinicii şi… – se întrerupse, şovăind.

— Ei?… Hai, continuă!

— Şi afară de asta mai găseşti şi o pradă cum n-a mai fost.

— O pradă? De la navajoşi? Te gândeşti la armele şi caii lor?

— Nu vorbesc de navajoşi, ci de cei doi Urşi şi de Lacul de Argint, în fundul căruia stau cufundate bogăţii uriaşe, aur, argint şi pietre scumpe în cantităţi nemaipomenite.

— Cine ţi-a băgat în cap minciuna asta?

— Nimeni. I-am auzit pe cei doi Urşi vorbind despre asta. Eram întins într-o seară pe sub copaci. S-au apropiat şi s-au oprit prin apropiere, fără să ştie că sunt acolo. Atunci au vorbit despre aceste comori extraordinare.

— Cum au ajuns în lac?

— Un popor care trăia pe aici în vremurile străvechi, şi care a fost pus sub jug străin, le-a ascuns acolo.

— Cum să ajungi însă la ele, dacă zac pe fundul lacului?! Ar trebui să-l secăm!

— Nu e nevoie. Acolo unde se află acum lacul a fost pe vremuri o vale seacă. Poporul acela a clădit un turn, al cărui vârf e acum insula. Din acest turn s-a săpat o galerie solidă, care trecea prin vale, ieşind acolo unde începe azi defileul. Apoi au ridicat un dig masiv şi lat, pentru ca apa să nu se mai scurgă spre nord. Valea s-a umplut cu apă şi a devenit un lac, din care numai vârful turnului iese la suprafaţă în chip de insulă. După ce s-a umplut cu apă, a început să se scurgă înspre sud. Capătul galeriei a fost acoperit cu pietre.

— Să fie adevărate toate astea?

— Totul e purul adevăr. M-am convins, am îndepărtat pietrele pe ascuns şi am găsit galeria. Pe la începutul ei sunt nişte făclii de care ai nevoie ca să treci prin galerie. Ea duce pe sub fundul lacului până la insulă, adică la turnul în pivniţa căruia se află comoara. Galeria mai poate servi şi ca să dai drumul apei pe acolo şi să îneci niscaiva duşmani care s-ar afla în defileu. Deschizi un anumit loc al galeriei: apa pătrunde şi se varsă în trecătoare şi tot ce se află pe acolo e dus de puhoi.

— Uf! Asta ar fi ceva pentru noi! De-am putea să înecăm feţele-palide!

— Asta nu pot să admit, pentru că şi războinicii mei s-ar îneca cu ei.

— E adevărat. Dar dacă totul e într-adevăr aşa cum spui, atunci albii sunt pierduţi şi aşa. O să vedem dacă eşti sincer. Vrei să ne conduci acum la lac?

Da, sunt gata cu plăcere. Dar ce parte dintre bogăţii o să-mi revină mie?

— Asta voi hotărî îndată ce mă voi convinge că mi-ai spus adevărul. Am să te dezleg acum şi am să pun să-ţi dea un cal. Dar la cea mai slabă încercare de fugă eşti pierdut.

Căpetenia dădu câteva porunci cu vocea scăzută. În curând utahii erau încălecaţi şi porniră la vale, prin defileu, întâi, fireşte, cu cea mai mare prudenţă, ca să nu se audă nici cel mai uşor zgomot. Ajunseră la locul n care albii cotiseră din defileu spre căldarea înconjurată de stânci, şi o luară în aceeaşi direcţie.

Acum, noaptea, era şi mai greu,să călăreşti pe aici decât ziua. Indienii aveau însă ochi ca pisicile, dar şi caii lor se orientau cu uşurinţă. Urcară panta netedă, coborâră în căldare şi intrară prin crăpătura dintre stânci exact aşa cum făcuseră şi albii. Ultima parte a drumului le fu uşurată de răsăritul lunii.

Trecuseră exact trei ore, când utahii sosiră în locul unde începea vegetaţia mai bogată. Aici, Ureche-Lungă îi opri şi zise:

— Trecătoarea spre vale e aşa îngustă încât paznicii ar putea s-o apere cu uşurinţă împotriva voastră; dar o să-i surprindeţi pe la spate.

— Cum e cu putinţă să facem aşa?

— Prin galeria de care am vorbit. Intrarea ei e numai la câţiva paşi de aici. O deschidem îndepărtând pie trele şi intrăm. Aprindem făcliile, aşa că nu va fi greu să pătrundem mai departe, şi ajungem în turn; ne urcăm în el, şi ne aflăm pe insulă. Acolo se află mereu câteva bărci şi vâslim la mal. În felul acesta suntem în spatele duşmanilor şi-i învingem cu uşurinţă, mai ales că războinicii mei vor trece de partea voastră îndată ce le voi da ordin s-o facă.

