Capitolul II Crucea din junglă.

În zori, am pornit din nou la drum. Am crezut că cei pe care-i urmăream se odihniseră peste noapte, aşa cum făcusem şi noi. Am mers călare timp de mai multe ceasuri, dar nu am găsit nici o urmă care să ne facă să credem că oamenii noştri s-ar fi oprit din drum pentru a înnopta. Lucrul acesta era ciudat! Mai întâi, convoiul se oprise de două ori şi acum se vedea că îşi continuase drumul pe tot parcursul nopţii. M-am gândit mult la asta, dar nu am găsit nici o explicaţie.

Deodată, am zărit un punct negru, care devenea din ce în ce mai mare. Era un călăreţ care se apropia de noi în galop. La un moment dat, am văzut că omul îşi îmboldea calul cu lasoul. Când a ajuns destul de aproape de noi, călăreţul şi-a scos pălăria, a început s-o fluture pe deasupra capului şi a strigat:

— Bună ziua, domnilor! Oare dumneavoastră sunteţi cei pe care-i caut?

— Şi pe cine căutaţi, mă rog? A întrebat călugărul.

— Caut nişte oameni care vin din Palmar.

— Noi venim, într-adevăr, din Palmar.

— Mulţumesc lui Dumnezeu! Înseamnă că puteţi să ajutaţi…

— Pe cine să ajutăm?

— Pe…

Când ma zărit, omul s-a oprit dintr-o dată. Era îmbrăcat ca un gaucho5. Vălul îi acoperea toată faţa şi nu i se zărea decât vârful nasului, iar pălăria era trasă pe ochi.

— Pe toţi sfinţii! A strigat necunoscutul, privindu-mă cu mare atenţie. Oare chiar este cu putinţă?

— Ce să fie cu putinţă? L-am întrebat eu.

— Este cu putinţă să fiţi chiar dumneavoastră?

— Să fiu chiar eu? Mă cunoaşteţi?

— Cum să nu vă cunosc! Se pare, însă, că dumneavoastră m-aţi uitat.

— Nu-mi aduc aminte să vă fi văzut vreodată.

— Nu vă aduceţi aminte? Ah! Da! Barba!

— Glasul dumneavoastră îmi pare cunoscut.

— Nu-i aşa? Aş fi tare mâhnit, dacă nu aţi recunoaşte nici măcar glasul tovarăşului dumneavoastră, împreună cu care aţi călătorit prin Mexic!

Mi-am adus aminte de omul care se afla înaintea mea. Îl cunoscusem în Mexic cu ceva vreme în urmă, călătorisem împreună, împărţisem necazuri şi bucurii şi trecusem cu bine prin tot soiul de primejdii, iar acum soarta mi-l scotea înainte când nici nu m-aş fi aşteptat.

— Iertaţi-mă! Acum mi-am adus aminte! I-am spus, apoi, omului, întinzându-i mâna. Acum ştiu cu cine am onoarea. Dumneavoastră sunteţi seńor Pena! De unde sosiţi şi de ce căutaţi nişte oameni care vin din Palmar? Cui trebuie să-i sărim în ajutor?

— Aveţi puţină răbdare, seńor! S-o luăm pe rând! Am fost în Goya şi apoi am apucat-o spre apus ca să…

— La Goya am vrut să ajungem şi noi pentru a-l întâlni pe Geronimo Sabuco, l-am întrerupt eu.

— Pe Sabuco nu-l veţi găsi la Goya. L-am zărit de curând la vechile aşezări.

— L-aţi întâlnit pe El Sendador? Aţi vorbit cu el?

— Dacă aş fi încercat să vorbesc cu el, nu aş mai fi fost acum în viaţă.

— I-aţi făcut vreun rău?

— Nu, dar m-am furişat în locul în care se afla pentru a auzi mai bine ce vorbea cu un tovarăş de-al său. Dacă m-ar fi descoperit, aş fi fost mort acum.

— V-a fost dat să auziţi lucruri îngrijorătoare?

— Da. Aş zice chiar înspăimântătoare. Tocmai de aceea am pornit-o încoace, ca să le spun oamenilor din Palmar tot ce am aflat, dar nu ştiam că vă număraţi şi dumneavoastră printre ei. N-aveam de unde să ştiu că sunteţi neamţul despre care s-a tot vorbit.

— Cine a vorbit despre mine? Gomez, indianul?

— Da, întocmai, un indian căruia El Sendador îi spunea Gomez.

— Înseamnă că El Sendador vrea să-i trădeze pe albii a căror călăuză este?

— Da.

— Povestiţi-ne totul!

— Aveţi puţină răbdare, seńor! Dacă stăm pe loc şi mă apuc să vă povestesc totul acum, cu de-amănuntul, pierdem vreme şi oamenilor pe care vreau să-i ajut toate acestea nu le-ar fi de nici un folos. Mult mai bine ar fi să pornim şi vă voi povesti totul pe drum. Haideţi!

Am dat pinteni cailor şi, pentru că ardeam cu toţii de nerăbdare să aflăm ce se întâmplase, l-am rugat pe seńor Pena să vorbească tare, astfel încât fiecare dintre noi să poată auzi ce spunea.

— Iată, domnilor, cum s-au petrecut lucrurile, a început Pena. Mă aflam la Goya şi voiam să trec Rio Salado şi s-o pornesc spre casă.

— De unul singur? A întrebat călugărul. Asta-i din cale-afară de primejdios!

— Primejdios! Unul ca mine nu se teme de primejdii! Desigur că un cleric ca dumneavoastră nu s-ar încumeta să o pornească singur prin Chaco.

— Ei, bine, aflaţi că am fost singur prin Chaco!

— Pe toţi sfinţii! Înseamnă că dumneavoastră sunteţi chiar… fratele Jaguar!

— Aşa mi se spune.

— Ei, atunci se schimbă treaba! Despre dumneavoastră se povestesc tot soiul de lucruri şi se spune că sunteţi foarte îndrăzneţ! Mă bucur să vă cunosc, seńor! Dumneavoastră şi acest domn care este din Germania şi pe care am avut onoarea să-l cunosc în Mexic sunteţi întocmai oamenii de care aveam eu nevoie cum! Aş putea să aflu cum se numesc ceilalţi seńores în tovărăşia cărora vă aflaţi?

