Capitolul XVII – Pedeapsa.

După ce îi arătasem lui Gomarra unde se găsea sticla, nu mai fusesem atent la el şi acesta se făcuse nevăzut. Desigur că avea de gând să profite de absenţa mea şi să se răzbune pe El Sendador. Am pornit repede pe urmele lui, dar nu l-am zărit, deoarece cărarea făcea un cot. Când ne-am apropiat de locul în care se aflau ai noştri, am auzit un vacarm de nedescris.

— Câine! A strigat El Sendador. Nu tu ai dreptul să hotărăşti asupra mea. Aşteaptă până se întoarce neamţul!

— Nu vă atingeţi de el! A strigat cârmaciul. Nu aveţi voie să-i faceţi nici un rău!

— Înapoi! Înapoi! Cuţitul meu are lama otrăvită şi cine-mi va sta-n cale va fi înjunghiat!

— Dumnezeule! A strigat cârmaciul, speriat.

— Da, seńor, lama cuţitului meu este otrăvită şi cel ce mi se va împotrivi va muri! El Sendador trebuie să moară! Trebuie să moară chiar acolo unde a luat viaţa unui om! Jos cu el!

Se pare că Gomarra avea de gând să-l împingă pe Sabuco în prăpastie. Am dat pinteni cailor, dar pentru că poteca făcea o curbă şi noi trebuia să înaintăm pe firul drumului, nu am putut să ajungem foarte repede sus. Când am ajuns, în cele din urmă, pe înălţime, l-am zărit pe Gomarra. Acesta îl ţinea cu o mână pe Sabuco şi îl împingea spre buza prăpastiei. În cealaltă mână ţinea cuţitul cu lama otrăvită, încercând să-i împiedice pe ceilalţi să se apropie de el şi de ostatic.

El Sendador urla ca o vită ce urma să fie dusă la tăiere. Nu avea cum să se apere, pentru că era legat şi, pe deasupra şi rănit.

— Stai, Gomarra! Am strigat eu. Stai pe loc! Dacă nu te opreşti, am să te împuşc!

Omul mi-a recunoscut vocea, s-a întors spre mine şi a început să strige:

— A venit neamţul! A venit neamţul, dar eu tot fac ce vreau! În prăpastie cu tine, ucigaşule!

Gomarra l-a apucat pe El Sendador cu amândouă mâinile şi a început să-l îmbrâncească spre buza prăpastiei, înainte să ajung şi să-l pot împiedica.

Încă un pas şi Gomarra l-a împins pe El Sendador în abis. Ostaticul şi-a pierdut echilibrul, dar în cădere a apucat cu picioarele sale picioarele lui Gomarra, urlând de spaimă. Acesta a alunecat şi amândoi, ostaticul şi călăul său, s-au prăbuşit în prăpastie, tocmai când ajunsesem destul de aproape pentru a încerca să-l prind de mâini pe Gomarra. M-a apucat ameţeala, dar nu pentru că prăpastia era foarte adâncă, ci din cauza celor ce văzusem. Mi-am dus mâinile la cap şi am făcut câţiva paşi înapoi. Nimeni nu mi-a dat nici o atenţie. Fiecare dintre tovarăşii mei era cufundat în gânduri. Apoi unii au început să strige şi au apucat-o pe drumul ce ducea în jos spre lac.

Numai câţiva şi-au păstrat cumpătul. Printre aceştia se număra şi cârmaciul, care stătea neclintit, precum o stâncă în vâltoarea mării.

— Cred că cele două cadavre arată îngrozitor! I-am spus eu, pregătindu-mă să privesc în prăpastie.

— Staţi pe loc! Mi-a spus marinarul, apucându-mă de braţ. Nu sunt în stare să privesc acum în prăpastie!

— Vă e teamă că o să ameţiţi?

— N-am avut ameţeli niciodată, acum însă s-ar putea. Vedeţi, nici un catarg nu mi se pare prea uriaş, dar această stâncă este, într-adevăr, din cale-afară de înaltă pentru mine.

— Bine, dar vreau să văd unde sunt cadavrele!

Încă un pas, şi Gomarra l-a împins pe El Sendador în abis.

— Stânca se poate surpa!

— Oh, nu! În nici un caz! Roca e foarte dură şi nu are nici cea mai mică crăpătură!

M-am întins pe burtă şi m-am târât până la marginea prăpastiei. Am văzut un punct şi apoi am zărit câţiva războinici Tobas care se apropiau de acel punct negru, care era, aşa cum aveam să aflu mai târziu, trupul neînsufleţit al lui Gomarra.

Indienii au căutat şi al doilea cadavru. După ce au privit în jur, au început să strige, ridicând braţele în sus. Am privit totul mai atent şi am zărit un trup omenesc, lipit de peretele stâncii. Mi s-a părut că trupul se mişca.

Am sărit imediat în picioare şi i-am spus cârmaciului:

— Unul a rămas agăţat de stâncă! Se mai află în viaţă! Mergeţi repede jos să aduceţi oamenii încoace! Trebuie să-l salvăm!

— Cum să-l salvăm?

— Trebuie! Să nu mai pierdem nici o clipă!

L-am întors pe cârmaci cu spatele spre mine şi l-am împins, iar acesta a început să alerge.

M-am apropiat de marginea prăpastiei şi am strigat cât am putut de tare:

— Veniţi cu toţii sus! Aduceţi curele şi frânghii!

Oamenii au început să fugă spre cai. Lasoul meu era foarte bun, putea ţine trei inşi, dar, din păcate, era prea scurt. În curând, au venit şi tovarăşii mei. Fiecare dintre ei părea să ştie mai bine decât ceilalţi ce era de făcut.

— Cel care se află pe stâncă este Sabuco. Jos este Gomarra. Chipul lui este de nerecunoscut. De ce vreţi să ne folosim de curele?

— Pentru că trebuie să-l tragem sus pe Sendador.

— Nimănui nu-i trece prin cap aşa ceva! Asta ar mai lipsi! A spus Pena.

— Aşa ceva îi trece prin cap oricărei persoane care are un pic de omeniei. Trebuie să-l tragem pe Sabuco sus, pentru că se mai află în viaţă.

— Ce prostie! Cum să se mai afle în viaţă? Trupul său s-a agăţat de ceva. Oricum, cred că s-a zdrobit de stâncă. Doar n-o să ne punem viaţa în primejdie pentru a aduce sus un trup care merită a fi mâncat de vulturi.

