Capitolul XIV.O bătălie de piei-roşii

Nimeni nu era mai mândru de fericita încheiere a acestei aventuri decât Droll şi cu Hobble-Frank. Părăsind tabăra utahilor, Droll zise chicotind în felul lui caracteristic:

— Hi-hi-hi! Ce bucurie pentru sufleţelul meu bătrân! Ce-o să se mai otrăvească indienii că au fost siliţi să ne lase să plecăm! Ce zici, vere?

— Te cred – Încuviinţă acesta. Iar fără noi, ceilalţi ar mai sta şi acum în lanţuri, întocmai ca Prometeu care n-are voie să mănânce altceva decât mereu, mereu numai ficat de vultur.

— Ei, nu, Frank, mă gândesc că tot ar fi scos-o la cale cumva şi fără noi.

— Aşa cred şi eu, e drept, dar le-ar fi venit greu. Nu că aş fi mândru de ce am făcut, dar oricum, e o simţire înălţătoare sentimentul pe care-l resimt. Când o să mă retrag şi eu odată din viaţa activă, şi o să fiu în fonduri pentru cerneală, o să-mi scriu „memorandele”, aşa cum fac toţi oamenii iluştri.

Convoiul ajunse acum în defileul lateral. Nu coti spre defileul mare, ci spre dreapta, ca să continue drumul prin cel lateral. Winnetou, care cunoştea cel mai bine calea de urmat, călărea, ca de obicei, în frunte. În urma lui veneau vânătorii, apoi rafter-ii, în mijlocul cărora se aflau prizonierii. Apoi venea lectica cu Ellen Butler, tatăl ei călărea alături, şi la coadă, ca ariergardă, câţiva rafter-i.

Ellen se ţinuse bine de tot în cursul zilei de ieri; spre norocul ei, indienii o trataseră mai puţin aspru decât pe ceilalţi adulţi şi bărbaţi. În clipa în care prizonierii îşi tăiaseră legăturile şi alergaseră spre căpetenii, fetiţa curajoasă alergase cu dânşii, însoţită de tatăl ei şi de Tom-cel-Negru.

Râpa îngustă urca destul de abrupt, aşa că peste vreo oră ieşiră pe al doilea platou larg şi stâncos, care părea mărginit de masele sumbre ale Munţilor Stâncoşi. Aici dădură pinteni cailor, înaintând cu cea mai mare iuţeală posibilă, ţinând socoteală de transportul lecticei. Mai târziu se pierdu câtăva vreme printr-o împrejurare foarte îmbucurătoare pentru vânători. Zăriră un cârd de antilope de prerie şi reuşiră să izoleze două şi să le împuşte. Aşa că aveau provizii pentru ziua aceea.

Munţii se apropiau tot mai mult. Platoul părea să se întindă până la poalele lor; dar era doar o iluzie optică, fiindcă între ele se găsea valea lui Gran River. Spre amiază, când razele fierbinţi ale soarelui deveniră obositoare pentru oameni şi animale, ajunseră la o scobitură a podişului stâncos, care se înclina uşor la vale.

— Aici e începutul unei râpe adânci care ne va conduce în valea fluviului – explică Winnetou, angajându-se pe pantă.

Era ca şi cum un uriaş ar fi tras cu rindeaua ca să taie o pârtie din ce în ce mai adâncă în piatră. În dreapta şi-n stânga se înălţau doi pereţi, întâi aproape neobservaţi, apoi de un stat de om, apoi cât o casă, pentru a creşte treptat, până ce păreau să se atingă sus. Pe măsură ce coborau, se făcea tot mai răcoare şi mai întuneric.

Din pereţi se scurgeau firişoare de apă care se adunau în fundul râpei, formând o gârlă adâncă de un picior, aşa încât caii însetaţi putură să se adape. Ciudat lucru, această râpă nu prezenta nici cea mai uşoară cotitură. Era săpată în stâncă în linie absolut dreaptă, aşa că mult înainte d a ajunge în vale se zărea la capătul ei o dungă de lumină, care se lărgea treptat, pe măsură ce se apropiau de ea. Era ieşirea din brăzdătura adâncă de câteva sute de picioare.

Când ajunseră acolo, călăreţii avură în faţa lor o privelişte copleşitoare. Se aflau în valea lui Gran River. Era largă de vreo jumătate de milă engleză, prin mijlocul ei curgea fluviul, lăsând în ambele părţi o fâşie lată de pământ acoperit cu iarbă, mărginită de pereţii verticali ai defileului. Valea se întindea de la nord spre sud, trasă parcă cu rigla, iar cei doi pereţi de stâncă nu prezentau nici cea mai mică crăpătură sau ieşitură.

Nici o crăpătură?

Şi, totuşi, chiar în faţa călăreţilor se vedea pe malul drept al fluviului o despicătură destul de adâncă din care cobora la vale un pârâu mărişor. Winnetou arătă înspre acel loc, spunând:

— Trebuie s-o luăm pe albia acelui pârâu în sus; ne conduce spre Valea-Cerbilor.

— Dar cum traversăm fluviul? întrebă Butler, îngrijorat pentru fiica sa. Nu pare să aibă un curent puternic, dar cred că e adânc.