I-am prezentat pe toţi şi, după ce am terminat, l-am rugat să-şi continue istorisirea. Pena s-a grăbit să-mi îndeplinească dorinţa.

— Pentru a-mi atinge ţinta, am ales, desigur, drumul cel mai scurt. Se cuvenea, aşadar, să trec prin vechile aşezări. În dimineaţa asta am ajuns, într-adevăr, la vechile aşezări şi, pentru că ştiam că sunt pe pământurile indienilor Abipones şi ca primejdiile mă pândesc la tot pasul, m-am străduit să rămân neobservat. Mi-am priponit calul într-o curte veche, în care nu se putea ajunge atât de lesne, apoi m-am întins puţin, într-un loc mai ferit, ca să mă odihnesc. Locul acesta îl găsisem mai demult. Erau două ziduri surpate, care păreau că se înclină unul în faţa celuilalt. Între aceste ziduri, acoperite de sus până jos de covorul des al plantelor agăţătoare, rămăsese foarte puţin loc. Acolo intenţionam să mă odihnesc. Eram foarte ostenit. Călătorisem toată noaptea. Mă hotărâsem să pornesc din nou la drum în cursul după-amiezii, astfel încât să pot ajunge în Jericho pe înserat. Am izbutit să dorm până pe la amiază şi m-am trezit când am auzit două glasuri. Am dat puţin la o parte lianele şi am zărit doi bărbaţi şi o femeie care stăteau pe nişte bolovani, chiar în faţa ascunzătorii mele. Unul din bărbaţi era alb, destul de vârstnic, înalt şi ciolănos, celălalt era un indian tânăr iar femeia era indiancă.

— Mama lui Gomez.

— Se prea poate. Oricum, am auzit tot ce şi-au spus cei doi bărbaţi. Iată ce-au vorbit:

— În ultimele nopţi am tot umblat prin apropierea taberei, a spus pentru început albul. Am tot tras nădejde că voi întâlni vreun războinic Abipones. Tu eşti primul războinic pe care-l întâlnesc prin părţile astea.

— Eu mă aflu deja de ieri pe urmele dumneavoastră, dar numai astăzi am îndrăznit să vă vorbesc, a spus, la rândul său, indianul.

— Ce aveai de gând?

— Voiam să vă ocolesc şi să ajung la ai mei.

— Aha! Voiai să ne ataci împreună cu cei din tribul tău!

— Nu şi pe dumneavoastră, seńor.

— Le puseseşi gând rău numai celorlalţi? Îţi mulţumesc. Şi unde sunt, mă rog, cei din tribul tău?

— Pe undeva, pe aproape. Până-n seară, am să-i găsesc.

— Poţi să-i îndemni să vină-ncoace?

— Bineînţeles, dar asta numai dacă sunteţi cinstit faţă de mine.

— Ce prostie! Căpeteniile tribului tău mă cunosc prea bine! Sunt gata să fac târgul, aşa cum l-am făcut mereu. Ştii care sunt pretenţiile mele?

— Nu, seńor.

— N-ai fost niciodată de faţă când…

— Nu, niciodată.

— Dar ai auzit, desigur, că eu sunt prietenul vostru şi că aduc, din când în când, oameni pe care voi îi puteţi prăda.

— Asta ţtiu, seńor.

— Poţi să păstrezi tăcerea?

— Tăcerea este pentru mine cea mai de preţ virtute.

— Bine, atunci îţi voi spune care sunt pretenţiile mele. Banii, aurul şi bijuteriile oamenilor pe care voi îi prădaţi datorită mie îmi aparţin. Restul este al vostru. Eşti mulţumit?

— Da.

— Atunci spune-le alor tăi că le aduc douăzeci de bărbaţi, cinci femei şi doisprezece copii.

— Voi spune căpeteniei toate acestea.

— Îi ucideţi pe bărbaţii şi pe copiii pe care-i prindeţi?

— Da.

— De data asta vreau să rămână în viaţă atât bărbaţii, cât şi copiii. Pentru asta, veţi primi o răscumpărare mai mare.

— Dacă-i lăsăm în viaţă pe copii, nu o facem pentru a obţine bani mai mulţi. Copiii pe care-i lăsăm în viaţă trebuie să devină indieni.

— Sunt de acord. O să fac un târg cu voi. Eu vreau banii, iar voi puteţi lua femeile, praful de puşcă, vitele, caii, căruţele şi răscumpărarea, dar vreau să nu ucideţi pe nimeni!

— Bine, dar asta nu se poate! Dacă nu-i ucidem, nu putem să le luăm lucrurile şi hainele!

— Şi de ce nu?

— Fiindcă au să-şi apere familiile şi bunurile!

— Prostule! Ei trebuie să moară, dar nu trebuie să-i ucidem noi! Fii atent la cele ce am să-ţi spun! Cunoşti Insula Crocodililor?

— Da. Părinţii noştri îşi duceau prizonierii pe acea insulă, iar acolo aceştia fie că mureau de foame, fie că erau mâncaţi de crocodili.

— Ei, bine, într-acolo am de gând să-i duc pe cei douăzeci de bărbaţi.

— Nu vă vor urma.

— Ba da. Găsesc eu un mijloc de a le stârni curiozitatea.

— Înţeleg. Dar cum vreţi să ajungeţi pe insulă?

— Pe malul apei sunt destui buşteni. Putem face o plută.

— Vreţi să-i duceţi pe insulă cu pluta?

— Da.

— Înseamnă că, la întoarcere, cei douăzeci de bărbaţi vor voi să vă însoţească.

— Am să fac astfel încât să mă întorc singur şi să-i las acolo. Se vor trezi pe insula pustie, înconjuraţi de apele în care mişună crocodilii.

— Or să omoare crocodilii.

— Cu ce? Îi voi convinge să-şi lase armele în grija mea şi că sunt un om mânat numai cu intenţii bune.

