Capitolul I Coloniştii de pe Rio Salado.

Oraşul Palmar se află situat în provincia Corrientes, în Mesopotamia Argentiniană, mai precis pe malul fluviului al cărui nume îl poartă şi provincia, una nu prea întinsă, dar unde negoţul este înfloritor. Deşi pământul este rodnic în Corrientes, recoltele acoperă doar nevoile localnicilor. Despre industrie nici nu poate fi vorba, iar de exportat, nu se exportă decât produse dintre cele pe care le oferă natura sau crescătoriile de vite.

Pe vremea când ne apropiam de orăşel, venind dinspre miazăzi cu prizonierii noştri, aici se afla punctul din care porneau trupele sosite din nord, care luptau împotriva rebelului Lopez Jordan. Aveai ocazia să întâlneşti soldaţi de toate soiurile şi de toate neamurile, lucru ce ar fi putut uimi orice neamţ cumsecade. Oricum, aceşti soldaţi mi-au făcut o impresie mai bună decât cei pe care îi văzusem în tabăra lui Jordan. La sosirea mea, executau exerciţii pe stânga şi pe dreapta drumului. Atunci l-am văzut ultima oară şi pe Jordan. Despre bravul său maior Cadera, omul care ne dăduse atât de mult de furcă, am auzit câte ceva pe când mi-am încheiat călătoria în Tucuman. Se zicea că ar fi fost prins de trupele argentiniene şi că ar fi fost împuşcat sub acuzaţia de instigare la nesupunere. Despre Lopez Jordan şi despre mişcarea pusă la cale de el nu am mai putut afla nimic sigur. Ştiu numai că rebeliunea a fost înăbuşită şi că Jordan a murit undeva, cândva, neştiut de nimeni, ca orice aventurier.

Oraşul Palmar nu se află chiar pe malul fluviului, fiind despărţit de acesta prin nişte mlaştini la marginea cărora oamenii plantaseră stuf. Colonelul Alsina ne-a spus să înaintăm în galop până în piaţă şi apoi să ne oprim la casa de ayuntamiento, primăria oraşului, o clădire care semăna cu un castel din ţinutul Luneburgului.

Odată ajunşi acolo, colonelul s-a prezentat în faţa comandantului. A fost nevoie ca fratele Hilario şi cu mine să-l însoţim pentru a confirma relatarea sa. În urma celor spuse de noi, ofiţerii rebeli au fost închişi chiar în primărie, iar soldaţii care se aflau sub comanda ofiţerilor cu pricina, în grajduri, urmând să fie judecaţi cu toţii mai târziu. Pe tovarăşii mei şi pe mine comandantul ne-a invitat la masă.

Faptul că izbutisem să facem atâţia prizonieri fără să fi tras măcar un foc de armă şi mai ales faptul că intrasem în posesia unui număr atât de mare de cai era o dovadă a calităţilor militare ale colonelului Alsina. Tocmai pentru că acest succes pe care îl repurtase ni se datora, colonelul era foarte amabil cu noi. El ne-a rugat să rămânem cât mai mult timp la Palmar, promiţându-ne că ne va face şederea cât mai plăcută şi că ne va asigura din plin toate cele necesare, astfel încât să ne putem continua călătoria. În primul rând, colonelul a luat toate măsurile necesare, pentru a fi găzduiţi aşa cum se cuvine. Gazda noastră avea să fie un negustor bogat. Acesta ne-a întâmpinat cu bucurie şi ne-a pus la dispoziţie două camere pentru oaspeţi şi o odaie care era ocupată, de obicei, de servitori.

M-am culcat de îndată ce m-am convins că şi calul meu primise îngrijirile necesare. În oraş nu prea erau multe de văzut şi, după toată osteneala, un somn bun era bine venit.

Călugărul, Turnerstick şi cârmaciul s-au culcat şi ei imediat. Ceilalţi, însă, au găsit că-i mai bine să se plimbe prin oraş. Printre ei se afla şi Gomez, indianul a cărui mamă părea că-şi mai revenise după ce făcuse o baie în fluviul Paraná1 împotriva voinţei ei. Gomez plecase pentru a se întâlni cu indienii din tribul său care locuiau în oraş sau care erau militari. El făcea parte din tribul Abipones, ai cărui membri îşi aveau sălaşul între Rio Salado şi Rio Bermejo şi care cunoşteau cel mai bine misteriosul Gran Chaco.

Spre seară, Gomez a venit şi m-a trezit. S-a scuzat că m-a deranjat şi mi-a spus că trebuia să-şi ia rămas bun de la mine, fiindcă voia să plece din Palmar. Când l-am întrebat care era temeiul plecării sale, indianul mi-a răspuns:

— Trebuie s-o pornesc cât mai curând spre pământurile alor mei, fiindcă ei sunt în primejdie să fie izgoniţi. Trebuie să le dau de ştire.

— Unde se află pământurile despre care-mi vorbeşti? L-am întrebat eu.

— Dincolo de fluviul Paraná, între Rio Salado şi Rio Vibora.

— Oare nu acolo se află nişte aşezări părăsite?

— Ba da. În acele aşezări au trăit, cu multă vreme în urmă, colonişti albi, dar nu au putut rămâne în acele locuri, fiindcă indienii au pornit război împotriva lor. Albii s-au văzut nevoiţi să plece şi casele lor au intrat în paragină. Acum albii vin din nou şi vor să ne izgonească de pe pământurile noastre. Oare se cuvine să ne dăm bătuţi, fără a fi luptat?

— De ce vin albii tocmai acolo? Există pământ destul şi mult mai roditor pe care s-ar putea aşeza. Oare de ce au pus ochii tocmai pe ţinuturile de lângă Gran Chaco?

— Tocmai întrebarea asta ne-am pus-o şi noi. Oricum, mai sunt ţinuturi în care albii s-ar putea aşeza.

— Ce fel de oameni sunt aceia despre care-mi vorbeşti?

