Capitolul I. Pantera Neagra

Pe la amiaza unei foarte călduroase zile de iunie, Dogfish, unul din cele mai mari vapoare de călători şi transporturi de mărfuri de pe Arkansas, înainta biciuind valurile fluviului cu roţile lui mari, prevăzute cu palete. Părăsise în dimineaţa aceea Little Rock şi se apropia acum de Lewisburg, unde urma să acosteze.

Zăpuşeala îi alungase pe călătorii mai înstăriţi în cabinele lor, iar majoritatea pasagerilor de pe punte se culcaseră jos, în dosul butoaielor, lăzilor şi altor colete ce le ofereau puţină umbră. Căpitanul dăduse ordin să se instaleze pentru aceşti călători, sub un umbrar de pânză, o tejghea cu tot felul de pahare şi de sticle cu băuturi tari şi pişcătoare, preparate pentru gâtlejuri şi limbi nu prea răsfăţate. Îndărătul acestei tejghele moţăia cu ochii închişi un chelner toropit de caniculă. De câte ori îşi deschidea însă pleoapele, îi scăpa printre buze o înjurătură sau un cuvânt mai grosolan. Pricina supărării sale era o ceată de vreo douăzeci de bărbaţi aşezaţi în cerc pe podea, în faţa tejghelei, care-şi treceau din mână-n mână păhărelul,cu zaruri. Miza era aşa-numitul drink, adică, la sfârşit, cel care pierdea trebuia să plătească fiecărui partener câte un rachiu. Prin urmare, chelnerul nu putea să tragă un pui de somn, aşa cum ar fi dorit. Oamenii aceştia desigur că nu se întâlniseră pentru prima oară aici, pe bord, căci purtarea le era foarte familiară şi din vorbele lor reieşea că se cunoşteau foarte bine. Spre deosebire de această intimitate, manifestau o anumită consideraţie faţă de unul dintre ei, căruia îi spuneau cornelul”, adică, în felul lor de a vorbi, „colonelul”.

Acesta era un bărbat înalt şi uscăţiv, cu obrazul bine ras şi trăsături dure, unghiulare, încadrate de o barbă olandeză, roşie şi aspră. Aceeaşi culoare o avea şi părul tuns scurt, cum se putea vedea, căci pălăria de pâslă, veche şi ponosită, şi-o lăsase pe ceafă. Purta nişte ghete grele, ţintuite, pantaloni de nanchin şi o bluză scurtă din acelaşi material. Vestă nu avea. În locul ei se ivea o cămaşă boţită, murdară, cu gulerul larg desfăcut, prin care se zărea pieptul lui gol, ars de soare. Şoldurile îi erau înfăşurate într-un şal cu ciucuri roşii, lăsând să se vadă mânerul unui cuţit şi tocurile a două pistoale. În spatele lui zăceau o puşcă destul de nouă şi o traistă de pânză cu două benzi ca să poată fi purtată în spinare.

Ceilalţi bărbaţi erau la fel de neîngrijiţi, şi de murdar îmbrăcaţi, însă de asemenea foarte bine înarmaţi. Nici unuia dintre ei nu i s-ar fi putut acorda de la prima vedere nici cea mai mică încredere. Jucau zaruri cu o adevărată pasiune şi-şi adresau tot timpul expresii atât de grosolane, încât un om cât de cât cumsecade desigur că n-ar fi stat nici un minut în preajma lor. Consumaseră în orice caz mai mult de un drink, căci obrajii le erau încinşi nu numai de bătaia soarelui, ci şi de pe urma rachiului.

Căpitanul părăsise puntea de comandă şi se dusese pe dunetă să dea instrucţiunile necesare şefului de echipaj. Acesta întrebă:

— Ce părere aveţi, „captam”, de indivizii ăia care dau acolo cu zarul? Mi se pare că sunt nişte boys pe care nu-ţi prea place să-i vezi pe bord.

— Cred şi eu! încuviinţă cel întrebat. E adevărat că s-au dat drept haversters 3 care merg în vest să se toc-

1 Karl May obişnuieşte să dea culoare locală întrebuinţând expresii din graiul popoarelor în mijlocul cărora îşi plasează aventurile, păstrând mai ales denumirile de grade şi titluri. În cazul cuvântului „cornel”, dă indicaţia eronată că ar fi o pronunţie stâlcită a cuvântului colonel.

2 Băieţi (în limba engleză în text).

3 Muncitori agricoli (în limba engleză în text).

mească la ferme în timpul recoltei, dar n-aş vrea să fiu eu acela căruia i-ar cere de lucru.

— Weâl, Sir! Cât despre mine, îi socotesc nişte veritabili tramps 1. Să sperăm că cel puţin pe bord or să fie liniştiţi!

— Nu i-aş sfătui să ne supere mai mult decât suntem obişnuiţi. Avem destui oameni în echipaj ca să-i putem azvlrli pe toţi în bătrânul, binecuvântatul Arkansas. De altfel, pregăteşte-te de acostare. În zece minute se va zări portul Lewisburg.

Căpitanul se întoarse pe punte spre a da comenzile necesare acostării.

Într-adevăr, peste puţin se iviră primele case ale oraşului pe care vaporul le salută cu un fluierat prelung de sirenă. De pe ponton se semnaliza că vasul urmează să mai primească încărcătură şi pasageri.

Între timp, pasagerii din interiorul vaporului începură să urce pe punte ca să se bucure de scurta întrerupere a acestei plictisitoare călătorii.

Nu li se oferea însă un spectacol prea distractiv.

Pe atunci, localitatea nu era nici pe departe atât de însemnată ca acum. La debarcader aştepta doar puţină lume: câţiva cască-gură. Se zăreau numai câteva lăzi şi colete care urmau să fie încărcate, iar numărul noilor călători ce urcau pe bord nu trecea de trei.

Unul dintre ei era un alb de statură înaltă, deosebit de puternic. Purta o barbă deasă şi neagră, dar atât de stufoasă încât nu i se vedeau decât ochii, nasul şi partea superioară a obrajilor. Pe cap purta o căciulă de biber veche, năpârlită de scurgerea anilor. Ar fi fost cu neputinţă să precizezi ce formă avusese iniţial. Pesemne că trecuse prin toate transformările posibile. Îmbrăcămintea bărbatului consta dintr-un pantalon şi un surtuc din pânză groasă de în cenuşiu. În chimirul lat, de piele, erau înfipte două revolvere, un cuţit şi mai multe lucruri mărunte, indispensabile unui adevărat westman. Mai poseda în plus o puşcă grea, cu două ţevi, de al cărei pat era agăţată o secure lungă.

După ce-şi plăti biletul de drum, aruncă o privire cercetătoare în jur. Nu părea să-i pese de pasagerii bine îmbrăcaţi. Ochii i se opriră asupra jucătorilor care se ridicaseră spre a-i privi pe cei ce se urcau pe bord. Îl zări pe „cornel”. Privirea lui trecu peste el ca şi cum nici nu l-ar fi observat. Dar, în timp ce se apleca să-şi ridice deasupra coapsei lui masive tureatca cizmei impermeabile, mormăi ca pentru sine: „Behold. Dacă ăsta nu e roşcovanul de Brinkley, să fiu afumat şi mâncat cu coajă cu tot! Să sperăm că nu mă recunoaşte!”

Cel la care se referea tresărise de asemenea la vederea lui şi se adresă în şoaptă însoţitorilor săi:

— Ia uitaţi-vă la individul ăla negricios! îl cunoaşte careva dintre voi?