— Bun! Jumătate din războinicii utahi rămân aici, Cealaltă jumătate vine cu noi prin galerie. Arată-ne calea!

Utahii descălecaseră. Ureche-Lungă îi conduse mai la o parte, la locul unde se vedeau o grămadă de pietre rezemate de stâncă.

— Trebuie îndepărtate aceste pietre – zise timbabatciul – atunci veţi vedea intrarea galeriei.

Scoaseră grămada de pietre şi se văzu o gaură întunecată, largă de cinci coţi şi înaltă de trei. Căpeteniile se strecurară înăuntru şi găsiră, pipăind în jur, o provizie întreagă de făclii, făcute din seu de cerb şi de bizon. Aprinseră una cu ajutorul unor „punka”, apoi împărţiră făclii la toţi, le aprinseră şi pătrunseră în galerie.

Aerul era închis, dar nu prea umed. Se vede că fusese căptuşită cu ziduri foarte groase şi apoi acoperită cu un strat gros de pământ bine bătătorit, de rezistase atâta vreme presiunii apelor din lac.

Ca să nu stea prea mult în acest aer, viciat şi mai mult de fumul făcliilor, grăbiră pasul pe cât se putea, până ce, după un timp, ce li se păru infinit, sosiră într-o încăpere largă, în care, de jur împrejur, de-a lungul pereţilor, se găseau stive de pachete învelite în rogojini.

— Asta trebuie să fie catul cel mai de jos al turnului, deci al insulei – zise Ureche-Lungă. Poate că în aceste pachete se găsesc comorile de care v-am vorbit. Vreţi să ne uităm?

— Da – răspunse Tunetul-Bubuitor. Dar să nu zăbovim prea mult pe-aici, trebuie să ajungem pe insulă cât mai repede. Pe urmă vom avea mai mult răgaz.

Îndepărtară învelişul unuia din suluri, şi văzură la lumina făcliilor o statuie, un idol sclipind auriu. Numai această statuie singură reprezenta o întreagă avere. Un alb ar fi jubilat poate de încântare; aceşti indieni însă rămaseră reci. Înveliră din nou statuia în rogojină şi porniră ca să urce în turn.

Existau nişte trepte înguste de zidărie, chiar dacă nu tocmai în forma scărilor noastre.

Ureche-Lungă urcă primul, cu făclia în mână. Nu ajunsese încă pe ultima treaptă, când auzi un ţipăt în spatele său, urmat de alte ţipete de spaimă. Se opri şi se uită înapoi. Ceea ce văzu era într-adevăr de natură să-l îngrozească. Din galeria în care se mai aflau mulţi utahi, pătrundea – pe toată lărgimea şi înălţimea ei – apa. Făcliile îşi aruncau razele de lumină asupra puhoiului negru care venea gâlgâind şi care se ridicase de pe acum până la talia celor din încăpere, urcând cu o repeziciune înspăimântătoare. Cei aflaţi încă în galerie erau pierduţi; se înecaseră. Dar şi cei care se mai aflau pe trepte erau pierduţi; se împingeau înainte; fiecare voia să scape ieşind pe sus; se înghionteau şi se dădeau jos unul pe altul. Aruncară făcliile, ca să se poată apăra cu amândouă mâinile. Aşa se întâmplă că niciunul nu reuşi să urce treptele. Iar nivelul apei se ridica atât de repede, încât un minut după ce fusese scos primul ţipăt, le ajungea până la gât. Apa îi ridica şi începură să înoate; luptau cu moartea şi luptau unii cu alţii, dar în zadar.

Numai şase se aflaseră destul de sus pe trepte ca să poată scăpa. Tunetul-Bubuitor şi Marele-Lup se aflau printre aceştia. Nu aveau decât o singură făclie, pe care o ţinea Ureche-Lungă, cel din fruntea lor. O deschizătură strimtă ducea prin tavan în catul superior, de unde alte trepte duceau şi mai sus.

— Dă-mi lumina şi lasă-mă să trec înainte! porunci Tunetul-Bubuitor timbabatciului. Apucă făclia, dar acesta refuză să i-o dea. Se produse o luptă de câteva clipe, destul pentru ca apa să se urce până la ei. Începea să pătrundă, prin deschizătură, în încăperea de la etajul al doilea. Aceasta era strimtă, mult mai strimtă decât cea de jos, aşa că apa se urca pe pereţi cu o viteză înzecită.

Ureche-Lungă era mai tânăr şi mai puternic decât Tunetul-Bubuitor. Se smulse din strânsoarea lui şi-l trânti jos, îmbrâncindu-l cu putere. Atunci utahii ceilalţi se aruncară asupra lui. N-avea nici o armă, şi numai o mână îi era liberă ca să se apere de Marele-Lup, dar în acel moment apa îi ajunse pe utahi şi-i înghiţi. Se ridică sprijinit de zid, ca pe o scară. Pusese piciorul într-o crestătură ca să se urce, când auzi o voce de sus:

— Stai! Rămâi jos, altfel trag! Utahii au vrut să ne răpună şi acum sunt pierduţi cu toţii, iar tu ai să mori ultimul dintre ei.

