Capitolul II. Vagabonzii

Statele Unite ale Americii de Nord sunt, în pofida instituţiilor lor democratice, focarul unor flagele sociale cu totul caracteristice, de neconceput într-un stat european.

Orice cunoscător al stărilor de lucruri de acolo va conveni că această afirmaţie, aparţinând unui geograf mai actual, este pe deplin îndreptăţită. Plăgile despre care vorbeşte acesta pot fi împărţite în cronice şi acute. Să ne gândim doar la acei cârcotaşi loafers şi roiadies 1 şi la aşa-zişii runners2 care-şi aruncă de preferinţă ochii asupra imigranţilor. Această speţă de bandiţi îşi are sediul în America şi, pe cât se pare, va supravieţui încă multe decenii. Altfel se prezintă a doua plagă, care se dezvoltă mai repede şi este de durată mai scurtă. Acesta este vestul sălbatic, cu condiţiile sale de viaţă în afara legii, în urma cărora s-au constituit bande de tâlhari şi asasini, pe care maşter Lynch 3 le-a putut nimici numai prin metode necruţătoare. Mai trebuie menţionaţi şi kukluxii, care au bântuit în timpul războiului civil, şi chiar mai târziu. Aici se desfăşoară în voie isprăvile acelor

1 Vagabonzi şi scandalagii porniţi pe harţă (în limba engleză în text).

2 Trepăduşi, lepădături (în limba engleză în text).

i Aluzie la Lynch, despre care se zice că ar fi fost un judecător din statele din sud, şi că ar fi judecat ordonând execuţii sumare, se trage verbul a linşa.

tramps, oameni fără căpătâi şi bandiţi de un soi deosebit de mârşav şi brutal.

Prin anii '60 când în răsăritul Statelor Unite comerţul şi toată viaţa economică treceau printr-o mare criză, mii de fabrici şi-au închis porţile şi zeci de mii de muncitori au rămas fără de lucru; şomerii au pornit la drum, îndreptându-se mai ales spre vest. Statele de dincolo de Mississippi au fost literalmente invadate de dânşii. Iar aici s-a produs curând o diferenţiere precisă între ei, întrucât cei cinstiţi au acceptat să se angajeze la orice treabă, oriunde găseau de lucru, chiar dacă munca era obositoare şi prost plătită. Se tocmeau mai cu seamă la ferme, să ajute la strânsul recoltei, şi de aceea erau numiţi în mod curent barvesters, secerători.

Cei trândavi, însă, se uneau în bande şi trăiau din jaf, omor şi pârjol. Decădeau astfel rapid până la treapta cea mai de jos a degradării morale şi conducătorii lor erau indivizi certaţi cu justiţia, urmăriţi de organele ei.

Aceşti tramps apăreau de obicei în cete mai mari, numărând uneori până la trei sute de inşi şi chiar mai mult. Atacau nu numai ferme izolate, ci şi orăşele mai mici şi le prădau. Puneau câteodată stăpânire şi pe căi ferate, brutalizau impiegaţii şi se foloseau apoi de trenuri ca să ajungă mai repede în alte regiuni unde să-şi repete fărădelegile. Asemenea isprăvi deveniseră atât de frecvente, încât, în unele state, guvernatorii se vedeau nevoiţi să ceară ajutorul armatei şi se încingeau adevărate bătălii împotriva răufăcătorilor.

Drept astfel de tramps îi considerau căpitanul şi şeful echipajului vaporului Dogfish pe „colonelul” Brinkley şi pe oamenii săi. Ceata se compunea din vreo douăzeci de indivizi numai, era deci prea slabă ca să se lege de ceilalţi pasageri sau de mateloţi. Totuşi, prevederea şi atenţia nu erau nicidecum de prisos.

Brinkley, la fel cu ceilalţi călători, nu slăbise din ochi făptura ciudată care se apropiase de vapor pe o plută atât de şubredă şi răpusese cu atâta nepăsare puternica fiară. Izbucnise în râs când Tom pronunţase ciudatul nume de „mătuşa Droll”. Dar acum când îl văzu pe străin urcând pe puntea vasului, îşi încruntă sprâncenele şi se adresă în şoaptă oamenilor lui:

— Tipul ăsta nu-i chiar atât de caraghios cum vrea să pară. Ascultaţi ce vă spun: trebuie să ne păzim de dânsul!

— Atunci, la ce toată mascarada asta? întrebă unul.

— Nu-i nici o mascaradă. Omul e într-adevăr un original, dar e şi unul dintre cei mai primejdioşi spioni ai poliţiei.

— Aş! Mătuşa Droll şi agent de poliţie! Poate fi el tot ce pofteşti, sunt gata s-o cred, dar agent secret nu e!

— Şi totuşi este. Am mai auzit eu de mătuşa Droll, se zice că ar fi un vânzător pe jumătate nebun care, fiind aşa hazliu, se are bine cu toate triburile de indieni. Acum însă, când îl văd în faţa mea, îmi dau seama mai bine. Grăsunul ăsta e un detectiv cum scrie la carte. L-am întâlnit prin regiunea Dakota, la fortul Suly de pe Missouri, unde a ridicat din mijlocul nostru pe un Camarad şi l-a predat pentru ştreang, el singur, iar noi eram peste patruzeci!

— Cu neputinţă! Puteaţi să-i găuriţi pielea cu cel puţin patruzeci de gloanţe!

— Nu, nu puteam. Droll lucrează mai mult cu vicleşugul decât cu forţa. Uitaţi-vă numai la ochişorii ăia şireţi de cârtiţă. Nu le scapă nici măcar o furnică ce trece prin iarbă. Se apropie irezistibil de prietenos de prada sa, şi închide capcana înainte să bănuieşti ceva.

— Te cunoaşte cumva?

— Nu-mi vine să cred. Atunci nici nu m-a luat în seamăUnde mai pui că a trecut o bună bucată de vreme, răstimp în care eu m-am schimbat foarte mult. Sunt totuşi de părere că e bine să nu-i atragem atenţia. Sper că o să putem da pe-aici o lovitură bună, şi n-aş vrea să ne stea în cale.

Bineînţeles că Droll nu arăta de loc atât de primejdios cum îl descrisese „colonelul”; ba dimpotrivă, cei de faţă trebuiau să-şi dea toată osteneala ca să nu izbucnească într-un râs jignitor la apariţia sa. Ce purta el în cap nu era nici pălărie, nici căciulă şi nici scufie, şi totuşi aducea cu fiecare din ele. Tichia consta din cinci bucăţi de piele de forme diferite. Cea din mijloc, de pe creştet, semăna cu un blid răsturnat. Bucata din spate îi umbrea ceafa, iar cea din faţă fruntea, ca un fel de cozoroc sau ca un bor de pălărie. Celelalte două serveau de clape pentru urechi.

Surtucul era foarte lung şi neobişnuit de larg, combinat numai din petice şi flecuri de piele, cusute de-a valma, unele peste altele. Niciuna din ele nu avea aceeaşi vechime. Se vedea cât de colo că fuseseră aplicate la diferite intervale de timp. În faţă, marginile surtucului erau prevăzute cu mici curele care, legate împreună, ţineau loc de nasturi. Cum lungimea şi lărgimea neobişnuite ale acestei piese vestimentare îngreuiau mersul, omul o tăiase în spate de la tivul de jos până la brâu şi-şi înfăşurase picioarele cu cele două jumătăţi, în aşa fel încât formau un fel de pantaloni bufanţi, ceea ce dădea umbletului şi mişcărilor tuşăi Droll o înfăţişare nespus de comică. Aceşti îndoielnici nădragi îi ajungeau până la glezne. O pereche de ghete de piele îi completau îmbrăcămintea. Mânecile surtucului erau şi ele neobişnuit de lungi şi de largi. Tuşa Droll le cususe la capete şi tăiase ceva mai sus două găuri prin care-şi trecea mâinile. În felul acesta, capetele mânecilor formau două pungi de piele ce atârnau de ele, şi puteau adăposti tot felul de lucruri.

Datorită acestei îmbrăcăminţi, statura bărbatului apărea de-a dreptul diformă, pe lângă aceasta mai provoca un râs irezistibil şi faţa lui plină, rumenă şi nespus de prietenoasă, cu ochişorii în necontenită mişcare, ca nimic să nu le scape.

Asemenea apariţii nu sunt rare în vest. Cine trăieşte ani de-a rândul în sălbăticie, nu are nici timp, nici prilej şi nici bani spre a-şi înnoi hainele uzate decât cârpindu-le cu ce-i cade în cursul drumeţiei. Poţi întâlni aici adeseori bărbaţi vestiţi, ale căror veşminte sunt atât de ciudate încât, în alte locuri, copiii s-ar ţine după dânşii prăpădindu-se de râs.

Omul ţinea în mână o puşcă cu două ţevi, de o vârstă foarte venerabilă. Dacă mai avea şi alte arme, asta se putea doar presupune, căci de văzut nu se vedeau, de vreme ce surtucul îi învelea toată făptura, ca un sac legat cu grijă, dar care putea ascunde multe obiecte.