Răspunsul fu negativ.

— Mi se pare că l-am mai văzut cândva şi anume în nişte împrejurări nu prea îmbucurătoare pentru mine. S-ar zice că mă încearcă o vagă amintire.

— Atunci te-ar cunoaşte şi el pe tine! îşi dădu cu părerea unul. Pe noi ne-a măsurat aşa, în treacăt, dar pe tine nici nu te-a luat în seamă.

— Hm! Poate să-mi amintesc mai încolo. Sau, şi mai bine, îl întreb cum îl cheamă. Dacă aflu, ştiu imediat cum stau. Mă duc să ciocnesc un pahar cu el.

— Dacă acceptă.

— Cum o să mă refuze? Ar fi o jignire, cum ştiţi şi voi. Cel căruia i se respinge un drink are aici, în ţară, dreptul să răspundă cu pistolul sau cuţitul şi, dacă-l răpun pe neobrăzat, nici dracului nu-i pasă.

— Dar nu arată de loc ca unul care se lasă silit să facă ce nu-i place.

— Pshaw! Pui prinsoare?

— Da, da, să punem prinsoare! se auzi de jur împrejur.

— Cine pierde plăteşte un rând pentru toată lumea, câte trei pahare de cap.

— S-a făcut! se învoi „colonelul”. Îmi convine.

— Şi mie – răspunse celălalt. Dar trebuie să avem şi un prilej de revanşă. Facem trei prinsori pe câte trei pahare.

— Da, dar cu cine să ciocnesc?

— Ei, mai întâi cu bărbosul pe care zici că l-ai cunoscut, dar nu-ţi aminteşti cu ce prilej. Apoi cu gentlemenii care cască gura spre chei. Îl luăm pe ăla înaltul, care pare un uriaş între pitici. Şi, la urmă, cu indianul acela care a urcat pe bord cu băiatul lui. Sau te temi cumva de el?

Un râs unanim fu răspunsul la această întrebare, în timp ce „colonelul” reluă cu dispreţ:

— Să mă tem de pocitania aia roşie? Pshaw! Mai curând de uriaşul împotriva căruia mă aţâţaţi voi! All devils, puternic trebuie să mai fie omul ăsta! Dar tocmai mătăhăloşii sunt de obicei lipsiţi de curaj, iar dumnealui e atât de fercheş şi de bine îmbrăcat, încât n-are de unde să ştie cum să se poarte cu cei de teapa noastră; o fi bun de recepţii în saloane. Primesc deci prinsoarea. Câte un drink cu fiecare din cei trei. Şi acum, la treabă!

Pronunţase ultimele trei fraze atât de tare, încât trebuie să-l fi auzit toţi ceilalţi călători. Fiecare american şi orice om din vest cunoaşte sensul cuvântului drink, mai ales când e rostit cu un glas atât de puternic şi de ameninţător ca acum, de aceea toate privirile se îndreptară asupra „colonelului”. Se vedea că atât dânsul cât şi camarazii lui erau cam băuţi, aşa că cei din jur se aşteptau la o scenă captivantă.

        „Colonelul” ceru să se umple paharele; îl luă pe-al său, se apropie de bărbos şi-i zise:

— Good day, Sir! Aş vrea să vă ofer acest pahar. Cred că sunteţi un gentleman, căci nu beau decât cu oameni într-adevăr distinşi, şi sper că-l veţi goli în sănătatea mea.

Barba mare a celui interpelat se umflă şi mai mult, apoi îşi reveni, de unde se putea deduce că un zâmbet satisfăcut îi străbătuse faţa.

— Well – răspunse dânsul. N-am nimic împotrivă. Dar pentru a vă putea fi pe plac, aş dori mai întâi să ştiu cine-mi face această neaşteptată onoare.

— Foarte just, Sir! Omul trebuie să ştie cu cine bea. Mă numesc Brinkley, colonelul Brinkley, dacă-mi îngăduiţi. Şi dumneavoastră?

— Numele meu e Grosser, Thomas Grosser, dacă n-aveţi nimic împotrivă. Aşadar, în sănătatea dumneavoastră, colonele!

Goli paharul o dată cu ceilalţi, după care îl înapoie colonelului. Acesta se simţi învingător, îl măsură pe bărbos aproape cu dispreţ din cap până-n picioare şi întrebă:

— Mi se pare că e un nume nemţesc. Sunteţi, deci, un păcătos de nemţoi, da?

— Da, sunt german, Sir! replică prietenos celălalt, fără a se lăsa provocat de grosolănia lui Brinkley. Pe „păcătosul de nemţoi” trebuie să-l plasaţi în altă parte. La mine nu se prinde. Aşadar, mulţumesc pentru drink şi cu asta, pace bună!

Grosser se întoarse brusc pe călcâie şi se depărtă repede, spunându-şi: „Prin urmare, e chiar acel Brinkley! Şi acum îşi mai zice şi colonel! Individul pune ceva la cale. Să fiu cu ochii în patru!”

E drept că Brinkley câştigase prima parte a pariului, dar nu părea de loc bucuros de izbândă. Chipul lui exprima mai degrabă ciudă. Nădăjduise că Grosser va şovăi şi se va lăsa silit să bea numai prin ameninţări. Dar acesta se dovedise mai deştept; întâi băuse şi apoi se arătase pe faţă că e prea inteligent ca să se lase atras într-o gâlceavă. Asta îl rodea pe „cornel”, aşa că, umplându-şi din nou paharul, se îndreptă spre a doua lui victimă, indianul.

O dată cu Grosser urcaseră pe bord doi indieni, unul mai în vârstă, celălalt aproape copil, un băiat de vreo cincisprezece ani. Asemănarea dintre ei era atât de izbitoare, încât nu încăpea nici o îndoială că sunt tată şi fiu. Îmbrăcămintea şi armele le erau absolut identice, astfel că băiatul arăta ca un portret întinerit al părintelui său.

Purtau pantaloni de piele strânşi pe corp, tiviţi cu ciucuri, după moda indienilor, şi mocasini galbeni. Cămaşă sau surtuc nu se vedea, trupul fiindu-le înfăşurat de la umeri în jos într-un fel de cuvertură pestriţă din-tr-un material folosit de tribul indian Zuni, care costă adeseori peste şaizeci de dolari bucata. Părul negru şi lins le era pieptănat peste cap şi cădea pe spinare, ceea ce le dădea o înfăţişare aproape femeiască. Faţa le era plină şi rotundă, cu o expresie blajină, mărită şi mai mult de faptul că pomeţii le erau vopsiţi cu cinabru. Puştile ce le ţineau în mâini păreau să nu valoreze împreună nici o jumătate de dolar. De altfel, amândoi arătau cât se poate de neprimejdioşi şi înfăţişarea lor era atât de ieşită din comun, încât, după cum am mai spus, stârniseră râsetele chefliilor. Aparent temători de oameni, se ţineau sfioşi deoparte, sprijinindu-se de o ladă de lemn masiv, înaltă cât un stat de om. Păreau să nu se intereseze de nimic şi chiar când „colonelul” se apropiase de ei, nu-şi ridicaseră privirea înainte ca acesta să se fi oprit în faţa lor şi să li se adreseze:

— Ce căldură! Sau poate aveţi altă părere, voi, ăştia roşii? O duşcă face bine. Ia şi bea, bătrâne, dă-o pe gât!

Indianul nici nu clipi şi răspunse într-o englezească stâlcită:

— No to drink – la noi nu bem.