Era vocea Ursului-cel-Mare. Timbabatciul o recunoscu:- Nu sunt un utah! Nu trage! strigă cuprins de spaimă.

— Dar cine eşti?

— Sunt prietenul tău, căpetenia timbabatcilor.

— A, Ureche-Lungă! Atunci chiar că ţi-ai meritat moartea, renegatule, trădătorule!

— Nu! Nu! Te înşeli!

— Nu mă înşel! Ai descoperit într-un fel oarecare taina şi ai împărtăşit-o utahilor. Acum ai să te îneci aşa cum s-au înecat şi ei.

— N-am trădat! îl asigură Ureche-Lungă înfricoşat, căci apa i se urcase până la genunchi.

— Nu mai minţi!

— Lasă-mă să urc! Gândeşte-te că am fost întot deauna prietenul tău!

— Nu, ai să rămâi jos!

Atunci se auzi vocea lui Old Firehand:

— Lasă-l să urce. S-au întâmplat destule grozăvii O să-şi mărturisească vina.

— Da, mărturisesc; am să vă spun tot, tot! pro miţea Ureche-Lungă, căci apa îi ajunsese până la şold.

— Bine, am să te cruţ, şi sper că ai să te arăţi recunoscător!

— Recunoştinţa mea va fi fără margini!

— O să te oblig să te ţii de cuvânt. Hai sus! Indianul aruncă făclia în apă ca să se poată prinde cu amândouă mâinile, şi se urcă. Ajungând sus, se văzu în încăperea cu vatră a clădirii de pe insulă. În faţa uşi; deschise ardea un foc, şi la lumina flăcărilor îi văzu pe Ursul-cel-Mare, pe Old Firehand şi pe Old Shatterhand. Se prăbuşi de oboseală, secătuit de groaza de moarte prin care trecuse, îşi adună însă repede puterile şi sări pe uşă, strigând:

— Repede, repede afară, că vine apa şi nu mai scăpăm!

— Stai aici! răspunse Ursul-cel-Mare. Nu mai ai de ce să te temi de apă, fiindcă nu se poate urca mai sus pe insulă decât la nivelul lacului. Ai scăpat, şi acum ai să povesteşti cum ai plecat de la postul tău şi cum ai ajuns aici.

Trecuse cam o oră de când santinelele îşi ocupaseră posturile când Old Firehand se gândi să le mai controleze o dată. Se furişă afară din ascunziş, spre locul unde trebuia să se afle Ureche-Lungă. Locul era părăsit. Se duse la timbabatciul cel mai apropiat, îl întrebă unde e căpetenia sa şi află astfel că acesta plecase.

— Unde?

— La utahi. Nu s-a întors încă.

— De când a plecat?

— Aproape de o oră.

— Trebuie să i se fi întâmplat ceva. Mă duc să mă uit.

Vânătorul se culcă pe burtă şi înaintă târându-se până unde văzuse înainte străjile duşmanului; plecaseră. Se târî mai departe. În locul în care utahii ocupaseră toată lăţimea defileului, nu mai era nimeni. Old Firehand cercetă mai departe cu mare prudenţă. Nu văzu nici urmă de utahi, dar nu găsi nici căpetenia. Faptul era îngrijorător, înaintă o bucată bună în interiorul defileului, fără să dea de duşmani, şi se întoarse cu vestea că utahii au dispărut. Faptul acesta n-ar fi fost în sine ceva de neînţeles sau prea înfricoşător, dacă n-ar fi dispărut şi Ureche-Lungă o dată cu ei.

— L-au prins – fu de părere Ursul-cel-Mare. A fost prea temerar. Acum i-au făcut seama.

— Şi probabil că şi noi suntem pierduţi – zise Old Firehand.

— Cum aşa?

— Mie mi se pare curios că au plecat. Lucrul acesta trebuie să aibă o explicaţie. Faptul că au pus mâna pe căpetenie nu poate să fie un motiv de retragere subită; trebuie să existe un alt motiv, cu totul diferit, dar care e în legătură cu căpetenia.

— Ce motiv ar putea avea?

— Hm! Eu n-am încredere în Ureche-Lungă. Mie nu mi-a plăcut niciodată.

— Nu ştiu de ce l-am bănuit. Nu s-a arătat niciodată duşmănos faţă de mine.

— Se poate; totuşi nu e omul pe care m-aş bizui în întregime. Cunoaşte bine regiunea asta?

— Da.

— Cunoaşte şi drumul care duce peste căldarea din stânci spre lac?