— O parte din ei vin din Buenos Aires. Alţii vin din Corrientes. În fruntea lor se află un inginer din America de Nord şi un împuternicit al unui bancher din Buenos Aires. Ei vor să adâncească şi să lărgească albia fluviului Paraná, astfel ca vapoarele lor să poată pluti pe apă. Îndată după aceea, vor să taie pădurea deasă de pe malul stâng al apei, pentru a putea strânge mai lesne Yerba2. Buştenii şi Yerba vor fi trimişi pe apele râului Rio Salado şi ale fluviului Paraná şi vor aduce câştiguri foarte mari albilor.

— Oamenii ăştia au toate actele necesare pentru a-şi duce la îndeplinire planurile?

— Nu ştiu asta. Ştiu doar că inginerul şi împuternicitul bancherului s-au aliat aici, în Palmar, fiindcă tot aici, în oraş, se afla şi călăuza pe care o voiau. Toţi ceilalţi oameni albi au rămas pe malul fluviului, pentru a-i aştepta pe împuternicit şi pe inginer.

— Albii sunt numeroşi?

— Da. Mulţi albi au venit cu bărci şi cu plute pe Rio Salado şi i-au aşteptat pe alţii care au adus cu ei căruţe cu boi şi s-au îndreptat apoi spre vechile aşezări ale albilor.

— Oamenii aceia pot ajunge cu căruţele în acele aşezări?

— Da, numai că nu vor putea trece fluviul Paraná decât dacă vor desface căruţele în bucăţi. Căruţele desfăcute şi toate celelalte lucruri le vor căra cu boii până când vor ajunge în câmp deschis. Acolo vor reface căruţele din bucăţi şi vor înainta numai până la aşezările părăsite. Albii cred că vor trece cu bine prin toate încercările, fiindcă unii dintre ei şi-au luat cu sine soţiile şi copiii.

— Asta înseamnă că albii vor să rămână în acele locuri pentru mai multă vreme.

— Întocmai asta cred şi eu, numai că, vedeţi dumneavoastră, cei din tribul meu se află chiar în apropierea vechilor aşezări ale albilor şi cred cu tărie că ei sunt acum pe pământurile care li se cuvin. Nu încape nici o îndoială că se va ajunge la luptă. Iată de ce trebuie să ajung la ai mei cât mai curând. Cunosc obiceiurile albilor mai bine decât oricare dintre ei şi vorbesc foarte bine spaniola. De aceea pot să le fiu de folos alor mei şi ca tălmaci, deşi călăuza albilor înţelege graiul nostru de parcă ar fi crescut printre noi. Dintre albi, el cunoaşte cel mai bine Gran Chaco.

— Cum se numeşte acest om?

— Geronimo Sabuco.

— Ah! Nu cumva este vorba despre cel căruia oamenii îi spun El Sendador?

— Ba da. Îl cunoaşteţi?

— Nu-l cunosc personal, dar trebuie să mă fi auzit vorbind adeseori despre el cu tovarăşii mei.

— Da, aţi vorbit despre un anume Sendador, dar sunt mulţi care poartă acest nume.

— S-ar putea să te înşeli. Poate că nu vorbim despre unul şi acelaşi om. Noi ştim că El Sendador este undeva, mai spre miazănoapte.

— Nu mă înşel. Sabuco este El Sendador. Îl căutaţi cumva?

— Da. Voiam să ajungem la el şi să-l tocmim pentru a ne fi călăuză.

— E târziu pentru asta. Omul a fost deja tocmit.

— Bine, dar trebuie să dăm de el! Am venit pân-aici numai ca să-l găsim şi să mergem împreună cu el în Gran Chaco.

— Dacă aşa stau lucrurile, seńor, mă bucur pentru faptul că veţi călători împreună cu mine. Dacă nu m-aţi însoţi, nu aţi avea cum să-l găsiţi pe Sabuco.

— E întocmai precum spui. Mă voi sfătui cu tovarăşii mei.

— Bine. Vă rog numai să vă sfătuiţi cu dânşii cât mai curând cu putinţă. Aş vrea să plec înainte de revărsarea zorilor. Cu cât pornesc mai curând, cu atât pot să-i previn mai repede pe cei din tribul meu!

— Mă întreb numai dacă vei mai putea ajunge la timp! Poţi străbate drumul până acolo mai repede decât albii?

— Da. Deşi albii au plecat de-aici acum cinci zile, nu trebuie să uităm că ei au căruţe trase de boi, aşadar, înaintează foarte încet, în timp ce noi vom călători călare.

— Cât timp ne-ar trebui ca să ajungem la vechile aşezări?

— Odată ajunşi la fluviul Paraná, ne-ar mai trebui zece zile. Dacă am merge cu căruţa, ne-ar trebui cincisprezece. Trebuie să răzbesc la ai mei înaintea albilor, dar trebuie să fac astfel încât aceştia să nu mă zărească. Ei nu trebuie să afle cu nici un chip că le voi da de ştire alor mei despre toate câte se pun la cale, căci, altfel, cu siguranţă că ar încerca să mă împiedice.

— Pentru că vrei s-o iei cu dumneata şi pe mama dumitale, cred că nu vei putea înainta foarte repede, aşa încât presupun că vei ajunge oricum prea târziu; îngăduie-mi să-ţi spun că, aşa stând lucrurile, nu ar trebui să te supere peste măsură faptul că vei mai întârzia câteva ceasuri. Aş zice chiar că ai mai putea aştepta până se face ziuă.

— Nu, seńor. Dacă nu vreţi să porniţi cât mai curând cu putinţă, voi pleca singur. De altfel, nu înţeleg ce vă mai reţine aici.

— Mai întâi este vorba de faptul că atât oamenii, cât şi animalele au nevoie de odihnă. Apoi, nu se cuvine să porneşti spre Gran Chaco fără să te pregăteşti aşa cum trebuie.

— Da, este întocmai precum spuneţi. Doi oameni nu au nevoie de foarte multe lucruri, dar dumneavoastră şi tovarăşii dumneavoastră sunteţi mai numeroşi. Aici nu mai e vorba doar de doi oameni.

— Şi cum traversăm fluviul Paraná?