— Cum, nu vrei? se burzului roşcovanul. E un drink, înţelegi, un drink! Să te refuze cineva este o jignire sângeroasă pentru orice gentleman adevărat cum sunt eu, şi se răscumpără cu cuţitul. Cum te cheamă?

— Nintropan-hauey, răspunse indianul calm şi cu modestie.

— Cărui trib aparţi?

— Tonkawa.

— Aşadar, eşti din roşii aceia nătăfleţi care se tem şi de-o pisică! înţelegi? De orice pisică, chiar de n-ar fi decât cea mai mică pisicuţă. Cu tine n-o să fac prea multe farafastâcuri. Deci: bei sau nu?

— La mine nu bem apa de foc.

În pofida ameninţării proferate de „colonel”, indianul rostise aceste cuvinte la fel de liniştit. Roşcovanul ridică mâna şi-i trase o palmă răsunătoare.

— Iată-ţi răsplata, laş roşu ce eşti! strigă el. Nu vreau să mă răzbun şi în alt chip. O canalie ca tine nu merită mai mult!

În clipa aceea, băiatul îşi repezi mâna sub cuvertură, să apuce vreo armă, dar aruncă în acelaşi timp o privire părintelui său, aşteptând să vadă ce va face sau va spune acesta.

Înfăţişarea indianului se schimbase în aşa măsură, încât devenise aproape de nerecunoscut. Statura părea să i se fi înălţat, ochii îi scăpărară un licăr straniu şi trăsăturile feţei se crispară brusc. Dar la fel de repede îşi plecă din nou genele, corpul i se chirci şi fizionomia lui recăpătă expresia supusă de mai înainte.

— Ei, ce zici de asta? îl întrebă batjocoritor „colonelul”.

— Nintropan-hauey mulţumeşte.

— Ţi-a plăcut atât de mult palma încât îmi mai şi mulţumeşti? Atunci mai ţine una!

Când să repeadă din nou mâna, indianul îşi feri iute capul, astfel că lovitura nimeri în lemnul lăzii de care stăteau rezemaţi indienii. Se auzi o pocnitură surdă, dar puternică. Atunci, ca un răspuns dinăuntru, răsună un mârâit scurt, ascuţit şi horcăitor, care se umflă repede într-un urlet sălbatic şi răguşit, al cărui ecou se răspândi sinistru, ca un bubuit de tunet, încât tot vaporul părea să se cutremure.

Brinkley sări câţiva paşi înapoi, scăpă paharul din mână şi strigă speriat:

— Heavens! 1 Asta ce-a mai fost? Ce bestie o fi închisă aici, în lada asta? Cum de e permis aşa ceva? Să mori de frică nu alta!

Spaima îi cuprinsese şi pe ceilalţi călători. Numai patru dintre ei nu clipiseră măcar, şi anume: bărbosul, aflat acum în faţă, la prora, domnul cel uriaş pe care „colonelul” urma să-l invite la cel de-al treilea drink – şi cei doi indieni. Probabil că aceste patru persoane erau dotate cu o mai mare şi îndelung încercată stăpânire de sine.

1 Cerule! (în limba engleză în text).

Urletul fusese auzit şi în cabine. Mai multe doamne urcară ţipând în gura mare.

— Nu e nimic, doamnelor! exclamă un bărbat foarte corect îmbrăcat, ieşind în acel moment din cabina lui. O mică panteră, un pui şi atât! O pisicuţă drăgălaşă din specia jelis pardus, una neagră, domnii mei!

— Ce? O panteră neagră? răcni un omuleţ de-o şchioapă, cu ochelari, care de bună seamă că avusese de-a face cu fiarele sălbatice mai mult din cărţile de zoologie decât prin contact direct. Păi, pantera neagră e cel mai periculos animal! Mai de temut şi mai agil decât leul şi tigrul! Ucide câteodată din simplă sete de sânge, nu numai când e flămândă! Câţi ani are?

— Doar trei anişori, Sir!

— Doar? Asta numeşti dumneata „doar”?! O cogeamite panteră! Dumnezeule! Şi o asemenea bestie se află aici pe bord! Cine-şi ia răspunderea?

— Eu, Sir, chiar eu – Îl asigură străinul cel elegant, înclinându-se în faţa doamnelor şi a domnilor. Îmi permiteţi, ladies şi gentlemen, să mă prezint: sunt vestitul proprietar de menajerii Jonathan Boyler, şi mă aflu de câtva timp cu trupa mea în Van Buren. Deoarece această panteră neagră a sosit pentru mine la New Orleans, m-am deplasat într-acolo împreună cu cel mai experimentat îmblânzitor al meu, să iau animalul în primire. Căpitanul acestui frumos vapor mi-a acordat în schimbul unei taxe respectabile permisiunea de a aduce animalul pe bord, cu condiţia ca, pe cât posibil, pasagerii să nu afle în ce societate călătoresc. De aceea îmi hrăneam pantera numai în timpul nopţii, şi, by god l, i-am dat mereu câte un viţel întreg, să se sature, aşa încât să moţăie toată ziua şi abia să se poată mişca. Fireşte, dacă dai cu pumnii în ladă, se trezeşte şi-şi drege glasul. Sper că onoratele doamne şi distinşii domni nu-mi vor lua în nume de rău prezenţa micuţei mele pantere, care nu le pricinuieşte nici cel mai mic neajuns.

— Cum? replică cel cu ochelari, ţipând atât de tare încât i se frângea vocea. Nu ne pricinuieşte nici un neajuns? Să nu v-o luăm în nume de rău? Nu, zău, e o pretenţie cum n-am mai pomenit! Să călătoresc pe acest vapor în societatea unei pantere negre? Să mă spânzuraţi dacă mă-nvoiesc! Ori pleacă ea, ori cobor eu! Aruncaţi bestia în apă! Sau debarcaţi lada pe mal!

— Dar, Sir, vă asigur că nu e nici o primejdie – răspunse stăpânul menajeriei. Priviţi această ladă solidă şi…

— Ah, ce mai ladă! îl întrerupse omuleţul. O pot sfărâma şi eu, darămite pantera!

— Vă rog să ţineţi seama că în ladă se mai află o cuşcă de fier pe care nici zece lei sau pantere n-o pot sparge.

— Adevărat? Atunci arată-ne cuşca! Vreau să mă conving.

— Da, da, să ni se arate cuşca! Trebuie să ştim cum stăm! strigară zece, douăzeci, treizeci de voci.

Proprietarul menajeriei era iancheu, aşa că se folosi de prilej ca să exploateze în avantajul său această dorinţă unanimă.

— Cu plăcere! Cu plăcere! consimţi el. Dar, ladies şi gentlemen, veţi recunoaşte şi dumneavoastră că nu vă pot arăta cuşca fără să vedeţi şi pantera. Nu-mi pot îngădui acest lucru fără o anumită compensaţie. Pentru a mări atracţia acestui rar spectacol, voi dispune să se servească animalului hrana. Vom aranja trei şiruri de locuri: rândul întâi cu un dolar de cap, al doilea cu jumătate şi al treilea cu douăzeci şi cinci de cenţi. Dar cum văd că am de-a face numai cu domni şi doamne, sunt convins că putem de la început renunţa la ultimele două rânduri. Sau poate că doreşte cineva să plătească numai o jumătate sau un sfert de dolar?

Bineînţeles că nu se anunţă nimeni.

— Perfect! Deci numai primele locuri. Vă rog, ladies şi gentlemen, câte un dolar de persoană!