Băiatul care-l însoţea pe acest original să tot fi avut şaisprezece ani. Era blond, ciolănos şi avea o privire matură, chiar dârză, ca a unuia care ştie de pe-acum să-şi croiască singur drumul. Îmbrăcămintea i se compunea din pălărie, cămaşă de vânătoare, pantaloni, ciorapi şi ghete, toate confecţionate din piele. În afară de puşcă, mai era înarmat cu un cuţit şi un revolver.

De cum urcase pe punte, tuşa Droll se îndreptă spre Tom-cel-Negru, îi întinse mâna şi, cu vocea lui subţirică, în falset, exclamă:

— Welcome, bătrâne Tom! Ce surpriză! E o veşnicie de când nu ne-am mai văzut! De unde vii şi încotro ţi-e drumul?

Îşi strânseră mâinile cu efuziune, în timp ce Tom răspunse:

— Dinspre Mississippi încoace. Vreau să ajung în Kansas, unde îmi am tăietorii de lemne prin păduri.

— Well, atunci totul e în regulă. Şi eu mă duc într-acolo, şi chiar mai departe. Aşa că rămânem câtva timp împreună; dar să achit întâi biletul, Sir! Cât avem de plătit, eu şi cu acest omuleţ, dacă nu-i cu supărare?

Această întrebare era adresată căpitanului.

— Depinde până unde vreţi să mergeţi şi ce locuri doriţi – răspunse acesta.

— Locuri? Mătuşa Droll nu călătoreşte decât cu clasa întâi. Deci cabină, Sir. Şi până unde? Să zicem deocamdată până la Fort Gibson. Putem oricând să mai lungim lasso-ul. Primiţi nuggeţi?

— Da, cu plăcere.

— Dar cu cântarul aurului cum staţi? Sunteţi cinstiţi?

Întrebarea ieşi atât de hazlie, în timp ce ochişorii lui clipeau atât de nostim, încât nu i se putea lua în nume de rău. Totuşi, căpitanul se sili să pară jignit şi mormăi:

— Nu mai puneţi astfel de întrebări, că pe loc vă azvârl peste bord!

— Oho! Credeţi, cumva, că mătuşa Droll poate fi atât de uşor aruncată în apă? N-aveţi decât să încercaţi!

— Ei – se apără căpitanul – cu doamnele trebuie să fii politicos şi, de vreme ce sunteţi o mătuşă, aparţineţi sexului frumos. Aşa că sunt dispus să trec peste întrebarea dumneavoastră. De altfel, cu plata nu-i nici o grabă.

— Nu, nu-mi place să rămân dator nici un minut. E unul din principiile mele, dacă nu-i cu supărare.

— Well! Atunci poftiţi în birou.

Cei doi se depărtară, iar ceilalţi rămaseră să-şi împărtăşească părerile despre acest om bizar.

Căpitanul se întoarse mai curând decât Droll. Părea uluit şi se adresă celor din jur:

— Să fi văzut, domnilor, nuggeţii aceia! A băgat mâna în buzunar şi când şi-a scos-o, avea în palmă o mulţime de grăunţe de aur cât bobul de mazăre, cât aluna şi chiar mai mari. Omul ăsta se vede că a descoperit o bonanza şi a golit-o de aur.

Între timp, Droll achitase la birou costul călătoriei şi, reîntors pe punte, începu să scruteze lumea. Îi zări mai întâi pe oamenii lui Brinkley. O luă agale spre prora, uitându-se atent la ei. Privirea i se opri câteva clipe asupra „colonelului”, după care întrebă:

— Scuzaţi-mă, Sir, nu ne-am mai întâlnit noi undeva?

— Habar n-am! răspunse cel întrebat.

— Iar mie mi se pare că ne-am mai văzut. Poate aţi fost cândva pe Missouri în sus?

— Nu.

— Şi nici la Fort Sully?

— N-am fost în viaţa mea pe-acolo.

— Hm! N-aţi vrea să-mi spuneţi cum vă numiţi?

— Pentru ce? La ce?

— Fiindcă îmi plăceţi, Sir! Şi, de îndată ce un om mă atrage, nu mai am linişte până nu aflu cum îl cheamă.

— Cât despre asta, şi dumneavoastră îmi plăceţi mie – replică tăios „colonelul”. Totuşi, nu m-aş încumeta să fiu atât de nepoliticos şi să vă întreb cum vă numiţi.

— De ce nu? Nu mi s-ar părea o necuviinţă şi v-aş răspunde imediat. N-am nici un motiv să-mi ţin numele secret. Numai cine are conştiinţa încărcată evită să şi-l spună.

— Vreţi cumva să mă jigniţi, Sir?

— Nicidecum! Nu jignesc niciodată o fiinţă omenească, dacă nu-i cu supărare. Rămâneţi cu bine, Sir, şi păstraţi-vă numele pentru dumneavoastră! N-am nevoie de el.

Droll îi întoarse spatele şi se depărtă.

— Mie să-mi spună una ca asta! scrâşni roşcovanul.

Şi eu să trebuiască s-o înghit!

— De ce te-ai lăsat? râse unul dintre oamenii săi. Acestui sac de piele eu i-aş fi răspuns cu pumnul.

— Şi-ai fi păţit-o!

— Pshaw! Broscoiul ăsta nu prea aduce cu un atlet.

— O fi! Dar un om care aşteaptă până ce o panteră neagră se apropie la doi paşi de el şi apoi trage în ea cu atâta sânge rece de parc-ar avea în faţă un biet cocoş de prerie nu-i chiar de dispreţuit. De altfel, nu e vorba numai de el! Ar fi stârnit şi pe alţii care ar fi fost numaidecât împotriva mea, şi trebuie să evităm să atragem atenţia.

Droll se îndreptase acum din nou spre trepte şi, în drum, dădu cu ochii de cei doi indieni care şedeau pe un balot de tutun. Când îl zăriră, se ridicară. Droll se opri din mers, apoi zori spre ei şi exclamă:

— Mira, el oso grande y el oso chico!

Adică, în limba spaniolă: „Ia te uită, Ursul-cel-Mare şi Ursul-cel Mic!”

Droll ştia deci că cele două piei-roşii nu vorbeau bine englezeşte, în schimb înţelegeau şi vorbeau mai bine spaniola.

— Que sorpresa, la Tia Droll 1 Ce surpriză, mătuşa Droll! răspunse indianul mai vârstnic.

— Ce căutaţi aici, în est, şi pe vaporul ăsta? întrebă Droll strângându-le mâna.

— Am fost la New Orleans şi suntem în drum spre casă. S-au perindat multe luni pe cer de când nu am mai zărit pe tuşa Droll.

— Da. Ursul-cel-Mic a crescut între timp şi s-a făcut de două ori mai mare decât era pe-atunci. Oare fraţii mei roşii trăiesc în bună înţelegere cu vecinii lor?

— Şi-au îngropat securile de război şi nu doresc să fie siliţi să le dezgroape.

— Când o s-ajungeţi la ai Voştri?

— Nu ştim încă. Ursul-cel-Mare nu se poate întoarce acasă înainte de a-şi fi muiat cuţitul în sângele celui care l-a jignit.

— Cine-i acela?

— Câinele alb de colo, cel cu părul roşu. L-a lovit pe Ursul-cel-Mare cu palma în obraz.

— Ei, nu mai spune! Oare individul era în toate minţile? Doar trebuie să ştie ce înseamnă să loveşti un indian, şi încă pe Ursul-cel-Mare!

— Nu ştie cine sunt. Mi-am spus numele în graiul poporului nostru şi-l rog pe fratele meu alb să tacă.

— Fii fără grijă! Dar acum trebuie să mă duc la ceilalţi, care vor să stea de vorbă cu mine; o să mai trec eu pe la voi.

Îşi continuă drumul întrerupt. Urcă pe puntea superioară, unde tocmai ieşea din cabina sa tatăl fetiţei salvate, ca să dea de veste că fiica lui şi-a revenit din leşin, că se simte destul de bine şi că nu are nevoie decât de odihnă, ca să se întremeze pe deplin. Apoi zori spre indieni, să mulţumească viteazului băiat pentru cutezătoarea lui faptă. Droll îi auzise cuvintele şi se interesă de cele întâmplate. Tom îl lămuri:

— Da – observă mătuşa Droll – Îl cred pe băiat capabil de aşa ceva. Nu mai e copil, ci bărbat în lege.

— Îi cunoşti pe 'aceşti indieni? Am văzut că ai stat de vorbă cu ei.

— I-am întâlnit de câteva ori.

— I-ai întâlnit? Păi spuneau că-s din tribul Tonkawa şi, după câte ştiu, spiţa e pe cale de dispariţie; nu pornesc niciodată la drum şi locuiesc într-o rezervaţie mizerabilă în valea lui Rio Grande.

— Ursul-cel-Mare nu s-a statornicit într-un loc, ci a rămas credincios obiceiurilor strămoşilor săi. Hoinăreşte de colo-colo, aidoma căpeteniei apaşilor, Winnetou. Are, desigur, un adăpost stabil, dar îl ţine secret. Vorbeşte uneori de „ai săi”, dar cine, ce şi unde sunt aceştia m-am aflat niciodată. Avea şi acum intenţia să se ducă acolo, dar îl ţine pe loc datoria de a se răzbuna pe „colonel”.