— În susul apei, după vărsarea pârâului, există un vad, unde în anotimpul acesta apa e aşa de mică încât n-o să ajungă la lectică. Fraţii mei să mă urmeze.

Trecură de-a curmezişul peste fâşia cu iarbă, îndreptându-se direct înspre vad. Acesta era situat în aşa fel încât odată ajunşi pe malul celălalt, trebuia să treacă şi peste pârâu, ca să ajungă pe malul drept al acestuia, mai lat şi deci mai uşor de umblat. Winnetou îşi îmboldi calul ca să intre în apă, şi ceilalţi îl urmară. Sosit în apropierea malului din faţă, opri deodată şi exclamă cu voce reţinută, arătând spre el:

— Uf! Pe-acolo au trecut nişte călăreţi.

Old Firehand şi Old Shatterhand mai înaintară câţiva Paşi şi văzură acum şi ei urma. Era lată, făcută de mai mulţi călăreţi; iarba călcată nu se ridicase încă. Cei trei ieşiră la mal, descălecară şi se apucară să cerceteze urmele.

— Erau feţe-palide – zise Winnetou.

— Da – Încuviinţă Old Shatterhand. Dacă erau indieni, călăreau unul după altul în şir şi nu lăsau o urmă atât de lată şi de bătătoare la ochi. Socotesc că au fost aproximativ treizeci până la patruzeci de persoane.

— Hm – mormăi Old Firehand. Cred că pot ghici pe cine avem înaintea noastră: pe „colonelul” roşcat cu banda lui.

— Ei drăcie! Să ştii că s-ar putea. După calculele mele, e posibil să fi ajuns până aici. Asta se potriveşte şi cu ce am aflat de la Knox şi Hilton. Dar unde s-au dus? Uite, acolo au cotit spre dreapta, deci n-au luat-o în valea lui Gran River, ci de-a lungul pârâului, spre Valea-Cerbilor. Or să nimerească drept în braţele utahilor. Asta le e soarta, şi-au pregătit-o singuri. Nu putem să le-o schimbăm.

— Oho! strigă Old Firehand. În cazul ăsta pierdem desenul furat de „colonel”. Dacă nu punem mâna pe desen, nu aflăm niciodată unde zac comorile din Lacul de Argint.

— Dar gândeşte-te ce avans au faţă de noi!

Old Firehand se aplecă să mai cerceteze o dată iarba, apoi spuse dezamăgit:

— Din păcate, aşa e. Au trecut pe aici acum cinci ore. Se vor afla în mâinile pieilor-roşii înainte ca noi să fim la jumătatea drumului. Dar ce-o fi oare cu solii pe care utahii-Yamba urmau să-i trimită acolo? Au plecat, desigur, înaintea noastră, şi totuşi n-am dat încă de urmele lor.

— Trimişii probabil că n-au călărit, ci au umblat pe jos – explică Winnetou. Cu piciorul drumul e mai scurt, fiindcă cu mocasini poţi trece prin locuri în care un cal şi un călăreţ şi-ar frânge gâtul. Fraţii mei să nu se gândească la „colonel”, ci numai la un lucru: că trebuie să ştergem aceste urme.

— De ce?

— Ştim că utahii-Yamba vin după noi. E bine să ia urmele „colonelului”, care duc spre Valea-Cerbilor, drept ale noastre; atunci or să se ia după urme şi n-o să le dea în minte că noi am putut s-o luăm pe altă cale şi că am scăpat de ei. De aceea, nu trebuie să vadă urmele astea, ca să nu afle că au trecut alţi călăreţi pe-aici înaintea noastră. Fraţii mei albi să şteargă urmele începând de aici şi până unde se vede cu ochii. Astfel, când vor sosi utahii, iarba se va fi îndreptat şi numai pe unde am mers noi va fi călcată de copite.

Planul era excelent. Vânătorii o luară pe urmele „colonelului” în direcţia inversă, stropind iarba cu apă şi ajutând-o să se ridice; mergeau de-a-ndoaselea, târându-şi păturile după ei spre a mătura iarba. Restul îl făcea soarele; cine trecea pe aici mai târziu nu putea să-şi dea seama că are şi alte urme în faţa lui decât ale cetei lui Old Firehand şi ale tovarăşilor săi.

Pieile-roşii prizonieri priviseră în tăcere. De la plecare niciunul nu scosese o vorbă. Ce vedeau acum li se păru suspect. Începură să-şi dea seama că perfidia lor fusese demascată şi lăsară capul în jos.

De-acum încolo înaintară pe urmele „colonelului” şi ale oamenilor săi. Pârâul făcea o mulţime de meandre. Pe măsură ce înaintau de-a lungul lor, valea se făcea mai largă, iar mai la deal creşteau multe tufişuri şi arbori, în cele din urmă se ramifica în mai multe văi laterale; din ele coborau la vale pârâiaşele ce alimentau pârâul, unindu-se aici, prin apropierea izvoarelor. Winnetou o luă pe lângă pârâiaşul mai mare, care curgea timp de vreun sfert de oră printr-o vâlcea destul de largă, gâtuită brusc de o strânsoare de stânci, dincolo valea se lărgea iar, formând o poiană cu iarbă verde şi bogată. Îndată ce trecuseră de strâmtoare, Winnetou opri calul şi zise:

— Aici e un loc minunat de poposit. Caii sunt obosiţi şi flămânzi. dar şi noi avem nevoie de puţină odihnă. Fraţii mei să descalece şi să frigă antilopele.