Îşi scoase pălăria şi strânse dolarii, în timp ce dresorul, pe care-l chemase în grabă, făcea pregătirile necesare începerii reprezentaţiei.

Călătorii erau şi ei în majoritate ianchei şi, ca atare, se declarară întru totul de acord cu noua întorsătură a incidentului. Chiar dacă, mai înainte, unii dintre ei se arătaseră indignaţi de faptul că comandantul vaporului acceptase să transporte o fiară atât de periculoasă, acum se bucurau că li se oferea un divertisment binevenit în plicticoasa viaţă de pe vapor. Până şi micul savant îşi alungase teama şi aştepta cu nerăbdare să vadă spectacolul.

— Ascultaţi, boys! se adresă Brinkley însoţitorilor săi. O prinsoare am câştigat-o, dar pe-a doua am pierdut-o fiindcă ticălosul acela roşu n-a vrut să bea. Suntem deci chit. Ultimul pariu nu-l mai facem pe trei rachiuri, ci pe dolarul acela pe care trebuie să-l plătim ca taxă de intrare. Sunteţi de acord?

Bineînţeles că acceptară cu toţii propunerea, căci uriaşul nu prea părea să fie dintre cei ce se lasă intimidaţi.

— Bine! reluă „colonelul”, pe care consumul exagerat de rachiu îl făcea sigur de izbândă. Băgaţi de seamă cu câtă plăcere şi grabă o să accepte acest Goliat să ciocnească un pahar cu mine!

Porunci să i se umple paharul, apoi se apropie de cel despre care era vorba. Trupul acestui bărbat trăda o putere neobişnuită. Era mai înalt şi mai spătos chiar decât Grosser şi părea să tot aibă vreo patruzeci de ani. Obrazul, ras cu îngrijire, îi era ars de soare. Trăsăturile sale erau de-o frumuseţe virilă şi exprimau curaj, iar ochii lui albaştri aveau acea privire caracteristică oamenilor ce trăiesc pe întinderi vaste şi au un larg câmp vizual, deci marinari, locuitori ai stepelor şi preriilor. Purta un costum de voiaj elegant; arme, dacă avea, nu se vedeau. Lângă el stătea căpitanul, care coborâse de pe puntea de comandă ca să asiste şi el la reprezentaţia cu pantera.

Acum se apropie Brinkley şi se proţăpi în faţa presupusei sale victime numărul trei şi zise:

— Sir, vă propun să închinăm un pahar. Sper că nu vă împotriviţi şi că o să-mi spuneţi, dat fiind că sunt un adevărat gentleman, cine sunteţi dumneavoastră.

Cel interpelat îi aruncă o privire surprinsă şi-i întoarse spatele, ca să-şi continue convorbirea cu căpitanul, întreruptă de impertinentul individ.

— Hei! făcu Brinkley. Sunteţi surd? Sau vă prefaceţi că nu mă auziţi? Nu v-aş sfătui, fiindcă eu nu ştiu de glumă când mi se refuză un drink. Vă recomand să luaţi exemplu de la indianul acela!

Plictisit, uriaşul ridică uşor din umeri şi-l întrebă pe căpitan:

— Aţi auzit ce spune tipul ăsta?

— Yes, Sir, fiecare cuvânt – răspunse cel întrebat.

— Well, atunci sunteţi martor că nu eu l-am poftit încoace.

— Ce? zbieră „colonelul”. M-ai făcut „tip”? Şi-mi refuzi drinc-ul? Stai c-ai s-o păţeşti, ca indianul pe care…

Nu putu continua, căci în aceeaşi clipă uriaşul îi dădu o palmă atât de zdravănă, încât roşcovanul se prăbuşi, alunecă o bună porţiune pe punte, rostogolindu-se apoi de câteva ori. Rămase o clipă ca buimăcit, apoi se ridică iute, scoase cuţitul şi se repezi la uriaş.

Acesta ţinea ambele mâini în buzunarele pantalonilor şi stătea atât de liniştit, de parcă nu l-ar fi ameninţat nici cea mai mică primejdie şi ca şi când Brinkley nici n-ar fi existat. Dar acesta urlă:

— Câine, mie să-mi tragi o palmă? Asta o să te coste sânge!

Căpitanul era gata să intervină, însă uriaşul îi făcu semn, dând iute din cap să rămână pe loc şi când Brinkley, care se apropia, ajunse la doi paşi de el, ridică piciorul drept şi-l întâmpină cu o asemenea lovitură în stomac, încât agresorul zbură din nou la pământ, dându-se de-a dura, în timp ce uriaşul exclamă ameninţător:

— Acum, însă, ajunge, că de nu…

Dar Brinkley sări din nou în picioare, băgă cuţitul în cingătoare şi, urlând de furie, scoase unul din pistoale, gata să-l îndrepte spre adversar. Între timp, însă, acesta scosese mâna dreaptă din buzunar, dar nu goală: ţinea un revolver.

— Lasă pistolul! porunci el, în timp ce ţintea cu mica armă mâna dreaptă a adversarului său.

Unu – doi – trei – pocnituri scurte, dar ascuţite – „colonelul” scoase un ţipăt şi scăpă pistolul.

— Aşa, băiete! rosti uriaşul. N-o să mai tragi atât de curând palme celui ce refuză să bea din paharul pe care l-ai mânjit cu botul tău grosolan! Şi dacă mai vrei să ştii cine sunt, atunci află că…

— Fi-ţi-ar numele afurisit! spumegă Brinkley. Nu vreau să-l aud! Dar te vreau pe tine şi trebuie să-mi cazi în labă! Pe el, băieţi! Go on'.

Se dovedi acum că indivizii formau într-adevăr o bandă gata să sară cu toţii în ajutorul unuia dintre ei. Îşi smulseră cuţitele din cingătoare şi se repeziră la uriaş. Acesta, însă, făcu un pas înainte, ridică braţele şi strigă:

— Apropiaţi-vă, dacă aveţi curajul să-l înfruntaţi pe Old Firehand!

Efectul produs de acest nume fu fulgerător. „Colonelul”, care pusese mâna stângă, nerănită, pe cuţit, tresări speriat:

— Old Firehand? Ei, drăcie, cine să se fi gândit la una ca asta? De ce n-aţi spus de la început cine sunteţi?

— Oare numai numele îl apără pe un gentleman de necuviinţele voastre? Acum luaţi-o din loc şi aşezaţi-vă liniştiţi într-un colţ. Să nu vă mai văd înaintea ochilor că, de nu, vă învăţ eu cum să vă purtaţi!

— Well, mai vorbim noi!

Brinkley se întoarse şi, cu mâna dreaptă sângerândă, se depărta. Ai săi îl urmară ca nişte câini bătuţi. Se aşezară deoparte, bandajară mâna şefului lor, sfătuindu-se agitaţi, dar în şoaptă, şi aruncând faimosului vânător priviri piezişe, de loc prietenoase, care trădau însă teama pe care le-o inspira.

Dar nu numai asupra lor făcuse o astfel de impresie numele acela atât de răspândit. Printre pasageri nu se afla aproape niciunul care să nu fi auzit de acest bărbat cutezător, a cărui viaţă era alcătuită din periculoase aventuri şi isprăvi vitejeşti. Căpitanul îi întinse mâna şi-i zise, pe acel ton binevoitor la care un iancheu se pricepe uneori atât de bine:

— Dar bine, Sir, de ce nu mi-aţi spus până acum cine sunteţi? V-aş fi cedat cabina mea! Ei, Doamne, e o onoare pentru Dogfish că picioarele dumneavoastră i-au călcat podelele! De ce v-aţi înscris sub un alt nume?