— Ţi-a vorbit de asta?

— Da. Nu' se va lăsa până nu o va îndeplini. În ochii mei, acest „colonel” e un om pierdut.

— Asta am spus şi eu – interveni Old Firehand. Aşa cum îi cunosc eu pe indieni, Ursul-cel-Mare nu din laşitate s-a abţinut să reacţioneze când a fost lovit.

— Aşa? întrebă Droll, măsurându-l din ochi pe uriaş.

Va să zică, i-aţi cunoscut şi dumneavoastră pe indieni, dacă nu-i cu supărare? Nu se prea vede, cu toate că-mi păreţi un adevărat gigant. Aş zice chiar că v-ar sta mai bine într-un salon decât în prerie.

— Vai, tuşă Droll! râse Tom. De astă dată ai scrântit-o rău. Ia ghici cine-i dumnealui?

— Nici nu mă gândesc! Poate eşti dumneata atât de bun să mi-o spui numaidecât.

— Nu. Nu vreau să-ţi fac viaţa chiar atât de uşoară. Tuşico dragă, acest gentlemen este unul dintre cei mai vestiţi bărbaţi din vest.

— Aşa? Deci nu dintre cei vestiţi, ci dintre cei mai vestiţi?

— Exact.

— Din categoria asta nu fac parte, după părerea mea, decât doi.

Droll făcu o pauză, închise un ochi, cu celălalt îl scrută pe Old Firehand, chicoti lăsând să se audă un „hi-hi-hi-hi” asemănător unui sunet de clarinet, şi urmă:

— Iar aceşti doi sunt: Old Shatterhand şi Old Firehand. Cum pe primul îl cunosc, dacă nu-i cu supărare, dumnealui nu poate fi decât Old Firehand. Am ghicit?

— Da, chiar eu sunt – Încuviinţă acesta.

— Nu, zău! făcu Droll, dându-se doi paşi înapoi şi măsurându-l încă o dată pe uriaş dintr-un singur ochi. Chiar dumneavoastră sunteţi? înfăţişarea e, nu-i vorbă, aşa cum a fost descrisă, dar zău, nu cumva glumiţi?

— Ei, şi asta tot glumă e? răspunse Old Firehand, în timp ce-l apucă de gulerul surtucului, îl ridică în sus cu o singură mână, îl învârti de trei ori în aer şi-l aşeză apoi pe o ladă din apropiere.

Obrazul lui Droll devenise purpuriu. Îşi trase cu greu răsuflarea şi exclamă în fraze scurte, întretăiate:

— Zounds – fir-ar să fie – Sir, mă luaţi drept o pendulă sau o giruetă? Pentru asta am fost făcut, ca să dansez în cerc prin aer în jurul dumneavoastră? Noroc că sleeping-gown-ul1 e din piele solidă, altminteri se rupea şi aş fi fost proiectat în fluviu! Dar demonstraţia

1 Halat de noapte (în limba engleză în text).

fost bună, Sir. Acuma văd că sunteţi cu adevărat Old Firehand. O cred, sunt convins, căci altfel aţi fi în stare să mai demonstraţi o dată acestor gentlemeni, prin persoana mea, rotaţia lunii în jurul pământului. M-am gândit adesea, când era vorba de dumneavoastră, cât de mult m-aş bucura să vă cunosc. Iată mâna mea şi dacă nu vreţi să mă necăjiţi, să n-o respingeţi.

— S-o resping? Dau mâna cu dragă inimă oricărui bărbat de treabă, cu atât mai mult unuia care s-a introdus la noi într-un mod atât de straşnic.

— Introdus? Cum aşa?

— Prin faptul că aţi împuşcat pantera.

— A, da! Asta nu era o treabă cu care merită să-ţi pierzi vremea. Animalul nu prea se simţea în apele lui, aşa că l-am ajutat.

— Ai procedat ca un înţelept. Pantera nu se teme de apă, căci înoată admirabil şi ar fi putut ajunge la mal fără nici o greutate. Ar fi fost o mare nenorocire dacă ar fi reuşit. Aţi salvat astfel viaţa multor oameni. Vă strâng mâna şi doresc să ne cunoaştem mai îndeaproape.

— Aceasta este şi dorinţa mea, Sir. Şi acum propun să bem ceva în cinstea cunoştinţei noastre. N-am venit pe acest steamer 1 ca să mor de sete. Să mergem, aşadar, în sala de mâncare!

Tot grupul dădu urmare invitaţiei. De cum dispărură, se ivi negrul care nu avusese voie să asiste la scena cu pantera. Ieşea din încăperea maşinilor, unde venise rândul unui alt fochist, şi-şi căuta un locşor tihnit, ca să-şi facă somnul de prânz. Călca rar şi posomorât şi se cunoştea că nu-i în toane bune. Brinkley observă acest lucru; îl strigă, şi-i făcu semn să se apropie.

— Ce doriţi, Sir? întrebă negrul, când se apropie. Dacă aveţi ceva de cerut, adresaţi-vă steward-ului! Eu nu mă ocup de pasageri.

— Îmi închipui şi eu – răspunse „colonelul”! Am vrut doar să te întreb dacă ţi-ar plăcea să bei cu noi un pahar de rachiu.

Vapor (în limba engleză în text).

— Păi, dacă-i aşa, sunt omul dumneavoastră. La cazan ţi se usucă gâtlejul şi ficatul. Dar nu văd nici o băutură pe-aici.

— Ţine aici un dolar. Ia-ţi ce vrei acolo, la tejghea, şi aşează-te lângă noi.

Expresia de supărare dispăru imediat de pe chipul negrului. Aduse în grabă două sticle pline şi câteva pahare şi le depuse apoi în faţa lui Brinkley, care-i făcu loc cu bunăvoinţă. Roşcovanul umplu un pahar şi-l întinse negrului. Acesta îl goli dintr-o dată, mai dădu încă unul pe gât cu aceeaşi lăcomie şi apoi zise:

— Asta-i o plăcere, Sir, pe care alde noi nu ne-o putem îngădui prea des. Dar ia spuneţi, cum de v-a dat în gând să mă invitaţi? Voi, albii, nu prea vă purtaţi de obicei aşa.

— Pentru mine şi prietenii mei un negru e şi el om. Am băgat de seamă că lucrezi la cazane. E o muncă grea şi face sete şi, cum îmi închipui că nu sunteţi plătiţi cu sute de dolari, mi-am zis că o duşcă bună ţi-ar prinde bine.

— Aţi avut o idee minunată. Căpitanul, bineînţeles că plăteşte prost. Nu ajungi să ai parte de o băutură ca lumea, mai ales că nu dă avans, cel puţin mie nu, abia la sfârşitul călătoriei desface baierele pungii.

— Va să zică, nu prea te ai bine cu el?

— Nu. Cică sunt prea setos. Pe ceilalţi îi plăteşte zilnic, dar pe mine nu. Şi atunci mai e de mirare că mi-e tot mai sete?

— Ei, astăzi o să depindă numai de dumneata dacă o potoleşti sau nu. Sunt gata să-ţi mai dau câţiva dolari dacă-mi faci un serviciu în schimb.

— Câţiva dolari? Ura! Ar ajunge pentru câteva sticle pline! Spuneţi-mi repede ce doriţi, Sir! Când e vorba de câştigat un rachiu, oricând sunt tocmai omul potrivit.

— Se poate. Dar trebuie s-o faci cu dibăcie. Să tragi doar niţel cu urechea, să asculţi ce se vorbeşte.

— Unde? La cine?

— În salon.

Fir-ar blestemat să fie! (în limba engleză în text).

— Aşa! Hm! făcu îngândurat negrul. Şi pentru ce, Sir?

— Pentru că… ei bine, am să-ţi vorbesc deschis.

Îi mai întinse negrului un pahar plin şi continuă, pe un ton confidenţial:

— E acolo un bărbat înalt, un colos, căruia îi zice Old Firehand, apoi un tip cu o barbă neagră, pe nume Tom, şi apoi unul costumat ca de carnaval, cu o fustă lungă de piele, răspunzând la numele de mătuşa Droll. Acest Old Firehand e un fermier bogat, iar ceilalţi doi sunt invitaţii săi care-l însoţesc. Se nimereşte că şi noi vrem să ne ducem la ferma aia, ca să ne tocmim pentru muncă. Aşa că am vrea să aflăm ce fel de oameni sunt cei cu care o să avem de-a face. Vezi dar că nu-i nimic necinstit sau oprit în ce-ţi cerem dumitale.

— E drept, Sir. Nimeni pe lume nu mi-a interzis să ascult ce spun alţii. Am şase ore libere. Sunt în pauză, şi pot să fac ce vreau.

— Dar cum ai să te descurci? Ai voie să intri în sală?

— Nu, nu este chiar interzis, numai că n-am ce căuta acolo. Pot să intru ca să aduc sau să iau ceva. Dar asta se face numaidecât şi atunci nu-mi pot atinge scopul.

— Nu există şi vreo treabă de făcut acolo, cu care să te poţi ocupa mai multă vreme?