— Seńor Pena are dreptate! A spus, la rândul său, Monteso. Lăsaţi-i trupul acolo unde se găseşte. Am fost cândva prietenul lui El Sendador, dar acum, că am aflat ce fel de om este, nu aş mişca nici măcar un deget pentru el, nici chiar dacă aş fi sigur că se mai află în viaţă.

— Seńor Monteso, nu sunteţi un bun creştin şi aproape că-mi pare rău că v-am socotit prietenul meu. Vă rog să faceţi linişte, astfel încât să pot auzi orice zgomot şi ţineţi-mă de picioare!

M-am târât din nou până la marginea prăpastiei şi am privit prin ochean, Sabuco se afla la vreo douăzeci şi cinci de metri de mine. Probabil că în stânci exista vreun colţ ascuţit care ieşea în afară şi de care nenorocitul se agăţase în cădere. Omul dădea din picioare şi mi s-a părut că aud şi nişte strigăte înăbuşite.

Ceea ce făcusem eu, aplecându-mă peste buza prăpastiei, era destul de periculos, de aceea îi rugasem pe tovarăşi să mă ţină de picioare.

— Mai trăieşte? M-a întrebat fratele Hilario.

— Da, se mişcă.

— Dumnezeu să aibă milă de sufletul său! Nu îl putem ajuta!

— Ba da! Totul este să vrem s-o facem!

— Credeţi că îndrăzneşte cineva să-l aducă?

— Desigur!

— Chiar dacă acolo s-ar afla cel mai bun prieten al meu, nu aş îndrăzni să cobor. Nici nu mă gândesc să-mi primejduiesc viaţa pentru un asemenea nemernic! A spus Pena.

— Bine, dar gândiţi-vă puţin, seńor Pena. Să te afli în viaţă, să fii rănit la braţ şi să ai înfipt în trup un ciot de stâncă sau un trunchi de copac! Ce groaznic trebuie să fie!

— Merită să îndure calvarul!

— Se prea poate, numai că eu nu-l voi lăsa să moară-n chinuri, dacă-l mai pot salva. Dacă niciunul dintre dumneavoastră nu îndrăzneşte s-o facă, voi coborî chiar eu până acolo!

— Tocmai dumneavoastră vreţi să vă frângeţi gâtul, de dragul unui om care ar fi meritat să fie spânzurat!

— Haideţi să nu ne certăm! Sunt hotărât să-l salvez şi dumneavoastră trebuie să mă ajutaţi. Luaţi lasourile şi curelele!

— Toate astea nu vă vor ajuta la nimic. V-ar trebui nişte frânghii groase. Lasourile se vor rupe pentru că se rod de marginile ascuţite ale stâncilor.

— O să punem o şa dedesubt, astfel încât stânca să nu taie frânghia.

— Cum vreţi să-l salvaţi? Nici nu ştiţi în ce stare se găseşte! A strigat Pena.

Nu numai el, ci şi toţi ceilalţi au încercat să mă împiedice să-mi pun în aplicare planul, dar eu eram hotărât să duc treaba până la capăt.

Mai întâi, am legat între ele două lasouri. Cel de-al treilea avea să-mi fie de ajutor, dacă eram nevoit să-l leg pe Sabuco, astfel încât acesta să poată fi tras în sus. Apoi am făcut un fel de targă din câteva lănci legate între ele. Sub lasou a fost pusă o şa, astfel încât frânghiile să nu fie tăiate de stânci.

Împletitura din lănci a fost târâtă până la buza prăpastiei şi eu urma să mă aşez în ea, legându-mă cu o curea. Călugărul a vrut să facă ce era mai greu, adică să se întindă pe buza prăpastiei, astfel încât să le poată spune celorlalţi când să mă lase în jos şi când să mă tragă în sus.

Era bine că pereţii de stâncă erau cu totul drepţi. Tovarăşii mei m-au lăsat încet, încet în jos. Omul care rămăsese agăţat de peretele stâncii era, într-adevăr El Sendador. Nenorocitul arăta groaznic. Ochii îi erau injectaţi, limba îi era scoasă din gură şi nu mai era în stare decât să scoată nişte gemete înăbuşite. Le-am făcut semn tovarăşilor mei şi ei m-au ţinut pe loc. Trebuia să văd mai întâi în ce se agăţase El Sendador. În dreptul său se afla o crăpătură în stâncă, lată de vreo jumătate de metru, iar în acea crăpătură, în pământul adus de vânt îşi înfipsese rădăcinile un copac. Din el nu mai rămăsese însă decât un ciot, în care stătea agăţat Sabuco. Dacă voiam să-l ajut pe nenorocit, trebuia să-l ridic. Dar dacă-l ridicam, se putea ca targa subţire, făcută din lănci, să se rupă sub greutatea noastră şi atunci eram amândoi pierduţi.

Trebuie să recunosc că, pentru o clipă, m-am gândit să-l las pe Sabuco unde se afla, apoi însă mi-am spus că imaginea lui avea să mă urmărească toată viaţa. Eram silit să mă avânt în crăpătura din stâncă şi mă întrebam dacă ciotul în care era agăţat nefericitul mă va ţine şi pe mine. Mai întâi, trebuia să-mi dau seama în ce fel era prins El Sendador de ciotul de copac. Am văzut că brâul lui se agăţase de bucata de lemn şi că, din această cauză, nu putea respira.

L-am legat pe Sabuco cu cel de-al treilea lasou, care era pregătit pentru el şi am tăiat cu cuţitul haina şi vesta. Omul a început să respire. Apoi a strigat o dată, a deschis ochii şi a strigat încă o dată.

— Liniştiţi-vă! I-am spus. Aveţi dureri?

— Da! A gemut omul.

— Mă recunoaşteţi?

M-a privit cu atenţie, încercând parcă să-şi aducă aminte cine eram. Apoi a spus:

— Neamţul! Neamţul! După ce a privit în jos, a continuat: Sunt agăţat de stâncă. Jos se cască prăpastia. Jos mă aşteaptă iadul! Sunt gata să recunosc totul. Nu vreau să mă prăbuşesc în prăpastie!

— Vă rog să vă stăpâniţi! Nu mai urlaţi, chiar dacă aveţi dureri mari.