— Aşteptăm să treacă vreun vapor sau vreo plută care să ne ducă pe malul celălalt.

— Procedând astfel, s-ar putea să pierdem foarte mult timp. Nu e bine. Iată, am să vorbesc cu colonelul şi cu comandantul garnizoanei de aici. Trag nădejdea să ne pună la dispoziţie tot ce ne va fi de trebuinţă pentru a putea porni pe Rio Corrientes, astfel încât să ajungem apoi pe malul fluviului Paraná. Astfel am economisi foarte mult timp.

— Aveţi dreptate, seńor. Vă spun asta pentru că ştiu foarte bine locurile. Malurile fluviului Paraná sunt împânzite de mlaştini întinse, dar eu cunosc o bucată de pământ solid. Dacă am avea bărci, am putea ocoli foarte bine ţinutul mlăştinos.

— Bucata de pământ uscat e un fel de bayou, cum se numesc pe-aici micile golfuri. Mă bucură faptul că tu cunoşti locurile atât de bine, numai că nu pot să-i trezesc acum, în toiul nopţii, pe cei doi domni cu care vreau să stau de vorbă. Mai poţi aştepta?

— Desigur, dar numai cu condiţia să veniţi, într-adevăr, cu mine.

— Oricum vom veni cu dumneata. Vrem să dăm de urmele lui El Sendador, dar, ia spune-mi, ce ştii despre drumul pe care-l avem de făcut până la vechile aşezări? E anevoios?

— Nu. Odată trecuţi de malul fluviului şi de mlaştini, vom ajunge, aşa cum se întâmplă pe malul oricărei ape, într-un ţinut cu păduri dese. Apoi, într-unul foarte întins care este acoperit de nisip cât vezi cu ochii. Ici-colo, se mai vede câte-un pâlc de copaci. Locurile sunt minunate, dar este foarte important să aveţi o călăuză bună.

— Călăuza aceasta vei fi chiar dumneata.

— Da. Vărul meu, Gomarra, cunoaşte şi mai bine ţinuturile acelea, însă cea mai bună călăuză este Sabuco. Dacă-l găsiţi, vă va duce prin Chaco, fără să băgaţi de seamă cât de primejdioase sunt acele locuri pentru străini, dar mai mult pentru albi.

— De ce mai ales pentru albi?

— Pentru că albii nu sunt obişnuiţi cu aerul umed şi fierbinte, se îmbolnăvesc foarte lesne şi fac febră. Dar în afară de febră, pe albi îi mai pândesc şi tot felul de alte primejdii.

— Te gândeşti la animalele sălbatice?

— Da. Jaguarul este un animal foarte periculos.

— Ah! Nu ne temem noi de jaguar. Cred că dumneata te gândeşti mai mult la sălbatici.

— Sălbatici? Când spuneţi „sălbatici” vă gândiţi, desigur, la noi, indienii. Credeţi, într-adevăr, că suntem nişte sălbatici?

— Când spun „sălbatici” nu mă gândesc la dumneata, însă chiar crezi că indienii Abipones se pot număra printre popoarele civilizate?

— Nu. Dar oare cine e de vina că nu mai suntem aşa cum am fost odată? Cine ne-a izgonit de pe pământurile noastre şi ne-a silit să trăim în ţinuturi sălbatice, de unde suntem izgoniţi acum? Oare nu s-ar cuveni să-i urâm pe albi? Oare nu s-ar cuveni să luptăm împotriva lor, atunci când ne gândim că nu vom mai avea linişte nici în sălbaticul ţinut Chaco?

— Nu spun că nu ai dreptate, numai că a te apăra furând şi omorând înseamnă a te purta ca un sălbatic.

— Spuneţi-mi, seńor, războiul nu înseamnă oare a fura şi a omorî? Dacă cineva ne-ar da armele şi privilegiile albilor, ne-am apăra altfel. Până atunci, însă, trebuie să ne folosim de armele pe care le avem.

— Nu este cumplit să ataci oamenii şi să-i ucizi sau să-i duci undeva, în ţinuturi neumblate, pentru a cere o răscumpărare mare pentru ei?

— Da, seńor, este cumplit. Dar cine face aţa ceva? Cine a făcut mai întâi aşa ceva? Cine ne-a învăţat să ucidem oameni sau să-i răpim?

— Albii?

— Nu credeţi ceea ce vă spun? Ei, bine, atunci gândiţi-vă la cele ce se întâmplă acum. El Sendador duce nişte albi pe malul fluviului Paraná, de unde vor să ajungă pe Rio Salado, care ne aparţine nouă de drept. Albii vor să se aşeze pe pământurile noastre, vor să caute Yerba, vor să taie pădurea fără de care noi nu putem trăi. Oare toate acestea nu înseamnă furt? Ne-au întrebat oare dacă le dăm voie să facă ce şi-au pus în gând? Ne vor plăti pentru tot ceea ce vor să ne ia? Vor plăti pentru fluviu, pentru pădure, pentru Yerba? Nu! Dar dacă noi punem mâna pe arme şi ne apărăm, pun şi ei mâna pe arme şi pornesc război împotriva noastră. Mulţi dintre noi vor fi ucişi, numai că albii nu vorbesc despre asta şi, dacă o fac, se mândresc cu faptul că au ucis mulţi indieni. Am dreptate, sau nu, seńor?

Nu i-am răspuns imediat, fiindcă nu puteam spune că nu avea dreptate. Indianul a continuat însă să vorbească, fără a aştepta răspunsul meu:

— Atunci când vorbiţi despre furturi şi crime, ar fi bine să vă gândiţi la albi, nu la noi. Ei ne atacă, iar noi nu facem nimic altceva decât să ne apărăm.

— A răpi femei şi fete înseamnă a te apăra?

— Da, dacă n-ai altă cale.

— Ei, bine, există altă cale. Puteţi pune mâna pe arme.