— Nu… adică, totuşi? îmi vine ceva în minte. Ferestrele sunt cam murdare. Aş putea să mă duc să şterg geamurile.

— N-o să bată la ochi?

— Nu. Cum salonul e mereu ocupat, treaba asta nu se poate face decât în prezenţa pasagerilor. De fapt, asta e sarcina steward-ului. Îi fac cel mai mare serviciu dacă i-o preiau.

— Dar te-ar putea bănui.

— Nu. Ştie că nu prea am bani şi că-mi place un păhărel. Îi spun că mi-e cam sete şi că, în schimbul unui rachiu, sunt gata să spăl geamurile în locul lui. Nu vă faceţi nici o grijă, Sir; o s-o scot eu la capăt, sunt sigur. Deci, câţi dolari îmi făgăduiţi?

— Plătesc după valoarea informaţiilor pe care mi le-aduci, dar îţi dau cel puţin trei dolari.

— All right! S-a făcut! Mai turnaţi-mi un pahar şi-o şterg!

După ce negrul se depărtă, oamenii îl întrebară pe Brinkley ce urmăreşte cu asta.

— Suntem nişte băieţi pârliţi – zise el – şi trebuie să încercăm mereu să ne descurcăm. Am plătit biletele de drum şi vreau să încerc într-un fel sau altul să ne recăpătăm cel puţin banii. Pentru drumul lung pe care vrem să-l străbatem, e nevoie de pregătiri, şi ştiţi bine că pungile ne sunt cam goale.

— Păi, e vorba să le umplem din casa gării.

— Sunteţi atât de siguri că ne reuşeşte lovitura? Dacă putem da de bani încă de pe-acum, ar fi cea mai mare prostie să lăsăm să ne scape ocazia.

— Prin urmare, ca să vorbim pe şleau, furt aici, pe bord? Asta e primejdios. Dacă respectivul descoperă paguba, iese un tărăboi îngrozitor, urmat de percheziţio-narea tuturor persoanelor şi a fiecărui colţişor de pe vas. Iar noi am fi primii pe care ar cădea bănuielile.

— Eşti cel mai copilăros individ din câţi am întâlnit vreodată! O treabă ca asta e periculoasă sau nu, depinde de cum o apuci. Şi nu-s eu omul s-o apuc de unde nu trebuie. Dacă ascultaţi de mine întru totul, trebuie să izbutim şi acum şi pe urmă, când dăm lovitura cea mare şi ultima.

— Acolo-n munţi, la Lacul de Argint? Hm! Numai să nu ţi se fi spus gogoşi!

— Pshaw! Ştiu eu ce ştiu. Nici prin gând nu-mi trece să vă spun de pe-acum totul în amănunt. Când ajungem la faţa locului, vă informez eu. Până atunci, trebuie să aveţi încredere în mine şi să mă credeţi când vă spun că zac nişte bogăţii acolo de o să ne ajungă tuturor pe toată viaţa. Dar acum să lăsăm orice pălăvrăgeală inutilă şi să aşteptăm mai bine liniştiţi ce veşti aduce prostănacul ăla de negru.

Brinkley se sprijini cu spatele de balustradă şi închise ochii, ca semn că nu mai vrea să audă nici o vorbă şi să nu mai spună nimic. Se întinseră şi ceilalţi, fiecare cât mai comod. Unii căutau să adoarmă fără să reuşească, alţii şuşoteau între ei, comentând planul cel mare pentru realizarea căruia se asociaseră pe viaţă şi pe moarte.

        „Prostănacul de negru” părea să fie totuşi la înălţimea misiunii sale. Dac-ar fi dat peste un obstacol de netrecut, cu siguranţă că s-ar fi întors să dea de veste. Pe când aşa, se duse mai întâi în cabina de serviciu, probabil ca să vorbească cu steward-ul, se întoarse, apoi dispăru prin uşa salonului. Trecu mai mult de o oră până să reapară pe bord. Avea în mână mai multe cârpe de şters, le puse la locul lor, se apropie de vagabonzii redeveniţi deodată vioi, şi se aşeză lângă ei, fără să ia seama că două perechi de ochi nu-i slăbeau nici pe el, nici pe oamenii lui Brinkley. Erau ochii celor doi indieni.

— Ei? întrebă cu interes „colonelul”. Cum te-ai achitat de misiune?

— Mi-am dat toată osteneala – răspunse morocănos negrul – dar nu cred că cele auzite să merite mai mult de cei trei dolari. Vedeţi că v-aţi înşelat, Sir.

— Întrucât?

— Pe uriaş îl cheamă într-adevăr Old Firehand, dar nu e fermier, aşa că n-avea cum să-i invite pe acel Tom şi pe mătuşa Droll la ferma lui.

— Aşa să fie? sări Brinkley prefăcându-se că e dezamăgit.

— Da, aşa este – stărui negrul. Uriaşul e un vânător vestit şi vrea să urce în munţi.

— Unde anume?

— Asta n-a spus-o. Am auzit totul şi nu mi-a scăpat un singur cuvânt din ce-au vorbit. Stăteau tustrei, izolaţi de ceilalţi, la o masă cu tatăl fetiţei pe care a vrut s-o mănânce pantera. Pe tatăl fetei îl cheamă Butler şi e inginer. Vrea şi el să-i însoţească.

— Un inginer? Dar ce caută oamenii ăştia în munţi?

— Poate că au dat de-o mină şi vor să-l pună pe Butler s-o cerceteze.

— Nu, fiindcă la asta Old Firehand se pricepe mai bine decât cel mai deştept inginer.

— Vor să treacă mai întâi pe la cumnatul lui Butler, care e proprietarul unei ferme grozave din Kansas. Cumnatul ăsta trebuie să fie un om foarte bogat. A expediat vite şi cereale la New Orleans, iar inginerul îi aduce acuma banii din vânzare.

Ochii „colonelului” licăriră. Dar atât el cât şi oamenii lui se feriră să trădeze printr-o singură silabă cât de importantă era pentru ei această informaţie.

— Da, în Kansas sunt mulţi fermieri putrezi de bogaţi – observă conducătorul bandei pe un ton indiferent. Dar inginerul ăsta e un om foarte neprevăzător. Suma e mare?

— A spus în şoaptă că ar fi nouă mii de dolari în hârtii, dar l-am auzit totuşi.

— Atâţia bani nu-i cari aşa cu tine. La ce mai există atunci bănci pe lume? Dacă pică în mâinile tramp-rior, s-a zis cu bănişorii lui!

— Nu, că nu i-ar găsi.

— Ei, tramp-ii sunt daţi dracului!

— Dar acolo unde-i ţine, n-o să le dea în gând să-i caute.

— Deci ştii unde e ascunzătoarea?

— Ştiu. A arătat-o celorlalţi. E drept că a făcut-o pe ascuns, că eram şi eu de faţă, dar am văzut-o. Eram cu spatele la dânşii, însă n-au băgat de seamă oglinda prin care-i urmăream.

— Hm! Oglinda e înşelătoare. Se ştie doar că cine se uită în oglindă vede dreapta în stânga şi stânga în dreapta.

— La asta nu m-am gândit şi nu mă pricep… Dar ce-am văzut am văzut. Inginerul are un cuţit vechi de vânătoare, cu mânerul scobit, în care ţine bancnotele.

— Aşa! Ei, asta fireşte că nu ne interesează. Noi nu suntem vagabonzi, ci muncitori agricoli cinstiţi. Îmi pare numai rău că m-am înşelat cu privire la uriaş. Asemănarea cu cel pe care-l credeam eu e foarte mare şi poartă şi acelaşi nume.

— O fi vreun frate de-al lui. De altfel, nu numai inginerul are atâţia bani la el. Acela cu barba neagră vorbea şi el de o sumă însemnată, pe care o primise şi pe care urmează s-o împartă între oamenii lui, nişte pădurari.

— Unde-s ăia?

— Doboară acum copaci la Black Bear-River, la râul Ursului Negru, unde-i asta, nu ştiu.

— Dar ştiu eu. Se varsă în Arkansas, mai la vale de uI v. Sunt mulţi tăietori de lemne?

— Ca la vreo douăzeci, dar nişte băieţi unu şi unu, zicea el. Şi ăla hazliul, în halatul de piele, are la el o grămadă de nuggeţi. Dânsul tot spre vest vrea să meargă. Mă întreb la ce duce cu sine atâta bănet. Cu aşa ceva nu te cari prin locuri neumblate.

— Adică de ce nu? Şi în vest are omul fel de fel de nevoi. Există şi acolo forturi, magazine de sezon şi negustori ambulanţi care vând marfă pe nuggeţi. Dar, cum am mai spus, de oamenii ăştia nu-mi pasă de loc. Numai un lucru nu înţeleg: ce caută inginerul ăsta în Munţii Stâncoşi, şi mai cară şi o fetiţă cu el?

— N-o are decât pe ea. Copila ţine mult la tatăl ei şi nu vrea să se despartă de dânsul. Are de gând să rămâie mai multă vreme în munţi şi cum e nevoie să se clădească nişte case din bârne, s-a hotărât să ia şi fetiţa şi soţia cu el.