N-a mai strigat, dar a început să geamă şi gemetele sale îmi dădeau fiori. L-am dezlegat şi apoi l-am prins de targa făcută din lănci, astfel încât nu avea cum să cadă. Apoi m-am avântat spre ciotul de care fusese prins. „Doamne, Dumnezeule”, mi-am zis eu, „Doamne, Dumnezeule, viaţa mea se află în mâinile Tale!” L-am împins pe El Sendador în sus. Am privit apoi în jos. Mi s-a părut că hăul mă trăgea spre sine, dar am izbutit să-mi înving frica. Am zărit lacul. Stratul de sare lucea în soare ca argintul. Mai spre dreapta, am văzut doi indieni. Probabil, erau doi dintre ostaticii noştri care acum se bucurau din nou de libertate. Cei doi războinici roşii au dispărut imediat.

Ciotul a început să pârâie sub mine. Ca să îl ridic pe El Sendador, am fost nevoit să mă mişc brusc şi acum rădăcinile copacului cedau încet, încet. M-am apucat cu o mână de targa făcută din lănci. Ciotul a pârâit din nou. Tovarăşii mei au văzut ce se întâmpla şi au început să ţipe. El Sendador urla şi el ca din gură de şarpe. Am izbutit să mă prind şi cu cealaltă mână de targă şi, în cele din urmă, m-am legat de ea cu o curea din piele. Apoi s-a făcut linişte. Sabuco leşinase şi asta era foarte bine pentru mine. Le-am făcut semn prietenilor mei să ne tragă în sus. Pentru mine a fost cumplit. Pendulam încoace şi-ncolo şi trebuia să mă folosesc de picioare pentru a nu fi strivit de stânci şi pentru a putea avea grijă şi de Sabuco. În cele din urmă, am ajuns pe buza prăpastiei. Am întins o mână şi am simţit cum cineva mă trăgea în sus. După aceea, m-am târât până la marginea stâncii pe care se aflau tovarăşii mei şi am auzit strigătele lor de bucurie. Apoi, am leşinat. Trupul nu mai voia să se supună cugetului…

Când m-am trezit, mi-am dat seama că aveam capul în poala fratelui Jaguar. Când a văzut că am deschis ochii, călugărul a scos un strigăt de bucurie şi a început să mă sărute pe frunte şi pe obraji. Lacrimile lui îmi udau faţa.

— Sunteţi în viaţă! Sunteţi în viaţă! A strigat bunul călugăr. Mulţumesc lui Dumnezeu! Doamne, Doamne, ce-aţi fost în stare să faceţi! Nicicând n-am să vă mai las să vă primejduiţi astfel viaţa! Am văzut ciotul prăbuşindu-se în adânc şi apoi v-am zărit pe dumneavoastră cum vă ţineaţi cu o mână de lasou. Ce grozăvie!

Şi ceilalţi erau adânc mişcaţi. Mulţi dintre ei aveau lacrimi în ochi. Monteso m-a strâns în braţe, imediat ce am izbutit să mă ridic în picioare. Pena s-a apropiat şi el şi m-a strâns la piept, spunând:

— Seńor, am fost de multe ori nedrept faţă de dumneavoastră, dar de-acum ştiu cum să mă port în ceea ce vă priveşte!

Războinicii Chiriguanos văzuseră şi ei totul. Căpetenia lor s-a apropiat de mine şi m-a întrebat:

— Nu-i aşa că El Sendador v-a făcut mult rău, seńor? Nu-i aţa că a vrut chiar să vă ucidă?

— Aşa e.

— Şi dumneavoastră v-aţi pus în primejdie viaţa pentru a-l salva! Aţi făcut asta numai pentru că sunteţi un bun creştin, care ştie ce este bine şi ce este rău. Noi am fost duşmanii dumneavoastră şi ai indienilor Tobas. De acum înainte, lucrurile nu vor mai sta aşa! Vă rog să le spuneţi oamenilor dumneavoastră şi indienilor Tobas că dorim să trăim în pace cu ei!

— Aşa voi face şi sunt sigur că indienii Tobas vor fi bucuroşi să vă audă gândurile.

Aveam acum din nou dovada că puterea exemplului este mult mai mari decât puterea vorbelor! Desigur că nu era cazul să rostesc o cuvântare, mai ales că mă dureau toate oasele şi aş fi vrut să mă odihnesc. El Sendador zăcea întins la pământ şi am vrut să văd în ce stare se afla. Nimeni nu se ocupase de el şi acum se cuvenea s-o facem. Mi-am dat seama că ciotul îi străpunsese spatele. Nu era o rană foarte adâncă, dar, în schimb, era deosebit de dureroasă. În cele din urmă, omul a deschis gură. Nu era în stare să spună nimic şi a scos dor câteva gemete.

— Nu se poate să se afle în starea asta numai din cauza rănii de la spate. Mă gândesc că spaima l-a zdruncinat atât de tare, încât nu rănile trupului, ci tulburarea minţii îi va aduce moartea.

— Numai de-ar vrea Dumnezeu să-şi mai vină în fire şi să-şi mărturisească păcatele. Să încercăm să-l ajutăm!

Am făcut tot ce ne-a stat în putere pentru a-l aduce în simţiri şi străduinţele n-au fost zadarnice. Nefericitul a deschis ochii şi călugărul a îngenuncheat lângă el, întrebându-l:

— Domnule Geronimo Sabuco, ne recunoaşteţi?

El Sendador îmi spusese că-şi regretă faptele, dar când a izbutit să vorbească, a zis:

— Plecaţi de-aici! Duceţi-vă la dracu'!

— Nu vorbiţi aşa! Veţi muri! Gândiţi-vă la Dumnezeu!

— N-am să mor!

— Chiar dacă nu veţi muri din cauza rănilor pe care le purtaţi acum pe trup, veţi muri de mâna noastră, pentru că trebuie să vă supuneţi legilor nescrise din Pampa.

El Sendador s-a ridicat în capul oaselor, a privit în jur şi a întrebat:

— Care dintre voi îndrăzneşte să se atingă de mine? Câinele care răspundea la numele de Gomarra a murit. Voi, ceilalţi, nu aveţi dreptul să mă ucideţi. Dacă o faceţi, nu veţi căpăta niciodată înscrisul şi hărţile.

— Vă înşelaţi amarnic! Am spus eu. Aţi râs de noi atunci când v-am căutat prin buzunare, dar acum ştiu unde este înscrisul.

