Capitolul XVI – În Pampa De Las Salinas.

Am scos ocheanul şi l-am îndreptat spre tabăra lui El Sendador. În curând, mi-am dat seama că fusesem văzuţi de către duşmanii noştri. El Sendador şi oamenii săi au sărit în picioare şi au pus mâna pe arme. Apoi au rămas nemişcaţi, aşteptând să vadă ce vom face.

PDF pag 263+

În timp ce tovarăşii mei înaintau, eu am rămas pe loc, pentru a-mi da seama mai bine ce se întâmpla. Priveam prin ochean şi puteam vedea limpede faţa lui Sabuco. Stătea liniştit şi aştepta. Indienii nu aveau decât arcuri, săgeţi şi lănci. Nu-mi puteam închipui cum voiau să ne ţină piept, chiar dacă erau destul de numeroşi. Sabuco nu şi-a dat seama de la bun început cine erau oamenii care se apropiau de tabăra lui. După ce a văzut despre cine era vorba, El Sendador a început să ţipe la războinicii săi şi să arate cu mâna.

Am dat pinteni calului, i-am ajuns din urmă pe tovarăşii mei şi apoi am trecut înaintea lor, pentru că voiam să-i văd mai de-aproape pe războinicii roşii ai lui El Sendador. Acesta m-a recunoscut numaidecât. Dacă aş fi vrut să-l ucid, aş fi putut s-o fac foarte lesne. Sabuco a întrebat:

— Ai venit, câine? De data asta ai să latri, dar n-ai să poţi muşca! Am să te jupoi!

A dus puşca la ochi şi a tras. Glonţul a intrat în pământ, undeva, înaintea noastră şi a răscolit stratul de sare de pe malul lacului.

— Vreţi să-i trimit un glonţ, seńor? M-a întrebat Pena.

— Nu, vreau să-l prind viu, i-am răspuns eu.

— Se pare, însă, că lui nici prin cap nu-i trece să se dea prins. Ia priviţi! Şi a trimis jumătate din războinici spre culme! Jumătate dintre ei au rămas cu el, pentru a-l apăra.

— Da… hm! Mă întreb dacă şi El Sendador cunoaşte cărarea pe care mi-a arătat-o războinicul Aymara!

— Cred că da, pentru că a fost de mai multe ori pe-aici decât războinici Aymara.

— Atunci ştiu de ce omul nostru nu-i deloc îngrijorat. Vrea să trimită câţiva dintre indienii săi tocmai pe acea cărare, pentru a ne cădea în spate.

— Dacă vrea să facă, într-adevăr, astfel, va fi uimit când va vedea că acolo se află tot oameni de-ai noştri.

— Acest lucru se va întâmpla foarte curând, pentru că indienii Chiriguanos au apucat-o spre cărarea ascunsă. O să auzim numaidecât împuşcături.

El Sendador a rămas pe loc, împreună cu jumătate dintre oamenii săi. Apoi le-a dat poruncă să înainteze puţin spre noi. Sabuco îşi făcuse planul aşa şi trebuie. Jumătate dintre războinicii săi să ne cadă în spate, cealaltă jumătate trebuia să ne atace, pentru ca apoi să se retragă în spatele brâului de stânci.

Am descălecat şi ceilalţi mi-au urmat exemplul. Nu voiam să punem caii în primejdie şi să fie răniţi. I-am lăsat în grija câtorva indieni Tobas.

— Acum trebuie să tragem, seńor! A spus Pena. Dacă nu o vom face, nemernicii ăştia se ascund după stânci şi se pot apăra foarte bine.

— N-au decât s-o facă!

— Oho! Dacă El Sendador şi războinicii săi ajung în dosul stâncii, nu mai putem să le ţinem piept!

— Ba da!

— Poate că aveţi dreptate, dar mulţi dintre noi şi dintre ei vor fi răniţi sau chiar ucişi. Dacă am trage acum, i-am speria de moarte şi poate că s-ar preda!

— Au să se predea, chiar dacă nu ucidem acum câţiva dintre ei.

— Aha! Am înţeles! Vestita dragoste pentru oameni de care dă dovadă Old Shatterhand! O să vedeţi dumneavoastră, că, de data asta, omenia nu îşi are rostul!

— Aşa e! A strigat Gomarra. La naiba cu dragostea pentru oameni! Fac ce vreau! Răzbunarea va fi numai a mea!

După ce a spus ce avea pe suflet, Gomarra a dus puşca la ochi şi a tras, dar şi-a greşit ţinta. În loc să-l ucidă pe El Sendador, a doborât un indian. Totul s-a întâmplat atât de repede, încât nu am apucat să-l împiedic. Am simţit cum furia punea stăpânire pe mine. L-am prins de gât pe Gomarra şi l-am scuturat, strigând:

— De ce aţi făcut asta? Sunteţi un ucigaş! Aţi omorât un indian care era cu totul nevinovat!

— Oho! Vreţi să vă măsuraţi cu mine?

— Nici nu mă gândesc! Cu oameni de teapa dumneavoastră nu am de ce să mă măsor, dar nu vă dau voie să trageţi fără încuviinţarea mea. Dacă lucrul ăsta nu vă e pe plac, n-aveţi decât să mergeţi unde doriţi. Aşa cum v-am mai spus, nu vreau să vă am prin preajmă.

— Şi ce-ar fi dacă aş rămâne aici şi aş trage în continuare? M-a întrebat Gomarra, cu ochii sclipind de mânie.

— Atunci voi face ceea ce am mai făcut o dată. Am să vă trântesc la pământ. Numai că de data asta n-am să mai fiu atât de blând.