— Dar atunci ne ajung utahii din urmă! observă Old Firehand.

— Cât e lumină, n-or să se apropie în nici un caz. De altfel, nu ne pot face nimic, căci dacă punem un singur om să păzească, printre stânci, îi vede venind de departe şi ne avertizează.

Toţi îi dădură dreptate. Se puseră oameni de pază. Prizonierii fură legaţi de copaci, iar caii lăsaţi liberi, ca să pască. În curând ardeau două focuri, şi se frigeau antilopele. Peste puţin timp se înfruptară din ele. Şi indienii primiră o porţie şi apoi li se dădu apă dintr-un păhărel pe care lordul îl avea asupra lui.

Acesta era extrem de bine dispus. Scosese carnetul ca să adune sumele ce le datora lui Bill şi lui Uncle pentru fiecare aventură în parte.

— Vrei să punem pariu? îl întrebă pe Gunstick-Uncle.

— În ce chestiune? întrebă acesta.

— Că vă datorez de pe acum peste o mie de dolari.

— Nu pariez.

— Ce păcat! Pariul ăsta îl câştigam!

— Îmi pare bine. De altfel, azi o să înregistraţi probabil încă ceva, Sir, căci în curând se îngroaşă iar gluma.

Peste puţin, se pregătiră iar de plecare. Porniră la deal, traversând poiana, urcând pe povârnişul din faţă, şi ajunseră într-un labirint de văi şi prăpăstii aşezate în diverse sensuri, dar convergând toate spre un punct, şi anume spre intrarea într-o râpă largă, pustie, lungă de câteva ore de mers, unde nici măcar un fir de iarbă nu părea să găsească umezeală suficientă. Peste tot zăceau pietroaie de toate formele şi de toate mărimile, răzleţe şi sparte, sau adunate în morman. Dădea impresia că în vremuri străvechi se surpase pe aici un tunel natural.

În mijlocul acestor pietroaie era greu să găseşti o urmă continuă. Numai din loc în loc, câte o piatră deplasată sau zgâriată de o copită arăta că pe-aici trecuseră tramp-ii. Winnetou arătă cu mâna înainte şi zise:

— Peste două ore ajungem acolo unde bolovănişul ăsta duce în jos, spre Valea-Cerbilor, întinsă şi verde. Noi însă cotim spre stânga. Old Shatterhand şi Old Firehand să descalece, să-şi dea caii în seama altora şi să rămână la urmă ca să şteargă eventuale urme lăsate de noi; aşa utahii n-or să observe că am luat-o în altă direcţie.

O porni spre stânga, printre bolovani. Cei doi vânători făcură cum le spusese, şi nu încălecară decât după ce toată ceata se depărtase destul de mult de drumul direct. Apaşul dovedi că avea o memorie neasemuită a locurilor. Părea să cunoască fiecare bolovan, fiecare stâncă, fiecare pantă şi cotitură în acest labirint în care mai fusese o singură dată cu ani în urmă.

Urcuşul era greu, pe un povârniş abrupt, până ce ajunseră pe un platou sterp şi larg. Peste acesta trecură în galop. Soarele scăpătase în spatele Munţilor Stâncoşi când ajunseră la marginea platoului. Apaşul opri ceata, arătă înainte şi zise:

— La vreo cinci sute de paşi de aici e o prăpastie cu un perete de stâncă drept, ce cade în jos vertical ca o picătură de apă; în partea din faţă e la fel; dar între ele se află Valea-Cerbilor, cu apă bună şi păduri bogate. Nu are decât o singură intrare cunoscută, aceea la care am renunţat, şi de asemenea o singură ieşire, care duce în sus, spre Lacul de Argint. Old Shatterhand şi cu mine am găsit însă din întâmplare o altă cale de acces. Am să v-o arăt.

Se apropie de marginea prăpastiei. Acolo zăceau bucăţi de stâncă aşezate parcă anume ca un parapet, ca să nu cazi în adâncurile înfricoşătoare. Dispăru printre două din aceste stânci prăbuşite, iar ceilalţi îl urmară unul câte unul.

Curios lucru, aici se deschidea o potecă. În dreapta prăpastia căscată, în care voiau să coboare; poteca însă ducea la stânga, în mijlocul stâncăriei, şi atât de iute cobora, încât era preferabil să se dea jos de pe cai şi să-i conducă. Imensitatea aceasta de stâncă era crăpată şi această crăpătură de sus în jos mergea în zigzaguri. Bolovani şi grohotiş curseseră la vale în urma cataclismului ce avusese loc cândva, umplând fundul crăpăturii în aşa fel, încât exista un sol ferm pe care se putea păşi fără frică.