— Dumneavoastră vă este uşor să vorbiţi astfel, pentru că sunteţi străin. Albii au arme de foc, iar noi nu avem decât arcuri, săgeţi şi lănci. Acestea sunt armele cu care trebuie să ne apărăm. De aceea facem tot ce ne stă în putinţă pentru a pune mâna pe puşti. Nu avem bani pentru a le putea cumpăra. Albii ne iau pământurile rodnice şi nu putem să cultivăm nimic şi nici să creştem vite. Din cauza asta nu putem câştiga bani. Iată de ce răpim, de câte ori ni se iveşte ocazia, soţiile şi fiicele albilor, le cerem răscumpărare şi ne cumpărăm şi noi cu banii obţinuţi toate cele ce ne sunt de trebuinţă.

— Bine, dar atunci când răpiţi femei şi fete, ucideţi toţi bărbaţii pe care îi prindeţi.

— Se cuvine oare să-i lăsăm în viaţă? Trebuie să vă gândiţi că aceşti bărbaţi ne-ar ucide cu prima ocazie ce li s-ar ivi! Numai aşa ne putem apăra! Ar fi bine să puneţi în balanţă răul pe care îl pricinuim noi albilor şi răul pe care ni-l pricinuiesc ei nouă! Dacă veţi cântări totul cu băgare de seamă, veţi vedea că noi avem numai şi numai de pierdut.

— Cred că nu ar trebui să vorbeşti despre lucruri ca acestea. Ştii ce pagube au făcut indienii albilor din La Plata? În ultimii cincizeci de ani, indienii au furat cam unsprezece milioane de vite, două milioane de cai şi cam tot atâtea oi. Trei mii de case au fost distruse şi cincizeci de mii de oameni au fost omorâţi.

— Şi dumneavoastră credeţi toate acestea, seńor?

— Mă văd nevoit să cred, s-au făcut calcule ca să se ajungă la aceste cifre.

— N-au comis indienii aşa ceva. Trebuie să ştiţi că albii sunt foarte şireţi. Ei fac tot soiul de lucruri rele şi apoi le pun în spinarea noastră. Dacă un alb fură nişte cai, se spune că indienii au furat caii. Dacă un alb omoară un alt alb, se va spune că albul cu pricina a fost omorât de indieni. Jumătate, dar ce zic eu, cel puţin jumătate din pagubele despre care vorbeaţi nu au fost făcute de noi. Vă daţi seama că, dacă albii se poartă astfel între ei, faţă de noi nu se vor purta deloc cu blândeţe! Nu, nu, seńor! Tot ceea ce mi-aţi spus s-ar cuveni să ne facă cinste şi nu să fie o ruşine pentru noi!

— Hm! I-am mai auzit eu şi pe alţii vorbind astfel.

— Cei ce v-au spus ce v-am spus şi eu au grăit numai adevărul. Şi chiar dacă toate cifrele pe care mi le-aţi înşirat ar oglindi adevărul, răul pe care ni l-au făcut albii nouă este mult mai mare decât cel pe care l-am făcut noi lor. Toată această ţară a fost cândva a noastră. Tot ceea ce creşte şi tot ce vieţuieşte pe aceste pământuri este al nostru. Dacă eu prind un cal sau îmi iau o vită, nu fur, ci iau ceea ce este de drept al meu. Aşa spun toţi indienii din America de Sud. Ei sunt convinşi că au dreptate şi nimeni nu poate dovedi contrariul, atunci când susţin că sunt stăpânii întinselor pământuri ale Americii de Sud. Nici cel mai iscusit orator nu ar putea dovedi că indienii nu au dreptate.

— Hai să nu mai vorbim despre asta, am spus eu, în cele din urmă. Oricum, am vorbit despre atacurile indienilor doar pentru că m-am gândit la primejdiile care ne-ar putea pândi în Chaco.

— Nu trebuie să vă faceţi griji, seńor! Dumneavoastră personal nu aveţi de ce vă teme de cei din tribul meu! Dumneavoastră aţi dus-o pe mama mea prin apele învolburate şi atâta vreme cât mă aflu lângă dumneavoastră, nu vi se va întâmpla nimic rău.

— Nu-mi fac griji în ceea ce mă priveşte. Mă întreb numai ce le vor face indienii, oamenilor despre a căror venire vrei să le dai de veste.

— Îi vom ataca.

— Şi îi veţi ucide?

— Se prea poate. Oricum, bărbaţii vor fi ucişi. Femeile vor fi duse în Chaco şi vor fi eliberate în schimbul unei răscumpărări.

— Şi vrei să fii părtaş la toate acestea?

— Şi eu sunt indian. Nu am alte mijloace pentru a mă apăra.

— Bine, dar astfel vei deveni un ucigaş de rând!

— Albii nu vor sta prea mult pe gânduri înainte de a trage asupra noastră. Pentru ei, crimele nu înseamnă nimic. Oricum, nu facem decât să luptăm pentru drepturile noastre, fiindcă albii vor să ne fure pământurile. Daţi-mi, aşadar, voie să fac treaba aşa cum ştiu mai bine. Am să-i înştiinţez pe ai mei şi ne vom apăra cu toţii împotriva străinilor.

— S-ar cuveni să te împiedic, mai ales acum, când ştiu ce gânduri ai.

— Nu veţi face asemenea lucru! Altcuiva nu i-aş fi vorbit deschis. Cred că dumneavoastră vă pot spune tot ce am pe suflet. Vreţi să-mi schimb părerea pe care o am în ceea ce vă priveşte?

— Nu, numai că îţi spun că mă voi împotrivi planurilor dumitale. Dacă doreşti ca albii să piară, eu voi încerca să-i salvez.

— Treaba asta nu va aduce după sine nimic bun.

— Vom mai vedea. Dumneata trebuie să îi previi pe indieni, iar eu îi voi preveni pe albi. Noi doi, însă, vom rămâne întotdeauna prieteni.

— Se poate întâmpla să ne mai aflăm vreodată faţă-n faţă. În cazul acesta, nu aveţi de ce să vă temeţi de mine. Nu vă voi face nicicând vreun rău. Vreţi să pecetluim această înţelegere?

— Da. Îngăduie-mi să-ţi întind mâna.