Această ameninţare l-a mai domolit puţin pe furiosul meu tovarăş, pentru că n-a mai spus nimic. Mulţi dintre prietenii mei erau de părerea lui Gomarra. Ştiam asta pentru că i-am privit în ochi, iar şoaptele lor mi-au ajuns la ureche. Unul, însă, era de părerea mea şi acela era fratele Jaguar. Clericul mi-a strâns mâna şi mi-a spus:

— Aţi vorbit aşa cum se cuvine! Trebuie să fim blânzi şi îngăduitori şi să ne atingem şi scopul!

— Ne-am pierdut vremea stând de vorbă şi indienii s-au ascuns după stânci!

— Or să iasă ei!

Acum El Sendador se afla la adăpost. Chiar şi indianul pe care îl împuşcase Gomarra fusese luat de tovarăşii săi şi dus în dosul stâncilor. Ne-am apropiat încet de duşmanii noştri. Apoi am auzit împuşcături. Cei ce trăgeau păreau să se găsească chiar în măruntaiele muntelui. S-au auzit urlete şi au răsunat din nou împuşcături.

— Treaba devine serioasă! A spus călugărul. Războinicii Tobas trebuiau să tragă mai întâi în aer.

— Aşa este! Cred că numai când au tras a doua oară, au rănit sau au împuşcat războinici Chiriguanos. Probabil că războinicii lui Sabuco n-au vrut să se predea.

— Dacă indienii lui El Sendador încep să fugă spre noi, nu mai putem face nimic pentru ei.

— Poate că vom izbuti să facem totuşi ceva. Încă nu l-am atins pe El Sendador. Acum, însă, am să-l rănesc şi o voi face astfel încât să-l scot din luptă. Aşa, indienii Chiriguanos se vor preda, iar el nu ne va putea face nici un rău.

S-au auzit în continuare împuşcături, apoi un urlet înspăimântător şi după aceea s-a lăsat liniştea. Ne-am apropiat şi mai mult de locul în care se dădea lupta. Am fost întâmpinaţi de un nor de săgeţi şi a trebuit să ne retragem puţin.

— M-am gândit eu! A mormăit Pena, în timp ce-şi smulgea o săgeata din pulpă. Aţi avut mare grijă ca duşmanii noştri să nu fie răniţi sau ucişi. În schimb noi putem fi răniţi de săgeţi! Noroc că nu sunt otrăvite. Spuneţi-mi şi mie, cum vreţi să-i învingem pe Chiriguanos, dacă nu-i atacăm?

— Veţi vedea imediat ce am de gând să fac şi veţi înţelege că nu este neapărat nevoie să ucidem oameni nevinovaţi.

Lângă malul lacului am văzut o stâncă mai mare. L-am chemat pe cârmaci lângă mine şi, împreună cu el, am rostogolit blocul din piatră până în cărarea care ducea spre culme. Între blocul din piatră şi brâul de stâncă rămăsese doar o crăpătură mică prin care încăpea numai bine ţeava unei puşti.

Mi-am luat carabina şi am aşezat ţeava în acea crăpătură.

I-am zărit pe Chiriguanos stând în dreapta şi în stânga cărării. Unii dintre ei trăgeau cu săgeţi asupra blocului din piatră în dosul căruia mă aflam. L-am auzit şi pe El Sendador care vorbea cu indienii săi şi tot arăta spre oamenii noştri aflaţi pe culme. Doi dintre războinicii Chiriguanos fuseseră ucişi şi mai mulţi dintre ei, răniţi. Un indian stătea de vorbă cu Sabuco. Indianul voia să înceteze lupta, în timp ce El Sendador îi spunea că lupta trebuia să fie dusă mai departe.

M-am hotărât să-l sprijin pe indian în hotărârea sa şi am ridicat carabina Henry, îndreptând-o asupra lui Sabuco. Dacă aş fi tras cu Doborâtorul de Ursi i-aş fi făcut o rană foarte mare şi i-aş fi frânt şi osul. El Sendador trebuia să moară, dar nu voiam să fiu eu acela care-l ucide.

Am ţintit cu grijă, pentru a-l răni în braţul drept şi a-l scoate din luptă. Când Sabuco a ridicat braţul, am tras şi omul a scos un strigăt. Şi-a pus mâna sănătoasă pe rană, a privit spre stânca în dosul căreia eram ascuns şi a strigat atât de tare încât am auzit fiecare cuvânt pe care l-a rostit:

— Ştiu cine-a tras! Blestemat să fii, câine din Germania!

Apoi, El Sendador a început să se clatine, iar doi războinici l-au sprijinit şi l-au dus cu ei într-un loc în care nu-l mai puteam zări. În jurul lui Sabuco s-au adunat mai mulţi războinici şi au început să se sfătuiască cu el. Apoi, un indian Chiriguanos a legat o cârpă albă de vârful unei lănci şi a coborât pe cărare.

Am văzut bine cum acest sol le-a făcut un semn războinicilor, dându-le de înţeles că nu trebuiau să tragă. Tovarăşii mei s-au apropiat şi ei de mine. Lupta încetase deocamdată. Solul a venit înaintea mea, s-a înclinat şi a spus într-o spaniolă stricată:

— Seńores, căpetenie trimis pe mine să spun la voi că dacă voi cerut la căpetenie pace, el pregătit este pentru făcut pace cu voi.

Drept răspuns, tovarăşii mei au izbucnit în râs. Indianul a lăsat capul în pământ. Nu putea spune decât ceea ce-i poruncise căpetenia lui. După ce tovarăşii mei au încetat să mai râdă, i-am zis solului:

— Du-te la căpetenia ta şi spune-i că, dacă nu ne va ruga să facem pace, tovarăşii mei vă vor prinde ca într-un cleşte şi vă vor ucide ca pe nişte şoareci!

Ceea ce-i transmisesem îl speriase atât de tare, încât mi-a întors imediat spatele şi a luat-o la sănătoasa.

— Prin sosirea acestui sol, avem numai de câştigat, am spus eu.

— Şi, mă rog, ce-am câştigat? A întrebat Pena, neîncrezător.