— Dacă toate se vor petrece aşa cum spuneţi, bărbaţii se vor afla în mâinile noastre şi vor face tot ce le vom cere. Mă duc să îi aduc pe războinicii Abipones şi pe urmă vom împărţi prada.

— Vom împărţi şi eu am să-mi văd de treburile mele. Trag nădejde că ai înţeles care sunt pretenţiile mele. Nu mai stăm de vorbă, dacă încercaţi să mă trageţi pe sfoară! Şi acum, du-te şi adu-i pe războinici!

— Plec, seńor, dar vă spun să fiţi cu mare băgare de seamă. Se poate ca astăzi chiar să vă ajungă din urmă nişte albi.

— Nişte albi?

— Da întocmai. Vor să ajungă la vechile aşezări şi îl caută pe El Sendador.

— Diablo6! Nu te-nşeli cumva?

— Nu. Toate acestea le-am aflat de la omul din Germania.

— Care om din Germania?

— Unul care a luat prizonieri doi maiori şi a scăpat din ghearele lui Lopez. Numai datorită lui am putut da piept cu patru sute de duşmani.

— Înseamnă că omul despre care-mi vorbeşti e un adevărat diavol!

— Aveţi dreptate. Toţi cei ce-l însoţesc spun că el e în stare să ducă la bun sfârşit orice lucru, oricât de primejdios ar fi.

— Şi ce doreşte?

— Vrea să-i arătaţi cum să ajungă undeva, nu mai ştiu unde anume. Omul din Germania este însoţit de un căpitan de vas, de un cârmaci şi de fratele Jaguar.

— Jaguar? Pe toţi sfinţii! Ce vor oamenii ăştia de la mine?

— Cred că asta vă vor spune chiar ei. Pe omul din Germania îl mai însoţesc şi şase yerbateros7. În fruntea lor se află un anume seńor Monteso.

— Monteso? E un bun prieten de-al meu. Mă întreb ce… dar să lăsăm asta! Spune-mi, neamţul vorbeşte spaniola?

— Întocmai ca un spaniol.

— Ţi-a spus ceva despre Peru? Despre înscrisuri? A pomenit ceva despre incaşi?

— Nu.

— Nici despre înscrisuri sau despre hărţi pe care să fie însemnate locurile în care s-ar găsi comori?

— Nu.

— Cred şi eu! N-au scos nici o vorbă despre toate acestea! Spune-mi, ştii cumva dacă neamţul înţelege graiul indienilor?

— Am auzit că a trăit mai mulţi ani printre indieni.

— Înseamnă că le ştie graiul. Acum îmi dau seama de ce vrea să ajungă la mine. Mă întreb numai de ce mă caută tocmai prin părţile astea. Nu avea de unde să ştie că mă aflu aici.

— Ei voiau să ajungă la Goya şi apoi să pornească spre Gran Chaco, dar eu am auzit în Palmar că vă aflaţi aici şi i-am spus asta şi omului din Germania.

— Deci aşa stau lucrurile! Şi când crezi că vor ajunge aici?

— Nu peste multă vreme. Poate peste numai câteva ceasuri. Gomarra, vărul meu, este călăuza lor.

— Călăuza lor este un indian Abipones?

— Nu tocmai. Doar mama lui, care este sora mamei mele, este indiancă.

— De ce nu ai pornit încoace împreună cu ei?

— La început m-am gândit şi eu să-i însoţesc, numai că, dacă aş fi făcut astfel, ar fi trebuit să-mi iau gândul de la planurile pe care le-aveam, fiindcă omul din Germania vrea să le dea de veste albilor că vor fi atacaţi de cei din tribul meu.

— Asta chiar că-mi place! Neamţul crede că albii vor fi atacaţi de indienii Abipones?

— Da.

— Nu ştie că eu sunt de partea voastră?

— Oh, nu! El vrea numai să le spună albilor că vor fi atacaţi de indieni.

— Atunci n-are decât să facă ce pofteşte! Numai de n-ar veni prea curând!

— Tocmai de asta mă tem. El poate să ajungă aici foarte repede.

— Pe toţi dracii! Oricum, m-ar bucura dacă ar pica în ghearele satanei, dar fiindcă mai am nevoie de el, ar fi bine să apară aici teafăr şi nevătămat. Zici că poate ajunge din clipă-n clipă… Dacă lucrurile stau aşa, înseamnă că totul este pierdut! Ei, dar ia stai! Mi-a venit o idee! Vrea să treacă de vechile aşezări?

— Nu.

— Atunci e bine! Îi voi atrage pe bărbaţi pe Insula Crocodililor. După aceea, îi voi călăuzi pe ceilalţi spre un loc în care mă voi întâlni cu voi. Odată ce ne-am întâlnit, vă dau femeile şi copiii, îmi iau partea mea şi plec. Dac-o fi să-l întâlnesc pe neamţ, am să-i spun că oamenii a căror călăuză am fost m-au răsplătit şi au plecat mai departe.

— Prea bine, seńor, numai că s-ar cuveni să aflu unde trebuie să ne întâlnim.

— Bine. Ştii unde se află crucea din junglă?

— Care dintre ele? Coloniştii albi au înălţat mai multe cruci.

— Eu mă gândesc la crucea aceea uriaşă, care este cunoscută sub numele de Jesu Christo de la foresta virgen.

— Crucea numită Isus Christos din junglă? Da. Ştiu unde se află acea cruce.

— Ei, bine, atunci fă tot ce-ţi stă-n putinţă ca să te afli acolo, împreună cu războinicii din tribul tău. La miezul nopţii vor ajunge şi căruţele. Voi ne veţi ataca pe toţi. Pe mine mă veţi prinde numai aşa, de ochii lumii, dar voi izbuti să scap. Aşa, o să-i pot povesti şi neamţului cum a fost atacată caravana de către indieni.

— E foarte bine, căci atunci va crede că bărbaţii sunt prizonierii noştri şi nu va bănui că ei se află pe Insula Crocodililor.