— Aşa să fie! A spus indianul, strângându-mi-o. Acum se cuvine să vă odihniţi pentru ca mâine să puteţi porni la drum.

Indianul a plecat şi m-a lăsat pradă gândurilor care îmi alungară somnul. Din nou se punea problema, spinoasă, legată de dreptul albilor de a extermina indienii. Albul făgăduia iubire şi pace, dar oferea numai ură şi sânge. Indienii trebuie să se retragă, pas cu pas, tot mai mult. Dar ei se vor apăra până când ultimul îşi va fi găsit sfârşitul datorită lăcomiei albilor. Indienii luptă pentru drepturile lor, dar lupta este zadarnică, fiindcă ei sunt asemenea unui uriaş care e pe moarte.

El Sendador fusese în oraş şi se învoise să-i ducă pe albi la aşezările părăsite. Asta ar fi trebuit să ne bucure, fiindcă astfel eram scutit de toate greutăţile pe care le aduceau cu sine drumul până la Goya şi apoi călătoria prin pădurile de pe malurile râului Bermejo. Intenţiile pe care le aveau cei ce-l tocmiseră pe El Sendador nu reprezentau o noutate. Şi înainte existaseră oameni din America de Nord şi din alte părţi care călătoriseră pe Rio Salado pentru a vedea dacă nu puteau să-i adâncească albia, spre a naviga mai lesne pe apele sale. Se cheltuiesc foarte mulţi bani pentru aceste expediţii, dar nu se făcuse nimic. Nu credeam că acum se va putea întreprinde ceva.

Am izbutit să adorm după multă vreme şi, oricum, am dormit foarte puţin. M-am sculat imediat ce s-au ivit primii zori şi l-am trezit pe călugăr. Se pare că acesta se odihnise cum se cuvine. I-am povestit numaidecât tot ce-mi spusese Gomez. După ce m-a ascultat cu răbdare, călugărul a zis:

— Asta-i foarte bine, seńor. Dacă aşa stau lucrurile, trag nădejde că-l vom întâlni pe El Sendador, chiar mai curând decât ne-am fi aşteptat. Se cuvine să-i trezim pe tovarăşii noştri, fiindcă ar trebui să se pregătească pentru a porni la drum!

— Nu te grăbi prea tare, i-am spus eu călugărului. Trebuie să vorbim mai întâi cu cei doi ofiţeri, dar, înainte de toate, trebuie să stau de vorbă cu Gomez. Unde e?

Gomez nu mai era, însă, de găsit. Am izbutit să aflăm de la oamenii în grija cărora se aflase că plecase deja împreună cu mama sa.

— Încotro a plecat? Am întrebat eu.

— Nu ne-a spus, dar zicea că dumneavoastră ştiţi prea bine de ce nu v-a aşteptat şi că îşi cere iertare dacă va trebui să îşi facă rost de-o barcă.

— Aşa stau lucrurile! Nu ştiţi cumva dacă a apucat-o spre râu?

— Nu. Nu ştim, fiindcă ne-am culcat după ce a plecat Gomez. A avut grijă să mulţumească pentru că l-am găzduit aşa cum se cuvine şi ne-a spus că va avea grijă să nu ni se întâmple nici un rău.

— Ştiu eu ce vor să-nsemne toate aceste vorbe. Vom pleca şi noi foarte repede. Pregătiţi-vă!

Căpitanul Turnerstick şi cârmaciul său erau de acord cu planurile noastre, fiind gata să ne însoţească oriunde ne-am fi dus.

Mai întâi i-am vorbit colonelului despre hotărârea noastră, iar el a spus:

— Nu trebuie să-l mai treziţi pe comandant. El are obligaţia de a-mi îndeplini orice dorinţa. Îmi pare rău că trebuie să plecaţi atât de curând, dar am să vă ajut, dacă acest lucru este în interesul dumneavoastră. Voi avea grijă să vă pun la dispoziţie tot ce vă trebuie, câţiva catâri şi câteva bărci cu care să puteţi ajunge pe fluviului Paraná.

Alsina a dat ordinele necesare şi noi l-am întrebat pe Antonio Gomarra dacă poate să ne ducă la vechile aşezări, fără a ne purta pe căi ocolite.

— Bineînţeles că vă pot călăuzi. Am fost de mai multe ori acolo.

— I-aţi mai întâlnit vreodată pe indienii Abipones?

— Le pricep foarte bine graiul, nu trebuie să vă faceţi griji în această privinţă. Spune-ţi că şi El Sendador a pornit-o într-acolo. Abia aştept să-l ajung din urmă.

Am început să ne pregătim de plecare şi comandantul s-a trezit din cauza zgomotului pe care-l făceam. Ofiţerul s-a apropiat peste câtăva vreme de noi pentru a-şi lua rămas bun. Cu această ocazie, am aflat că Geronimo Sabuco era, într-adevăr, El Sendador.

— Le-am zis oamenilor acelora să nu-l tocmească pe Sabuco! A spus, în cele din urmă, comandantul.

— De ce? Am întrebat eu.

— Nu aş putea să vă spun exact. Nu mi-a plăcut privirea lui. În afară de asta, se tot zvoneşte că ar fi de partea indienilor.

— Se prea poate! Un om care a fost de atâtea ori în Gran Chaco trebuie să facă tot ce-i stă-n putinţă pentru a trăi în bună înţelegere cu indienii.

— Aşa-i, numai că am auzit că ar fi amestecat în tot soiul de mârşăvii puse la cale de indieni.

— Este cu putinţă să fi trădat pe oamenii a căror călăuză era?

— Se pare că da. Oricum, este bine ca atunci când îl tocmeşti să fii cu băgare de seamă.

— A aflat că nu aveţi încredere în el?

— Cu siguranţă, fiindcă i-am spus în faţă ce părere am în ceea ce-l priveşte. Mai mult decât atât, i-am spus că voi da ordin să fie împuşcat dacă oamenilor care l-au plătit li se va întâmpla vreo nenorocire. Când i-am spus toate astea, a dat din umeri, a zâmbit şi n-a scos un cuvânt.