— Nu ne aflăm în siguranţă aici? Nu-i putem ţine pe indieni la respect? Vă rog să duceţi puştile la ochi! Vreau ca indienii să ştie că am vorbit serios.

Solul a ajuns pe culme şi i-a spus căpeteniei cum decurseseră lucrurile. Şeful de trib a privit în jos şi a zărit ţevile puştilor noastre. Atât de tare s-a speriat căpetenia, încât s-a ascuns repede după o stâncă. Abia după mai multă vreme a ieşit din ascunzătoare şi i-a spus solului câteva cuvinte. Acesta a coborât din nou şi a strigat:

— Seńores, căpetenie vrea pace dacă voi lăsaţi noi plecat.

— Să-l lăsăm să plece şi pe El Sendador?

— Da.

— Spune-i căpeteniei tale că noi suntem prietenii indienilor Chiriguanos. Am prins şase iscoade şi patru dintre, acestea sunt acum libere şi pot face ceea ce le doreşte inima. Noi nu vrem să vă luăm viaţa, nu vrem să vă luăm ostatici, nu vrem să vă luăm bunurile. Noi vrem să trăim în pace cu voi, dar vă cerem să ni-l daţi pe El Sendador, pentru a plăti pentru răul pe care l-a făcut. Dacă ni-l daţi pe el, puteţi pleca de-aici oriunde veţi voi. Aveţi zece minute pentru a vă gândi ce veţi face, după care oamenii mei vor începe să tragă şi veţi muri cu toţii!

Solul a plecat abătut şi călugărul m-a întrebat:

— De ce i-aţi dat zece minute?

— Pentru că este în avantajul nostru. Cred că indienii ar vrea să-l dea pe El Sendador pe mâna noastră ca să-şi scape pielea, dar cuvântul lui cântăreşte greu în ochii lor. Dacă le-aş fi acordat mai mult timp, s-ar fi întins la sfat. Noi o să ne îndreptăm spre ei cu puştile pregătite. Înaintând, îi vom sili să se retragă şi nu vor mai îndrăzni să ne ţină piept.

Lucrurile s-au petrecut întocmai precum am crezut eu. După zece minute, am început să înaintăm cu puştile pregătite. Indienii lui Sabuco au prins să se retragă pas cu pas. Strigătele lor l-au atras pe şeful de trib. Acesta a văzut imediat mulţimea de arme care erau îndreptate spre oamenii lui. Tot înaintând, am observat cum războinicii Chiriguanos îşi duceau morţii şi răniţii în sus, spre culme. În cele din urmă, i-am zărit şi pe războinicii Tobas. Printre ei se afla şi un indian Chiriguanos, care purta o cârpă albă. El le spusese indienilor Tobas că unul dintre-ai lui stătea de vorbă cu noi pentru a face pace. Indienii Tobas nu mai trăgeau asupra duşmanilor, crezând că, atâta vreme cât indianul Chiriguanos se afla în mijlocul lor, trebuiau să stea liniştiţi. Tocmai de aceasta împrejurare voiau să se folosească El Sendador şi oamenii săi.

Pentru a le zădărnici planul, am tras cu Doborâtorul de Urşi. Atât de puternică a fost detunătura, încât indienii Tobas şi-au îndreptat privirile spre noi. S-a auzit un glas, dar nu am înţeles nimic, pentru că ne aflam la distanţă prea mare de ei. Am tot înaintat şi Pena le-a strigat indienilor Tobas să nu-i lase cu nici un chip pe duşmani să treacă. Acum duşmanii noştri se vedeau prinşi între noi şi stânci. Nu mai aveau nici o speranţă şi solul Chiriguanos s-a apropiat, spunând:

— Seńor, El Sendador vrea vorbit cu dumneavoastră.

— Să vină!

— Nu! Dumneavoastră venit la noi!

— Nici nu mă gândesc. Dacă vine aici, va putea să se întoarcă printre voi, după ce vom sta de vorbă. Îmi dau cuvântul de onoare că se va întoarce. Eu îmi ţin întotdeauna cuvântul!

— Eu spun la el ce dumneavoastră spuneţi mie!

Omul a plecat din nou şi s-a întors după scurtă vreme, spunând că El Sendador voia să vorbească cu mine, dacă ne întâlneam undeva, între oamenii lui şi tovarăşii mei. Niciunul dintre noi, nu avea să poarte arme. Am fost de acord cu propunerile lui Sabuco şi solul m-a dus până în locul în care urma să-l întâlnesc pe bătrânul Sendador.

Când l-am zărit, am ştiut că am în faţa mea un om sfârşit, un ucigaş care nu cerea mila lui Dumnezeu şi care nu avea să capete iertarea semenilor săi.

Avea braţul drept bandajat şi mă privea cu ură. Trebuie să mărturisesc, acum mi-era milă de bătrâna călăuză! Câte nu ar fi putut face acest om! Ce ajunsese el acum! Ar fi putut să se bucure de foarte mult respect! Se afla în faţa mea şi ştia bine că nu avea nici o scăpare! Aş fi fost în stare să-i redau libertate chiar atunci, pe loc.

— Ne aflăm din nou faţă-n faţă, a spus Sabuco, cu glas nesigur. A încercat chiar să zâmbească, dar faţa i s-a strâmbat toată şi a continuat: Iar sunt încolţit ca şi data trecută când ne-am întâlnit. Oare ne vom înţelege la fel de lesne ca atunci?

— Nu cred, pentru că acum lucrurile stau cu totul altfel. Dacă atunci mă aflam eu în mâna dumneavoastră, acum dumneavoastră vă aflaţi în mâna mea.

— Încă nu. Ne vom apăra până la ultima suflare.

— Şi la ce v-ar folosi asta? Vă spun eu, nu v-ar folosi la nimic!