— Da? Unde? Întrebat omul, dispreţuitor.

— Aţi râs de noi tocmai pentru că nu am scotocit aşa cum trebuie prin hainele pe care le purtaţi. Ştim acum ce aţi făcut cu sticla. Aţi scos înscrisul din ea, aţi umplut-o cu nisip şi aţi aruncat-o în lac. După aceea, aţi descusut căptuşeala hainei. Aţi băgat înscrisul în căptuşeală şi aţi cusut haina la loc.

Dispreţul a dispărut cu totul de pe faţa lui Sabuco, făcând loc spaimei. Omul a dus fără să vrea mâna stângă la piept, spunând:

— Ne povestiţi aici ce aţi visat noaptea. Ar fi o nebunie din partea mea să port la mine lucruri valoroase.

— Nu aş spune că este vorba de nebunie, ci mai curând de neatenţie, cum neatent aţi fost chiar acum, când mi-aţi arătat unde se află înscrisul.

Spunând acestea, am făcut un semn cu mâna şi trei dintre yerbateros l-au apucat strâns pe Sendador. Am descusut apoi cu grijă căptuşeala hainei. Înscrisul, sau mai bine spus, cele trei înscrisuri se aflau la piept.

Sabuco a încercat să se apere, dar s-a zbătut fără folos.

Niciunul dintre tovarăşii mei nu mai văzuse asemenea înscrisuri, aşa încât acestea au trecut din mână-n mână.

— Toate semnele astea sunt litere şi silabe? A întrebat Pena.

— Nu, sunt numai semne. Iată, noi numim aceste bucăţi de piele, cu multe noduri, înscrisuri. Ele se numesc, de fapt, kipus, iar acest cuvânt înseamnă „nod” în graiul khetsuas. Vedeţi, aici avem nişte noduri de mărimi şi de culori diferite. Fiecare dintre aceste noduri înseamnă ceva.

— Şi dumneavoastră puteţi înţelege aceste semne?

— Am să încerc. Oricum, un kipus nu conţine propoziţii, ci numai frânturi de gânduri, care te pot ajuta să înţelegi ce a vrut să spună cel ce l-a „scris”. Mi-ar mai trebui câteva explicaţii.

El Sendador ascultase cu multă atenţie cuvintele mele. Faţa i se lumină toată şi izbucni:

— Aha! Explicaţii! N-o să înţelegeţi ce se spune în kipus.

— Nu vă bucuraţi aşa! Când am spus „explicaţii”, m-am gândit numai la faptul că ar trebui să ştiu despre ce este vorba în kipus.

— Şi ştiţi despre ce este vorba?

— Bineînţeles! Este vorba despre o comoară ascunsă. Nici măcar cel mai iscusit om nu ar putea să descifreze acest kipus, dacă n-ar şti la ce se referă. Eu însă ştiu şi voi încerca să văd ce sens au semnele.

— Încercaţi!

— Am să încerc, dar nu cred că voi izbuti. Culoarea acestor noduri s-a şters şi nu sunt chimist, ca să ştiu ce trebuie făcut pentru a le reveni culoarea.

— Gracias a Dios35! Nu veţi putea afla nimic! Nu veţi avea nici un folos, chiar dacă aţi furat nişte lucruri care erau ale mele!

— Nici nu trebuie! Foloase de pe urma acestui kipus trebuie să aibă cei cărora le aparţine şi dumneavoastră nu vă număraţi printre proprietarii lui. Voi avea grijă ca acest kipus să ajungă pe mâna unui om care ştie ce trebuie să facă, astfel încât nodurile să-şi recapete culoarea. Ca urmare, vom putea descifra înscrisul.

— Chiar de veţi descifra înscrisul, tot nu veţi avea nici un folos, dacă eu nu vreau!

— Dacă vreţi? Dar nimeni nu v-a cerut părerea!

— Atunci nimeni nu se va alege cu nimic! Numai eu ştiu unde sunt hărţile!

— Hărţile! Am strigat eu, fără să vreau.

— Da! Hărţile! A spus El Sendador, râzând. Numai eu ştiu unde se află şi le veţi primi numai dacă-mi veţi reda libertatea!

— Aşa cum am găsit înscrisul, voi găsi şi hărţile! Am zis eu.

Dacă ar fi putut, El Sendador m-ar fi ucis din priviri. Se vedea că are dureri mari, pe care şi le stăpânea cu greu.

— Eşti dracu' gol! A spus Sabuco, printre dinţi. Ai să… Ceasul răzbunării se apropie! Sfârşitul vieţii tale este mai aproape decât crezi!

— Vreţi să mă speriaţi? Nu veţi izbuti!

— N-ai decât să-ţi păstrezi nădejdea, dar norocul te va părăsi dintr-o dată, când nici nu te vei aştepta! Îmi… redai… li… berta… tea?

— Nici nu mă gândesc! Gomarra a murit, iar noi, ceilalţi, nu suntem atât de dornici de răzbunare. Dacă nu veţi muri din cauza rănilor pe care le purtaţi pe trup, vom avea grijă să vă dăm pe mâna celor în drept să vă judece!

— În… cear… că! A mai apucat să rostească omul, închizând ochii. Hăr… ţi… le sunt în mâini si… gu… re! Sabuco s-a sprijinit în cot şi, după ce s-a recules puţin, a adăugat: Cel ce mă va răzbuna vine încoace. Acum trebuie să fie la Roca de la Ventana. De acolo va lua hărţile şi le va aduce! Dacă… te… găse… şte aici va fi vai de tine!

Sabuco a căzut pe spate şi nu a mai scos nici un cuvânt.

— Groaznic! A spus călugărul, care ţinea în mână cele trei înscrisuri. Va pleca pe lumea cealaltă, fără să-şi fi mărturisit păcatele. A murit?

— Nu! Am răspuns eu, după ce am constatat că Sabuco mai avea puls. Poate că rănile sale nu sunt mortale, sau poate că-i atât de puternic, încât este în stare să lupte multă vreme cu moartea.

— Să-i oblojim rănile.

— Nu, încă nu! Văd că nu sângerează. Să-l mai lăsăm. Poate-şi revine. Nu-mi vine să cred că va muri, fără a-şi mărturisi păcatele! Oricum, a spus nişte lucruri foarte importante. A vorbit despre cineva care va lua hărţile pentru a le aduce încoace!