— Îl cunoaşte, a umblat cu mine pe acolo.

— Atunci ştiu destul. Trebuie să pornim numaidecât ca să ajungem la lac.

— De ce?

— Pentru că le-a arătat probabil utahilor acest drum. Că mă înşel sau ba, că a pălăvrăgit silit fiind sau de bună voie, asta nu contează, dar sunt convins că utahii au plecat de o oră şi că peste alte două ore îşi vor face apariţia la lac.

— Şi eu cred aşa – Încuviinţă Old Shatterhand.

— Ureche-Lungă n-are un chip care să trezească încrederea – zise Winnetou. Fraţii mei să vină repede spre lac, altfel utahii ajung acolo înaintea noastră şi pun mâna pe Butler şi pe fiica lui.

Încălecară şi urcară drumul prin defileu, pe cât puteau de repede noaptea. Trecu poate o oră până să ajungă la gura văii. Ocupară accesul, şi anume lăsând acolo un grup făcut numai din albi, căci de când lipsea căpetenia nu se mai puteau încrede cu totul în timbabatci.

Butler nu se mai găsea pe insulă. Stătuse în clădire cu fiica sa, iar în încăperea de dedesubt zăceau utahii prizonieri care vorbeau între ei. Vocile lor răsunau sus ca din mormânt; era lugubru, parc-ar fi umblat stafii, şi micuţei Ellen i se făcuse frică, aşa că îl rugase pe tatăl ei să plece cu ea de pe insulă. Ascultase de rugămintea ei şi vâslise la mal. Când se făcuse întuneric, aprinsese un foc, dar avusese prudenţa să nu se aşeze în bătaia luminii, stând, împreună cu Ellen, în umbră, de unde putea supraveghea cu privirea toată întinderea din jur fără să fie ei înşişi văzuţi. Le era urât să stea aşa, singuri, în locul acesta părăsit şi primejduit; de aceea se bucurau acum văzându-şi prietenii întorcându-se cu timbabatcii.

Albii se aşezară în jurul focului, cu excepţia celor care păzeau accesele văii. Timbabatcii aprinseră un alt foc şi se aşezară în jurul lui ca să discute despre dispariţia căpeteniei lor. Bănuiala că ar fi trădat albii avuseseră înţelepciunea să le-o tăinuiască.

De când sosiseră la lac, Watson, fostul contramaistru, nu avusese prilejul să stea de vorbă cu Ursul-cel-Mare. Acum, însă, stând alături în jurul focului, zise către indian:

— Fratele meu roşu n-a vorbit încă cu mine. Eu sunt una din cele două feţe-palide care au petrecut aici o iarnă întreagă. Pe atunci mai trăia Ikhatci-tatli, bunicul tău, şi era bolnav; noi l-am îngrijit până a murit.

— Îţi mulţumesc – zise Ursul-cel-Mare cu simplitate.

— Da, l-am îngrijit şi ne-a făcut un dar. Era un secret, pe care ni l-a încredinţat, un secret despre o comoară ascunsă pe aici…

— Bunicul a făcut foarte rău că v-a vorbit de acest secret. Era bătrân şi slăbit, iar recunoştinţa îi împiedica să ţină minte jurământul că va păstra taina în veci N-avea dreptul să vorbească despre această taină care se moşteneşte din tată în fiu, decât cu fiul său.

— Atunci eşti de părere că n-am dreptul să vorbesc despre acest lucru?

— Nu pot să ţi-o interzic. Dar trebuie să renunţi să faci uz de acel secret. Orice altă dorinţă însă ţi-o voi împlini cu bucurie.

— Vorbeşti serios? întrebă repede Old Firehand. Atunci aş exprima eu o dorinţă în locul tovarăşului meu.

— Spune! Dacă e în puterea mea, am s-o împlinesc cu plăcere.

— Cui îi aparţine teritoriul pe care ne aflăm?

— Mie. Îl voi lăsa cândva moştenire fiului meu, Ursului-cel-Mic.

— Poţi să-ţi dovedeşti dreptul de proprietate?

— Da. La oamenii roşii ajunge cuvântul; oamenii albi cer însă o hârtie cu litere negre. Am pus să mi se întocmească o astfel de hârtie, iscălită de căpetenii albe. Are şi o pecete mare. Pentru asta am umblat în oraşul părintelui alb. Pământul din împrejurimile Lacului de Argint e proprietatea mea, până unde e împrejmuit de munţi. Pot să fac cu el ce-mi place.

— Şi cui îi aparţine căldarea dinspre stânci, prin care am trecut azi?

— Timbabatcilor. Căpeteniile albe au măsurat toată regiunea şi au desenat-o. Apoi marele părinte din Washington a iscălit că ţinutul e al timbabatcilor.