— E cel adevărat. Old Firehand îmi spun westmenii* deoarece focul armei mele aduce pierzanie oricărui duşman

— Am auzit şi că nimeriţi totdeauna fără greş.

— Pshaw! Orice westman încercat e un trăgător la fel de bun. Dar vedeţi care-i avantajul unei porecle cunoscute. Dacă ea n-ar fi circulat din gură-n gură, fără îndoială că s-ar fi lăsat cu o luptă în toată legea.

— Şi aţi fi fost covârşit de numărul lor.

— Credeţi? întrebă Old Firehand, în timp ce un zâmbet îi lumina faţa. Câtă vreme am de-a face numai cu asemenea zurbagii, nu mă tem. Aş fi rezistat o bucată de vreme suficientă, ca apoi oamenii dumitale să-mi sară în ajutor.

— Pe sprijinul nostru fireşte că puteţi conta. Dar ce să fac eu acum cu haimanalele astea? Pe vaporul meu sunt şi stăpân şi judecător. Să-i pun în lanţuri?

— Nu.

— Sau să-i debarc imediat?

— Nici asta. Sper că nu aveţi intenţia să faceţi ultima dumneavoastră călătorie cu acest vas.

— Nici nu mă gândesc! Sper să mai plutesc încă mulţi ani în susul şi în josul bătrânului Arkansas.

— Ei, atunci feriţi-vă de răzbunarea acestor oameni. Ar fi în stare să vă pândească undeva, pe mal, şi să vă joace, la primul prilej, un renghi care să vă coste nu numai vaporul, ci şi viaţa.

Abia acum Old Firehand îl remarcă pe bărbos, care se apropiase de el şi se oprise locului, îndreptând asupra vânătorului o privire modestă de solicitare.

Acesta îi ieşi înainte şi-l întrebă:

— Vreţi să-mi vorbiţi, Sir? Pot să vă fiu de folos?

— Da, şi încă cum! răspunse germanul. Permiteţi-mi să vă strâng mâna, Sir. Asta-i tot ce-mi doresc! Apoi voi pleca împăcat şi n-am să vă mai stingheresc; toată viaţa mă voi gândi însă cu bucurie la această clipă.

După privirea sa deschisă şi după voce se cunoştea că aceste cuvinte porneau din inimă. Old Firehand îi întinse mâna şi-l întrebă:

— Până unde călătoriţi cu acest vapor?

— Numai până la Fort Gibson, după care vreau să-mi continui drumul cu barca. Mă tem ca dumneavoastră, cel neînfricat, să nu mă socotiţi fricos fiindcă am acceptat adineauri drink-ul cu aşa-numitul „colonel”.

— Nicidecum! Nu pot decât să vă laud că aţi procedat atât de cuminte. Bineînţeles, atunci când l-a lovit pe indian, mi-am pus în gând să-i dau o lecţie straşnică.

— Să sperăm că i-a venit mintea la cap. De altfel, dacă i-aţi zdrelit bine degetele, s-a zis cu cariera lui de icestman. Dar de' indianul ăsta nu ştiu ce să cred. S-a purtat ca un laş, iar pe de altă parte, nu s-a speriat câtuşi de puţin de răgetul panterei. Mi se pare ciudat!

— Ei, vă pot lămuri eu cu uşurinţă! îl cunoaşteţi pe acest indian?

— I-am auzit numele când şi l-a pronunţat. Era un cuvânt de care ţi se frânge limba. Mi-a fost cu neputinţă să-l reţin, fiindcă e în limba lor.

— L-a rostit în graiul lui matern, ca să nu afle „colonelul” cu cine are de-a face. Indianul se numeşte Nintropan hauey şi fiul său Nintropan-homoş; asta înseamnă Marele şi Micul Urs.

— Să fie cu putinţă? Fireşte că am auzit de multe ori vorbindu-se de ei. Cei din tribul Tonkawa au degenerat. Numai aceşti doi „urşi” au moştenit spiritul războinic al strămoşilor lor şi hoinăresc prin munţi şi prerii.

— Da, ăştia doi sunt formidabili! N-aţi văzut că fiul a băgat repede mâna sub pătură, să apuce cuţitul sau tomahawkul? Numai când s-a uitat la chipul împietrit al tatălui său, a renunţat să răzbune pe loc fapta roşcovanului. Aflaţi de la mine că la aceşti indieni, o singură privire spune mai mult decât o întreagă cuvântare la albi. Din clipa în care „colonelul” l-a pălmuit pe indian, şi-a semnat singur sentinţa de moarte. Amândoi „urşii” se vor lua după el şi nu-i vor pierde urma până nu-i vor veni de hac. Dar v-am auzit numele şi mi-am dat seama că e un nume german. Suntem, aşadar, compatrioţi.

— Cum, Sir? Sunteţi şi dumneavoastră german?! întrebă, surprins, Grosser.

— Chiar aşa. Adevăratul meu nume e Winter. Mai am şi eu de mers o bună bucată de drum cu acest vapor, aşa că o să am prilejul să mai stăm amândoi de vorbă. Sunteţi de puţină vreme aici, în vest?

— De fapt – făcu modest bărbosul – mă aflu mai de multişor prin părţile astea. Mă numesc Thomas Grosser. Aici se trece peste numele de familie, iar din Thomas devii Tom, şi fiindcă port o barbă neagră atât de stufoasă, mi se zice Tom-cel-Negru.

— Cum? se miră Old Firehand. Dumneavoastră sunteţi Tom-cel-Negru, cunoscutul rafter 1?

— Tom îmi zice, „rafter” sunt, dar nu cred să fiu atât de cunoscut. Da, Sir, „colonelul” să nu-mi audă numele, fiindcă m-ar recunoaşte imediat.

— Va să zică, aţi mai avut de-a face cu el?

— Oarecum. Vă povestesc eu mai târziu. Dumneavoastră nu-l cunoaşteţi?

— L-am văzut astăzi pentru întâia oară, dar dacă mai călătorim mult timp împreună, îl supraveghez eu mai îndeaproape. Şi pe dumneavoastră o să trebuiască să vă cunosc mai bine. Sunteţi omul potrivit pe care îl caut de mult. Dacă nu v-aţi angajat cumva în altă parte, mi-aţi putea fi de folos.

— Păi, de – răspunse Tom, aţintindu-şi gânditor privirile în pământ – cinstea de a fi împreună cu dumneavoastră e mai preţioasă ca multe alte lucruri. E drept că m-am asociat cu alţi rafteri; m-au numit chiar şeful lor, dar dacă-mi daţi timp să-i înştiinţez, lucrurile se pot aranja uşor. Ia uitaţi-vă! Mi se pare că reprezentaţia începe.

Între timp, proprietarul menajeriei aranjase din lăzi şi colete mai multe şiruri de locuri, iar acum, cu fraze bombastice, invita spectatorii să se aşeze. Ceea ce şi făcură. Şi echipajul, în măsura în care nu era ocupat în acel moment, avea voie să privească. Brinkley şi ai săi nu se apropiară. Pierduseră orice chef.

Cei doi indieni nu fuseseră întrebaţi dacă vor să participe. Două piei-roşii alături de nişte ladies şi gentlemen care plătiseră câte un dolar fiecare? Aşa ceva stăpânul fiarei nu admitea să i se reproşeze. Rămaseră deci deoparte şi păreau să nu acorde nici o atenţie nici cuştii, nici grupului de spectatori, deşi nimic nu scăpa privirilor lor furişe şi ascuţite.