— Da, le va aduce de la Roca de la Ventana.

— Hm, „Stânca Ferestrei”! Oare unde o fi stânca asta?

— Ştiu eu! A spus Pena. Este o stâncă subţire în care există o gaură dreptunghiulară, care seamănă cu o fereastră.

— Unde se află?

— De aici avem de mers o jumătate de zi.

— Se poate ca El Sendador să fi ascuns acolo hărţile?

— Posibil!

— Asta înseamnă că omul care trebuie să le aducă încoace se bucură de toată încrederea lui. Cum să aflăm noi despre cine este vorba şi unde se află acest om de încredere al lui El Sendador? Ah! Războinicii Chiriguanos trebuie să ştie despre cine este vorba!

I-am făcut un semn căpeteniei Chiriguanos şi aceasta s-a apropiat.

— Indienii Chiriguanos cunosc stânca ce se numeşte Roca de la Ventana? L-am întrebat eu.

— Da, ei cunosc foarte bine această stâncă! Mi-a răspuns şeful de trib.

— El Sendador a trimis pe cineva într-acolo?

— Da, pe fiul său.

— Pe fiul său?

— Care va să zică, n-are numai un ginere, are şi un fiu? N-am ştiut! Fiul lui El Sendador s-a dus singur la Roca de la Ventana?

— Nu! Cincisprezece dintre războinicii mei se află în tovărăşia lui.

— Cincisprezece? Trebuia să-mi dau seama după urme!

— Poate că dumneavoastră aţi găsit prea târziu urmele noastre. Fiul lui El Sendador s-a despărţit de noi alaltăieri, pentru că nu mai aveam carne, iar pentru două cete mai mici de oameni se găseşte mai uşor vânat decât pentru o ceată mare.

— Când trebuia să sosească aici?

— Cel târziu în seara asta.

— Asta-i periculos! Roca de la Ventana este undeva mai sus, aşadar, va coborî de pe creasta muntelui pentru a ajunge aici, nu-i aşa?

— Nu, seńor. De aici este greu de ajuns la Roca de la Ventana. E mult mai uţor, dacă se porneşte de jos, de-acolo! A spus indianul, arătând cu mâna spre lac şi apoi spre drumul pe care venisem noi. Pe acolo trebuie să o apuci dacă vrei să ajungi sus! A continuat căpetenia Chiriguanos. Apoi, o iei către apus.

— Asta înseamnă că fiul lui El Sendador va ajunge lângă lac?

— Desigur!

— Şi am putea să ne aşteptăm ca el să sosească în seara asta? Acum îmi aduc aminte că, atunci când am coborât în prăpastie pentru a-l salva pe Sabuco, am zărit doi indieni care au dispărut într-o clipă! Am crezut că sunt două dintre iscoadele care au făcut de strajă pe-aici.

Căpetenia a privit pentru câteva clipe în pământ şi apoi a zis:

— Seńor, spuneam că vreau să vă fiu prieten şi acum am să v-o dovedesc. Dacă aş vrea, aţi fi pierduţi cu toţii.

— Mă bucură faptul că eşti cinstit, dar nu pot crede că am fi pierduţi, fiindcă ghicesc deja ce vrei să-mi spui.

— Asta nu se poate!

— Ba da, se poate. Iată cum stau lucrurile! Fiul lui El Sendador se află deja pe-aici, pe-aproape. El ştie prea bine că bătrânul se aşteaptă să sosim şi de aceea a trimis, două iscoade să vadă ce se întâmplă. I-am zărit pe cei doi războinici şi ei m-au zărit pe mine, la rândul lor. Cele două iscoade au zărit şi caii noştri. S-au întors şi i-au spus fiului lui El Sendador că tatăl său se află în puterea noastră.

— Mi-aţi citit gândurile, seńor! A spus, uimit, ţeful de trib.

— Ei, ei! Nu trebuie să fii din cale-afară de isteţ ca să ghiceşti ce s-a petrecut! Important este că ştim acum cu siguranţă că fiul lui El Sendador se găseşte aici şi că va face tot ce-i stă-n putinţă pentru a sări în ajutorul tatălui său. Nu va putea să vină cu oamenii lui pe malul lacului, fiindcă tocmai acolo se află caii noştri. Va urma, aşadar, tocmai drumul pe care-am venit noi.

— Şi eu sunt de aceeaşi părere.

— Tocmai acest drum trebuie bine păzit. Seńor Pena, luaţi, vă rog, cinci războinici Tobas cu dumneavoastră. Aceştia ar trebui să…

Nu am apucat să-mi duc gândul până la capăt, pentru că am zărit pe culme un om înarmat până în dinţi şi, lângă el, au apărut ca din pământ vreo zece, doisprezece războinici roşii. Omul cu pricina a văzut că războinicii Chiriguanos nu purtau arme şi că El Sendador era legat şi întins la pământ.

— Mira que desverguenza! A strigat omul. Ucideţi-i pe aceşti câini!

Se pare că cel ce se afla în fruntea cetei de indieni Chiriguanos a crezut despre cârmaci că era conducătorul nostru, asta pentru că era foarte înalt şi bine făcut. Numai aşa se poate explica de ce omul înarmat până în dinţi a tras mai întâi asupra lui şi apoi asupra lui Pena, fără a-i răni pe niciunul dintre ei. Apoi, a întors puşca cu patul înainte şi s-a năpustit asupra noastră, crezând că indienii Chiriguanos îl vor urma. Aceştia l-au şi urmat, dar nu pentru a-l ajuta, ci pentru a pune mâna pe el. A fost de-ajuns ca şeful de trib să le strige câteva cuvinte şi războinicii s-au năpustit asupra albului, l-au legat fedeleş şi l-au trântit la pământ, chiar lângă tatăl său. Apoi le-au dat indienilor Tobas armele pe care le purtau.

Fiul lui El Sendador s-a ridicat şi a întrebat încet:

— Care dintre dumneavoastră este neamţul, seńores?

— Eu sunt! Am spus eu.

— Mă cunoaşteţi? M-a întrebat ostaticul.

— Nu vă cunosc, dar bănuiesc că dumneavoastră sunteţi fiul lui El Sendador.

— Şi dumneavoastră sunteţi un animal de pradă care nu se lasă până ce nu…

Dar nu şi-a dus gândul până la capăt, fiindcă, tocmai atunci, tatăl său a deschis ochii.