— Ai dreptate. Nici nu cred că ştie unde se găseşte insula asta şi nici nu va ştii vreodată… Cred că ar fi timpul să porneşti la drum ca să poţi ajunge la timp, cu războinicii, la locul ştiut…

— Asta este tot ce-am auzit, domnilor, a spus, în cele din urmă, Pena. Indianul a plecat numaidecât împreună cu indianca, dar El Sendador a mai zăbovit o vreme, adâncit în gânduri. Apoi a plecat şi el.

I-am ascultat cu toţii, cu multă atenţie. Nimeni nu fusese însă mai încordat ca Monteso. Acest lucru nu trebuia să mire pe nimeni, deoarece ţinea mult la El Sendador, al cărui prieten era. Cuvintele rostite de Pena l-au lovit ca un trăsnet. Monteso s-a apropiat de Pena şi l-a întrebat:

— Vreţi să spuneţi, seńor, că tot ce ne-aţi povestit este adevărat?

— Bineînţeles!

— Şi dacă eu nu vă cred?

— Atunci pot să vă spun că n-am să mor de tristeţe, numai că am să vă rog frumos să nu-mi spuneţi mie că am rostit un neadevăr. Nu aveţi decât să gândiţi ce vreţi! Nu mă priveşte! Vă spun, însă, că, atunci când sunt jignit, îi trimit un glonţ celui ce a îndrăznit să mă insulte!

— Vai, domnule, dar fiecare are dreptul să-şi spună părerea!

— Nu-i aşa! Eu cred că fiecare are dreptul să-şi ţină părerile pentru sine. Nu sfătuiesc pe nimeni să şi le spună oricând şi oricum are poftă! Eu am povestit numai ce-am văzut şi ce-am auzit. Dacă nu credeţi ce-am povestit, n-aveţi decât, dar dacă îmi spuneţi în faţă că sunt un mincinos, vă împuşc!

— Vă rog să mă iertaţi, seńor! Ţtiţi, El Sendador este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Nici nu pot să cred ce-am auzit!

— Dacă sunteţi într-adevăr prietenul lui, atunci nu vă invidiez. O să vedeţi că El Sendador nu e demn de prietenia dumneavoastră. Trag nădejde că toţi cei aici de faţă sunt de părere că trebuie să zădărnicim planurile lui Sabuco.

— Desigur! Desigur! Au strigat cu toţii.

Eu, însă, m-am mulţumit să-l întreb pe Pena:

— Ce aţi făcut după ce a plecat Sabuco?

— Primul meu gând a fost să-l împiedic pe nemernic să-şi ducă planul la bun sfârşit, dar cum să fi procedat?

— Ar fi fost foarte simplu.

— Vreţi să spuneţi că trebuia să-i previn pe oamenii din caravană?

— Bineînţeles.

— Chiar dacă aş fi făcut-o, oamenii aceia nu ar fi avut încredere în mine. Pentru ei aş fi fost doar un străin, în timp ce în Sabuco aveau încredere deplină. Omul le fusese recomandat drept o călăuză de nădejde şi oricum, sunt sigur că a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a le câştiga încrederea. Era nevoie să mă ajute cineva pentru a-l putea da în vileag pe nemernic. Indianul vorbise despre dumneavoastră. Oare nu spusese el că omul din Germania va veni foarte curând? Din această cauză am crezut că e mai bine să vă ies în întâmpinare şi să vă cer ajutorul.

— Vă vom ajuta cu plăcere. Să nădăjduim că vom ajunge la timp! Spuneţi-mi, vă rog, ştiţi cumva unde se află Insula Crocodililor şi locul pe care Sabuco l-a numit Jesu Christo de la foresta virgen?

— Nu, din păcate, nu, dar trag nădejdea că vom descoperi nişte urme care ne vor călăuzi spre locurile despre care m-aţi întrebat.

— Domnilor, a spus Gomarra, nici eu nu ştiu unde se află Insula Crocodililor, în schimb, ştiu unde se găseşte crucea numită Jesu Christo de la foresta virgen. Mi se pare că oamenii s-au oprit în aşezarea care se numea Pozo de Sixto. Cel puţin, într-acolo se îndreaptă urmele lăsate de roţile căruţelor. Cunosc drumul care duce din această aşezare spre cruce.

— Asta-i foarte bine! Trebuie să înaintăm cât mai repede, atâta vreme cât mai este lumină.

Am dat pinteni cailor şi ei ne-au purtat ca vântul. Ştiam cu toţii că primejdiile ne pândeau la tot pasul şi niciunul dintre noi n-a mai scos o vorbă. Deodată, Pena a ridicat braţul, l-a întins apoi înainte şi a spus:

— Vedeţi acel pâlc de copaci? Acolo se află una dintre aşezările părăsite. Ajungem imediat!

Am ajuns, într-adevăr, repede în locul cu pricina, unde se oprise şirul de căruţe. Am zărit ruinele clădirilor, acoperite de plantele agăţătoare. Am văzut, de asemenea, nişte ogoare părăsite, care erau părăginite. Se vedea că locul era pustiu şi nu se găsea nici picior de om.

Ne-am putut da seama că boii fuseseră deshămaţi şi lăsaţi să pască în voie. Oamenii poposiseră foarte puţin aici. După aceea porniseră din nou. Dar în direcţii diferite. O urmă ducea spre dreapta, adică spre miazănoapte. Oamenii care lăsaseră această urmă porniseră pe jos. O a doua continua pe direcţia pe care înaintase până atunci caravana, după aceea făcea un ocol şi se îndrepta spre apus.

Privind mai atent această a doua urmă, am văzut că fusese lăsată de căruţe trase de boi. Caii fuseseră legaţi în spate. Cel ce ar fi trebuit să mâne boii mersese pe alături. Am ajuns la concluzia că în căruţe se aflau femeile şi copiii.

— Am impresia că El Sendador i-a dus pe nefericiţi spre cruce, a spus Pena. Ce avans are faţă de noi?