— Ei pot să vândă din pământ, să-l dea cu arendă sau să-l dăruiască, după plac?

— Da.

— Atunci uite ce aveam să-ţi spun: vreau să cumpăr de la ei porţiunea cu căldarea.

— Nu pot să le interzic să ţi-o vândă, şi nici ţie s-o cumperi.

— Nu e vorba de asta, se pune întrebarea dacă-ţi e pe plac sau dacă ţi-e neplăcut să ne ai ca vecini?

Figura Ursului-cel-Mare luă o expresie mucalită şi întrebă:

— De ce vreţi să locuiţi tocmai într-un loc lipsit de apă, unde nu creşte nici măcar un fir de iarbă? Omul alb cumpără pământ numai când aduce foloase mari. Ghicesc la ce vă gândiţi. Piatra, stânca, au valoare pentru voi.

— Aşa e. Dar îşi capătă valoare numai dacă putem să aducem apă.

— Luaţi-o din lac!

— Tocmai asta voiam să-ţi cer!

— Poţi să-ţi iei câtă îţi trebuie.

— Îmi dai voie să construiesc o conductă?

— Da.

— Îmi vinzi dreptul acesta şi eu ţi-l plătesc?

— Dacă e necesară cumpărarea, n-am nimic împotrivă. Poţi să stabileşti preţul, dar eu ţi-l dăruiesc. Mi-aţi făcut un serviciu nepreţuit. Fără voi, cădeam în mâinile utahilor. Pentru asta am să vă ajut să exploataţi bogăţiile din căldarea dintre stânci.

— Asta-mi place! şopti Hobble-Frank către vărul său. Apa o avem va să zică de pe acum; dacă şi aurul va curge tot aşa din plin, atunci ne putem juca în curând de-a Crasuşii.

— Vrei să spui poate de-a Cresuşii? Cresus a fost, mi se pare, regele acela putred de bogat?

— Ia nu mai începe şi tu ca grăsanul de Jemmy! Dacă vrei să rămâi prietenul şi vărul meu, atunci să… ia ascultă!

Dinspre gura văii se auzi o şuierătură. Era semnalul stabilit cu rafter-ii. Albii săriră în picioare şi se grăbiră spre postul de pază. Sosiţi acolo, aflară că se auziseră, dinspre trecătoare, nişte zgomote ca de copite pe piatră. Se luară la repezeală măsurile necesare. Albii se ascunseră pe după copaci şi aşteptară cu încordare să vadă ce va urma. Dar trecu o bucată bună de vreme fără să se mai audă sau să se vadă ceva. De aceea Winnetou plecă să iscodească în direcţia aceea. După un sfert de oră se întoarse la locul unde stătuse cu Old Shatterhand, Old Firehand şi Ursul-cel-Mare şi le raportă:

— Războinicii utahi s-au împărţit în două cete: una din ele stă cu toţi caii spre stânga, acolo unde drumul iese din căldare; jumătatea cealaltă sunt în dreapta, la începutul defileului; au deschis o gaură în stâncă, şi dispar prin ea.

— O gaură? întrebă Ursul-cel-Mare speriat. Atunci cunosc galeria subterană şi secretul meu a fost trădat. Asta numai Ureche-Lungă a putut s-o facă. Dar cum a aflat? Vino cu mine! Trebuie să mă conving că e aşa.

Plecă în grabă, spre culmea digului, şi toţi trei îl urmară. În curând erau pe sub copacii de pe dig şi din umbră vedeau începutul defileului în plină lumină. Grămada de pietre fusese îndepărtată şi razele lunii luminau îndeajuns ca să se vadă cum dispar utahii în galerie.

— Da, îmi cunosc secretul! zise Ursul-cel-Mare. Vor să ajungă pe insulă, ca să ne atace de la spate; vor să pună mâna pe comorile mele. Dar n-o să reuşească! Trebuie să mă duc repede pe insulă. Old Firehand şi Old Shatterhand să mă însoţească. Dar Winnetou să rămână aici, vreau să-i arăt ceva.

Îl conduse pe apaş câţiva paşi mai încolo, într-un loc unde digul se lăsa vertical în lac. Acolo zăcea o stâncă mare, grea de câteva tone, aşezată pe un morman de pietre mai mici, orânduite într-un fel anume. Ursul-cel-Mare arătă una din aceste pietre, zicând:

— În clipa în care Winnetou va vedea de aici că aprind un foc pe insulă, să împingă piatra asta, şi atunci stânca va cădea în lac. Dar fratele meu roşu să sară repede în lături şi să nu se sperie dacă aude un trosnet uriaş.

Plecă în goană şi cei doi vânători după el. Ajuns la foc, scoase din el o creangă aprinsă şi sări într-un canoe în timp ce-şi dădea osteneala să ţină creanga în aşa fel încât să nu se stingă. Firehand şi Shatterhand vâsliră spre insulă. Acolo Ursul-cel-Mare intră în grabă în casă. În vatră erau crengi uscate; le scoase afară şi le aprinse.