— Apropie-ţi urechea de gura mea! A spus bătrânul. Nu mai pot să vorbesc tare!

Fiul a făcut întocmai ceea ce i-a cerut tatăl său. L-am lăsat să asculte în linişte tot ce-i şoptea bătrânul. Aveam să aflu mai târziu că El Sendador nu a făcut altceva decât să-şi ia la revedere de la fiul său. Acesta a strâns mâna tatălui, apoi s-a ridicat în picioare şi mi-a spus:

— Domnule, am auzit că aveţi kipus-ul nostru. Ştiţi, desigur, că acesta nu are nici o valoare dacă nu aveţi şi harta!

— Nu ştiu acest lucru şi nici nu cred aşa ceva.

— Vreau să vă dau harta.

— Ce ne cereţi în schimb?

— Libertatea şi jumătate din comorile pe care le vom găsi.

— Nu vă pot făgădui aşa ceva. Comorile nu-mi aparţin.

— Care va să zică, nu vreţi?

— Nu vreau. Nu vă pot promite nici că veţi fi liberi. Trebuie să vă dau pe mâna judecătorilor.

Omul m-a privit cu disperare, ca unul care a pierdut totul şi a spus:

— Sunteţi nemilos, seńor! Cine spune că dumneavoastră puteţi hotărî asupra noastră? Priviţi numai în prăpastia care se cască sub noi. Priviţi şi spuneţi-mi dacă…

Omul acesta era din cale-afară de şiret. A vrut să ne distragă atenţia pentru a fugi, iar noi am privit, fără să vrem, către prăpastie. Fiul lui El Sendador a smuls kipus-ul din mâinile călugărului şi a zbughit-o la fugă.

Le-am strigat tovarăşilor mei să fie atenţi la bătrân şi m-am repezit pe urmele lui. Nu trebuia să-l las să ajungă la unul dintre caii noştri. Omul se afla la patruzeci de paşi înaintea mea. Douăzeci de paşi… doisprezece paşi… Apoi a luat-o de-a dreptul pe malul lacului, cu intenţia de a trece peste stratul de sare care acoperea suprafaţa de apă. Ştiam cât de periculos era să faci aşa ceva, astfel încât m-am gândit că l-aş putea ajunge din urmă mult mai uşor. Am sărit în spinarea calului meu. Dacă omul cunoştea bine lacul, nu era nici o primejdie pentru el. Fiul lui El Sendador făcea salturi foarte lungi. Pentru a ajunge pe celălalt mal, mai avea destul de alergat. În schimb, eu făcusem deja jumătate din drum. În spatele lui, se aflau acum tovarăşii mei. În faţa lui, mă aflam eu. Nu mai putea să-şi continue drumul înainte şi, de aceea, a luat-o spre stânga. Aici lacul era străjuit de un perete de stâncă. Cine voia să-l urmărească pe fugar trebuia să treacă chiar peste stratul de sare care acoperea apa lacului. Niciunul dintre tovarăşii mei nu a îndrăznit să-l urmărească. Eu m-am îndreptat spre partea răsăriteană a malului, căci acolo voia să ajungă fiul lui Sabuco. Alergam acum în aceeaşi direcţie cu el. Dacă o ţinea tot aşa, lucrurile aveau să se sfârşească cu bine, iar dacă o apuca în altă direcţie, eram gata să-l urmăresc. Am văzut cum stratul de sare a început să se desfacă. Şi fugarul a văzut acest lucru şi a schimbat direcţia în care alerga. Am dat pinteni calului, pentru că nu mai voia să înainteze. Apoi armăsarul a prins să sară şi să pună copita numai în locurile în care stratul de sare era mai gros. Tovarăşii mei au început să strige speriaţi. Fiul lui El Sendador s-a întors pentru o clipă spre ei şi s-a oprit în loc, după care a început din nou să fugă. Stratul de sare era alb ca argintul şi nu aveam de ce mă teme. Ştiam prea bine că, dacă luceşte ca un cristal, este destul de gros.

Mă apropiasem mult de fugar, distanţa între mine şi el era acum de şaizeci de paşi. Tot atât mai avea şi el până să atingă cărarea de-a lungul căreia ajunsesem noi pe malul lacului. În faţa lui, sarea devenise cenuşie, apoi maronie.

— Opreşte-te! Am strigat eu. Stratul de sare are să se rupă! Omul nu m-a auzit şi a fugit mai departe.

— Ia-o spre dreapta, unde stratul de sare e alb! Altfel eşti pierdut!

Acum fugarul m-a auzit şi a luat-o spre dreapta. Apoi s-a oprit. Era obosit. Mai aveam treizeci de paşi până la el. Fiul lui Sabuco s-a întors, a văzut că mă apropii şi a luat-o din nou spre stânga.

Atunci stratul de sare s-a rupt sub el. În astfel de clipe, omul gândeşte cu mare iuţeală. Mi-am luat lasoul şi am reuşit să-l prind pe fugar. Mi-am scos apoi cuţitul, ca să tai frânghia dacă ar fi fost nevoie, astfel încât să nu pier o dată cu fiul lui El Sendador. Am dat din nou pinteni calului deja însângerat, iar armăsarul a început să fugă. Apoi l-am lăsat să meargă la pas, pentru a nu-l ucide pe ostaticul pe care-l trăgeam după mine.

Am ajuns, în cele din urmă, pe mal şi am auzit un strigăt. Am privit în sus şi l-am zărit pe El Sendador. Se ridicase în picioare şi îşi cuprinsese capul cu mâinile. Bătrânul, care era atât de slăbit, încât nu se putea ridica de la pământ, se afla acum în picioare. Dragostea părintească îi dăduse putere. Fiul său de-abia scăpase din braţele morţii. Stratul de sare era acum tare şi foarte aspru. Hainele i se rupseseră şi îşi pierduse brâul. Important însă era că se mai afla în viaţă.

Fiul lui El Sendador m-a privit şi mi-a spus:

— Dacă nu eraţi dumneavoastră, acum eram mort! Cum aş putea să vă mulţumesc?

— Nu trebuie să-mi mulţumiţi. Trebuie să vă gândiţi la oamenii cărora le-aţi făcut rău.

— Mă voi gândi… Acum aş vrea să vă dau kipus-ul.