Deşi drumul era atât de abrupt, nici caii nu riscau să alunece, fiindcă nu se umbla pe pietre netede, ci mai mult pe grohotiş stabil. Pe măsură ce coborau, se făcea tot mai întuneric. Old Firehand o aşezase pe Ellen Butler pe calul lui şi mergea alături, ţinând-o şi sprijinind-o.

Li se părea că tot coboară de ore întregi, când în cele din urmă panta se curmă dintr-o dată, solul deveni neted şi crăpătura în stâncă se lărgi, formând ca o sală fără acoperiş. Aici Winnetou se opri şi zise:

— Am ajuns aproape în vale. Rămânem aici până ne va permite întunericul să trecem pe lângă utahi. Duceţi caii mai încolo, unde au apă, şi puneţi căluşe prizonierilor, ca să nu strige cumva.

Winnetou luă câţiva vânători cu el ca să le arate locurile, în faţă, unde încăperea aproape se închidea, se afla o ieşire îngustă ce permitea să treacă abia doi oameni unul lângă altul. Acest coridor cobora iarăşi, dar nu până departe. După câteva cotituri, se pomeniră în faţa unei perdele dese, naturale, făcută din plante agăţătoare. Winnetou dădu această perdea puţin în lături şi atunci văzură în imediata lor apropiere, pădurea, copac lângă copac, toţi înalţi, cu trunchiuri groase, cu frunziş atât de bogat, încât lumina amurgului nu mai pătrundea prin el.

Winnetou intră în pădure să iscodească. Întorcându-se, îi anunţă:

— Puţin mai la dreapta, spre nord, ard mai multe focuri printre copaci; acolo poposesc deci utahii. Înspre vale e întuneric. Trebuie să mergem într-acolo. Poate că n-au pus străji în partea aceea. Sau cel mult doi-trei oameni de pază, la intrarea Văii-Cerbilor. Pe aceştia îi facem inofensivi cu uşurinţă, deci am putea părăsi valea fără primejdie dacă n-ar fi „colonelul” roşcat pe acolo. Trebuie să aflăm neapărat ce e cu el. De aceea am să mă furişez cu Old Shatterhand şi Old Firehand pe la focuri, îndată ce va fi complet întuneric.

Peste două ore, cei trei porniră în recunoaştere. Se furişară cu prudenţă prin pădure. Nu se auzea nimic, nu se vedea nimic. Focurile ardeau destul de departe; erau foarte multe; din numărul lor mare se putea trage concluzia că se află o mulţime cu totul neobişnuită de utahi în tabără.

Cei trei înaintară mereu, de la copac la copac; Winnetou mergea în frunte. Pe măsură ce se apropiau de focuri, le venea tot mai uşor să-şi îndeplinească misiunea, căci, uitându-se spre flăcări, putea zări tot ce se mişca sau stătea neclintit în faţa lor. Mergeau pe marginea din dreapta a văii. Focurile se aflau mai spre mijlocul ei. Se vede că pieile-roşii nu se încredeau în soliditatea blocului de stâncă. Dovadă că se desprindeau uneori bucăţi din el, era că în jur zăceau o mulţime de bolovani care căzuseră, doborând copacii în calea lor şi înfigându-se adânc în pământ. Cei trei bărbaţi înaintau repede. În curând se aflau în dreptul primelor focuri. Mai spre stânga ardea, cu flăcări mari, un alt foc, izolat de celelalte. Acolo şedeau cinci căpetenii, fiecare având pene de vultur în păr.

Unul dintre ei tocmai se ridica. Scosese tunica de război şi i se vedea bustul gol, care, la fel ca şi obrajii şi braţele, era acoperit de vărgături groase de vopsea de un galben ţipător.

— Tab-waghare (Soare-Galben) – şopti Winnetou. E căpetenia utahilor-Capote şi are o putere de urs. Uitaţi-vă la corpul lui! Ce muşchi mari şi puternici şi ce piept lat!

Căpetenia făcu semn unui alt conducător utah, care se sculă de asemenea. Acesta era mai înalt decât primul, şi probabil nu mai puţin puternic.

— Asta e Tsu-în-kuts (Patru-Bizoni) – spuse Old Shatterhand. Poartă acest nume fiindcă a omorât pe vremuri patru bizoni cu patru săgeţi.

Cele două căpetenii schimbară câteva cuvinte, apoi se îndepărtară din preajma focului. Poate că se duceau să controleze straja. Ocolind focurile celelalte, se apropiară mai mult de peretele de stâncă.

— Ah! făcu Old Firehand. Trec foarte aproape de noi. Ce zici, Shatterhand, să-i răpim?

— De vii?

— Fireşte!

— Asta ar fi o lovitură! Repede, la pământ; tu îl iei pe primul, iar eu pe al doilea.

Cei doi utahi se apropiau. Mergeau unul după altul. Atunci, deodată, se iviră în spatele lor doi oameni – urmară două lovituri ca de măciucă, date cu pumnii, şi indienii căzură doborâţi la pământ.

— Bravo! şopti Old Firehand. Pe ăştia i-am prins. Acum hai cu ei repede în ascunzişul nostru.