— Când au plecat de aici, albii aveau tot ce le trebuia?

— Da, aveau arme şi muniţie din belşug.

— Poate că tocmai asta îi va atrage pe indieni.

— Ah! N-or să poată face nimic! Gândiţi-vă numai la faptul că printre albi se numără şi douăzeci de bărbaţi bine înarmaţi! Nu trebuie să uitaţi nici faptul că pe malul râului Salado îi aşteaptă alt grup de oameni care sunt înarmaţi cum se cuvine.

— Douăzeci sau chiar patruzeci de bărbaţi bine înarmaţi nu înseamnă nimic atunci când trebuie să înfrunte un trib întreg.

— Numărul indienilor nu are nici o însemnătate. Când aud împuşcături, o iau la fugă şi nu îşi înfruntă duşmanii decât foarte rar.

— Am auzit că unii şi-au luat cu sine şi familiile.

— Da, aşa este. Cinci dintre bărbaţi şi-au luat soţiile şi copiii, căci vor ca vechile aşezări să fie populate iarăşi, să fie locuite din nou de albi. Acesta este motivul pentru care unii şi-au luat cu sine şi familiile. Odată ce se va dovedi ca în vechile aşezări se poate trăi în linişte, vor veni acolo şi alţi colonişti.

— Bine, dar poate că tocmai aceste prime grupuri de albi se află în mare primejdie, pentru că nimeni nu se poate aştepta ca indienii să stea cu braţele încrucişate şi să privească liniştiţi la toate câte se vor întâmpla.

— Dacă se vor împotrivi, vor fi împuşcaţi, dar dacă îi vor ajuta pe albi, vor fi lăsaţi în pace.

Această problemă era rezolvată pentru comandant. Totul era atât de simplu în mintea lui. Atât el, cât şi colonelul au plecat pe malul râului pentru a se convinge personal că ordinele date fuseseră îndeplinite întocmai.

Am primit două ambarcaţiuni foarte mari în care atât noi, cât şi caii aveam loc destul. Am primit, de asemenea, tot ce ne era de trebuinţă, fără să plătim nimic. Ne-am luat rămas bun de la cei doi ofiţeri şi am pornit la drum pe unda apei. Vântul ne-a fost prielnic şi mulţumită vâslaşilor care aveau ordin să ne însoţească, am ajuns în patru ceasuri pe apele fluviului Paraná.

L-am întrebat pe Gomarra dacă ştia unde se află bucata de pământ despre care îmi vorbise Gomez, iar acesta mi-a răspuns:

— Sunt mai multe astfel de bucăţi de pământ, dar noi nu ne vom continua drumul pe vreuna dintre ele. Ştiu eu un râu care curge dinspre apus şi care se varsă în Paraná. Râul ăsta este destul de lat pentru bărcile noastre şi vom vâsli în susul lui, până când vom ajunge în ţinutul mlăştinos şi mai apoi pe pământul uscat.

— Nu ar fi mai bine să dăm mai întâi de urmele albilor pe care vrem să-i ajungem din urmă?

— La ce ne-ar folosi? Urmele astea sunt mai vechi de cinci zile şi le-am găsi cu dificultate. Oricum, oamenii care se află înaintea noastră înaintează cu greu, pentru că au căruţe trase de boi şi nu o pot apuca pe drum drept. Ei trebuie să înainteze pe drumuri ocolite, pe malul râurilor, până când găsesc un loc în care apa e destul de mică pentru a putea trece pe malul celălalt. Iată de ce cred că nu are nici un rost să o luăm de-a lungul urmelor celor ce se află înaintea noastră.

— Prea bine! Ne bizuim pe dumneata! Ai putea să ne descrii vechile aşezări ale albilor?

— Cum nu? E foarte lesne. Prin părţile astea toate aşezările arată la fel. Oricum, natura şi-a făcut datoria şi a avut grijă să acopere zidurile tuturor caselor cu un covor de plante, aşa că, precum vă spuneam şi mai devreme, clădirile nu pot fi deosebite între ele.

— Vrei să spui că în acele case nu se mai poate locui?

— Da, întocmai. Au intrat în paragină, zidurile au început să se surpe şi plantele agăţătoare le-au acoperit pe de-a-ntregul.

— Aşezările astea purtau şi vreun nume?

— Desigur. Pe-aici, orice rancho3 poartă un nume, darămite o aşezare omenească. Cele care sunt acum părăsite erau la mică depărtare una de alta, pe malul lui Lago Hondo4 şi se numeau Pozo de Sixto, Pozo de Quinti, Pozo de Campi, Pozo de Olumpa şi Pozo de Antonio. Mai sunt câteva, dar nu le mai ştiu numele. Vedeţi dumneavoastră, o astfel de aşezare părăsită, cu zidurile acoperite de plante agăţătoare, are darul de a înfiora pe oricine. Ţi se pare că te afli în faţa unui mormânt. Cu tot parfumul plantelor, mirosul de putregai te copleşeşte, îl simţi în nări fără să vrei. Nu-mi pot închipui de ce coloniştii străini vor să ajungă tocmai în aceste aşezări. Dacă şi-au pus în gând să locuiască acolo, vor trebui să muncească luni în şir până când vor izbuti să dărâme vechile ziduri şi să cureţe locul.

— Poate că vor să se aşeze în acele locuri pentru că acolo vor găsi mereu apă proaspătă.

— Se cuvine să ştiţi că în ţinuturile străbătute de Rio Salado poţi găsi peste tot apă proaspătă. Oricum, o să vă aflaţi destulă vreme prin aceste ţinuturi.

— Nu cred, pentru că noi nu avem de gând să zăbovim prea mult pe malurile râului.

— Din câte ştiu eu, vreţi să ajungeţi la Tucuman. Ei, bine, pentru a ajunge la Tucuman, eu cred că este cel mai bine să mergeţi de-a lungul râului, până ajungeţi la Matara. Apoi vă puteţi continua drumul prin Santiago şi în cele din urmă, veţi ajunge la Tucuman. Cred că aşa ar fi cel mai bine să faceţi.