Publicul şedea acum în faţa lăzii încă închise. Cei mai mulţi ştiau prea exact ce e o panteră neagră. Dintre felinele de pradă ale Lumii Noi, puma sau leul de argint este cu mult mai mic şi mai neprimejdios decât leul din Lumea Veche şi fuge de oameni chiar dacă-l hărţuie foamea. Cât despre jaguar, supranumit şi tigrul american, un „aueho” îl poate prinde cu lasso-ul şi târî după el. Aşa ceva nu şi-ar putea permite cu tigrul bengalez. Astfel că cei mai mulţi dintre privitori se aşteptau să vadă o fiară înaltă de o jumătate de metru cel mult, şi nu chiar atât de înfricoşătoare. Cât de uluiţi rămaseră deci când partea din faţă a lăzii fu îndepărtată şi zăriră pantera!

De la New Orleans încoace, fiara stătuse numai în întuneric. Lada nu fusese deschisă decât noaptea. Acum pantera revedea pentru prima oară lumina zilei, care o orbea. Închise deci ochii şi mai rămase o bună bucată de vreme întinsă. Apoi începu să clipească şi zări oamenii care stăteau în faţa ei. Dintr-un salt, fiara fu în picioare şi scoase un răget care avu drept efect ca cei mai mulţi dintre spectatori să sară în sus, gata s-o ia la fugă.

Da, această panteră era un exemplar splendid, în plină maturitate, înalt de cel puţin un metru şi lung de vreo doi metri, fără să socotim coada. Cuprinse cu labele dinainte zăbrelele cuştii de fier şi le zgâlţâi de se cutremură lada. Totodată, îşi arătă colţii înfricoşători.

— Ladies şi gentlemen! se porni să explice proprietarul menajeriei. Varietatea neagră a panterei este originară din insulele Sunda. Aceste animale sunt însă mici. Adevărata panteră neagră, care însă este foarte rară, se găseşte în Africa de nord, la graniţa Saharei. Ea este la fel de puternică, dar mult mai primejdioasă decât leul şi poate duce în bot un viţel. Ce sunt în stare colţii ei veţi vedea acum, când începe hrănirea.

Îmblânzitorul aduse o jumătate de oaie şi o puse jos, în faţa cuştii. De cum zărise carnea, pantera începu să se agite nebuneşte. Sărea în sus şi-n jos, mârâia şi urla, încât spectatorii mai fricoşi se traseră şi mai mult înapoi.

Un negru care lucra la maşina vaporului nu-şi putu înfrâna curiozitatea şi se furişă în apropierea panterei. Căpitanul îl zări şi-i porunci să se înapoieze imediat la munca lui. Cum însă negrul nu se supuse pe loc, căpitanul apucă un capăt de funie şi-i trase câteva lovituri.

Pedepsitul se dădu înapoi, se opri însă la o anumită distanţă, se strâmbă de furie şi ridică pumnul spre căpitan într-un gest de ameninţare. Pasagerii îş concentraseră atenţia asupra panterei, aşa că scena trecuse neobservată. Numai „colonelul” o urmări din ochi şi zise către ai săi:

— Negrul ăsta mi se pare mie că nu-l prea înghite pe căpitan. Hai să ne ocupăm de el. Cu câţiva dolari, îi dai gata pe negri!

Acum dresorul ciolănos băgă carnea printre gratii, în cuşcă, îi măsură pe spectatori cu o privire cercetătoare şi şopti apoi ceva patronului său. Acesta îşi clătină capul, arătându-se reticent. Celălalt continua să-i vorbească şi părea să-i fi risipit temerile, căci proprietarul încuviinţă până la urmă dând din cap şi declară cu voce tare:

— Doamnelor şi domnilor, am plăcerea să vă comunic că aveţi parte de un noroc neaşteptat. O panteră neagră îmblânzită nu s-a văzut încă, cel puţin aici, în Statele Unite. În timpul popasului de trei săptămâni în New Orleans, îmblânzitorul meu a dresat pantera şi se oferă acum să intre în cuşcă pentru prima oară în faţa unui public şi să se aşeze lângă animal, dacă-i acordaţi o recompensă corespunzătoare.

Pantera se pusese pe mâncat, zdrobi şi oasele între colţi, parc-ar fi fost de carton. Părea să fie cu totul absorbită de acest prânz şi se putea deci presupune că nu e prea primejdios să intri tocmai acum în cuşcă.

Ciudat că tocmai savantul fricos de adineauri se găsi acum să exclame entuziasmat:

— Ar fi minunat, Sir! O performanţă pentru care merită să dai bani! Cât cere dumnealui?

— O sută de dolari, Sir. Pericolul la care se expune nu e mic, deoarece nu se poate încă bizui pe deplina domesticire a fiarei.

— Nu sunt prea bogat, dar mă declar gata să contribui cu cinci dolari. Se mai oferă cineva, gentlemen?

Răspunseră atât de mulţi, încât suma putea fi strânsă repede. Voiau să guste spectacolul din plin. Până şi căpitanul se agita şi propunea pariuri.

— Sir – Îl preveni Old Firehand – fiţi prudent! Vă rog să nu îngăduiţi o experienţă atât de primejdioasă! De vreme ce omul nu este încă sigur că stăpâneşte fiara, aveţi datoria să vă opuneţi.

— Să mă opun? râse căpitanul. Psbaw! Dar ce, sunt cumva tatăl sau mama îmblânzitorului? Aici, în această ţară binecuvântată, oricine are dreptul să-şi pună după plac pielea-n joc. Dacă pantera îl sfâşie, e treaba lui şi a panterei, nu însă şi-a mea! Aşadar, gentlemen, eu susţin că omul n-o să iasă din cuşcă la fel de teafăr cum a intrat, şi pun rămăşag pe o sută de dolari. Cine se prinde cu mine? Zece la sută din câştig să aparţină îmblânzitorului.

Exemplul găsi imitatori. Se încheiaseră pariuri pe sume importante şi se făcu socoteala că dresorul, dacă-i reuşeşte încercarea, va avea de încasat cam trei sute de dolari.

Nu se stabilise dacă dresorul trebuia să fie înarmat. Acesta îşi adusese între timp unealta ucigătoare: un bici care, la capătul codiriştii, conţinea un glonţ exploziv. Dacă animalul ar fi atacat, ajungea o singură lovitură pentru a ucide pantera pe loc.

— Nici în biciul ăsta n-am încredere – se adresă Old Firehand lui Tom-cel-Negru. Un foc de artificii ar fi fost preferabil. Acesta ar fi speriat animalul şi l-ar fi mânat înapoi, fără să-l fi omorât. O să laud îndrăzneala dresorului numai după ce va reuşi.

Îmblânzitorul ţinu acum o scurtă cuvântare destinată spectatorilor şi se îndreptă apoi spre cuşcă, trase zăvorul masiv şi dădu deoparte uşa îngustă, zăbrelită. Ca să poată intra, trebuia să se aplece şi să se folosească de ambele mâini spre a ţine portiţa, urmând s-o închidă după ce se va fi strecurat în cuşcă. De aceea, luă biciul între dinţi, aşa că măcar pentru o singură clipă rămânea fără apărare. E drept că intrase de mai multe ori în cuşca panterei, dar în împrejurări cu totul deosebite. Atunci animalul nu stătuse zile întregi în întuneric, nu se găseau atâţia oameni în preajma lui şi nici nu se auzea duduitul maşinii şi vuietul roţilor. Toate acestea nu fuseseră luate în seamă nici de patronul menajeriei, nici de îmblânzitor, şi consecinţele aveau să se arate abia acum.