— L-aţi avut în mână când aţi fugit.

— În mână? Doamne, Dumnezeule! Înseamnă că mi-a căzut în apă, când s-a spart stratul de sare.

— Nimeni nu-l va mai putea găsi vreodată!

— Dar, hărţile! Hărţile sunt la mine şi dacă vi le dau… Le-am pus în brâu! Unde e brâul meu?

— În apă!

— Vai, Doamne! Am pierdut şi hărţile! Trebuie să le caut! Trebuie neapărat să le caut! A spus fiul lui Sabuco, ridicându-se în picioare şi dând să plece.

— Staţi! I-am spus eu, apucându-l de braţ. Poate vom găsi înscrisul şi hărţile, dar numai după ce îndepărtăm stratul de sare. Pentru asta, ne-ar trebui însă bărci şi tot soiul de unelte pe care nu le-avem. Acum mergeţi cu mine la tatăl dumneavoastră.

Omul m-a urmat fără a mai scoate un singur cuvânt. Eram sigur că nu va mai încerca să fugă.

Când am ajuns sus, războinicii din tribul Tobas şi indienii Chiriguanos m-au privit respectuos.

El Sendador se aşezase şi avea ochii aprinşi de febră dar şi de bucurie. L-a chemat pe fiul său lângă sine şi a început să-i vorbească. M-am îndepărtat de cei doi, cu atât mai mult cu cât eram convins că bătrânul trebuia să mă urască foarte tare, fiindcă din cauza mea fiul său se aflase la un pas de moarte şi, pe deasupra, pierduse kipus-ul şi hărţile.

Nu mică ne-a fost mirarea când El Sendador ne-a chemat pe mine şi pe călugăr la sine şi ne-a spus:

— Seńores, când am văzut că fiul meu se pierde sub stratul de sare, mi s-a frânt inima şi am înţeles ce soi de om am fost eu. Ştiu că voi muri. Aş vrea să-mi uşurez sufletul, povestindu-vă despre cele ce-am făptuit. Ascultaţi, aşadar, povestea vieţii mele!

— Nu, nu e bine! Am spus eu. Dacă simţiţi că veţi muri, trebuie să rămâneţi singur cu fiul dumneavoastră.

— Poate că aveţi dreptate. Spuneţi-mi, numai, mă puteţi ierta?

— Da.

— Ce veţi face cu fiul meu?

— Nimic. Este liber să plece încotro va voi. Trag nădejde că nu va uita niciodată cele învăţate aici, că nu va uita că se găseşte în mâna lui Dumnezeu a cărui milă este nemărginită!

Bătrânul şi-a privit fiul şi i-a zis, apucându-l de mână:

— Ascultă ce-ţi voi spune acum. Este cumplit ca un tată să-i mărturisească fiului său faptele pe care eu trebuie să ţi le mărturisesc în ceasul ăsta. Am păcătuit faţă de mine şi faţă de tine, căci te-am dus pe calea păcatului, dar nădăjduiesc că Dumnezeu va avea milă de noi! Chiar dacă Dumnezeu mă va ierta în nemărginita Lui bunătate, tot nu voi putea să îndrept răul pe care l-am făcut oamenilor. Tu va trebui să îndrepţi acest rău. Vrei să-mi îndeplineşti această ultimă dorinţă?

Bătrânul vorbea cu voce blândă, caldă, cum nu vorbise poate niciodată până atunci. Avea dureri mari, căci stropi de sudoare i se prelingeau de pe frunte. Ce om ar fi putut să fie acest bătrân, care vorbea încet şi liniştit! Fiul său îl asculta şi buzele îi tremurau de emoţie.

— Tu eşti bogat, a spus El Sendador. Tu ştii unde sunt îngropate bunurile noastre, dar mai ştii că acestea nu au fost dobândite cinstit. Împarte-le celor de la care le-am furat! Apoi mergi pe calea dreptăţii şi a cinstei, de la care eu te-am îndepărtat!

Fiul lui El Sendador şi-a sărutat tatăl pe obraji şi i-a spus, plângând:

— Când s-a rupt cu mine stratul de sare, m-am gândit pentru o clipă că nu merit să rămân în viaţă! De-acum încolo, voi face astfel încât să trăiesc cinstit şi să merit fiecare clipă de viaţă pe care mi-a dat-o Dumnezeu! Îţi jur că aşa va fi.

Faţa bătrânului s-a luminat. A strâns mâna fiului său şi i-a spus cu glas rugător:

— Du-te acum! Ştiu că te vei ţine de cuvânt, căci te cunosc! Trebuie să vorbesc cu călugărul!

M-am îndepărtat şi eu. Eram fericit. O oaie rătăcită se întorcea la păstorul său! Mă simţeam atât de bine! Parcă eram într-o biserică şi mă rugam bunului Dumnezeu!

Ceilalţi voiau neapărat să găsească kipus-ul şi hărţile. Unii spuneau că se putea ca acestea să se găsească pe stratul de sare.

Tânărul Sabuco s-a arătat dispus să ne ajute, dar totul a fost în zadar. Comoara incaşilor avea să rămână ascunsă pentru totdeauna. Şi ce dacă? Există comori care sunt mult mai de preţ, comori care dăinuie veşnic. Ni s-au alăturat şi iscoadele Chiriguanos. Războinicii stătuseră ascunşi, dar, văzând că nu voiam să le facem nici un rău, s-au liniştit.

După ce am căutat mai bine de două ceasuri pe suprafaţa acoperită cu sare, ne-am întors pe stânca pe care se găsea El Sendador şi călugărul. Bătrânul adormise. I-am aruncat fratelui Hilario o privire întrebătoare şi acesta mi-a răspuns, serios:

— Dumnezeu pedepseşte, dar ştie să fie şi milostiv!

M-am apropiat de muribund. Se vedea că mai avea foarte puţin de trăit. Bătrânul Sabuco a deschis ochii şi l-a chemat pe fiul său lângă sine. Când tânărul s-a apropiat de tată, acesta i-a spus:

— Iartă-mă, ţine-te de cuvânt şi fii bun!

Am început să ne rugăm cu toţii.

După o vreme, El Sendador a spus cu glas stins:

— Acolo unde-i crucea, se odihneşte Juan Gomarra. Îngropaţi-l şi pe fratele lui tot acolo! Şi pe mine să mă îngropaţi lângă fraţii Gomarra! Poate că aşa mă vor ierta mai curând!