— Fraţii mei să asculte – zise, arătând cu mâna spre locul unde-l lăsaseră pe Winnetou.

Se auzi de acolo ca un scurt bubuit de tunet, apa ţâşni în sus şuierând, lovită de stânca ce căzuse în lac. şi apoi urmă un trosnet şi un vuiet, de parcă s-ar fi prăbuşit o casă mare.

— Am reuşit! strigă Ursul-cel-Mare respirând uşurat Intrarea e închisă. Utahii sunt pierduţi. Veniţi cu mine:

Intră din nou în clădire, în încăperea cu vatră. Aceasta era aşezată, cum văzură acum vânătorii pe un suport mobil; indianul o dădu la o parte fără nici o sforţare. Se ivi o deschizătură şi Ursul-cel-Mare trase cu urechea în jos.

— Sunt înăuntru, sunt jos, îi aud venind! zise. Acum, repede, să dăm drumul la apă!

Ieşi fuga şi se duse în spatele clădirii; cei doi nu văzură ce făcea acolo, dar când se întoarse, arătă spre un punct apropiat de pe suprafaţa lacului şi explică:

— Vedeţi cum se agită apa acolo? Se formează un vârtej, o pâlnie, fiindcă e trasă în jos, căci intră într-o galerie pe care am deschis-o.

— Doamne! Atunci utahii se îneacă, nenorociţii! strigă Old Shatterhand.

— Da, toţi, toţi! Nu scapă niciunul!

— Îngrozitor! Nu se putea evita asta?

— Nu. Nu trebuie să scape niciunul ca să nu poată povesti ce a văzut acolo, sub pământ.

— Dar ţi-ai distrus propria ta construcţie?

— Da, e distrusă şi nu poate fi refăcută niciodată. Comorile sunt pierdute pentru oameni, nici un muritor nu le va mai putea scoate vreodată, căci insula se va umple de apă până sus. Hai să intrăm.

Pe cei doi albi îi trecură fiori de groază. Apa ce se ridica pe dedesubt împingea în sus aerul stătut şi mucegăit din galerie; se simţea cum ieşea prin deschizătura din podea. Asta însemna moartea a peste o sută de oameni.

— Dar prizonierii noştri, care se află în încăperea de alături? întrebă Old Shatterhand. Se îneacă şi ei!

— Nu. Zidul rezistă câtva timp. Pe urmă va trebui, desigur, să-i scoatem. Ascultaţi!

Se auzea un zgomot de jos, din apropiere, apoi se ivi un indian purtând o făclie. Era Ureche-Lungă. Ursul-cel-Mare voia să-l lase şi pe el să se înece, dar, la intervenţia lui Old Firehand, renunţă la acest act de cruzime. Curând după ce căpetenia timbabatcilor era în siguranţă, apa ajunsese pe insulă la acelaşi nivel cu lacul şi vârtejul în formă de pâlnie pe care-l observară adineauri dispăruse.

Ureche-Lungă se aşezase lângă foc. Nu se mai putea ţine pe picioare. Ursul-cel-Mare se aşeză în faţa lui. scoase un revolver de la brâu şi, ameninţându-l cu acesta, îi spuse:

— Acum căpetenia timbabatcilor să ne spună cum a ajuns în galerie cu utahii. Dacă mă minte, îi zbor creierii. Ştia secretul insulei?

— Da – mărturisi cel interogat.

— Cine ţi l-a destăinuit?

— Chiar tu.

— Asta nu-i adevărat!

— Ba da. Şedeam acolo, sub stejarul acela, când ai venit în partea aceea cu fiul tău. V-aţi oprit în apropierea mea şi aţi vorbit despre insulă, despre comorile ei şi despre galeria prin care se poate da drumul apei în defileu. Îţi aduci aminte?

— Da.

— Am înţeles din vorbele voastre că galeria începe acolo unde se află grămada de pietre. A doua zi dimineaţă aţi plecat să vânaţi un cerb, iar eu m-am folosit de prilejul acesta ca să îndepărtez grămada de pietre. Am intrat în galerie şi am văzut făcliile. Acum ştiam destul, şi am aşezat pietrele la loc.

— Şi azi te-ai dus la utahi ca să trădezi secretul!

— Ba nu. Am vrut să aud ce vorbesc, dar m-au prins. Numai ca să scap cu viaţă am vorbit despre galerie şi despre insulă.

— Ce laşitate! Dacă Old Shatterhand nu observa că lipseşti, trădarea ar fi izbutit şi sufletele noastre s-ar fi aflat mâine în veşnicele plaiuri ale vânătoarei. Aţi văzut ce se află în fundul turnului?

— Da.