— Suntem încă destui la număr pentru a-i ucide pe mulţi dintre voi.

— Chiar dacă trebuie să vă dau dreptate, vă pot spune că niciunul dintre dumneavoastră n-ar scăpa cu viaţă. El Sendador a privit abătut în pământ şi eu am continuat: Vă fac o propunere. Uitaţi-vă puţin la oamenii dumneavoastră şi la armele lor şi apoi gândiţi-vă la oamenii mei şi la armele pe care le au.

— Armele! Mda! Numai că indienii Chiriguanos sunt la fel de viteji ca indienii Tobas.

— Nu prea cred că aveţi dreptate. Am înţeles că indienii dumneavoastră nu mai vor să lupte în zadar. Vedeţi prea bine că indienii Chiriguanos nu ar avea decât de câştigat. I-am spus deja căpeteniei că, dacă războinicii săi vor înceta lupta, îi vom lăsa să plece încotro vor voi, fără să le facem nici un rău.

— Aşa i-aţi spus? M-a întrebat Sabuco. Acum înţeleg de ce căpetenia voia să înceteze lupta.

— V-a zis că nu mai vrea să lupte? Vedeţi că am dreptate? Trebuie să spun doar un cuvânt şi oamenii mei vor începe să tragă. Este de-ajuns ca fiecare dintre ei să tragă numai de două ori pentru ca indienii dumneavoastră să moară cu toţii. Ştiu sigur că niciunul dintre războinicii Tobas nu va fi ucis sau rănit. Nici nu vreau să mai spun că alături de mine se mai află şi câţiva albi. Nu vă rămâne altceva mai bun de făcut decât să vă predaţi.

— Şi ce aţi hotărât în ceea ce mă priveşte?

— Încă nimic.

Omul a coborât din nou privirea în pământ. Părea să caute o cale de ieşire, fără a o putea găsi. Dacă nu faţă de mine, trebuia să fie cinstit faţă de sine însuşi şi să-şi dea seama că pentru el nu mai exista nici o scăpare. Oricum, putea să pună la cale vreun şiretlic. Ştiam asta la fel de bine ca şi el şi de aceea nu voiam să-i dau prea mult timp de gândire, aşa că i-am spus:

— Fiţi înţelept! Predaţi-vă!

— Să mă predau pentru ca după aceea să fiu omorât? Mă gândeam că ar fi fost foarte bine dacă nu vă întâlneam niciodată!

— Şi mie-mi pare rău că mi-aţi ieşit în cale! Dacă tot am avut nenorocul de a ne întâlni, trebuie să ne gândim ce avem de făcut.

— Dacă-i aşa, spuneţi-mi ce se va întâmpla cu mine după ce mă voi preda!

— Cred că ştiţi deja asta.

— Vreţi să spuneţi că voi fi ucis?

— Se prea poate.

— Din porunca dumneavoastră?

— Nu.

— M-am gândit eu! Ştiu prea bine ce vreţi de la mine! Dumneavoastră aţi fi în stare să-mi redaţi din nou libertatea.

Sabuco m-a privit în ochi preţ de câteva clipe şi eu i-am spus:

— Nu vă faceţi iluzii! Moartea dumneavoastră nu mi-ar folosi la nimic, dar asta nu înseamnă că v-aş lăsa să fugiţi, aşa cum am făcut-o la Nuestro Seńor de la foresta virgen. Atunci v-am ajutat să scăpaţi cu viaţă, dar mi-aţi dovedit că nu sunteţi demn de încredere. Ne-aţi atras într-o cursă şi ne-aţi luat ostatici. De data asta, trebuie să am grijă să nu mai faceţi nimănui nici un rău.

— Eu cred că sunteţi în stare să mă ajutaţi chiar şi acum să fug.

— Vă înşelaţi! Lăsând deoparte tot răul pe care l-aţi făcut tovarăşilor mei şi chiar mie, sunt de părere că ar fi mare păcat să vă redau libertatea.

— Puteţi să dovediţi că am vrut să vă ucid?

— Credeam că asta aveaţi de gând, să mă ucideţi!

— Nu, nicidecum. Voiam doar să vă am în mâna, pentru a vă ruga să-mi spuneţi ce vor să însemne înscrisul şi hărţile pe care le am.

— Şi după ce v-aş fi ajutat, ce aţi fi avut de gând să faceţi cu mine?

— V-aş fi răsplătit împărăteşte şi aţi fi fost liber să plecaţi încotro aţi fi voii.

— Nu mai spuneţi! Ştiu eu prea bine ce soartă m-ar fi aşteptat după ci descifram înscrisul şi hărţile!

— Vă înşelaţi amarnic! Gândiţi-vă numai că tovarăşii dumneavoastră n-au păţit nimic şi aş fi putut să-i omor, dacă aş fi vrut! N-am făcut-o însă! M-am mulţumit să-i duc în satul indienilor Mbocovis.

— Aţi făcut asta numai ca să primiţi bani, cât mai mulţi bani în schimbul lor. După aceea, aţi fi avut grijă ca aceşti oameni să dispară cu toţii, doar aţi mai făcut aşa şi altă dată.

— Se prea poate să fi auzit tot soiul de lucruri despre mine, dar acum sunt cinstit faţă de dumneavoastră şi sunt gata să vă dovedesc asta!

— Nu cred că vă este uşor să dovediţi că tot ceea ce spuneţi este adevărul.

— Ba îmi este chiar foarte uşor s-o fac. Voiam doar să vă vorbesc între patru ochi pentru a vă face o propunere.

— Ce propunere?