Bătrânul a închis ochii. Mâna dreaptă i-o ţinea călugărul, iar mâna stângă se afla în cea a fiului său. Nu după multă vreme, bătrânul s-a ridicat în capul oaselor, ne-a mai privit o dată, a căzut pe spate şi a murit. În astfel de clipe, înţelegem prea bine că singurul nostru judecător este Dumnezeu!

În timpul nopţii, l-am privegheat pe mort, împreună cu fratele Hilario şi cu fiul lui El Sendador. Ceilalţi au dormit jos, lângă lac.

Dimineaţa, am îngropat morţii şi am părăsit Pampa de Las Salinas. Numai unul dintre noi era nemulţumit că nu putuse să se răzbune pe El Sendador şi acela era Pena.

Niciunul dintre noi nu ştiuse până atunci că El Sendador avea un fiu. Aflasem acum că tânărul îl ajutase pe tatăl său să-şi ducă la bun sfârşit fărădelegile.

Dacă mie mi-era greu să-i pun întrebări acestui tânăr pe care abia îl cunoscusem, ceilalţi nu-şi puteau înfrâna curiozitatea. Printre aceştia se afla bunul meu tovarăş Pena.

Când am găsit un loc în care voiam să poposim peste noapte, Pena a început să-i pună tânărului Sabuco tot soiul de întrebări. Acesta l-a privit preţ de câteva clipe şi apoi i-a răspuns:

— Seńor, vă rog să-mi îngăduiţi să nu vă răspund. Chiar dacă v-aş răspunde, nu ar folosi la nimic şi nu ar îndrepta răul pe care l-am făcut. Nu vă voi spune nici ce căutam în Pampa de Las Salinas, ci vă voi mărturisi doar că voi încerca să îndrept o parte din răul pe care eu şi tatăl meu l-am făcut oamenilor.

Nimeni nu a mai îndrăznit să-i pună tânărului vreo altă întrebare…

La Rio Salado, ne-am despărţit de indienii Tobas şi de războinicii Chiriguanos, iar tânărul Sabuco a rămas în tovărăşia lor.

La Tucuman, ne-am întâlnit cu El Viejo Desierto care părea că întinerise. Herbst era întovărăşit de Unica şi de Adolf Horn. Monteso şi oamenii săi s-au despărţit şi ei de noi, pentru că, aşa cum spuneau, trebuiau să caute Yerba…

Undeva, într-un ţinut din centrul Germaniei, nu este nevoie să-i dăm numele, există o moşie care-i aparţine lui Viejo Desierto. Pe această moşie trăiesc fericiţi Adolf Horn şi tânăra sa soţie, care sunt singurii moştenitori ai bătrânului. Dacă vor să-şi aducă aminte de vremurile de altădată, pun caii la căruţă şi pleacă în oraş, pentru că aici locuieşte, într-o casă mare şi frumoasă, un rentier, un anume Kummer. Acestui Kummer i se spunea, pe vremuri, Pena. Când sunt laolaltă, se gândesc la întâmplările prin care au trecut şi la viaţa liniştită de care se bucură acum!

SFÂRŞIT

1 Fluviul din America de Sud, cu o lungime de 4700 km; străbate sudul Braziliei şi pe o porţiune, constituie graniţa dintre Paraguay şi Argentina, vărsându-se în Oceanul Atlantic, prin estuarul La Plata. (n. tr.)

2 Yerba – Paraguaytee Mate – Specie de arbore din America de Sud din a cărui frunze se obţine o băutură energizantă (yerba mate)

3 Rancho – aşezare omenească, ferma. (lb. Spaniolă), (n.tr.)

4 Lago Hondo – Lacul Adânc, (n. aut.)

5 Gaucho – argat, văcar (spaniolă), (n.tr.)

6 Diablo – drace (spaniolă), (n.tr.)

7 Yerbateros – Căutători de yerba, (n.tr.)

8 Benedito sea Dios – Binecuvântat fie Dumnezeu (lb. Spaniolă)

9 Chinchina – arbore exotic din America de Sud, din a cărui scoarţă se extrag diferite substanţe tonice. (n.tr.)

10 Gambusino – căutător de aur (lb. Spaniolă)

11 Kummer – suferinţă (lb. Germană). (n.tr.)

12 Sarbacană – tub lung, care serveşte la lansarea prin suflare a unor săgeţi scurte, de obicei otrăvite (n.tr.)

13 Cacici – căpetenii (n.tr.)

14 În ierarhia triburilor indiene, existau mari căpetenii şi căpetenii, acestea din urma având o autoritate mai mică în cadrul comunităţii. (n. tr.)

15 Matadero – abator, (n.a.)

16 1 ţol = 2,5 cm. (n. tr.)

17 Schlafen sie – Fiţi liniştiţi? (lb. Germană), (n.tr.)

18 Foresta impenetrable – Pădure de nepătruns (lb. Spaniolă), (n.tr.)

19 Bahr el Safy – Deşertul El Ahkaf. (n.a.)

20 Beled es Saba Wadian – Probabil un ţinut imaginar, (n.a.)

21 Chinchonas – culegători de chinchina. (n.a.)

22 El suegro – socru (n. tr.)

23 Agavă – nume dat unor plante originare din America; din frunzele uneia dintre specii (Agave americana) se produc frânghii şi diferite ţesături. (n.tr.)

24 Tio – bunicule. (n.a.)

25 Viajero – călător (lb. Spaniolă). (n.a.)

26 Schmerz – Durere (lb. Germană). (n.tr.)

27 Sorge – Grijă (lb. Germană). (n.tr.)

28 Soli Dio Gloria – Numai lui Dumnezeu i se cuvine slava (lb. Latină). (n.a.)

29 GráaMacara, (n.a.)

30 Almania – Germania (lb. Spaniolă). (n.tr.)

31 Laguna de Serpienta – Laguna Şarpelui (lb. Spaniolă). (n.tr.)

32 Iezuiţi – Membrii ai unui ordin de călugări catolici, întemeiat de Ignaţiu de Loyola în 1534. (n.tr.)

33 Hechiendero – vraci (n. a.)

34 Hongos – Ciuperci comestibile. (n.a.)

35 Gracias a Dios – Mulţumesc lui Dumnezeu (lb. Spaniolă). (n.tr.)