— Case? A spus el asta?

— Da.

— Păi, pentru dânsul şi fiica lui ar ajunge şi o singură cabană. E deci de presupus că n-or să fie singuri. Tare aş vrea să ştiu ce scop urmăresc!

— Asta ar fi vrut să ştie şi bărbosul, dar Old Firehand i-a spus c-o să afle mai încolo.

— Deci, vrea să păstreze secretul. Se vede treaba că tot e vorba de vreo bonanza, de-o vână bogată de metal pe care vor s-o cerceteze în taină şi s-o exploateze, dacă e cazul. Tare-aş vrea să cunosc locul cu pricina!

— Din păcate, nu s-a spus unde e. După câte am înţeles, vor să-i ia şi pe bărbos şi pe mătuşa Droll. S-au plăcut şi şi-au luat chiar cabine alăturate pe punte, deasupra noastră. La numărul unu doarme inginerul, la doi Old Firehand, la trei Tom, la patru Droll şi la cinci micul Fred.

— Dar ăsta cine mai e?

— Băiatul care-l însoţeşte pe Droll.

— E fiul mătuşii Droll?

— Nu, după câte am ghicit.

— Care îi e numele de familie şi pentru ce călătoreşte cu Droll?

— Despre asta nu s-a suflat o vorbă.

— Cabinele astea de la numărul unu până la cinci se află în dreapta, sau în stânga?

— La tribord, deci, dacă te uiţi de-aici, la stânga. Fiica inginerului doarme bineînţeles cu mama ei, într-o cabină rezervată doamnelor.

— De vreme ce m-am înşelat cu privire la oamenii ăştia, mi-e perfect egal unde dorm. De altfel, nu-i invidiez de loc pentru cabinele lor strimte, unde se sufocă, în timp ce noi, aici jos, avem aer cât ne pofteşte inima.

— Well, dar şi cei din cabine au aer destul, fiindcă geamurile se scot şi în locul lor se pun pătrate de tifon. Cel mai prost o ducem, bineînţeles noi. Când nu lucrăm noaptea, trebuie să dormim în magazia de cărbuni şi, dacă maşinistul ne dă voie, ni se face un hatâr îngăduindu-ni-se să ne culcăm aici, pe punte, lângă pasageri. Prin geamlâcul îngust nu pătrunde aerul, iar de jos vine miros de putregai. Când e zăpuşeală, te sufoci de-a binelea.

— Dormitorul vostru e legat de cala vaporului?

— Da. O scară duce până jos.

— Şi cala poate fi încuiată?

— Nu, ar fi prea anevoie.

— Sunteţi, fără îndoială, de plâns. Dar hai să lăsăm poveştile astea! Mai avem ceva rachiu în sticlă.

— Că bine ziceţi, Sir! Şi de atâta vorbă ţi se usucă gâtlejul. Încă o duşcă, şi mă duc şi eu într-un colţ, să-i trag un pui de somn. După ce trec cele şase ore libere, trebuie să mă întorc la cazan. Dar cu dolarii mei cum rămâne?

— Mă ţin de cuvânt, deşi dau banii pe degeaba. Dar pentru că greşeala e a mea, nu vreau să fii tu păgubit. Uite cei trei dolari. Mai mult nu-mi poţi cere, fiindcă serviciul ce ni l-ai făcut nu ne e de nici un folos.

— Sunt mulţumit şi aşa, Sir. Cu ăştia trei dolari cumpăr atâta rachiu cât să mă satur. Sunteţi un gentleman. Dacă mai aveţi vreo dorinţă, chemaţi-mă tot pe mine, nu cumva pe altul. Vă puteţi bizui pe mine.

Negrul mai goli un pahar plin şi se duse apoi să se culce la umbra unui balot mare.

Bandiţii se uitau curioşi la şeful lor. În esenţă, ştiau cam ce urmăreşte, dar nu vedeau prea bine ce legătură avea asta cu unele din întrebările pe care le pusese negrului şi cu informaţiile cerute.

— Vă uitaţi la mine să vă lămuresc – Începu Brinkley, în timp ce pe chipul lui se ivi un zâmbet de satisfacţie şi de superioritate. Nouă mii de dolari în bancnote, deci bani peşin şi nu cecuri sau scrisori de credit cu care rişti să fii prins! E o sumă binevenită pentru noi.

— Când o s-o avem! sări acela care obişnuia să vorbească şi în numele celorlalţi.

— O s-o avem!

— Dar cum punem mâna pe ea? Cum facem ca să luăm cuţitul acela?

— Îl scot eu din cabină.

— Tu, personal?

— Fireşte. O treabă atât de serioasă ca asta n-o las pe seama altuia.

— Şi dacă te prinde?

— Cu neputinţă! Mi-am făcut planul şi trebuie să izbutească.

— De-o fi aşa, o să-mi pară bine. Dar când s-o trezi inginerul, o să vadă că-i lipseşte cuţitul, şi atunci o să fie mare tărăboi.

— Da, bineînţeles, o să fie mare tărăboi, dar atunci noi vom fi şters-o de mult.

— Încotro?

— Ce întrebare! La mal, fireşte!

— Să înotăm cumva până la mal?

— Nu. Nu pretind că suntem în stare de aşa ceva, nici eu şi nici voi. E drept că nu sunt un prost înotător, dar nu m-aş încumeta să mă măsor cu fluviul ăsta mare, noaptea, când nici nu se vede malul.

— Te gândeşti deci să luăm una din cele două bărci?

— Nici asta.

— Atunci nu prea văd cum ajungem pe uscat înainte ca furtul să se descopere.

— Ceea ce dovedeşte că ai un creier de copil. De ce crezi oare că m-am informat atât de amănunţit despre cala vaporului?

— N-am cum să ştiu.

— De ştiut, desigur că nu, dar de ghicit ai putea să ghiceşti. Uită-te în jur! Ce vezi acolo, lângă odgonul ancorei?

— Pare să fie o ladă cu unelte.

— Ai ghicit! Am văzut ce conţine: ciocane, pile, cleşti, şi mai multe sfredele, printre care unul cu un diametru de patru centimetri.

— Acum fă legătura între cală şi sfredel!

— Thunder-storm! 1 Nu cumva vrei să găureşti vaporul? sări celălalt.

— Chiar asta vreau. Când vaporul ia apă, înseamnă că s-a ivit o spărtură şi, pentru a se evita primejdia scufundării, se trage la mal, ca vaporul să poată fi cercetat în tihnă.

— Dar dacă spărtura se observă prea târziu?

— Nu mai fi atât de fricos! Când vaporul dă să se scufunde, şi asta se întâmplă foarte încet, nivelul apei urcă. Asta nu poate scăpa ofiţerului de bord sau timonierului, dacă nu sunt orbi. O să se dezlănţuie atunci o zarvă şi o panică, că inginerul n-o să se mai gândească la cuţitul lui. Iar când o să descopere paguba, noi o să fim de mult plecaţi departe!

— Dar dacă totuşi se gândeşte careva la cuţit şi, în clipa acostării, nu se permite nimănui să coboare? Trebuie să ne gândim la orice eventualitate.

— Tot n-o să găsească nimic. Legăm cuţitul de o sfoară, îl lăsăm să atârne în apă şi legăm un capăt al sforii de vapor, în exterior. Când ar da de el acolo, ar trebui să fie de-a dreptul atotştiutor.

— Ideea nu e rea. Dar ce facem după ce părăsim vaporul?

— Cred c-o să dăm curând de-o fermă sau de o tabără de indieni, unde ne putem procura cai fără să-i plătim.

— Aşa da! Şi apoi încotro o luăm?

— Mai întâi, spre râul Black Bear, la pădurarii de care vorbea negrul. O să ne vină uşor să dăm de urma taberei lor. Bineînţeles că nu ne arătăm, ci-l pândirn pe bărbos, ca să-i luăm şi lui banii. Odată treaba făcută,

1 Mii de tunete! (în limba engleză în text).

o să avem destul bănet ca să ne echipăm pentru expediţia noastră cea mare.

— Renunţăm deci la casa de bani a gării?

— Nicidecum! O fi conţinând o mulţime de miare care or să ne prindă bine. Dar am fi nişte nerozi dacă n-am lua şi ce ni se iveşte în cale mai înainte. Ei, acum ştiţi cum stăm. Deseară avem de lucru, iar de dormit nici nu poate fi vorba. Aşa că trageţi-i acuma un pui de somn!

Ascultară cu toţii de acest îndemn. De altfel, din pricina căldurii insuportabile, pe vapor domnea o linişte neobişnuită. Peisajele din stânga şi dreapta fluviului nu ofereau nimic care să atragă atenţia pasagerilor, aşa că-şi petreceau timpul dormind sau picotind obosiţi, o stare care nu aduce adevărată odihnă nici trupului, nici sufletului.

Abia către seară, când soarele se apropie de asfinţit, puntea se mai animă. Căldura cedase şi se stârnise o adiere ceva mai răcoroasă. Pasagerii ieşiră din cabinele lor, să se bucure de aerul proaspăt. Inginerul se afla şi el printre dânşii, cu soţia şi cu fiica sa. Aceasta îşi revenise pe deplin după spaima prin care trecuse şi după involuntara baie în apele fluviului. Toţi trei porniră în căutarea indienilor, căci doamna şi fetiţa nu le mulţumiseră încă.