Am pus această întrebare, deşi ştiam prea bine ce avea să-mi spună Sabuco. Voia să merg împreună cu el în locul în care ascunsese înscrisul şi hărţile, apoi voia ca eu să descifrez înscrisul. Dacă aş fi izbutit, într-adevăr, s-o fac, mi-ar fi arătat şi hărţile. Fiind de acord cu propunerea lui, el ar fi fost din nou liber, iar eu m-aş fi aflat în mâna lui şi ar fi putut să facă orice ar fi dorit cu viaţa mea. Până atunci Sabuco vorbise destul de tare. Acum însă începui să-mi şoptească:

— Lăsaţi-mă să plec! Dacă o faceţi, veţi împărţi cu mine toate comorile pe care le vom găsi!

Omul mă privea şi în ochi i se citea nerăbdarea.

— Mi-aţi mai făcut o dată o asemenea propunere şi eu am fost atât de lipsit de minte încât v-am crezut. A doua oară nu mă voi mai lăsa dus de nas. Trag nădejde că m-aţi înţeles!

— Gândiţi-vă numai ce vă ofer!

— Ce-mi oferiţi? Vorbe goale şi nimic mai mult! Dacă as fi de acord cu dumneavoastră, ar însemna să le fac un mare rău prietenilor mei. Şi să mă arunc eu însumi într-o capcană, adică să fac două prostii de o dată.

— De ce vă priveşte atât de mult soarta tovarăşilor dumneavoastră? Ei sunt doar nişte străini!

— Nu, nu sunt doar nişte străini! Cu timpul, ne-am împrietenit şi eu am datoria de a fi cinstit faţă de ei. De altfel, ţin încă destul de mult la viaţa mea şi de aceea nu pot să accept propunerea dumneavoastră.

— Deci nu vreţi înscrisul?

— Nu! Oricum, nu vreau să-l primesc din mâna dumneavoastră.

Auzind acestea, El Sendador a început să râdă, zicându-mi:

— Nu mai spuneţi! Ştiu foarte bine că vreţi să daţi cu orice preţ de urma comorilor! Numai de dragul lor aţi pornit-o pe urmele mele. Tocmai asta mă linişteşte. Dumneavoastră vreţi să mă lăsaţi în viaţă, vreţi să mă lăsaţi să plec pentru a mă putea urmări!

— Vă înşelaţi amarnic!

— Nu mă înşel deloc! Dacă mă ucideţi, nu veţi afla niciodată tainele mele! De aceea sunteţi silit să mă apăraţi împotriva lui Pena şi a lui Gomarra, care vor să mă ucidă!

— Vă spun din nou că vă înşelaţi! Gomarra vrea să se răzbune pentru că i-aţi ucis fratele, iar eu n-am să-i stau în cale.

— Asta înseamnă ca nu veţi vedea nicicând înscrisul hărţile! Nu veţi ajunge niciodată la comorile pe care le căutaţi!

— Şi de această dată vă înşelaţi! Voi pune mâna şi pe înscris şi pe hărţi.

— Oho! Nu vă voi spune niciodată unde le-am ascuns!

— Ştiu, dar tot voi afla.

— Cine vă va spune? Numai eu ştiu unde sunt.

— Gomarra cunoaşte locul unde le-aţi îngropat.

— Se vede treaba că mă credeţi prost. Am dezgropat sticla şi am ascuns-o altundeva.

— M-am gândit şi eu tot aşa! V-a trebuit o noapte întreaga pentru asta!

— Cine v-a spus lucrul ăsta? M-a întrebat Sabuco, uimit.

— Nu vă priveşte!

— Nici nu vreau să ştiu, dar v-aţi gândit cu siguranţă că, dacă mi-a trebuit o noapte întreagă ca să duc sticla altundeva, va fi greu de găsit.

— Eu zic că o voi găsi chiar foarte uşor. Tocmai pentru că aţi ascuns sticla în timpul nopţii, nu aţi avut cum să ştergeţi urmele. Gomarra mă va duce în acel loc şi acolo voi găsi urmele pe care le-aţi lăsat atunci când aţi dezgropat sticla pentru a o ascunde în altă parte.

— Cred că nădăjduiţi prea mult! A spus El Sendador, râzând.

— Râdeţi, râdeţi! Am spus eu, liniştit. Am făcut eu lucruri şi mai grele la viaţa mea.

— Care-ar fi acelea?

— Nu eu i-am eliberat oare pe prietenii mei? Cum se face că am aflat unde se găseau?

— Cred că sunteţi frate de cruce cu diavolul! Auzi, să mergi aşa, de unul singur tocmai în Laguna de Los Bambús!

— Ei, ei! N-am fost singur. M-au însoţit războinicii Tobas.

— Câinii! M-am gândit eu că v-aţi aflat mereu în tovărăşia lor, când i-am văzut în dimineaţa asta!

— Oh, nu! În Laguna de Los Bambús nu m-au însoţit războinicii care se află acum lângă mine, ci războinicii lui Viejo Desierto! Dar ce să ne pierdem vremea vorbind în zadar! Ar fi mai bine să vă predaţi!

— Nici nu mă gândesc!

— Atunci sunteţi pierdut. Dacă vă predaţi şi îmi daţi înscrisul, voi încerca să-l împiedic pe Gomarra să se răzbune.

— Nici prin gând nu-mi trece. Numai mulţumită înscrisului şi harţilor mă mai aflu acum în viaţă.

— Înseamnă că nu mai avem ce vorbi! Plecaţi! I-am spus eu, întorcându-i spatele.

— Seńor! A strigat Sabuco. Vă spun încă o dată că ne vom apăra până la ultima suflare.

— Faceţi ce credeţi de cuviinţă!

Eu m-am întors la ai mei, iar el s-a înapoiat la războinicii Chiriguanos. Pena m-a întrebat ce vorbisem cu Sabuco, iar eu i-am spus totul.