— Cred că o jumătate de ceas, am spus eu. Lucrul ăsta se vede după urme. Firele de iarbă peste care au trecut sunt încă aplecate. Dacă s-ar fi scurs mai mult de o jumătate de oră, firele de iarbă s-ar fi ridicat. Haideţi să vedem şi cealaltă urmă!

Aceasta, lăsată cu cel puţin trei ore înainte, se întindea prin iarbă şi arăta ca o dungă neagră, întreruptă, ici-colo, de alte urme de paşi. Una dintre urme se separa pentru puţină vreme de celelalte, pentru ca apoi să li se alăture. Tovarăşii mei nu au dat atenţie acestui lucru, în timp ce eu m-am aplecat pentru a o vedea mai bine.

— De ce vă uitaţi aşa de atent prin iarbă? M-a întrebat căpitanul Turnerstick.

— Priviţi puţin aici, căpitane, am spus eu. Firele de iarbă au început să se îndrepte. Doar vârfurile mai sunt aplecate către pământ. Încotro sunt aplecate? Spre miazănoapte şi tot într-acolo ne îndreptăm şi noi. De ce?

— Fiindcă oamenii pe care-i urmărim au luat-o spre miazănoapte. Vârful firului de iarbă îţi arată încotro au luat-o cei pe care-i urmăreşti.

— Foarte bine! Acum priviţi urma asta, lăsată de un singur om. Vedeţi, firele de iarbă sunt aplecate mai mult în jos, ceea ce înseamnă că urma aceasta este mai proaspătă.

— Am crezut că oamenii au fost împreună.

— Da. Au fost împreună când au făcut drumul spre miazănoapte, dar, la întoarcere, un om anume a fost singur. Încotro sunt aplecate firele de iarbă?

Căpitanul a privit cu mare atenţie urma pe care i-am arătat-o şi apoi a mormăit:

— Spre miazăzi.

— Şi aceasta ce înseamnă?

— Înseamnă că omul a venit spre noi.

— Vedeţi? Toţi ceilalţi se află înaintea noastră, dar omul acesta se îndrepta spre noi. De aceea cred că este vorba despre urma lăsată de El Sendador. Acum avem şi o dovadă a faptelor sale. I-a dus pe bărbaţi pe insulă şi i-a lăsat acolo. Cine ştie ce se va fi întâmplat cu acei bărbaţi!

Căpitanul a dat din cap şi călugărul a spus:

— Nu cred că au murit, dar sunt în mare primejdie. Oricum, îi aşteaptă o moarte înspăimântătoare, dacă nu le vine nimeni în ajutor. În cazul în care vor încerca să ajungă la mal, îi vor sfâşia crocodilii. Haideţi, să mergem!

Am dat din nou pinteni cailor şi ne-am continuat drumul în galop, mereu atenţi la urme. Speram ca Insula Crocodililor să nu fie prea departe. Într-adevăr, după vreun sfert de ceas am zărit o dungă neagră, pictată parcă în depărtare. Aveam să vedem în curând că era, de fapt, un desiş din care se înălţau câţiva copaci. Iarba era mai deasă, semn sigur că în apropiere trebuia să existe apă.

După ce am lăsat în urmă desişul, am intrat în stuf. Dincolo de stuf, am zărit şi luciul apei.

Nu ne puteam da seama dacă era vorba despre o lagună, sau dacă apa pe care o văzusem provenea din Rio Salado. Oricum, apa nu era adâncă. Lucrul acesta era limpede, fiindcă crocodilii stăteau liniştiţi la o oarecare distanţă faţă de mal. Animalele se odihneau acum. Se părea că aceşti mici monştri se înmulţiseră în voie, fiindcă am zărit peste o sută dintre ei. Dincolo de primejdioasele animale se afla o bucată de pământ pe care nu creştea nici măcar un fir de iarbă. Probabil că era chiar insula pe care o căutam. Pe mal am găsit o plută împletită din stuf şi bambus, o adevărată binecuvântare pentru noi! Pe aceasta plută se găseau câteva prăjini, care serveau drept căngi.

Am scos ocheanul şi am văzut că bucata de pământ pe care o observasem cu puţin timp înainte era, într-adevăr, o insulă, pe care am zărit câteva siluete care se mişcau încoace şi-ncolo.

— Asta este insula pe care-o căutăm? M-a întrebat călugărul.

— Da, aceasta este şi am zărit şi oamenii.

— Mulţumesc lui Dumnezeu! Înseamnă că n-am ajuns prea târziu! Avem acum şi pluta! Haideţi să-i salvăm pe bieţii oameni!

Spunând acestea, clericul a sărit de pe cal şi a pornit-o spre plută. Ceilalţi i-au urmat numaidecât exemplul.

— O clipă, domnilor! Am strigat eu. După părerea mea ar trebui să ne îngrijim în primul rând de cai. Cred că trebuie să-i ducem puţin înapoi, să-i priponim şi să-i lăsăm să pască în voie.

După ce ne-am ocupat de cai, ne-am întors pe malul apei. Imediat ce ne-am urcat pe plută, crocodilii s-au îndreptat spre noi. Erau atât de mulţi, încât se împingeau unii pe alţii, fiecare dintre ei vrând să ajungă mai iute la pradă.

— Pe toţi dracii! A strigat căpitanul Turnerstick, punând mâna pe puşcă. Acum văd eu în ce primejdie se află bieţii oameni. Crocodilii sunt atât de numeroşi, încât nici o făptură omenească n-ar putea ajunge teafără la mal! Ar trebui să ţinem la distanţă bestiile astea!

— Trageţi numai în cap! I-am spus căpitanului.

— Ştiu, ştiu! Prin preacinstitele trupuri ale acestor domni nu trece glonţul!

Crocodilii ne-au tăiat calea. Aveau boturile larg deschise, iar ochii lor mici luceau răutăcioşi. Primele gloanţe pe care le-am tras nu au avut nici un efect. A trebuit să omoram cam douăzeci de crocodili pentru a ne putea continua înaintarea. Toţi ceilalţi crocodili s-au repezit asupra celor ucişi de noi trăgându-i în adâncul apei, pentru a-i sfâşia şi mânca. Era o privelişte înspăimântătoare.