Ursul-cel-Mare şi cel-Mic petrecuseră toată după-amiaza într-o linişte şi nemişcare tipic indiene, şezând pe aceeaşi ladă unde fuseseră salutaţi de mătuşa Droll.

— He-elbakh şoi-bakh Ko-ta neşenkh omeon – acum o să ne dea bani! rosti tatăl în graiul Tonkawa către fiul său, în clipa când îl zări pe inginer apropiindu-se împreună cu soţia şi fiica lui.

Se întunecă la chip, deoarece acest fel de a-şi arăta recunoştinţa constituie o jignire pentru un indian. Fiul îşi ridică mâna dreaptă cu podul palmei în sus şi o coborî brusc, ca semn că e de altă părere. Privirea lui se opri cu plăcere asupra fetei pe care o salvase. Ea se îndreptă cu paşi grăbiţi spre tânărul indian, îi strânse mâna cu căldură şi-i zise:

— Eşti un băiat bun şi curajos. Păcat că nu locuim aproape de voi; mi-ai fi devenit foarte drag.

Adolescentul, uitându-se cu seriozitate la fetiţa cu obrajii trandafirii, îi răspunse:

— Viaţa mea ar fi a ta. Marele Spirit aude aceste vorbe; el ştie că adevărate.

— Atunci vreau să-ţi dau măcar o amintire, ca să nu mă uiţi. Îmi dai voie? El încuviinţă. Atunci ea scoase din deget un inel subţire de aur şi-l trecu pe degetul mic al mâinii lui stângi, unde tocmai se potrivea. El se uită la inel, apoi la fată, pe urmă băgă mâna sub pătura Zuni, deznodă ceva de la gât şi-i întinse fetei o bucăţică de piele tare, pătrată, argăsită alb şi netezită cu grijă. Pe faţa albă erau imprimate câteva semne.

— Şi eu dau ţie amintire – zise el. Este totemul lui Nintro-pan-homoş, piele numai, nu aur. Dar dacă tu în primejdie la indieni şi arătam asta, primejdie gata. Toţi indienii ştim Nintro-pan-homoş şi respectăm totem al lui.

Fata nu ştia ce e un totem şi nu bănuia ce importanţă mare poate avea în anumite împrejurări. Ştia doar că, în schimbul inelului, primise şi ea un dar de la el, o bucăţică de piele, dar nu se arătă dezamăgită. Era prea blândă şi bună, aşa că n-ar fi avut inima să-l jignească, refuzându-i darul, în aparenţă atât de sărăcăcios. Îşi atârnă deci totemul de gât, în timp ce ochii tânărului indian scânteiau de bucurie, şi răspunse:

— Îţi mulţumesc! Acum am un dar de la tine şi tu unul de la mine. Asta ne bucură pe amândoi, deşi nu ne-am uita nici fără aceste daruri.

Acum îi mulţumi şi mama fetei, printr-o strângere simplă de mână.

Apoi interveni şi inginerul:

— Cum aş putea răsplăti fapta vitejească a Micului-Urs? Nu sunt sărac, dar tot ce posed a r fi prea puţin faţă de ceea ce a făcut el pentru noi. Nu-mi rămâne decât să fiu datornicul său pe veci. Pot să-i dau numai o amintire cu care să se poată apăra de duşmani, aşa cum a apărat-o pe fata mea de panteră. Va primi el oare aceste arme? îl rog din suflet!

Scoase din buzunar două revolvere nou-nouţe, bine lucrate, cu plăci de sidef pe mânere, şi i le întinse. Tânărul indian nu cumpăni nici o singură clipă. Făcu un pas înapoi şi, stând drept, cu capul sus, zise:

— Bărbat alb dă mie arme. Asta mare onoare, numai bărbaţi capătă arme. Primesc şi folosesc doar atunci când apărăm oameni buni şi împuşcăm la oameni răi. Howgh! 1

Apoi vârî revolverele în cingătoare, sub pătură. Dar acum nici tatăl său nu se mai putu reţine. Se vedea pe chipul lui că lupta cu emoţia. Îi spuse lui Butler:

— Şi eu mulţumim la bărbat alb, că nu dat bani ca la sclavi sau oameni fără onoare. Aşa că mare răsplată, niciodată nu uităm. Noi totdeauna prieten cu om alb, cu squaiv 2 alb. Ea păstra bine totem de la Ursul-Mic; este şi al meu. Marele Spirit dea la voi numai soare şi bucurie…!

Vizita de mulţumire se terminase. Îşi strânseră încă o dată mâinile şi se despărţiră. Cei doi indieni se aşezară din nou pe lada lor.

— Tua encokli – buni oameni! rosti tatăl.

m – Tua-tuă encokh – foarte buni oameni! întări fiul.

Erau singurele efuziuni sentimentale ce le îngăduia rezerva lor indiană.

Faptul că mulţumirile inginerului fuseseră, după concepţia indiană, delicate, nu se datora numai lui. Era prea puţin iniţiat în vederile şi obiceiurile pieilor-roşii ca să fi ştiut cum trebuie să se poarte, de aceea ceruse sfatul lui Old Firehand, care-l învăţase ce are de făcut. Acum se întoarse la acesta, la Tom şi la Droll, sus, pe puntea principală, şi le relată felul în care îi fuseseră primite darurile. Când pomeni de totem, se simţea după tonul lui, că nu-i preţuia îndeajuns însemnătatea. Aşa că Old Firehand îl întrebă:

— Ştiţi ce e un totem, Sir?

— Da. E emblema unui indian; cum ar fi la noi pecetea sau parafa şi se poate compune din cele mai felurite obiecte sau materiale.

— Definiţia e justă, dar nu completă. Nu orice indian poate poseda un totem, ci numai căpeteniile. Faptul că băiatul are de pe acum unul dovedeşte că numără la

1 Exclamaţie prin care pieile-roşii îşi întăresc spusele: „Am zis!”

2 Femeie, soţie.

activul său isprăvi socotite extraordinare chiar de către pieile-roşii. Afară de asta, totemurile variază după destinaţia lor. O anumită categorie se face, ce-i drept, numai ca să servească de adeverinţă sau acreditare, deci ca la noi sigiliul sau parafa. Dar totemurile de cea mai mare importanţă pentru noi, feţele-palide, au valoarea unei recomandaţii a celui care a primit unul. Recomandaţi a variază şi ea după gradul ei de căldură. Arătaţi-mi bucata de piele!

Fata i-o dădu şi Old Firehand o examină cu atenţie.

— Puteţi oare să ne descifraţi aceste semne, Sir? întrebă Butler.

— Da – dădu din cap Old Firehand. Am fost de atâtea ori şi atât de multă vreme pe la diferitele triburi, încât ştiu nu numai să le vorbesc dialectele, dar le înţeleg şi scrierile. Acest totem este atât de preţios, cum numai rar am văzut dăruindu-se câte unul. E scris în limba Tonkawa, şi inscripţia sună aşa: „Sake-i Kanvan ehlatan henson-Şakin henson-Şakin şake-i Kanvan-ehlatan ne-el ni-ya.” în traducere exactă, înseamnă: „Umbra lui e umbra mea şi sângele lui e sângele meu; e fratele meu mai mare”. Şi dedesubt, e semnătura Ursului-Mic. Denumirea de „fratele mai mare” e un titlu de onoare mai mult încă decât numai „fratele”. Totemul conţine o recomandare cum nu se poate mai călduroasă. Cine face vreun rău posesorului acestui totem, trebuie să se aştepte la răzbunarea cruntă a Ursului-Mare, a Ursului-Mic şi a tuturor prietenilor lui. Păstraţi totemul şi înveliţi-l bine, să nu se şteargă culoarea roşie a inscripţiei. Nu se ştie de ce folos vă poate fi, cu atât mai mult cu cât pornim spre regiunea unde locuiesc aliaţii tribului Tonkawa. De acest mic petic de piele poate depinde viaţa multor oameni.

Vaporul trecuse în timpul după-amiezii de Ozark, Fort Smith şi Van Buren, şi ajunse acum în cotitura unde cursul lui Arkansas face o întorsătură netă spre nord. Căpitanul anunţase că -aproximativ cu două ore după miezul-nopţii vasul, va ajunge la Fort Gibson. Ca să fie odihniţi la sosire, cei mai mulţi dintre pasageri se duseră devreme la culcare, căci era de aşteptat ca la Fort Gibson să rămână treji până dimineaţa. Călătorii cu locuri în cabine părăsiseră punţile şi chiar în salon rămăseseră doar câteva persoane care jucau şah sau cărţi. În fumoarul alăturat se aflau numai trei persoane, şi anume Old Firehand, Tom şi Droll, care îşi povesteau din aventurile trăite de fiecare. Uriaşul vânător nu reuşise până atunci să afle mare lucru despre condiţiile de viaţă şi intenţiile mătuşii Droll. Acum îl întrebă cum de ajunsese să capete ciudata poreclă de mătuşă.