Fiecare îl luă în spinare pe cel pe care-l doborâse. Winnetou urma să-i aştepte, apoi cei doi se duseră în grabă spre încăperea ascunsă printre stânci. Acolo lăsară prizonierii în seama celorlalţi, ca să-i lege şi să le pună căluşe, şi se întoarseră la Winnetou. Îl găsiră în acelaşi loc. Nu era atât de important acum să asculte ce vorbesc cele trei căpetenii rămase, ci mai degrabă să descopere unde se afla „colonelul” roşcat cu banda lui. De aceea trebuia cercetată toată valea. Cei trei bărbaţi cutezători păşiră deci înainte, tot de-a lungul peretelui de stâncă, lăsând în stânga lor focurile.

Înspre partea unde ardeau focurile vedeau bine, dar în faţa lor era întuneric; se impunea deci să fie cât mai prudenţi. Când nu ajungeau ochii, se foloseau de mâini, înaintând cu ajutorul pipăitului. Ca de obicei, Winnetou se furişa în fruntea lor. Deodată se opri şi scoase un „uf!” abia auzit, dar speriat. Se opriră şi ceilalţi, trăgând cu urechea. Cum nu se auzea nimic, Old Firehand întrebă în şoaptă:

— Ce e?

— Un om – răspunse apaşul.

— Unde?

— Aici, în faţa mea, în mâna mea.

— Ţine-l bine! Să nu-l laşi să strige!

— Nu mai poate striga, e mort.

— L-ai strâns de gât?

— Era mort; e legat de un stâlp.

— Dumnezeule! De stâlpul schingiuirii?

— Da. Îi lipseşte scalpul; trupul îi e plin de răni… E rece, şi mâinile mele sunt pline de sânge.

— Atunci albii au murit, iar aici e locul schingiuirii. Hai să căutăm prin jur!

Cercetară locul orbecăind şi pipăind cu mâinile, şi găsiră în mai puţin de zece minute vreo douăzeci de cadavre groaznic mutilate, legate de trunchiuri de copac şi de pari.

— înfiorător! gemu Old Shatterhand. Credeam că-i mai pot salva pe oamenii ăştia, cel puţin de asemenea chinuri. De obicei indienii aşteaptă până a doua zi; de astă dată n-au mai zăbovit.

— Şi planul, desenul! zise Old Firehand. Acum s-a pierdut!

— Încă nu. Avem în mână căpeteniile prinse. Poate că reuşim să facem un schimb: desenul pentru eliberarea lor.

— Dacă mai există şi nu a fost cumva distrus.

— Distrus? Nu prea cred. Pieile-roşii s-au învăţat să-şi dea seama de importanţa unor asemenea hârtii. Nu fi deci îngrijorat deocamdată. De altfel, ştiu acum de ce i-au omorât pe albii ăştia în grabă.

— Ei, de ce?

— Ca să facă loc pentru noi. Sosirea noastră a fost anunţată. Prin urmare, se aşteaptă să venim sigur mâine dimineaţă, şi dacă nu venim atunci, or să trimită iscoade după noi.

— Solii trimişi ca să anunţe sosirea noastră vor fi fiind aici – zise Winnetou – dar utahii-Yamba încă nu.

— Nu, ei n-au sosit încă. Probabil că a durat câteva ore până să îndrăznească să treacă de locul unde am poposit să se angajeze în strâmtoare. Poate că vin abia mâine dimineaţă, de vreme ce ultima parte a drumului e greu de făcut, mai ales noaptea… Ascultaţi! Vin într-adevăr! Ei sunt!

Mai în sus de locul în care stăteau, se auziră strigăte voioase în gura mare, la care răspunseră alte strigăte dinspre vale. Utahii-Yamba veniseră în pofida drumului greu şi al întunericului. Cei din tabără scoaseră crengi aprinse din foc şi alergară înaintea noilor veniţi. Pădurea se umplu de lumini şi de agitaţie, aşa că cei trei erau expuşi primejdiei de a fi observaţi.

— Trebuie să plecăm – zise Old Firehand. Dar pe unde să trecem? Mişună peste tot.

— Ne suim în copaci – răspunse Old Shaterhand. În frunziş putem să aşteptăm până s-o potoli agitaţia.

— Bine, deci, hai sus! A, Winnetou s-a şi suit! într-adevăr, apaşul nu stătuse să mai întrebe: se prinsese de o cracă, se săltase şi acum se ascundea în frunziş. Ceilalţi îi urmară exemplul, căţărându-se în copacii vecini.

La lumina focurilor şi torţelor îi văzură acum venind pe utahii Yamba. Aflând că peste douăzeci de albi fuseseră schingiuiţi de moarte, aceştia crezură că sunt cei căutaţi de ei şi cerură să-i vadă. Fură conduşi cu făclii în locul schingiuirii şi acum celor trei ascunşi în copaci li se înfăţişă o privelişte îngrozitoare, ca o viziune de coşmar, şi mai fantastică în lumina incertă şi pâlpâitoare a flăcărilor. Utahii-Yamba constatară că nu erau cadavrele celor pe care ar fi vrut să-i găsească şi, de furie, se înverşunară asupra lor într-un fel de nedescris. Noroc că scena nu dură mult: ea luă sfârşit într-un mod neprevăzut.

Din capătul de jos al văii răsună un ţipăt prelung, un ţipăt care nu se poate uita dacă l-ai auzit vreodată; era vaietul de moarte al unui om.