— Nu pot pricepe cum de-au ajuns aceşti oameni pe insulă, aşa, dezarmaţi fără să fie sfâşiaţi de bestiile astea.

— Îţi pot spune eu ce s-a întâmplat. Iată, crocodilii erau, la început, răspândiţi pe apă şi s-au adunat aici numai după ce au văzut că pluta s-a îndreptat spre insulă şi că s-a întors apoi la mal. Mai cred că crocodilii au fost ţinuţi la distanţă cu căngile de bambus. Dacă-l loveşti peste bot cu aşa ceva, chiar şi un crocodil simte durerea.

Acum, că drumul era liber; am pus mâna pe căngi şi am împins pluta, desprinzând-o de mal. Crocodilii se aflau în spatele plutei noastre şi nu mai erau primejdioşi pentru noi. Foarte greu de îndurat era însă mirosul acestor monştri. Mă întrebam cu ce se hrăneau crocodilii. Peşti şi alte vieţuitoare nu mai existau în apele lagunei, astfel încât eram înclinat să cred că aceste înspăimântătoare animale se mâncau între ele.

Cu ajutorul căngilor mânuite de cinci oameni puternici, am ajuns foarte repede în apropierea insulei şi am putut vedea pe cei care se aflau acolo. Oameni era cu toţii pe mal. Nimeni nu striga. Toţi erau tăcuţi. Nu ştiau ce intenţii avem şi, când ne-am apropiat mai mult, am văzut că fiecare dintre ei avea câte o cange în mână. Se putea observa că erau gata de luptă.

— Staţi pe loc! A strigat, în spaniolă, unul dintre bărbaţii aflaţi pe insulă. Nu vă mai apropiaţi! Ce vreţi? Cine sunteţi?

Am vrut să răspund, dar călugărul mi-a luat-o înainte:

— Cum se face că nu mai aveţi încredere în mine, seńor Harrico? Credeţi că sunt cumva duşmanul dumneavoastră?

Din fericire, clericul îl ştia pe împuternicitul bancherului din Buenos Aires, despre care vorbise şi Gomez, iar acest cunoscut al călugărului se afla acum printre bărbaţii de pe Insula Crocodililor. Imediat ce şi-a dat seama cine îi vorbise, Harrico a exclamat:

— Benedito sea Dios! 8 Fratele Jaguar! Suntem salvaţi! Oamenii aceştia nu pot avea decât gânduri bune!

Am ajuns pe insulă şi am avut grijă să tragem pluta într-un loc din care să nu poată fi luată de curenţii de apă. În culmea bucuriei, oamenii ne-au strâns mâinile. Apoi călugărul ne-a prezentat pe toţi domnului Harrico şi l-a întrebat:

— Cum se face că aţi ajuns pe insula asta, seńor Harrico?

— Am vrut să vedem crucea numită Jesu Christo de a foresta virgen.

— Bine, dar acea cruce nu se află aici!

— Din păcate, aşa este precum spuneţi. El Sendador este un nemernic. Dar, spuneţi-mi, ce căutaţi prin părţile astea?

— Pe dumneavoastră vă căutăm. Am vrut să vă venim în ajutor.

— Cum şi de unde aţi aflat că suntem în primejdie?

Fratele Hilario a povestit ce se întâmplase şi bărbaţii de pe insulă şi-au dat pe faţă spaima care-i cuprinsese, dar clericul i-a calmat, spunându-le:

— Puteţi fi liniştiţi, seńores. Până acum rudele dumneavoastră n-au păţit nimic şi vom avea noi grijă ca nici de acum încolo să nu păţească ceva.

— Dar indienii vor ataca femeile şi copiii!

— Asta are să se întâmple la miezul nopţii. Până atunci avem destulă vreme pentru a zădărnici planul lui El Sendador.

— Mulţumim lui Dumnezeu şi se cuvine să vă mulţumim şi dumneavoastră! Poate vom avea ocazia să vă răsplătim cum se cuvine, dar acum, vă rog să ne spuneţi unde se află El Sendador.

— La caravană.

— Deci este în vechea aşezare.

— Nu. Căruţele au pornit spre crucea al cărei nume tocmai l-aţi pomenit.

— Au plecat fără noi… Asta înseamnă că femeile şi copiii sunt în ghearele lui Geronimo Sabuco.

— Da, aşa este, dar vă asigur că nu pentru multă vreme. Acum aş fi curios să aflu cum v-a momit călăuza pe insula aceasta.

— Ne-a spus că aici s-ar afla crucea numită Jesu Christo de la foresta virgen şi ne-a istorisit o întreagă poveste care ne-a făcut foarte curioşi. Sabuco spunea că pe vremuri ar fi trecut pe-aici câţiva incaşi care erau creştini şi care ar fi fost atacaţi de nişte indieni care nu se convertiseră la creştinism. Atunci incaşii s-ar fi retras pe insula aceasta şi s-ar fi apărat până la ultima suflare împotriva duşmanilor. După spusele lui El Sendador, trupurile incaşilor căzuţi în luptă ar fi aşezate în aşa fel încât ar alcătui o cruce, crucea numită Isus Christos din junglă.

— Ce poveste minunată! Cum de l-aţi crezut?

— Şi de ce să nu-l fi crezut?

— Pentru că indienii nu erau creştini. Ei nu aşează trupurile morţilor astfel încât să alcătuiască o cruce.

— Ah, da! Incaşul care a murit ultimul i-a convertit pe duşmanii săi la creştinism.

— Acum am priceput! În timp ce lupta împotriva lor, a avut destulă vreme pentru a face din ei buni creştini!

— Da şi duşmanii lui au început să creadă în Dumnezeu. Atât de puternică i-a fost credinţa lor în Cel de Sus, că nici n-au îndrăznit măcar să se atingă de mormintele din aur ale incaşului.