Când pantera auzi zdrăngănitul portiţei de zăbrele, se întoarse. Îmblânzitorul îşi băgă tocmai capul plecat în interiorul cuştii – fiara făcu o mişcare iute ca gândul, o tresărire fulgerătoare şi înhăţă în botul ei căscat capul care scăpă biciul dintre dinţi şi fu prefăcut, dintr-o singură muşcătură, în aşchii de os şi o masă informă.

Ţipetele de spaimă pe care le scoaseră cei de faţă nu se pot descrie. Săriseră cu toţii în picioare şi fugeau zbierând care încotro. Nu rămaseră locului decât trei persoane: proprietarul menajeriei, Old Firehand şi Tom-cel-Negru. Primul încercă să împingă la loc portiţa zăbrelită, lucru imposibil, de vreme ce cadavrul se afla pe jumătate înăuntru şi pe jumătate afară. Apoi vru să apuce mortul de picioare şi să-l scoată de acolo.

— Pentru Dumnezeu, lasă-l! strigă Old Firehand. Pantera ar ieşi după el. Mai bine împinge trupul cu totul înăuntru, şi aşa e mort. Atunci abia o să se poată închide portiţa!

Pantera şedea în faţa cadavrului decapitat. Cu fărâme de oase în botul plin de sânge, îşi aţintea ochii scânteietori asupra stăpânului ei. Părea că-i ghicise intenţia, căci urlă înfuriată şi se târî peste cadavru, menţinându-l prin greutatea trupului ei. Capul fiarei se afla acum la numai câţiva centimetri de deschizătura portiţei.

— La o parte! La o parte! Iese afară! strigă Old Firehand. Tom, puşca dumitale! Puşca dumitale! Un revolver ar face doar mai mult rău!

Nu trecuseră nici zece secunde din clipa în care îmblânzitorul intrase în cuşcă. Întreaga punte de jos a vaporului era o imensă învălmăşeală de oameni care voiau să fugă, cuprinşi de panică, şi care scoteau strigăte de spaimă. Se ghemuiau după butoaie şi lăzi, ca să sară apoi din nou în picioare, nesimţindu-se nici acolo în siguranţă deplină.

Căpitanul alergase spre puntea de comandă, sărind câte trei-patru trepte deodată. Old Firehand îl urma. Proprietarul menajeriei se refugiase în spatele cuştii. Tom-cel-Negru se duse în grabă să-şi caute puşca, dar pe drum îşi aminti că-şi legase securea de ea, aşa că, pentru moment, nu se putea servi de armă. Smulse deci puşca din mâna indianului.

— Eu trage, zise acesta, întinzând mâna după armă.

— Lasă-mă pe mine! îl repezi bărbosul. Trag în orice caz mai bine decât tine!

Se întoarse spre cuşcă. Pantera tocmai o părăsise şi răgea cu capul ridicat. Tom duse puşca la ochi, trase, dar nu nimeri. Apucă în grabă arma tânărului indian şi o descărcă şi pe asta asupra animalului – din păcate cu acelaşi insucces.

— Tragem prost. Nu cunoaştem puşca – rosti Ursul-cel-Mare liniştit, de parcă s-ar fi aflat în siguranţă, în wigifam-ul lui, la o friptură.

Germanul nu luă în seamă aceste cuvinte. Aruncă arma şi se repezi spre prora, unde se aflau puştile oamenilor lui Brinkley. Aceşti gentlemen nu avuseseră nici un chef să se măsoare cu fiara şi se pitiseră cam pe unde apucaseră.

Deodată, se auzi un ţipăt înspăimântător, în apropierea scării. O doamnă voia s-o urce să se pună la adăpost. Pantera o zări. Se ghemui, apoi se repezi în salturi lungi spre ea. Femeia nu apucase să se urce, iar Old Firehand stătea între treapta a cincea şi a şasea. Într-o clipă, o apucă de talie, o săltă spre el şi o ridică în braţele sale, trecând-o apoi căpitanului. Totul se petrecuse într-o fracţiune de secundă, şi acum pantera se afla în faţa scării. Proptindu-şi labele dinainte de prima treaptă, îşi ghemuia tocmai trupul pregătindu-se să sară asupra lui Old Firehand. Acesta îi dădu cu piciorul o lovitură puternică în bot şi-i descărcă în cap cele trei gloanţe ce-i mai rămăseseră în revolver.

Era, de fapt, o apărare ridicolă. Cu o lovitură de picior şi cu câteva gloanţe de revolver nu respingi o panteră neagră. Dar Old Firehand nu avea alt mijloc de apărare mai eficace la îndemână. Era convins că fiara îl va înhăţa acum, dar aceasta totuşi nu se întâmplă, căci pantera, rămânând tot în poziţia de dinainte, pregătită de salt, îşi întoarse încet capul într-o parte, de parc-ar fi stat pe gânduri. S-o fi ameţit cumva gloanţele trase din apropiere, care, oricum, abia dacă putuseră pătrunde un milimetru în ţeasta ei groasă şi tare? Sau o duruse tare lovitura de picior trasă în botul ei sensibil? Fapt este că nu-şi mai aţintea ochii asupra lui Old Firehand, ci se uita înspre prora, unde stătea acum o fetiţă d vreo treisprezece ani, nemişcată, ca împietrită de spaimă, cu braţele întinse spre scară. Era fiica acelei doamne pe care Old Firehand tocmai o salvase. Copila, căutând ea însăşi să fugă, îşi zărise mama în primejdie şi încremenise de groază. Rochia ei de culoare deschisă, bătătoare la ochi, atrăsese atenţia panterei. Aceasta îşi luă labele de pe treaptă, se întoarse şi se aruncă în salturi lungi spre fată.

— Copilul meu, copilul meu! se agită mama.

Toţi care urmăreau scena ţipau şi urlau, dar nimeni nu putea să sară în ajutor. Nimeni? Era totuşi cineva, şi anume cel căruia nu i s-ar fi bănuit niciodată atâta îndrăzneală şi prezenţă de spirit: tânărul indian.

Stătea lângă tatăl său, la vreo zece paşi de fetiţă. Când îşi dădu seama de primejdia îngrozitoare care o ameninţa, ochii îi scăpărară. Se uită în dreapta şi-n stânga, parcă în căutarea unei scăpări. Apoi îşi lepădă pătura de pe umeri şi-i strigă lui taică-său în graiul tribului Torikawa:

— Ceauăl aina, şai şoyana – Rămâi aici! Voi înota!

În două salturi, ajunse lângă fată, o înşfacă de centură, o trase repede spre parapetul vaporului şi, cu ea în braţe, se urcă pe balustradă. Acolo rămase o clipă locului şi se uită înapoi. Pantera era în spatele lui, încordată pentru un ultim salt. Dar labele fiarei nu părăsiseră bine puntea, că tânărul indian se aruncă de pe balustradă în fluviu, dar pieziş, pentru a nu cădea în apă chiar în dreptul panterei. Valurile îl acoperiră împreună cu povara lui. În acelaşi timp, pantera, al cărui avânt era atât de puternic încât nu se mai putea opri, ţâşni peste balustradă şi căzu în fluviu.

— Stop! Stop imediat! ordonă căpitanul prin megafon, spre sala maşinilor, dând dovadă de prezenţă de spirit.