— Din păcate, nu pot să ştiu acum ce voi face. De îndată ce îl voi întâlni pe El Sendador, voi află pe ce drum voi ajunge în Tucuman.

— Şi dacă el nu va dori să se îndrepte spre Tucuman?

— De ce să nu vrea?

— Fiindcă sunt de părere că o să vă spună numai încotro trebuie să vă îndreptaţi şi pe urmă s-o apuce spre munţi.

— Cu toate astea, va trebui să mă însoţească până la Tucuman. Trebuie să ajung neapărat acolo, ca să întâlnesc un cunoscut. Dacă el îmi va cere să-l însoţesc, voi putea să-i cer şi eu să mă însoţească.

În timp ce vorbeam, am ajuns la apele fluviului Paraná. În susul fluviului trebuie să fi plouat mult, fiindcă apa era galbenă şi plină de mâl. Apele acestui fluviu sunt pline de peşti, dar, fiind mai mereu murdare, rar ţi-e dat să vezi un peşte plutind printre unde. Malul era foarte abrupt şi, ici-colo, se zărea limba de pământ a câte unei peninsule. Gomarra s-a dovedit a fi, într-adevăr, o călăuză bună. Sub îndrumarea lui, am ajuns repede la un mic râu şi am continuat să înaintăm foarte repede, mulţumită vâslaşilor. Deşi bărcile noastre mari aveau şi pânze, acum acestea nu ne mai erau de nici un folos.

Imediat ce s-a lăsat înserarea, am tras la mal şi ne-am găsit fiecare câte-un loc bun pentru noapte. Nu aveam cum să ne ferim de roiurile de ţânţari, decât cu ajutorul focului. Aşa se face că ţânţarii au fost izgoniţi de norii de fum. Ne-am simţit cum nu se poate mai bine, pentru că aveam de toate din belşug. A doua zi, am pornit-o din nou pe râu şi am plutit pe apă până când râul s-a îngustat atât de mult, încât nu am mai putut înainta şi ne-am văzut nevoiţi să ne continuăm drumul pe uscat. Gomarra avusese dreptate; bucata de pământ pe care păşeam nu era mlăştinoasă. După câtva timp, am ajuns în câmp deschis.

Caii noştri se odihniseră destul şi acum venise momentul să-şi facă datoria. Până la venirea după-amiezii, am înaintat repede, în galop, apoi, până către miezul nopţii, ne-am continuat călătoria la pas. Ne-am oprit şi am înnoptat. A doua zi, la ivirea zorilor, am pornit din nou la drum. Se cuvenea să ne grăbim, fiindcă trebuia să ajungem la albii care se aflau în faţa noastră, înainte ca Gomez să ajungă la indienii săi şi să le spună cum stăteau lucrurile.

Acum peisajul era cu totul altul. Întinderea de nisip era întreruptă, din vreme-n vreme, de mici insuliţe verzi, acoperite cu pomi şi verdeaţă. Tot ceea ce vedeam îmi amintea de Sonora nord-americană. Apoi am ajuns într-o lagună, ale cărei maluri erau acoperite cu stuf. Cârduri de păsări zburătăceau peste tot. Prin găurile din stuf se puteau zări luciul apei şi capetele crocodililor.

Pădurile mai întinse sau mai mici prin care am trecut erau alcătuite din Quebrachos, Mistols, Vinals, Channars şi cactuşi foarte înalţi. Peisajul era nemaipomenit, îndeosebi când trunchiurile copacilor erau acoperite de plante agăţătoare în care păsările îşi făcuseră cuiburi.

Şi în această zi ne-am continuat drumul până la apusul soarelui. În ziua următoare, am pornit însă mai târziu, caii noştri fiind obosiţi.

Ne aflam deja în Gran Chaco şi încă nu-mi dădeam seama de ce se spunea că acolo te pândeau primejdii la tot pasul. Singurul necaz era că, dacă până atunci suferisem din cauza căldurii, acum ne era foarte frig. Vântul bătea în rafale, biciuindu-ne cu putere.

Alimente aveam din belşug, fiindcă, după ce s-au terminat proviziile, am găsit vânat destul. Din păcate, dorinţa de a vâna sau măcar de a vedea un jaguar nu mi s-a împlinit.

În majoritatea lagunelor pe lângă care am trecut nu exista peşte, aceasta în primul rând fiindcă apa era foarte sărată şi în al doilea rând, fiindcă aceste lagune erau populate de crocodili.

În Gran Chaco nu am văzut şi nu s-a întâmplat nimic deosebit. N-aş putea sa spun decât că, timp de opt zile, am înaintat numai spre apus şi că, în fiecare zi, am parcurs distanţe din ce în ce mai mici, pentru a ne cruţa caii, care erau tot mai obosiţi.

După spusele lui Gomarra, am străbătut, în opt zile, o distanţă pe care alţii ar fi parcurs-o în zece. Acum ne apropiam de vechile aşezări. Gomarra a spus că aveam să ajungem la acestea a doua zi spre seară. Credeam că el nu apreciase bine distanţa pe care o parcursesem, pentru că urmele lui Gomez sau cele ale căruţelor nu se zăreau nicăieri. Pe parcursul acelei zile aveam să dăm, însă, de urma indianului.

Malul era foarte abrupt şi, ici-acolo, se zărea l imba de pământ a câte unei peninsule.

Călăream alături de călugăr şi de Gomarra. Ne aflam acum în prerie şi iarba era atât de înaltă, încât ajungea până la burţile cailor. Deodată, am zărit o urmă proaspătă. Când am privit spre stânga, adică spre miazăzi, am văzut în iarbă o dungă neagră, lungă, probabil, făcută de doi cai ce înaintaseră unul lângă altul.

— Credeţi că urma asta a fost lăsată de Gomez şi de mama lui? M-a întrebat călugărul.

— Se prea poate, am răspuns eu.

— Eu nu prea cred. Ia gândiţi-vă cât de repede am înaintat noi. Gândiţi-vă cât de obosiţi sunt acum caii noştri. Nu prea cred eu că el a făcut la fel ca noi. Gomez şi mama lui ar trebui să se afle undeva, în spatele nostru.