— Aha! Acum am înţeles! El Sendador a ticluit toată povestea asta, astfel urmând să vă atragă pe insulă. Desigur, v-a mai spus că nu puteţi merge înarmaţi cu puşti şi pistoale. Cuţitele aveau să vă fie însă de folos pentru a tăia bambusul şi papura din care aţi făcut pluta. Dacă aţi fi avut puşti, aţi fi putut ucide destui crocodili pentru a vă putea întoarce liniştiţi de pe insulă. Aţi crezut, într-adevăr, tot ce v-a spus călăuza?

— Din păcate, da!

Şi nu v-aţi gândit nici măcar o clipă că s-ar putea să vă mintă?

— Ba da, când a plecat de unul singur, cu pluta, de pe insulă.

— Când aţi venit pe insulă, v-aţi aflat cu toţii pe plută?

— Da, am avut destul loc.

— Şi nu v-au atacat crocodilii?

— Nu, crocodilii s-au apropiat mai târziu de noi.

— Şi aţi debarcat aici cu toţii?

— Toţi, în afara lui Sabuco. El a rămas pe plută. Când l-am întrebat de ce nu însoţeşte, ne-a răspuns batjocoritor că ne lasă să ne bucurăm în linişte de toate minunăţiile care se găseau pe insulă.

— Nu aţi încercat să-l împiedicaţi să plece?

— Era prea târziu. Se depărtase deja şi căngile erau toate pe plută.

— Aşa, deci! Deocamdată, am aflat tot ce trebuia să aflăm, a spus fratele Hilario. Acum se cuvine să facem tot ce ne stă-n putinţă pentru a pleca de pe insula asta blestemată.

— Oare pluta ne va purta pe toţi? A întrebat domnul Harrico.

S-a dovedit că pluta avea să ne ţină şi, după ce am împuşcat câţiva crocodili, am pornit-o spre mal. În mai puţin de douăzeci de minute, am ajuns teferi şi nevătămaţi. Apoi ne-am căutat caii şi i-am găsit unde-i lăsasem. Păşteau liniştiţi.

Acum, că reuşisem să-i salvăm pe cei douăzeci de bărbaţi, trebuia să ne sfătuim pentru a vedea ce se cuvenea să facem. Cei pe care tocmai îi scăpasem din ghearele morţii îşi făceau griji pentru soţiile şi pentru copiii lor. Ei ar fi vrut să ne grăbim, să pornim numaidecât pe urmele caravanei. Pentru că aveam destulă experienţă, ştiam că nu era bine să luăm hotărâri pripite.

Desigur că şi eu aş fi vrut să prindem din urmă convoiul de căruţe şi asta cât mai curând. Dacă izbuteam să prindem convoiul înaintea atacului indienilor, ar fi trebuit să-l înfruntăm numai pe El Sendador. Împreună cu el se mai aflau, desigur şi surugiii, dar seńor Harrico ne-a asigurat că aceştia erau oameni cinstiţi şi că nu s-ar putea înhăita cu Sabuco.

Le-am spus oamenilor că nu era bine să încalece câte doi pe un cal, fiindcă astfel patrupedele ar fi obosit foarte repede. Pentru că eram treizeci la număr şi nu aveam decât zece cai, m-am gândit că era mai bine să călărim fiecare pe rând. Toţi au fost de acord cu mine şi am pornit la drum.

O vreme, am mers pe jos şi am lăsat pe altcineva să se legene în şaua calului meu roşcat. Pena mi s-a alăturat numaidecât şi am început să depanăm amintiri din Mexic. Neştiind de unde se trăgea, l-am întrebat:

— Sunteţi spaniol, domnule?

— Nu, mi-a răspuns el.

— Cred că sunteţi neamţ. Când ne aflam în Mexic şi v-am întrebat de unde sunteţi, n-aţi vrut să-mi răspundeţi.

— Aveam eu motivele mele. Astăzi, însă, pot vorbi deschis. Vedeţi, prin părţile astea lumea ştie că sunt căutător de aur şi că adun scoarţă de chinchina9. Am plecat din Germania şi am venit în Mexic, unde am ajuns gambusino10, numai că nu voiam ca ai mei să afle acest lucru. Pe vremea aceea se vântura tot prin Mexic unul care venea din Germania şi care nu mă cunoştea personal, dar ştia cum mă numesc, astfel încât m-am văzut nevoit să nu spun nimănui de originea mea şi a trebuit să-mi schimb şi numele.

— Cred că mie îmi puteaţi spune tot adevărul în ceea ce vă priveşte.

— Îmi pare rău, dar nu puteam şi asta nu pentru că aţi fi căutător de aur şi m-aş teme de concurenţă, ci fiindcă, printr-o vorbă rostită din nebăgare de seamă, m-aţi putea trăda chiar fără să vreţi.

— Dacă aţi fost atât de precaut, înseamnă că aveţi motive întemeiate. Îmi îngădui să cred că aţi găsit aur, mult aur.

— Aşa este. Aveţi dreptate. Nu are nici o importanţă cum am izbutit. Pe scurt, vă pot spune că nişte oameni mi-au descris un anumit loc în care s-ar găsi mult aur. Aşa se face că am venit în Mexic şi am pornit-o spre locul cu pricina. Am dat de nişte indivizi care călătoreau şi am rămas o vreme în tovărăşia lor. Bineînţeles că nu le-am spus ce aveam de gând să fac.

— V-a mers bine?

— Mai bine decât m-aş fi aşteptat. Am găsit, în cele din urmă, locul cu pricina, dar am mai rămas împreună cu tovarăşii mei de drum până la lăsarea serii. Apoi, în timpul nopţii, m-am întors neştiut de nimeni la locul pe lângă care trecusem. După ce am săpat timp de trei zile, am descoperit aur din belşug. Am acoperit apoi cu nisip groapa pe care o săpasem şi am pornit în căutarea unui cumpărător de la care să obţin bani pentru ceea ce putea să devină o mină de aur.

— Şi aţi găsit?

— Da. Am dat de un domn care se pricepea să exploateze şi să administreze o astfel de mină. Mai întâi, mi-a propus să facem câştigurile pe din două, adică sa fim asociaţi cu drepturi egale. Eu voiam, însă, să ajung în La Plata şi atunci omul mi-a dat bani destui ca să pot duce un trai lipsit de griji.