Nimeni nu se putea îndoi de faptul că vom fi victorioşi. Tovarăşii mei şi războinicii Tobas îşi pregătiseră armele şi erau oricând gata să tragă, dacă vreo unul dintre duşmani ar fi îndrăznit să arunce vreo săgeată asupra noastră. El Sendador era acum înconjurat de războinicii săi şi, după cum dădeau cu toţi din mâini, se vedea că vorbeau despre cele ce aveau să se întâmple. După ceva vreme, solul indienilor Chiriguanos s-a apropiat din nou de noi, spunând:

— Seńor, căpetenie vrea vorbit mâi o dată cu dumneavoastră!

— Să vină! Este pentru ultima oară când sunt gata să stau de vorbă cu şeful de trib!

Solul a plecat şi, imediat după aceea, căpetenia Chiriguanos s-a apropiat încet de noi. Şeful de trib s-a oprit în faţa mea şi m-a întrebat:

— Este adevărat că nu-l vreţi decât pe El Sendador?

— Da. Vouă nu voim să vă facem nici un rău.

— Dacă vi-l dăm pe El Sendador, ne putem întoarce în satele noastre?

— Bineînţeles, numai că va trebui să ne daţi mai întâi armele pe care le purtaţi. Vi le vom înapoia înainte de a pleca de aici.

— Bine! Vi-l dăm pe El Sendador!

— Îl vrem viu!

— Vi-l vom da viu, desigur! Vă vom da şi armele noastre! Nu vrem să-l ucidem. Dacă am şti că putem să vă biruim, am lupta mai departe, dar El Sendador ne cere acum să murim şi noi ştim prea bine că nu vă putem birui! Eu nu am vrut să luptăm mai departe şi atunci El Sendador a rostit nişte vorbe care preschimbă prietenia în cruntă duşmănie. Aşteptaţi numai câteva clipe. Vi-l vom aduce!

Căpetenia a plecat şi n-a trecut prea multă vreme până când am auzit strigătele lui El Sendador. Omul îi blestema pe indieni. Căpetenia s-a apropiat de noi. În spatele şefului de trib se aflau câţiva războinici Chiriguanos care-l aduceau pe Sendador. Acesta avea mâinile legate.

— Luaţi-l! A strigat şeful de trib. Eu nu mai vreau să am de-a face cu el. Războinicii mei vor să se predea! Eu mi-am ţinut cuvântul! Trag nădejde că şi dumneavoastră vă veţi ţine de cuvânt!

Războinicii Chiriguanos s-au apropiat şi mai mult. Niciodată nu mi-a fost dat să văd o faţă mai cruntă decât cea a lui Sabuco.

— Iată-mă! A strigat el, mânios. Câinii ăştia nu mi-au mai fost credincioşi. Dacă nu m-aţi fi rănit, nu ar fi pus ei mâna pe mine. Numai dumneavoastră trebuie să vă mulţumesc pentru faptul că mă aflu acum aici! Dracu' să vă ia! Acum mi se poate întâmpla orice! Mă aflu în mâna dumneavoastră! Asta nu înseamnă ca lucrurile vor decurge aşa cum vreţi!

Nici nu avea rost să-i răspund. Acum eram atent la războinicii Chiriguanos. Tovarăşii mei le-au luat cuţitele, arcurile, săgeţile şi lăncile. Căpetenia mi-a dat puşca şi am pornit-o în sus, spre locul în care se aflau caii duşmanilor noştri. Indienii Chiriguanos au rămas pe culme, în grija câtorva războinici Tobas.

De aici, de sus, vedeam foarte bine lacul. Căpetenia Chiriguanos mi-a arătat unde se aflau cele două iscoade ale sale pe care nu izbutisem să le prindem. Când i-am spus că i-am lăsat liberi pe cei patru războinici ai săi care făcuseră de straja, şeful de trib a strigat:

— Cei patru s-au grăbit să ajungă la celelalte două iscoade! Trebuie că sunt pe undeva pe-aproape. Cred că mai târziu ni se vor alătura. Ce veţi face cu El Sendador? Îl veţi ucide?

— Mă tem că nu va mai scăpa cu viaţă.

— El Sendador a spus că sunt un laş! Trebuie să mă răzbun! Dacă-l lăsaţi în viaţă, voi pune eu mâna pe el!

Situaţia lui Sabuco se înrăutăţise, dar el părea a fi chiar vesel. Zâmbea şi privea nepăsător în jur. Tocmai acest lucru l-a scos din sărite pe Pena, iar Gomarra s-a apropiat de mine şi mi-a spus:

— Ia priviţi la nemernicul ăsta! Nu-i aşa că se uită la noi de parcă am fi ostaticii lui? În sfârşit, se află iar în mâinile noastre şi de data asta vă spun că nu-mi mai scapă! Am tot dreptul să mă răzbun pe el!

— Aşa este! Numai că este ostaticul nostru, al tuturor şi de aceea noi toţi vom hotărî ce se va întâmpla cu el. Trebuie să punem mâna pe înscrisurile sale. Vom ţine sfat şi vom vedea ce are să se întâmple cu el mai departe.

— La naiba cu sfatul dumneavoastră! Omul ăsta e al meu şi cu asta, basta! Gomarra vorbise cu atâta patimă, încât am simţit nevoia să-i spun:

— Să nu faceţi vreo prostie! Cel ce se gândeşte să facă aşa cum îi vine la socoteală va avea de-a face cu mine!

— Aşa stau lucrurile? Atunci vă rog să priviţi crucea aceea! Acolo se afla osemintele fratelui meu, pe care acest nemernic l-a ucis! Vreţi ca această faptă să rămână nepedepsită?

— Nicidecum, numai că ucigaşul trebuie pedepsit, nu neapărat ucis! M-aţi înţeles?

— Eu cunosc legile nescrise din Pampa!

— Şi eu le cunosc! Oare aceste legi spun că nu este voie ca nişte bărbaţi cu judecată să stea la sfat?