Maşinistul dădu contrapresiune, vaporul se opri pe loc, în timp ce paletele se roteau doar atâta cât era necesar ca să împiedice vasul să fie dus la vale de curent.

Acum, că pericolul trecuse peste pasageri, ieşiră cu toţii din ascunzătorile lor şi se repeziră la balustradă.

Mama fetiţei leşinase, în timp ce tatăl striga din răsputeri:

— O mie de dolari cui îmi salvează copila, două mii, trei mii, cinci mii de dolari!

Nimeni nu-l asculta. Se plecau cu toţii peste balustradă, să vadă ce se întâmpla pe fluviu. Înotătoare iscusită, pantera plutea pe apă cu labele întinse, pândin-du-şi prada, dar zadarnic; nu se vedea nici indianul, nici fata.

— S-au înecat! Au intrat sub roţi! se văicărea tatăl, smulgându-şi părul.

Dar pe cealaltă parte a punţii se auzi vocea răsunătoare a indianului mai vârstnic:

— Nintropan-homoş fost tare deştept. Înotat sub vapor, pantera să nu vadă pe ei. Este aici jos.

Toată lumea alergă spre tribord şi căpitanul dădu ordin să fie coborâte funii. Şi, într-adevăr, acolo jos, chiar lângă peretele vasului, îl zăriră pe Ursul-cel-Mic care, pentru a nu fi atras de curent, înota încet pe spate, ţinând fetiţa leşinată întinsă de-a curmezişul pe pieptul lui. Funii erau destule la îndemână şi fură deîndată lăsate în jos. Băiatul legă una sub braţele copilei şi, pe o altă funie, se căţără sprinten pe bord.

Fu salutat cu o bucurie zgomotoasă şi ovaţionat, dar se depărtă mândru, fără a spune un singur cuvânt. Când trecu însă prin faţa „colonelului”, care urmărise şi el scena, se opri şi, cu glas tare, ca fiecare să poată auzi, îi spuse:

— Ei, se teme Tonkawa de pisicuţa aia râioasă? „Cornelul” a fugit cu cei douăzeci de viteji ai lui, dar Tonkawa a atras monstru mare la el, să salveze fata şi pasagerii. „Colonelul” să mai audă curând de Tonkawa!

Fetiţa salvată fusese trasă de funie pe bord şi dusă în cabina ei.

Deodată, pilotul întinse mâna spre babord şi strigă:

— Uitaţi-vă la panteră, uitaţi-vă la plută!

Acum se repeziră iar cu toţii în cealaltă parte a vaporului, unde li se oferea o nouă scenă palpitantă: o plută mică, împletită din ramuri şi stuf, care nu fusese observată, pe care se aflau două făpturi omeneşti. Se serveau de nişte vâsle rudimentare, improvizate din crengi. Unul dintre ei era un băiat, dar cealaltă persoană părea să fie o femeie ciudat îmbrăcată. Se zărea o pălărie, ceva ce semăna cu o scufie de postav şi, sub ea, se ivea un obraz plin, îmbujorat, şi doi ochi mici. Restul trupului se pierdea într-un sac larg, de o tăietură şi formă nedefinite, care nu se putea distinge acum, căci persoana şedea jos. Tom-cel-Negru stătea lângă Old Firehand şi-l întrebă:

— Sir, o cunoşti pe femeia aceea?

— Nu. E oare atât de renumită încât ar trebui s-o cunosc?

— Bineînţeles! în realitate, nu-i femeie, ci bărbat, vânător de prerie şi puitor de capcane. Uite că vine şi pantera! O să vezi acum dumneata de ce e în stare o femeie care-i bărbat.

Se plecă peste balustradă şi, cu mâinile pâlnie la gură, strigă:

— Hei, mătuşă Drolll, bagă de seamă! Fiara aia vrea să te mănânce.

Pluta se afla la vreo cincizeci de paşi de vapor. Pantera, mereu în căutarea prăzii ei, înotase tot timpul încoace şi-ncolo, pe lângă vas. Acum zări pluta şi se îndreptă spre ea.

        „Femeia” se uită spre punte, îl recunoscu pe cel ce strigase şi îi răspunse” cu un glas falset:

— Good luck! 2 Dumneata erai, Tom? Mă bucur să te întâlnesc, dacă nu-i cu supărare. Despre ce fiară e vorba?

— O panteră neagră care a sărit peste bord. Hai, ia-o din loc! Repede! Repede!

— Oho! Mătuşa Droll n-o rupe la fugă în faţa nimănui, nici chiar a unei pantere, fie ea neagră, albastră sau verde. Am voie să trag în lighioană?

— Bineînţeles! Dar nu cred că reuşeşti. Aparţine unei menajerii şi e cea mai sălbatică fiară din lume. Fugi de cealaltă parte a vaporului!

1 în limba germană, drollig înseamnă poznaş.

Caraghioasa făptură părea să se distreze jucându-se de-a prinselea cu pantera. Mânuia fragila vâslă cu o adevărată măiestrie şi se pricepea să ochească fiara cu o îndemânare de necrezut.

— Lasă, Tom, bătrâne prieten, c-o scot eu la capăt! strigă „ea”, cu voce subţirică. Ca să fie omorâtă, unde trebuie ţintită o asemenea creatură, dacă nu-i cu supărare?

— În ochi – răspunse Old Firehand.

— Bine, să-l lăsăm pe acest şobolan de apă să se mai apropie!

Strânse vâsla în barcă şi puse mâna pe puşca de lângă el. Pluta şi pantera se apropiau acum rapid una de alta. Fiara îşi fixă duşmanul cu ochii mari deschişi, în timp ce acesta ridică arma, ţinti fără zăbavă şi apăsă de două ori la rând pe trăgaci. Să lase arma jos, să pună mâna pe vâslă şi să dea pluta înapoi, toate astea se făcură într-o singură clipită. Pantera dispăruse. Un vârtej de apă marca locul unde i se petrecuse agonia. Apoi reapăru la suprafaţă, nemişcată şi fără viaţă. Mai pluti câteva secunde, după care fu din nou trasă în adânc.

— Magistrală împuşcătură! exclamă Tom voios de pe punte şi pasagerii entuziasmaţi îi dădură dreptate, afară de proprietarul menajeriei, care deplângea pierderea preţiosului animal şi a îmblânzitorului său.

— Au fost două împuşcături – răspunse bizara arătare, de jos, de pe plută – câte o împuşcătură în fiecare ochi. Încotro merge vaporul ăsta, dacă nu-i cu supărare?

— Până unde are apă destulă – răspunse căpitanul.

— Vrem să ne urcăm pe bord, de aceea ne-am construit colo, pe mal, pluta asta. Ne luaţi şi pe noi?

— Vă puteţi plăti călătoria, Madam sau Sir? Zău că nu ştiu cum să vă înregistrez pe vas; ca bărbat sau ca femeie?

— Ca mătuşă, Sir. Vedeţi că eu sunt mătuşa Droll, dacă nu-i cu supărare. Cât despre biletul de drum, obişnuiesc să-l achit cu bani peşin sau chiar cu nuggeţil.

— Atunci, poftim pe bord! E cazul să părăsim cât mai curând locul acesta fatal.

1 Granule de aur (în limba engleză în text).

Scara de frânghie fu coborâtă. Întâi urcă băiatul, înarmat şi el cu o puşcă, apoi Droll îşi aruncă arma pe umăr, se ridică, apucă scara, dădu cu piciorul în pluta improvizată şi sări sprinten ca o veveriţă pe bord, unde fu întâmpinat de privirile nespus de mirate ale călătorilor.