— Şi aţi desfăcut sulurile?

— Numai unul.

— Şi ce era în el?

— Un zeu făcut din aur masiv.

— Nici un ochi omenesc nu-l va mai vedea vreodată, nici ochii tăi. Oare ce crezi tu că ai merita?

Timbabatciul tăcea.

— Moartea, de zece ori moartea! Dar ai fost prietenul şi tovarăşul meu, şi aceste feţe-palide nu doresc să te omor. Ai să rămâi deci în viaţă, dar numai dacă faci ce-ţi voi cere.

— Ce-mi ceri?

— Să faci cum doreşte Old Firehand. Vrea să intre în stăpânirea căldării dintre stânci şi să vă cumpere acel teren. Ai să-i vinzi terenul şi în plus drumul care duce de acolo la Lacul de Argint.

— N-avem nevoie de căldarea aceea, că nu serveşte la nimic. Nu e păşune acolo nici măcar pentru un singur cal.

— Cât ceri în schimb?

— Ar trebui să mă sfătuiesc întâi cu timbabatcii ceilalţi.

— Am să-ţi spun eu ce pretenţii poţi să ai. Old Firehand îţi va da douăzeci de puşti şi douăzeci de livre de praf de puşcă, zece pături, cincizeci de cuţite şi treizeci de livre de tutun. Nu e prea puţin. Ai să primeşti?

— Primesc, şi am să vorbesc în aşa fel ca să primească şi ceilalţi.

— Va trebui să te duci cu Old Firehand şi cu câţiva martori la cel mai apropiat conducător al albilor, pentru ca să fie valabile vânzarea şi cumpărarea. Pentru asta vei mai primi un dar în plus, mare sau mic, mult sau puţin, aşa cum meriţi şi cum va hotărî Old Firehand. Vezi bine că-ţi apăr interesele. Dar sper că ai să mă faci să-ţi uit trădarea. Acum du-te şi cheamă câţiva dintre oamenii tăi, să-i aducă pe utahii prizonieri, ca să nu se înece şi ei.

Ureche-Lungă ascultă de acest ordin; era şi timpul ca prizonierii să fie puşi în siguranţă. Curând după ce ultimul dintre ei fusese scos din clădire şi întins în faţa ei, se auzi un răpăit şi un gâlgâit; apa dărâmase zidul subţire şi pătrunsese în partea aceea a pivniţei.

Prizonierii fură aşezaţi în bărci, transportaţi la ţărm şi încredinţaţi pazei timbabatcilor. Însă căpetenia acestora nu fu lăsată cu ei, căci nu i se putea acorda încredere lui Ureche-Lungă, aşa cu una cu două. Îl luară cu ei spre gura văii, unde albii mai stăteau de strajă cu multă atenţie, fiindcă aveau în faţa lor cealaltă jumătate a cetei de utahi, care nu se retrăsese încă.

Aceştia nu ştiau cum stau lucrurile. Majoritatea celor care urmau să descindă pe insulă pătrunseseră în galerie când aceasta se prăbuşi sub presiunea unei mase uriaşe de piatră şi pământ. Aşa fură striviţi o mulţime dintre cei care intraseră; iar galeria se astupă complet; astfel apa din lac nu mai putea ieşi de acolo. Asta fusese în intenţia Ursului-cel-Mare, căci nu voise ca apa să se scurgă în defileu, ci să pătrundă în interiorul insulei.

Utahii, care nu fuseseră striviţi, se dăduseră înapoi speriaţi şi fugiseră la detaşamentul celălalt, ca să povestească ce se întâmplase. Nu se ştia dacă toţi cei aflaţi în galerie erau pierduţi, sau dacă cei care nu fuseseră chiar striviţi la intrare reuşiseră să ajungă până-n insulă. În cazul acesta din urmă, războinicii urmau să-i atace pe albi pe la spate. Aşteptară din clipă în clipă să se întâmple aşa, dar timpul trecea fără ca speranţa asta să se împlinească. Acum erau siguri că toţi pieriseră în urma catastrofei.

Se făcu ziuă şi utahii tot mai stăteau cu caii lor în acelaşi loc. Spre a nu fi surprinşi de feţele-palide, puseseră străji pe posturi înaintate. Deodată îl văzură apărând pe Old Shatterhand printre copaci. Le strigă că vrea să vorbească cu conducătorul lor. Când se întâlniră, Old Shatterhand îi spuse:

— Ştii că mai multe căpetenii de-ale voastre se află în mâinile noastre, ca ostatici?

— Ştiu – răspunse sumbru cel întrebat.

— Şi ştii ce s-a întâmplat cu războinicii voştri care au pătruns în galerie?

— Nu ştiu.