— Uf! strigă, speriată, una dintre căpetenii care stătea sub copacii în care erau ascunşi. Ce-a fost asta? Soarele-Galben şi Patru-Bizoni sunt pe-acolo!

Se mai auzi un ţipăt asemănător, apoi răsunară mai multe focuri de armă.

— Navajoşii! Navajoşii! strigă căpetenia. Winnetou, Shatterhand şi Firehand i-au ademenit încoace ca să se răzbune! Sus, voi, războinicilor! Aruncaţi-vă asupra câinilor! Nimiciţi-i! Lăsaţi caii aici şi luptaţi pe jos, printre copaci!

Timp de câteva clipe se făcu o mare învălmăşeală; toţi alergau să-şi ia armele; aruncară în grabă lemne pe focuri, ca să lupte la lumină; toţi strigau şi zbierau; pădurea răsuna de urlete de război. Focuri de armă pocneau tot mai aproape. Războinicii străini se furişau de la un copac la altul, fulgerând din ţevile de puşcă.

Utahii ripostară, întâi câte unul, pe ici pe colo, apoi uniţi în grupuri, spre a fi în stare să reziste. Nu se formă un câmp de bătălie propriu-zis şi general, afară de cazul că am vrea să denumim aşa toată valea; ci se încinse o bătălie năprasnică în jurul fiecărui foc.

Erau într-adevăr navajoşii. Voiseră să-i atace pe utahi prin surprindere, dar nu se pricepuseră să-i scoată din luptă pe paznicii de la intrarea văii fără ca aceştia să poată striga. Ţipătul lor de moarte dăduse alarma, şi acum aveau de luptat corp la corp, aşa că nu avantajul obţinut prin surprindere avea să mai fie decisiv, ci vitejia şi numărul războinicilor.

Se vădi în curând că utahii aveau superioritatea numerică. Pe lângă asta, cunoşteau mai bine regiunea decât duşmanii lor, aşa că, deşi aceştia se ţineau tare, îi siliră, cu încetul, să dea înapoi tot mai mult. Se duceau lupte de la distanţă şi corp la corp, cu armele de foc, cu cuţitele şi cu tomahawkurile. Pentru cei trei privitori ascunşi, era un spectacol extrem de fascinant: să vezi nişte sălbatici luptând cu sălbatici, pe viaţă şi pe moarte! într-un loc se încăierau doi urlând fioros; dincolo se măcelăreau alţii într-o tăcere diabolică; cum cădea unul, învingătorul se arunca pe el ca să-i ia scalpul, pentru a şi-l pierde poate pe-al său în clipa următoare.

Din cele trei căpetenii care mai rămăseseră în jurul focului, două luptau în rând cu ceilalţi, pentru a-şi îmboldi războinicii prin pilda lor. A treia căpetenie stătea cu spatele rezemat de un copac, în apropierea focului, urmărea lupta cu ochi ageri şi dădea ordine în dreapta şi-n stânga, urlându-le din răsputeri. Era comandantul suprem, în mâinile căruia se uneau firele acţiunii de apărare. Chiar şi când navajoşii erau siliţi să tot bată în retragere, el rămase în continuare la locul lui.

Bătălia se îndepărta tot mai mult. Acum era momentul pentru cei trei martori involuntari să se pună la adăpost sigur. Calea spre ascunzişul lor era liberă. Coborâră din copaci. Căpetenia utahilor tot mai stătea pe-acolo. Zarva bătăliei venea din depărtare.

— Acum, hai înapoi! zise Winnetou. Mai târziu or să aprindă focuri de triumf, atunci va fi prea târziu.

— Luăm căpetenia asta cu noi? întrebă Old Shatterhand.

— Da. Am să mă…

Se întrerupse uluit. Căci din întuneric ieşi iute ca fulgerul un omuleţ slăbuţ, care mergea şontâc-şontâc, ridică puşca deasupra capului şi, dintr-o singură lovitură dată cu patul puştii bine dirijată, doborî căpetenia. Apoi îl apucă pe indian de ceafă şi-l târî după el, dispărând în întuneric. Între timp se auziră din gura lui, nu prea tare, dar aşa că se înţelegeau, următoarele cuvinte:

— Ce poate un Old Shatterhand şi un Old Firehand, putem şi noi, saxonii, în mare parte!

— Hobble-Frank! zise Old Firehand. Omuleţul e nebun! Trebuie să ne luăm repede după el, să nu facă vreo prostie!

— Nebun? Dar de loc! replică Old Shatterhand. E hazliu de tot, mititelul; dar are o inimă vitează şi nu e de loc uşuratic. M-am apucat să-l formez ca westman, şi pot să spun că-mi dă cea mai vie satisfacţie.

Se luară în grabă după omuleţul îndrăzneţ, prin întuneric. Ajunseră aproape de intrarea ascunzişului, când, drept în faţa lor, răsună un foc de armă. Îndată după aceea, se auzi râsul mititelului:

— Cap sec ce eşti! Uită-te şi tu încotro tragi! Dacă vrei să mă nimereşti, de ce tragi spre lună? Ţine ce ţi se cuvine, şi noapte bună!