— Cunoaşteţi bine obiceiul ivestmenilor – răspunse Droll – de a da fiecăruia câte o poreclă sau un nume de campanie. În halatul ăsta al meu semăn a femeie şi acest aspect se potriveşte şi cu vocea mea subţirică. Înainte vreme aveam o voce de bas, dar o răceală cumplită mi-a răpit sunetele joase. Cum, afară de asta, obişnuiesc să mă port cu fiecare băiat de treabă ca o adevărată mătuşă, mi-au spus „tuşa Droll”.

— Droll e numele dumitale de familie?

— Da, dar nu numai numele meu, ci şi eu sunt tare vesel, poate chiar puţin caraghios. De aceea numele mi se potriveşte bine.

— Pare un nume german. Nu cumva sunteţi de obârşie germană, ca Tom şi ca mine?

— Ba da!

— Şi v-aţi născut în Statele Unite?

Aici Droll (aşa îi vom spune de-acum înainte) făcu mutra lui şireată şi hazlie şi răspunse în germană: ' – Da' de unde! Aşa ceva nici nu mi-a trecut prin cap pe atunci: mi-am căutat nişte părinţi nemţi sadea.

— Cum? Aşadar, un german băştinaş, un compatriot! exclamă Old Firehand. Cine-ar fi crezut aşa ceva!

— N-aţi fi crezut! Şi eu care-mi închipuiam că se vede imediat că m-am născut ca un strănepot al vechilor germani! Puteţi cumva ghici unde mi-am încălţat şi tocit primii mei pantofiori?

— Fireşte! Dialectul dumitale mi-o spune.

— Nu zău, tot se mai cunoaşte? Asta mă bucură al naibii, fiindcă mi-a plăcut la nebunie de când mă ştiu, cu toate că mai târziu mi-a stricat, din păcate, întreaga carieră. Ei, să vedem, ştiţi să-mi spuneţi unde m-am născut?

— În frumosul ducat Altenburg, unde se fabrică cea mai bună brânză frământată.

— Exact, prin Altenburg. Aţi ghicit-o numaidecât. Şi chestia cu brânza e foarte adevărată. Se fac rotocoale zise „brânzari” şi nu găseşti în toată Germania alţii mai buni. Ştiţi, am vrut să vă fac o surpriză şi de-aia nu v-am spus de la început că vă sunt compatriot. Acum însă, că stăm atât de tihniţi la sfat, m-a luat aşa gura pe dinainte; şi acu', hai să vorbim de frumoasa noastră patrie, la care mă tot gândesc cu dor, deşi mă aflu de atâta vreme aici.

Pesemne urma să se desfăşoare o conversaţie însufleţită, dar, din păcate, nu se întâmplă aşa, căci câţiva domni, care se săturaseră de joc, veniră să fumeze aici o ţigară şi intrară în vorbă cu cei prezenţi, încât cei trei fură siliţi să renunţe la taifasul lor.

Mai târziu, când se despărţiră ca să se culce, Droll îi ură lui Old Firehand noapte-bună, spunându-i:

— Mare păcat că n-am mai putut sta de vorbă! Dar e şi mâine o zi, şi o putem lua de la capăt. Somn uşor, domnule compatriot! Somn uşor, şi să căutăm să adormim cât mai repede, că după miezul-nopţii trebuie să ne sculăm iar.

Acum toate cabinele erau ocupate şi în fiecare încăpere se stinseseră luminile. Pe bord nu mai ardeau decât cele două lanterne reglementare – una la prora, alta la pupa. Cea din faţă lumina fluviul atât de bine şi la o asemenea distanţă, încât marinarul de serviciu putea zări orice obstacol ce s-ar fi ivit pe apă şi putea da de veste din timp. Acest marinar, cârmaciul şi şeful de echipaj care se plimba pe punte în sus şi-n jos, păreau să fie singurii oameni treji, afară de cei de la maşini.

Şi bandiţii se prefăceau că dorm. Şiretul de „colonel” îi aşezase în jurul boeaportului prin care se cobora în josul vasului, aşa că nimeni nu putea intra fără să fie observat de ei.

— Urâtă treabă! şopti el omului de lângă dânsul. Nu m-am gândit că noaptea stă un om de veghe la prora şi scrutează apa. Tipul ne stă în cale.

— Nu chiar aşa cum crezi. În întunecimea asta nu poate vedea până aici, la bocaport. E beznă. Nici o singură stea pe cer. Afară de asta, trebuie să stea tot timpul cu ochii aţintiţi spre cercul de lumină al lanternei şi e orbit când se întoarce spre noi. Când îi dăm drumul?

— Imediat. Nu avem timp de pierdut, trebuie să fim gata înainte de-a ajunge la Fort Gibson. Burghiul e la mine. Acum cobor. Dacă se întâmplă ceva, tuşeşte tare, cu siguranţă că am să te aud.

Favorizat de întuneric, Brinkley se strecură spre tambuchiul încăperii de lest şi-şi puse picioarele pe treapta îngustă. Coborî apoi repede cele zece trepte. Examină podeaua, pipăind-o. Găsi bocaportul, care ducea în cală, şi coborî o a doua scară, care avea mai multe trepte decât cea de sus. Ajuns jos, scăpără un chibrit şi se uită n jur. Încăperea în care se afla era mai înaltă de un stat de om şi se întindea aproape până la mijlocul vaporului. Nefiind fragmentată de nici un perete despărţitor, avea în faţă aceeaşi lărgime ca întregul vas dintr-o parte până în cealaltă. Câteva colete mărunte zăceau pe ici, pe colo.

Colonelul se apropie acum de peretele dinspre babord şi înfipse vârful sfredelului, potrivindu-l bineînţeles, sub linia de plutire. Apăsă cu putere şi unealta se înfipse în lemn, pătrunzând tot mai adânc. Simţi apoi o rezistenţă tare – tabla ce ocrotea partea vaporului aflată în apă. Trebuia neapărat s-o străpungă. Dar pentru ca apa să poată năvăli cât mai repede, era nevoie de cel puţin două găuri. Brinkley sfredeli deci mai întâi, cât se putea mai spre pupa, o a doua gaură, până dădu şi aici de tablă. Apoi ridică o piatră din grămada de lest şi lovi cu ea în mânerul burghiului până ce vârful străpunse tabla. Un fir de apă ţâşni înăuntru şi-i udă mâna. Dar când scoase burghiul, nu fără un oarecare efort, îl izbi un şuvoi de apă atât de puternic, încât trebui să se dea iute la o parte. Zgomotul maşinilor înăbuşise ciocănitul cu piatra. Acum străpunse şi tabla primei găuri, care era mai aproape de scară, şi se reîntoarse pe punte. Mai ţinea încă sfredelul în mână şi-l azvârli de-abia când se afla pe scara de sus. De ce să-l mai fi luat cu el?

Îndată ce ajunse la ai săi, îl întrebară cu voce înceată dacă izbutise. Le răspunse afirmativ şi le spuse că vrea să se furişeze imediat în cabina numărul unu.

Salonul şi fumoarul alăturat se aflau pe dunetă, iar cabinele alături, de ambele părţi. Fiecare cabină avea o uşă ce ducea spre salon. Pereţii exteriori, din placaj subţire, erau prevăzuţi cu ferestre destul de mari, închise acum numai cu plase subţiri. Între pereţii exteriori ai cabinelor şi marginea vaporului exista, de o parte şi de alta un culoar îngust. Pe acest culoar, şi anume pe partea stângă, aşadar la tribord, trebuia acum să înainteze colonelul”.

Cabina numărul unu era prima, deci în colţ.

Se culcă pe podea şi se târî încet înainte, lipit de balustradă, deci la marginea vasului, spre a nu fi observat de şeful de echipaj care se plimba încoace şi încolo. Ajunse cu bine la ţel. Prin vălul de la fereastră se cernea puţină lumină. În cabină ardea o lampă. Oare Butler mai era treaz? Poate că citea?

Dar Brinkley se convinse că şi în celelalte cabine ardea lumina, ceea ce îl linişti. Era posibil ca tocmai aceasta să-i uşureze executarea planului. Îşi scoase cuţitul şi tăie fără zgomot vălul transparent, de sus până jos. Perdeaua îl împiedica să se uite prin fereastră în cabină. O dădu binişor la o parte – şi-i veni să chiuie de bucurie văzând cum se prezentau lucrurile. Pe peretele din stânga, deasupra patului, atârna o lampă aprinsă, învelită în partea de jos, ca lumina să nu-l superepe cel ce dormea în pat. Inginerul aţipise cu faţa la perete. Îmbrăcămintea şi-o aşezase pe un scaun, la peretele din dreapta, pe o măsuţă pliantă, se aflau pormoneul, ceasul şi cuţitul cu pricina, uşor de apucat. Brinkley întinse mâna şi luă cuţitul, fără să se atimgă însă de ceas şi de portofel. Îl scoase din teacă şi studie mânerul. Acesta se deschidea ca o cutiuţă de ace sau de peniţe. Atâta era de ajuns.

Ei, drace, ce uşor a mers! răsuflă hoţul. Altfel, ar fi trebuit să intru şi, la nevoie, să-l sugrum!