— Hm! Cine ştie ce a făcut pentru a parcurge drumul atât de repede. Nu uita că el cunoaşte oamenii şi locurile.

— Bine, dar nu i-au ajuns proviziile şi a trebuit să vâneze. Pentru a vâna, a avut nevoie de timp.

— Mă întreb dacă Gomez nu a avut sau nu s-a aprovizionat în vreun fel oarecare cu carne uscată, a spus Gomarra. Cunosc prea bine că Gomez este un om deştept, deşi nu-i prea place s-o arate.

— Asta ştiam deja! Am spus eu.

— Oricum, nu se poate afla după o urmă pe cine au purtat caii în spinare, seńor! A exclamat călugărul.

— Cred că vă înşelaţi!

— Cum? Vreţi să spuneţi că puteţi ghici cine a lăsat această urmă? A întrebat Gomarra. Dacă-i aşa, atunci vă rog să ne dovediţi şi nouă că aveţi dreptate, continuă călăuza, zâmbind cu neîncredere.

— Nu trebuie s-o fac chiar acum. Drumul pe care-l mai avem de parcurs este destul de lung şi ce nu pot dovedi acum voi putea dovedi, poate, mai târziu. Deocamdată mi-e de-ajuns să ştiu că cei doi cai ale căror urme le vedem sunt ai lor.

— De unde cunoaşteţi asta?

— Caii îşi târau picioarele, înaintau unul lângă altul şi se îndreptau spre vechile aşezări. Asta mă face să cred că Gomez şi mama sa sunt cei care se află înaintea noastră.

— Poate fi vorba şi despre alţi doi oameni, a spus călăuza. Mă văd nevoit să-i dau dreptate călugărului. Ştiţi prea bine că Gomez a pornit la drum doar cu câteva ceasuri înaintea noastră. Cum s-ar putea oare ca el să se afle şi acum tot în faţă?

— Haideţi să mai aşteptăm.

Am pornit de-a lungul urmelor, care arătau la fel, dar nu puteam şti cu siguranţă cine erau cei doi călăreţi care le lăsaseră. Cu mult mai târziu, când am ajuns pe malul unei lagune, am văzut urme adânci, de la roţile unor atelaje. Aici se opriseră căruţele. Aici făcuseră popas. Se vedea că fuseseră mai multe focuri. Am examinat atent locul şi am constatat că animalele se adăpaseră. Urmele copitelor se desluşeau foarte bine în mâlul de pe malul apei.

— Ăsta-i convoiul pe care îl căutăm, a spus Gomarra. Oare când or fi poposit aici?

— Alaltăieri, am spus eu. Se vede că urmele nu sunt de ieri, prin urmare, caravana s-a oprit aici alaltăieri.

— Cred că boii erau tare osteniţi.

— Da, aşa este, numai că terenul i-a ajutat foarte mult. Nu au avut de trecut peste nici un obstacol. Ieri dimineaţă şi-au continuat drumul.

— Iar cei doi călăreţi pe ale căror urme ne-am aflat până acum? Când credeţi că au trecut pe-aici?

— În dimineaţa asta. Acum e ora prânzului, aşadar, au un avans de numai câteva ceasuri faţă de noi.

— Atunci poate că-i vom putea ajunge din urmă!

— Nu prea cred. Caii noştri sunt osteniţi, la fel ca şi ai lor. Pentru că lucrurile stau astfel, nu îi vom întâlni pe cei doi călăreţi decât la vechile aşezări.

— Păcat!

— Mda, păcat! Ar fi, totuşi, un mijloc pentru a-i ajunge. Ar trebui să pornesc singur pe urmele lor. Calul meu este cel mai bun şi poate înainta repede. Dacă aş porni acum, i-aş ajunge chiar azi, spre seară.

— Nu este bine să faceţi acest lucru, seńor. Nu trebuie să porniţi singur la drum. Cine ştie ce vi se poate întâmpla.

— Ce mi s-ar putea întâmpla?

— Sunteţi foarte încrezător în soarta dumneavoastră, dar uitaţi că vă aflaţi pe pământurile indienilor Abipones. S-ar putea să daţi nas în nas cu ei.

— Nu mă tem de asta. Abia aştept să-i cunosc pe aceşti indieni. Din păcate, nu înţeleg graiul lor.

— Iată un motiv serios pentru a nu vă apropia prea mult de ei, cel puţin atâta vreme cât nu sunteţi însoţit de un tălmaci. Nu, nu trebuie să plecaţi aşa, de unul singur!

M-am văzut nevoit să renunţ la planul meu, deşi aş fi vrut să le arăt tuturor că aveam dreptate şi că ştiam cine sunt cei doi călăreţi care se aflau înaintea noastră. Ne-am continuat drumul şi, de data aceasta, am luat-o de-a lungul urmelor lăsate de căruţe. Peste numai câteva ceasuri, am văzut că, din nou, convoiul făcuse popas, de data aceasta chiar în câmp deschis. Nu era deloc un lucru obişnuit. Oare ce s-ar fi putut întâmpla?

Am examinat atent locul în care se opriseră şi am observat o urmă lăsată de un om care fugise încolo şi-ncoace. De ce oare? Se vedea bine că omul acela venise până acolo împreună cu ceilalţi. Urma sa pornea dinspre convoi şi se întorcea la acesta. Apoi se depărtase, căutând parcă ceva.

Căruţele îşi continuaseră drumul încet. Acest lucru se putea desluşi foarte limpede după urmele lăsate. În curând, avea să se înnopteze şi trebuiau să se oprească din nou. Ştiam bine că, dacă oamenii dinaintea noastră nu vor face popas peste noapte, le vom pierde urma. Toate câte le putusem afla până atunci nu ar fi trebuit să ne îngrijoreze. Cu toate acestea, aveam un simţământ de neîncredere pe care nu mi-l puteam explica. Se întâmplă adesea ca omul să fie neîncrezător, fără a avea un motiv anume.