Un pocnet ca de lovitură puternică, apoi se făcu linişte. Cei trei înaintară şi dădură peste Frank.

— Înapoi! strigă acesta. Aici se trage şi se înjunghie!

— Stai, nu trage, noi suntem! îl preveni Old Shatterhand.

— Să-i mulţumiţi lui Dumnezeu că v-a pus să deschideţi gura! Dacă nu vă recunoşteam după voce, zău că vă făceam ciur!

— De ce ai ieşit din ascunziş? întrebă Old Shatterhand.

— Numai grija de dumneavoastră m-a făcut să-mi pun zalele. Abia plecaserăţi, că s-a iscat un scandal de parc-ar fi nimerit cimbrii drept printre teutoni. După aia au dat drumul la pocnete de puşcă, şi mi s-a făcut tare frică pentru dumneavoastră. Aşa că am luat puşca şi m-am strecurat pe afară, fără ca ceilalţi să observe ceva pe întunecimea asta din Egipet. Se trăgea prin partea stângă; dumneavoastră voiaţi să vă duceţi înspre dreapta; am luat-o prin urmare şi eu spre dreapta. Pe acolo stătea căpetenia aia rezemată de copac ca un buşteam pus la murat. Asta m-a înfuriat, aşa că i-am tras una verticală, de s-a întins pe jos orizontal. Bineînţeles că voiam să-l pun repede la adăpost, şi l-am târât după mine, dar era totuşi cam greu, aşa că m-am aşezat oleacă pe corpusul lui să mă odihnesc. Atunci s-a apropiat tiptil un franctiror din ăştia roşii şi a pus arma la ochi; am dat-o la o parte, şi glonţul a zburat spre Calea lactee; eu însă l-am culcat cu ajutorul patului de puşcă lângă căpetenie. Ce să facem acum cu tipii? Eu singur nu pot să-i car.

— Las că te ajutăm noi. Hai repede, să intrăm! Nu se mai aud împuşcături în vale, şi ne putem aştepta ca utahii să se întoarcă.

Cei doi indieni fără cunoştinţă fură transportaţi în „ ascunziş: apoi fură legaţi şi prevăzuţi cu căluşe, ca şi ceilalţi.

Da, utahii se întorceau victorioşi. Aprinseră o sumedenie de focuri, şi cu ajutorul crengilor aprinse cercetară toată pădurea, căutându-şi morţii şi răniţii. Navajoşii Îi luaseră pe ai lor, aşa cum e obiceiul la indieni. La fiecare mort pe care-l găseau, izbucneau în bocete şi urlete de furie. Adunară trupurile la un loc, spre a le face o înmormântare cu onorurile cuvenite. Lipseau cele trei căpetenii, şi se presupunea că fuseseră făcute prizonieri de navajoşi. Descoperirea aceasta provocă alte urlete de furie care umplură pădurea de vuietul lor. Cele două căpetenii rămase chemară războinicii de vază la o consfătuire, în cursul căreia se ţinură discursuri mânioase, în gura mare.

Auzind acestea, Winnetou avu ideea să se mai furişeze o dată afară, spre a afla ce aveau să hotărască utahii. Nu era greu. Indienii erau convinşi că sunt singurii oameni prezenţi, aşa că nu li se părea necesară prudenţa. Navajoşii n-aveau să se întoarcă după atacul respins, iar pentru cazul că s-ar fi întors totuşi, erau postate străji la intrarea de jos a văii. Că în mijlocul ei se aflau şi alţi duşmani, încă mult mai primejdioşi decât navajoşii, nici nu bănuiau. Astfel, Winnetou auzi tot ce aveau să întreprindă.

Voiau să-şi îngroape morţii încă în aceeaşi noapte; cântecele de jale puteau fi amânate pentru altă dată. Acum totul era să elibereze înainte de toate căpeteniile prinse. Asta era chiar şi mai important decât să aştepte până mâine sosirea lui Winnetou şi a tovarăşilor săi… Cum aceştia voiau să se ducă la Lacul de Argint, trebuiau să cadă neapărat în mâinile utahilor. De aceea urma să se facă toate pregătirile necesare pentru a porni în zori în expediţia de urmărire.

După ce auzise acestea, Winnetou se retrase încet şi cu prudenţă. Sosind în apropierea ascunzişului, văzu câţiva cai stând prin apropiere. Aceştia se speriaseră în timpul luptei şi o luaseră razna. Atunci apaşul îşi aminti că noii prizonieri, trei căpetenii şi un războinic, trebuiau transportaţi şi ei. Deci aveau nevoie de cai. Nu se afla nimeni în apropiere. Caii nu se speriau de el, fiindcă era indian. Luă pe unul de frâu şi-l conduse în ascunziş. Old Firehand, care şedea după perdeaua de plante agăţătoare, îl luă în primire. În felul acesta mai aduse încă trei; caii fornăiau încetişor, dar Winnetou îi linişti cu uşurinţă.