Nimeni nu văzuse cele petrecute, fereastra dădea spre aPă. „Colonelul” vârî cuţitul în cingătoare, se culcă şi se întoarse târâş la oamenii lui. Reuşi să se ferească de şeful de echipaj. Câţiva metri mai încolo, se uită în stânga. I se păru că zăreşte două puncte fosforescente licărind uşor şi dispărând îndată. Erau o pereche de ochi, ştia bine. Cu o mişcare bruscă, dar neauzită, se aruncă înainte şi se rostogoli tot atât de repede într-o parte. Într-adevăr, din locul unde zărise ochii, se auzi un zgomot, ca şi cum cineva da să se repeadă asupra altuia. Şeful de echipaj îl auzise şi el şi se duse să vadă ce se întâmplă.

— Cine e? întrebă el.

— Eu, Nintropan-hauey – sună răspunsul.

— Aha, indianul! De ce nu dormi?

— Un om furişat. Ceva rău făcut. Eu văzut pe el, dar el repede fugit.

— Încotro?

— În faţă, unde stă „colonel”. Poate fost chiar dânsul.

— Pshaw! La ce să se furişeze pe-aici el sau altul? Du-te şi te culcă şi nu-i mai tulbura şi pe ceilalţi!

— Eu doarme, dar atunci nu vinovat dacă ceva rău se întâmplă.

Şeful de echipaj mai trase totuşi cu urechea spre prora şi, cum nu se auzea nimic, se linişti. Era convins că indianul se înşelase.

Trecu un răstimp mai îndelungat. Deodată, omul de pază de la prora îl strigă:

— Sir, nu ştiu de ce, dar apa urcă repede. Vaporul se scufundă!

— Prostii! râse şeful de echipaj.

— Veniţi să vedeţi!

Şeful de echipaj se uită în jos, nu zise nimic şi se duse în grabă la cabina căpitanului. Peste două minute se întoarseră împreună. Aduseseră o lanternă cu care luminară şi peste bord. Apoi mai aduseră o lanternă. Şeful de echipaj coborî prin bocaportul din spate, căpitanul prin cel din faţă, ca să cerceteze santina. Tvamp-ii se depărtaseră între timp. Peste puţin, căpitanul se ivi din nou pe punte şi se îndreptă cu paşi grăbiţi spre timonier.

— Nu vor să alarmeze lumea – şopti Brinkley oamenilor săi. Dar, fiţi atenţi, vaporul o să tragă la mal!

Avea dreptate. Matrozii şi lucrătorii fură treziţi în taină şi vasul îşi schimbă cursul. Totuşi, lucrul nu se putea face fără oarecare agitaţie. Pasagerii se treziră şi câţiva ieşiră din cabinele lor.

— Nu e nimic, domnilor, nu e nici o primejdie! le strigă căpitanul. A pătruns puţină apă în santină şi trebuie s-o scoatem cu pompa. De aceea acostăm şi cui îi e frică poate coborî şi să stea până una-alta la mal.

Voia să-i calmeze, dar efectul obţinut era exact contrariul. Se auzeau ţipete, unii cereau colaci de salvare, cabinele se goliră şi se iscă o învălmăşeală. Deodată, razele lanternei din faţă căzură asupra malului înalt. Vaporul coti, aşezându-se paralel cu ţărmul, şi se aruncă ancora. Ambele pasarele de debarcare se dovediră îndeajuns de lungi, şi fricoşii se repeziră pe mal. Cei dintâi fugiră răufăcătorii şi dispărură numaidecât în bezna nopţii.

Pe bord rămaseră, în afară de echipaj, Old Firehand, Tom, Droll şi Ursul-Mare. Vânătorul coborâse în cală, ca să examineze nivelul apei. Se întoarse pe punte cu lanterna în mâna dreaptă şi cu burghiul în cea stângă, şi-l întrebă pe căpitan, în timp ce acesta supraveghea instalarea pompelor:

— Sir, unde îşi are locul sfredelul acesta?

— În lada de unelte – răspunse un marinar. Azi după-masă se mai afla acolo.

— L-am găsit lângă scară. Vârful e îndoit. Pariez că vaporul a fost găurit!

Impresia provocată de aceste cuvinte fu întărită de încă o descoperire. Inginerul îşi dusese mai întâi soţia şi fiica pe mal. Apoi se înapoiase pe vapor, ca să se îmbrace complet. Acum ieşea din cabina lui, strigând atât de tare, încât toată lumea îl auzi:

— M-au furat! Nouă mii de dolari! Vălul de la fereastră a fost tăiat şi banii mi-au fost luaţi de pe măsuţă.

Îndată după aceea se auzi glasul şi mai puternic al Ursului-cel-Mare:

— Eu ştie. Cornel furat şi găurit vapor. Nintropan-hauey a văzut. Dar şef de echipaj nu crezut. Întrebaţi fochist negru! El băut cu „cornel”. El dus la salon şi spălat ferestre, apoi întors şi iar băut. El trebuie spune tot.

Într-o clipă, căpitanul, şeful de echipaj, pilotul şi cei trei germani îi înconjurară pe indian şi pe inginer, ca să afle amănunte. Deodată, se auzi un strigăt de jos, de pe mal, din dreptul vaporului.

— Asta Ursul-Mic – Îi lămuri indianul. NintropanJiauey trimis pe el după „colonel” care repede fugit la ţărm. El spune unde acum „cornel”.

Şi iată că Ursul-cel-Mic venea în fuga mare peste puntea de debarcare şi striga arătând spre fluviul luminat între timp, până departe, de lanternele vaporului:

— Acolo vâsleşte. „Cornel” tăiat jos barca mare şi plecat la altul mal.

Se zărea barca depărtându-se. Bandiţii jubilau şi strigau spre cei de pe vapor cuvinte de batjocură. Echipajul şi o parte din pasageri le răspundeau furioşi. În agitaţia generală, nimeni nu-i mai lua în seamă pe indieni, care dispăruseră brusc. În sfârşit, vocea puternică a lui Old Firehand reuşi să restabilească liniştea şi, deodată, se auzi de pe apă o altă voce.

— Ursul-Mare împrumutat barca mică. El merge după „cornel” pentru răzbunare. Lăsăm barca mică la mal şi legăm. Căpitanul o găsim. Căpetenia Tonkawa nu lăsăm scape „cornel”. Ursul-Mare şi Ursul-Mic trebuie căpătăm sângele lui. Howgh!

Căpitanul înjura şi blestema de mama-focului. În timp ce oamenii echipajului începură să pompeze apa şi să astupe găurile, se procedă la interogarea fochistului negru. Old Firehand îl descusu în aşa fel, încât, strâns cu uşa, mărturisi tot, repetând fiecare vorbă schimbată cu vagabonzii. Acum era limpede. Hoţul fusese Brinkley; sfredelise peretele vasului ca să poată fugi, coborând cu oamenii lui la mal înainte ca furtul să fie descoperit. Trădarea negrului nu putea rămâne nepedepsită, legal, însă, nu-i putea fi dovedită vinovăţia.

Se vădi curând că pomparea apei se putea face uşor şi nu numai că vasul nu se afla în primejdie, dar că îşi va putea relua peste puţin cursa. Aşa că pasagerii se putură reîntoarce de pe malul neospitalier în cabinele lor de la bord, unde se instalară în tihnă. Nu le păsa de pierderea de timp, ba unii se bucurau chiar de această palpitantă întrerupere a plicticoasei călătorii.

Bineînţeles că inginerul nu putea resimţi nici o bucurie, dat fiind că incidentul îi pricinuise pierderea unei sume atât de importante, pe care trebuia s-o restituie Old Firehand îl consolă spunându-i:

— Încă nu-i pierdută speranţa să recăpătaţi banii. Continuaţi-vă liniştit călătoria împreună cu soţia şi fiica. O să vă regăsesc la fratele dumneavoastră.

— Cum? Plecaţi?

— Da, vreau să-l urmăresc pe acest „colonel” şi să-i răpesc prada.

— Dar e un lucru periculos!

— Pshaiv! Old Firehand nu e omul care să se teamă de asemenea haimanale.

— Totuşi, eu vă rog să renunţaţi. Mai bine pierd banii.

— Sir, nu e vorba numai de cei nouă mii de dolari ai dumneavoastră, ci de mult mai mult. Bandiţii au aflat de la negru că şi Tom are bani la el şi că e aşteptat de oamenii lui la râul Black-Bear. Desigur că nu mă-nşel gândindu-mă că se vor îndrepta într-acolo ca să pună la cale o nouă lovitură, care ar putea costa vieţi omeneşti. Cei doi Tonkawa sunt ca nişte copoi pe urmele lor şi, o dată cu revărsatul zorilor, ne luăm după dânşii şi noi, adică Tom, Droll, tânărul Fred şi cu mine. Nu-i aşa, domnilor?

— Da! confirmă simplu şi serios Tom.

— Da, da! încuviinţă şi Droll. Trebuie să-l prindem pe roşcovan şi de dragul altor oameni. Când o încăpea pe mâna noastră, o să fie vai şi amar de dânsul, dacă nu-i cu supărare.