— Nu, numai că ştiu eu prea bine ce înseamnă să stăm la sfat şi mai ales va cunosc! Dacă ar fi după dumneavoastră, aţi fi în stare să-l lăsaţi în pace pe acest nemernic, ba chiar să-i daţi şi un cal, arme şi mâncare, câtă să-i ajungă pe drum!

— Ne vom aşeza la sfat numaidecât şi atunci se va vedea ce am de spus.

— Părerea mea este că Sabuco trebuie omorât numaidecât!

— Dumneavoastră nu vă veţi spune părerea.

— Şi de ce nu, mă rog?

— Pentru că ne veţi arăta ce rău v-a făcut acest om. Atât aveţi de spus. Atât şi nimic mai mult.

— Dar nu se poate aţa ceva, seńor!

— Linişte! Nu v-a întrebat nimeni dacă vă place, sau nu ce se va întâmpla aici! Noi vom hotărî, iar dumneavoastră va trebui să vă supuneţi hotărârii noastre!

— Dar va trebui să mă supun şi voinţei mele! A spus Gomarra, depărtându-se de noi şi aşezându-se pe pământul gol.

Ne-am strâns apoi laolaltă pentru a hotărî ce avea să se întâmple cu El Sendador. Numai doi dintre noi, adică călugărul Hilario şi cu mine am fost de părere că El Sendador trebuia dat pe mâna autorităţilor. Toţi ceilalţi au fost împotriva acestei idei, arătând că un asemenea om şiret putea să ne scape, dacă porneam cu el la drum lung. Niciunul dintre tovarăşii mei nu a propus să-l iertăm, dar toţi erau de părere că omul trebuia să ne dea înscrisul.

După ce sfatul a luat sfârşit, tovarăşii mei au decis că eu eram cel ce trebuia să le spună lui Gomarra şi lui El Sendador ce se hotărâse la sfat. Am făcut cu toţii cerc în jurul ostaticului şi l-am strigat pe Gomarra. Sabuco m-a întrebat, râzând:

— Domnii judecători au terminat de vorbit? Ce au hotărât dumnealor?

— Nu râdeţi, i-am spus eu. Vă aflaţi într-o situaţie destul de grea. Aţi ucis destui oameni şi, conform legii din Pampa, veţi fi răsplătit după faptele comise.

Ostaticul s-a făcut palid şi a întrebat:

— Voi fi împuşcat? Când?

— Chiar acum, pe loc.

— De ce aşa curând?

— Pentru că aşa meritaţi!

— Dar… dar, s-a bâlbâit Sabuco, dacă mă împuşcaţi, nu veţi mai găsi niciodată înscrisul şi hărţile!

— Trebuie să vă mărturisesc foarte deschis că am dori să avem hărţile şi înscrisul. Dacă ni le daţi, nu veţi fi ucis.

— Şi asta înseamnă că voi fi liber şi voi păstra tot ce-mi aparţine?

— Nu, nu vă putem reda libertatea, pentru că am fi nedrepţi faţă de Gomarra. Vedeţi mormântul fratelui său? Nu-i putem cere lui Gomarra să se supună unei hotărâri prin care să vi se redea libertatea. Nu-i putem cere acest lucru tocmai aici, lângă mormântul fratelui său! Dacă ne daţi ceea ce v-am cerut, vă vom lăsa să plecaţi, dar fără arme şi fără alimente. La un sfert de oră după ce plecaţi de aici, Gomarra va putea pleca pe urmele dumneavoastră. Ceea ce se va petrece după aceea este numai treaba lui şi a dumneavoastră.

— Asta înseamnă pentru mine moarte sigură. Ce am să fac eu fără alimente? Cum am să mă pot apăra, dacă nu voi avea arme?

— Nici nu ne-am gândit că ar trebui să vă apăraţi. Dacă v-am da vreo armă, înseamnă că v-am răsplăti pentru toate relele pe care le-aţi făcut.

— Oricum l-aţi răsplătit! A strigat Gomarra. M-am gândit eu că aşa se va întâmpla! Auzi! Să plec de-aici la un sfert de ceas după ce a plecat el! Cum aş putea să mai pun mâna pe nemernicul ăsta, mai ales că el cunoaşte atât de bine toate cărările de pe-aici? Va primi arme de la primul indian care-i iese în cale, fiindcă toţi indienii din ţinutul ăsta îl cunosc! Nu pot să fiu de acord cu aşa ceva!

— Nici eu nu sunt de acord! A strigat El Sendador. Sunt rănit şi, în curând, febra mă va răpune. Dacă va fi să vă dau înscrisul şi hărţile, trebuie să trag nădejdea că pot să scap cu viaţă.

— Va trebui să vă supuneţi hotărârii noastre! Nici dumneavoastră, nici Gomarra nu veţi putea schimba cu nimic această hotărâre şi nici nu vrem să va dăm prea mult timp de gândire!

— Nu cer decât să fiu lăsat să mă gândesc preţ de un ceas, a spus El Sendador. V-aş ruga să-mi oblojiţi rana aşa cum se cuvine!

— Vă puteţi gândi vreme de un ceas, dar nu mai mult! Am spus eu.

— Dacă mă voi supune hotărârii dumneavoastră şi dacă veţi găsi comorile, cine se va bucura de ele?

— Cel căruia i-au aparţinut. Cred că acel călugăr pe care l-aţi ucis a vrui să ducă înscrisurile şi hărţile la mănăstirea din Tucuman. Noi ne vom supune legilor care sunt în vigoare în provincia Tucuman.

— Eu nu mă voi alege cu nimic? Cu nimic?

— Nu vă veţi alege cu nimic. Nu aveţi de ales decât între moartea prin împuşcare şi posibilitatea de a scăpa cu viaţă din mâinile lui Gomarra, care vrea să răzbune moartea fratelui său. Peste un ceas, trebuie să ne spuneţi ce aţi hotărât!

Ostaticul a fost din nou legat şi doi indieni Tobas au primit porunca de a nu-l scăpa din ochi nici măcar pentru o clipă.