— Galeria s-a surpat şi apa a intrat în ea; s-au înecat cu toţii. Numai Ureche-Lungă a scăpat. Adineauri au sosit cei două sute de navajoşi aşteptaţi. Suntem mult mai tari decât voi, dar nu vrem sângele vostru, vrem să vă aducem pace. Fii înţelept şi vino acum cu mine. Am să te conduc la căpeteniile voastre. Vorbiţi, înţelegeţi-vă, apoi poţi să te întorci aici.

Omul rămase câtva timp cu privirea în pământ. Apoi spuse:

— Ai să te ţii de cuvânt şi ai să mă laşi să mă-ntorc. Am încredere în tine şi vin cu tine.

Îi înştiinţă pe oamenii lui de ce avea de gând să facă. Îşi depuse armele şi plecă cu vânătorul spre lac. Acolo domnea o mare zarvă, căci navajoşii sosiseră într-adevăr. Ardeau de dorinţa să se răzbune asupra utahilor pentru înfrângerea suferită de ceata lor de războinici, şi ar fi fost necesar ceva mai mult decât darul de a-i convinge pentru a-i face să se încline spre pace.

Ostaticii fuseseră dezlegaţi; şedeau laolaltă, supravegheaţi de aproape, când sosi Old Shatterhand aducându-l pe tovarăşul lor. Acesta se aşeză lângă ei, apoi fu trimis Ureche-Lungă ca să le explice cum se petrecuse catastrofa, întrevederea lor dură mult; apoi Ureche-Lungă veni să raporteze că luaseră hotărârea de a accepta propunerea de pace. Prin urmare, avu loc un sfat solemn, la care luară parte cei mai de vază dintre albi şi roşii. Sfatul dură ore întregi şi se ţinură discursuri multe până ce, în cele din urmă, pipa păcii făcu ocolul adunării. Rezultatul era o pace „veşnică” între toţi participanţii. Nu se cerea nici o despăgubire din nici o parte; prizonierilor li se redă libertatea şi toţi, utahii, navajoşii, timbabatcii, se legară prin promisiune solemnă să se arate prietenoşi faţă de feţele-palide care voiau să se instaleze şi să muncească în căldarea dintre stânci, şi să le dea tot ajutorul.

Desenul pe care-l luase „colonelul” roşcat rămase dispărut; acum nici n-ar mai fi avut vreun rost.

După aceea, se organiză o vânătoare mare, care dură până seara, când se întoarseră cu pradă bogată. A doua zi de dimineaţă, sună ora despărţirii. Utahii porniră spre nord, iar navajoşii spre sud. Şi timbabatcii se întoarseră la vingivamurile lor. Ureche-Lungă făgădui că se va sfătui cu ai săi cu privire la vânzarea căldării stâncoase şi le va comunica rezultatul. Se întoarse chiar a treia zi, şi spuse că adunarea se arătase de acord, primind şi preţurile stabilite de Ursul-cel-Mare. Mai rămase acum să se înregistreze vânzarea-cumpărarea la autorităţile competente.

În urma acestor veşti, toţi se apucară să făurească planuri şi proiecte care mai de care mai fantastice, de care numai un singur om nu era încântat: lordul. Se înţelesese cu Humply-Bill şi cu Gunstick-Uncle să-l însoţească până la Frisco; dar aceştia nici nu se mai gândeau, în împrejurările actuale, să plece mai departe, iar lordul era destul de înţelegător ca să nu le-o ia în nume de rău. De altfel, munca din căldarea stâncoasă nu putea fi încă începută nici măcar pe departe. Aşa că mai rămase destul timp pentru ca lordul să hoinărească prin munţi cu cei doi ghizi ai săi, în căutarea de aventuri.

Deocamdată, Old Firehand plecă cu Ursul-cel-Mare şi cu Ureche-Lungă la Filmore City, unde urmau să întocmească actele. Oraşul era şi locul potrivit pentru procurarea maşinilor şi uneltelor trebuincioase. Mătuşa Droll îi însoţise spre a dovedi cu martori în faţa notarului că „colonelul” roşcat murise, după care i se înmână prima.

După aproape două luni, maşinile sosiră la Lacul de Argint, şi inginerul îşi începu activitatea. Conducta de apă fu instalată şi se începu înainte de toate exploatarea căldării. Locul era într-adevăr bogat în minereu şi profitul se mărea pe zi ce trecea. În fiecare seară se cântăreau şi se evaluau cantităţile scoase şi când rezultatul era îmbucurător, Droll îi şoptea voios vărului său:

— Dacă merge aşa în continuare, o să pot cumpăra în curând ferma. Afacerea e strălucită!

Iar Hobble-Frank răspundea mereu:

— Iar vila mea e ca şi gata, cel puţin în capul meu. O să fie o clădire măreaţă pe frumosul mal al Elbei, şi numele pe care am să i-l dau o să fie şi mai măreţ. Am zis. Howgh!

SFÂRŞIT