În ascunziş, nimeni nu se plictisea. Erau atâtea de povestit şi de ascultat! Hobble-Frank se aşezase, fireşte, în bezna cea mai adâncă, lângă vărul şi prietenul său. Înainte nu se mişca de lângă grăsanul Jemmy şi, în pofida tuturor dezbinărilor aparente, fusese trup şi suflet cu el. De când îl regăsise însă pe vărul său de la Altenburg, lucrurile se schimbaseră. Droll nu ţinea să pară mai învăţat decât Frank şi-l lăsa să vorbească fără a-i corecta vreodată spusele; acest lucru îl apropie şi mai mult de el. Tot lângă Frank, pe partea cealaltă, şedea lordul, care-l întrebă, entuziasmat de fapta lui vitejească:

— Nu mi-aţi lua-o în nume de rău dacă v-aş oferi o mică amintire?

Îi puse în mână una dintre puştile lui de lux. Frank i-o dădu înapoi, zicând:

— Ia ascultaţi, my lord, să lăsăm glumele! Vreţi într-adevăr să concediaţi această puşcă din serviciul dumneavoastră?

— Da – răspunse englezul.

— Şi să mi-o daţi mie?

— Da, da!

— Atunci daţi-o încoace, repede, daţi-o încoace, până nu regretaţi! Amăgirea e scurtă ca Jemmy, dar regretul e lung ca Davy, cum cântă poetul Freiligrath. Această puşcă e proprietatea mea, proprietatea mea inalterabilă! E ca şi cum ar fi venit astăzi moş Crăciun! Sunt nebun de bucurie! Sunt copleşit! My lord, dacă o să aveţi nevoie cândva de un prieten bun, care să treacă prin foc şi sabie pentru dumneavoastră, n-aveţi decât să fluieraţi, mă voi prezenta în aceeaşi clipă. Cum să vă mulţumesc? Vreţi o strângere de mână, o sărutare sau o îmbrăţişare?

— O strângere de mână ajunge.

— Bine. Tu la vulu l, Anton! Poftim mâna mea! Vă rog s-o strângeţi, şi strângeţi-o mereu, cât poftiţi şi cât vă place. V-o pun la dispoziţie de acum înainte zilnic, de câte ori n-am eu însumi nevoie de ea, căci recunoştinţa e o podoabă, şi nu sunt lipsit de această podoabă. Droll, vere din Altenburg, ai auzit ce mi-a hărăzit norocul cu toată stima pe ziua de azi?

— Da – răspunse Droll. Dacă tu n-ai fi tu, te-aş invidia, dar pentru că eşti prietenul şi vărul meu, mă bucur din inimă pentru tine. Felicitări!

Cum pentru ziua următoare se aşteptau la eforturi deosebite, traseră la sorţi ordinea străjilor, şi apoi încercară să adoarmă, dar multă vreme nu prea reuşiră. Abia după miezul nopţii îi toropi somnul, dar se sculară cum miji de ziuă, fiindcă plecarea indienilor se petrecu cu mare zarvă. În curând nu se mai afla nici un utah în vale. Puteau părăsi ascunzişul.

În primul rând, postară străji la intrarea şi ieşirea văii, pentru a fi în siguranţă în timp ce o cercetau cu de-amănuntul. Găsiră un mormânt colectiv, făcut doar din bolovani adunaţi grămadă peste cadavre. Mai găsiră şi câţiva cai morţi, loviţi de gloanţe rătăcite. Drumul spre Lacul de Argint trecea peste regiuni pustii, dacă voiau să evite întâlnirea cu utahii. Pentru acele zile, caii împuşcaţi erau bineveniţi. Westmanul nu e mofturos; se satură şi cu carne de cal când nu are altceva mai bun. De altfel, când e oaspetele indienilor, i se serveşte adesea friptură de câine îngrăşat, ca ospăţ de gală. Luară deci părţile cele mai bune de mâncat, le împărţiră şi aprinseră câteva focuri pentru ca fiecare să-şi frigă partea sa şi s-o ducă cu el astfel conservată.

După plecarea utahilor, li se luaseră prizonierilor căluşurile din gură. Când însă cerură să fie repuşi în libertate, li se spuse scurt că limbajul de semne din „Pădurea apei” fusese descifrat şi că, prin urmare, nu vor fi încă eliberaţi. Atunci tăcură.

Ce mai rămăsese de făcut era să examineze albii ucişi. Muriseră în chinuri groaznice. Bărbaţii care priveau cadavrele văzuseră şi trecuseră prin multe, dar se înfiorară totuşi văzând trupurile pline de răni şi membrele sfârtecate ale morţilor. Tramp-ii culeseseră ceea ce semănaseră. Cea mai cumplită soartă o avusese „colonelul”: era legat de par cu capul în jos. Ca şi tovarăşii lui, era complet dezbrăcat; indienii îşi împărţiseră hainele între ei, căci nu rămăsese pe aici nici un fel de îmbrăcăminte. Desenul furat dispăruse; dacă nu reuşeau să-l ia înapoi de la utahi, mai rămânea o speranţă foarte slabă, aceea că cei doi „urşi” vor fi dispuşi să destăinuie secretul.

Luară cadavrele de pe pari, le culcară unul lângă altul, şi le acoperiră cu pietre. Apoi porniră, conduşi de Winnetou, pe o cale ocolită, spre Lacul de Argint.