— E rănit şi nu poate să ne scape! A spus fratele Jaguar. Nu cred că trebuii să stăm cu ochii pe el. Mai curând, ar trebui să fim foarte atenţi la Gomarra!

— Aşa este! A spus Pena. Gomarra este în stare să facă orice pentru a se răzbuna şi aş putea spune că-l înţeleg.

— O să am grijă să nu facă nimic necugetat! Am spus eu. II voi lua cu mini la lac.

— Acum? A întrebat Pena.

— Da. Dumneavoastră şi fratele Hilario ne veţi însoţi. Îl voi ruga pe Gomarra să ne arate unde a îngropat El Sendador sticla prima dată. Poate ea izbutim să dăm de vreo urmă a lui care să ne ducă în locul în care se află sticla acum.

— Ar fi foarte bine dacă am izbuti!

— Dacă El Sendador va vedea că avem înscrisul, nu va mai fi aşa de sigur pe sine şi ne va spune unde se află hărţile. Trebuie să ne gândim că se prea poate să le aibă chiar asupra şa.

L-am percheziţionat pe ostatic, dar n-am găsit nimic şi El Sendador a izbucnit în râs, spunând:

— Vai, cât de isteţi sunteţi, seńores! Ce deţtepţi sunteţi dumneavoastră şi ce prost sunt eu să port la mine lucruri valoroase! Acum nu-mi mai fac griji pentru soarta mea. Dumneavoastră doriţi înscrisul şi hărţile cu orice preţ. Dacă vi le dau, voi fi liber ca pasărea cerului!

Nu am răspuns şi poate că ar fi trebuit s-o fac, poate ar fi trebuit să mi se pară curios că ostaticul era atât de zeflemitor. Poate că ar fi trebuit să-l percheziţionez mai atent, dar… n-am făcut-o!

Când l-am rugat pe Gomarra să ne însoţească, s-a văzut că nu-i făcea plăcere să se afle alături de noi. Asta mi-a întărit bănuiala că omul ar fi vrut să se răzbune pe El Sendador aşa cum ar fi dorit el, atâta vreme cât noi trei nu ne aflam lângă ostatic.

Am luat-o pe drumul pe care urcasem, apoi, puţin spre dreapta şi am urcat pieptiş pe o cărare, printre stânci.

— Vedeţi acele plante agăţătoare care ţâşnesc din pământ şi se întind pe stâncă? A întrebat Gomarra. Dacă ajungem lângă ele, mai trebuie să facem doi paşi şi ajungem în locul în care El Sendador a îngropat sticla. Pot să merg acolo?

— Da, numai că eu voi fi în faţă.

Am înaintat foarte încet, având grijă să nu şterg vreo urmă. Pământul era scurmat tocmai în locul în care fusese ascunsă sticla. Omul îl bătucise cu cizmele. Acum trebuia să vedem încotro o luase El Sendador după ce dezgropase sticla. Acest lucru nu era tocmai uşor, pentru că trecuse multă vreme. Urmele pe care le lăsasem noi erau, în schimb, foarte vizibile. Pe malul lacului am văzut un punct întunecos. Am luat repede ocheanul şi am privit atent locul cu pricina. Punctul acela care se zărea sub stratul alb de sare era, de fapt, o sticlă, acoperită cu un strat subţire de nisip.

Până atunci nu scosesem nici un cuvânt şi tovarăşii mei păstraseră, la rândul lor, tăcerea. Acum i-am privit şi le-am spus:

— Am fost nişte proşti! El Sendador are înscrisul asupra sa!

— Nu se poate! A spus Pena. L-am percheziţionat aşa cum se cuvine!

— Da, ştim ce are în buzunare, dar nu ştim ce are în căptuşeală! Ia priviţi un pic acolo! I-am spus lui Pena, dându-i ocheanul. Ce vedeţi?

Tovarăşul meu a dus ocheanul la ochi şi a spus:

— E o sticlă.

— Şi cu ce e acoperită?

— Cu nisip.

— Foarte bine. Iată, sticla a fost umplută cu nisip şi aruncată tocmai pentru a se afunda mai bine în stratul de sare. Pentru că era noapte, Sabuco n-a văzut bine locul în care a căzut sticla şi a aruncat-o spre mal, în loc s-o arunce spre mijlocul lacului.

— De ce a umplut sticla cu nisip?

— Ştia că vom veni încoace. Sticla trebuia să se afle pe fundul lacului, astfel încât să n-o putem găsi. Aceea este tocmai sticla ce fusese îngropată aici.

— Nu înţeleg!

— Eu înţeleg tot. El Sendador ştia că am aflat unde se afla sticla, adică unde a îngropat-o prima dată. A dezgropat-o, a luat înscrisul asupra sa, l-a băgat în căptuşeala hainei. Pentru că nu e tocmai un croitor iscusit, i-a luat mult timp ca să-şi descoase haina şi s-o meşterească apoi din nou.

— De unde ştiţi că a descusut haina pentru ca apoi s-o coasă la loc?

— Pământul este bătătorit aici.

— Da, poate că omul s-a oprit să se odihnească, a spus Pena. Ce va face să credeţi că şi-a descusut şi apoi şi-a cârpit haina?

— Asta! I-am spus lui Pena, ridicând de la pământ o bucată de aţă.

— O bucată de aţă albastră! A strigat tovarăşul meu. Ah, îmi aduc aminte că Sabuco avea la brâu o papiotă de aţă albastră şi nişte ace!

— Aţi văzut? Acum nu ne rămâne decât să ne întoarcem şi să-i spunem lui Gomarra… Dar unde e Gomarra? Nu-l văd!

— Nici eu! A plecat!

— Atunci trebuie să ne întoarcem cât mai repede! Cine ştie ce şi-a pus în gând omul ăsta fără minte!