— Vă felicit din toată inima! Dar, ia spuneţi-mi, cum de v-aţi gândit tocmai la numele de Pena?

— M-am gândit la acest nume pentru că aşa se traduce numele meu adevărat în spaniolă.

— Vă numiţi Kummer11?

— Da, întocmai.

— Bine, dar dacă lucrurile stau precum spuneţi, nu văd ce rost are să vorbim în limba spaniolă. Nu aţi vrea să vorbim în germană?

— Cum să nu? Cu cea mai mare plăcere. Mi-aş fi dorit să vorbesc şi în Mexic în germană cu dumneavoastră, dar, aşa cum am mai spus, se cuvenea să fiu mai prudent.

— Pot să vă întreb şi din ce parte a Germaniei sunteţi?

— De ce nu? Sunt din Breslau.

Am început să vorbim despre ţara noastră de baştină şi timpul a trecut foarte repede.

Între timp, caii se schimbaseră de două ori şi se întunecase, dar acest lucru nu ne împiedica să ne vedem de drum, fiindcă Gomarra era o călăuză pe cinste.

Drumul pe care urma să mergem nu-i era cunoscut, dar el mai văzuse de multe ori acele locuri şi ştia încotro să ne-ndreptăm, aşa încât nu ne era teamă că ne vom rătăci.

Câmpia rămânea tot mai mult în spatele nostru, făcând loc tufişurilor. Când şi când, se zăreau şi copaci, dar aceştia erau destul de rari şi nu ne stânjeneau. Pământul era neted şi puteam înainta cu destulă uşurinţă. Singura piedică erau lagunele pe care fie că trebuia să le ocolim, fie că trebuia să găsim un loc cu apă mai puţin adâncă prin care să putem trece.

Ne-am continuat drumul timp de mai multe ceasuri, până când am ajuns, în cele din urmă, într-un fel de râpă. Gomarra a exclamat, bucuros:

— Acesta este drumul spre crucea din pădure. V-am călăuzit bine până acum.

— Acesta este un drum? Am întrebat eu. Mie mi se pare că seamănă mai curând cu albia unui râu.

— Aveţi dreptate. Este albia unui râu. Atunci când plouă în munţi, albiile micilor pâraie care se varsă în Rio Salado se umplu de apă. În albia unui astfel de pârâu ne aflăm noi acum.

— Mă întreb dacă au putut trece pe-aici căruţele.

— Desigur c-au putut trece. Este, de altfel, singura cale pe care căruţele au putut ajunge până la cruce. Pe-aici ne vom continua şi noi drumul.

— Şi nu vom da nas în nas cu El Sendador?

— Nu, fiindcă l-am lăsat în urmă.

— Atunci e bine, asta înseamnă că vom ajunge la cruce chiar înaintea lui. În cât timp?

— În trei sferturi de ceas.

— Hm! Mi-aş fi dorit să cunosc aceste locuri, fiindcă, ajunşi la cruce, cred că va trebui să luptăm.

— Pot să vă descriu eu locurile, îmi sunt cunoscute. Cred că, mai demult, acolo a fost o mănăstire, căci se mai văd nişte ruine. Odată, am dat şi de ruinele unei capele.

— Înseamnă că mănăstirea a fost construită de albi. Indienii nu înălţau capele. Locurile seamănă cu ceea ce vedem aici? Sunt împădurite?

— Acolo se înalţă un deal împădurit, la poalele căruia şerpuieşte albia în care ne aflăm acum. În vârful dealului se află crucea şi ruinele despre care v-am vorbit.

— Se poate ajunge cu căruţele până în vârful dealului?

— Nu. El Sendador va trebui să se oprească la poalele dealului.

— Şi acolo îl vor aştepta, desigur, indienii. Cred că ei nu se vor arăta chiar imediat. Vor sta ascunşi o vreme.

— Şi eu sunt de aceeaşi părere. Indienii nu vor ataca, până când nu vor fi vorbit cu călăuza.

— Asta înseamnă că Sabuco îi va căuta mai întâi pe indieni, le va spune că a izbutit să-i ducă pe bărbaţi pe Insula Crocodililor şi că pot să ia femeile şi copiii.

— Desigur că indienii vor sta ascunşi printre ruine şi ar fi bine să ne lăsăm caii la poalele dealului. Se prea poate ca unii dintre ei să stea de strajă.

— Nu cred asta, fiindcă indienii se aşteaptă să sosească numai câteva căruţe cu femei şi copii. Ar fi fost cu totul altceva dacă războinicii ar fi prins de veste că vor fi atacaţi de o ceată de oameni înarmaţi. Nu. Părerea mea este că stau liniştiţi la adăpostul ruinelor sau chiar prin beciul fostei mănăstiri şi îl aşteaptă pe Sabuco.

— Dumneata ai fost în beciul acela?

— Bineînţeles! Niciodată nu poţi ştii cât de bine îţi prinde să cunoşti totul despre un anume loc.

— Este mare beciul fostei mănăstiri?

— Dacă stau înghesuiţi, acolo pot să încapă şi două sute de oameni.

— Beciul are mai multe intrări?

— Mi-am dat toată silinţa să le găsesc, dar n-am reuşit să dibui decât una singură. Cu multă vreme în urmă, în beciul mănăstirii duceau nişte scări. Acum, multe dintre ele s-au tocit sau s-au surpat, aşa încât intrarea asta seamănă mai curând cu o hrubă.

— Tare mult aş vrea ca indienii să se afle în beci. Dacă sunt răspândiţi printre ruine, va trebui să luptăm cu ei. Cred că se cuvine să aşteptăm şi să vedem cum stau lucrurile.

Albia râului era asemenea unei străduţe şi am înaintat cu multă uşurinţă, timp de mai bine de un ceas.

Când Gomarra ne-a spus că dealul se afla la mai puţin de cinci sute de paşi depărtare de noi, ne-am oprit. Toţi ceilalţi s-au ascuns în spatele copacilor, iar eu am pornit mai departe, împreună cu călăuza noastră, pentru a vedea cum stăteau lucrurile.