Espada

„Corrida de toros, corrida de toros!” răsuna glasul crainicilor care, împodobiţi cu cocarde şi panglici multicolore, străbăteau oraşul Buenos Aires în lung şi în lat.

Corrida de toros, lupta cu taurii, era de câtva timp evenimentul comentat cu mare lux de amănunte în toate gazetele oraşului.

Corrida de toros forma subiectul de discuţie în toate localurile publice şi particulare.

Corrida de toros înflăcărează pe orice spaniol, ca şi pe orice ins în vinele căruia curge măcar o picătură de sânge latino-american. Puţin îi pasă de adversarii distracţiei sale favorite, de cei care susţin că e vorba de un sport imoral şi în toate privinţele reprobabil. Spaniolul arde de nerăbdare să-şi găsească un loc, să chiuie bucuros la vederea animalului torturat şi, încântat peste măsură, să uite de sine şi de tot când taurul îndârjit şi fără teamă spintecă burta unui cal sau ia în coarne pe vreunul din toreadori.

Da, corrida de toros! De câtă vreme nu se mai văzuse la Buenos Aires o corrida! De când nu se mai auzise în Plaza de toros nechezatul cailor, mugetul taurilor, strigătele luptătorilor, aclamaţiile mulţimii! Trecuseră ani de la ultimul spectacol de acest gen şi vina o purta grava situaţie politică a ţării.

Războiul în care Lopez, dictatorul paraguayan, târâse Confederaţia Argentinei, costase până atunci 40 de milioane de dolari şi 50 de mii de morţi pe câmpul de luptă, fără a mai vorbi de cele 200 de mii de victime ale holerei, rezultat al mizeriei provocate de război. Nimeni nu se mai gândea la petreceri. Armata Confederaţiei se afla în permanentă inferioritate faţă de trupele lui Lopez. Dar, în săptămâna precedentă, un succes remarcabil îi aduse lauda întregii ţări. Izbânda fusese sărbătorită la Buenos Aires prin iluminaţii şi alaiuri festive. Şi pentru a fi pe placul populaţiei, Sarmiento, preşedintele nou ales, găsi nimerit să îngăduie organizarea unei lupte cu tauri.

Deşi pregătită la repezeală, această corrida de toros avea să devină extrem de pasionantă datorită unui anume concurs de împrejurări, îndreptăţind astfel aşteptările mulţimii.

Buenos Aires număra mulţi toreadori faimoşi pe care nici un taur nu reuşise încă să-i doboare. Mânaţi de invidie şi gelozie, toţi aceştia râvneau să-şi dovedească superioritatea unul faţă de celălalt, să arate că ei sunt mai puternici, mai dibaci.

Când deodată se ivi acolo un străin, un spaniol din Madrid. Descinsese cu câteva zile în urmă la hotelul „Labastie” şi, din primul moment, ceruse permisiunea de a concura la întrecere. Când îşi rosti numele, domnii din comitet aprobară bucuroşi, căci bărbatul cu pricina nu era nimeni altul decât însuşi señor Crusada, cel mai vestit espada din regatul spaniol.

Suficient pentru ca întreaga populaţie a oraşului să se pună în mişcare! Şi totuşi avea să se întâmple ceva şi mai senzaţional. Adică se mai prezentară doi señores ale căror oferte stârniră la culme interesul mulţimii. Unul era posesorul unor mari cirezi de vite. Investise cu câtva timp în urmă sume considerabile pentru achiziţia unui număr de bizoni nord-americani în vederea încrucişării lor cu vite de rasă autohtonă. Dar bizonii se dovediseră atât de sălbatici, de neîmblânziţi, încât stăpânul lor îi meni exterminării. Oferi deci în mod gratuit pe cel mai masiv dintre aceşti bizoni pentru corrida ce avea să se desfăşoare. Animalul urma să lupte în arenă alături de taurii obişnuiţi.

Celălalt señor era proprietarul unei hacienda1 din regiunea San Nicolas. Peonii, adică argaţii lui, săpând şanţuri circulare şi pândind apoi cu dibăcie, avuseseră norocul unic să prindă de viu şi nevătămat un jaguar ce dădea târcoale turmelor de oi. Fiara n-au omorât-o, nădăjduind s-o vândă unui eventual cumpărător. Şi acum stăpânul haciendei propunea să aducă jaguarul în oraş şi să-l ofere în dar comitetului.

E lesne de imaginat că toate aceste împrejurări, prezenţa faimosului espada madrilez, ca şi perspectiva înfruntării cu bizonul şi cu jaguarul, atrăgeau în chip deosebit atenţia publicului şi, în primul rând, a luptătorilor băştinaşi. Aceştia se numesc de obicei toreadores sau toreros, cuvânt care provine din toro, taur pe spaniol este şi se împart în mai multe categorii, având fiecare o anume sarcină şi specialitate. Primii sunt picadorii, care se avântă călări şi hărţuiesc taurii cu suliţele. Apoi chulos, numiţi şi banderilleros, care, mânuind eşarfe viu colorate, atrag atenţia taurilor asupra lor şi le înfig în ceafă nişte vergele cu cârlig ascuţit la capăt, în sfârşit espadas, adevăraţii luptători, care încearcă să răpună taurul cu spada, de unde şi numele. În plus mai sunt şi matadorii – de la matar, a măcelări. Aceştia nu fac parte de fapt dintre luptători. Sunt un fel de argaţi ai arenei. Când taurul nu a fost lovit mortal, ci numai doborât la pământ, ei aleargă şi îi dau lovitura de graţie.

Aşadar, crainicii străbăteau străzile din Buenos Aires vestind lumea că spectacolul va avea loc a doua zi. Din când în când se opreau din mers ca să anunţe cu glas tunător programul şi alte amănunte. Negustorii care şi-o puteau îngădui trăgeau repede oblonul, închideau prăvăliile şi se duceau la restaurant, la cafenea, la confiteria, ca să comenteze acolo evenimentul. Confiteria, ca şi la noi, nu oferă decât îngheţată şi prăjituri.

        „Café de Paris”, cel mai elegant local de întâlnire din Buenos Aires, gemea de consumatori; nu mai era nici un locşor liber. O mare animaţie domnea la toate mesele, dar mai ales la una din ele către care se îndreptau privirile celorlalţi clienţi. Căci în jurul ei şedeau cei trei espadas argentinieni care aveausă-şi arate a doua zi măiestria în arenă.

Cu toată invidia ce-i învrăjbea, dumnealor erau unanim de acord că membrii comitetului săvârşiseră o greşeală gravă acceptându-l pe spaniol. Îşi propuneau chiar să facă tot posibilul ca să-i întunece faima de care se bucura. Unul, mai ales, care conducea discuţia, dădea depline asigurări că va doborî din prima lovitură bizonul nord-american şi întru aceasta era gata să pună rămăşag cu oricine şi pe oricât.

În preajma lor, la o altă masă, şedeau patru domni îmbrăcaţi cu mult gust, dintre care unul atrăgea în mod deosebit atenţia. Era de statură aproape uriaşă. Deşi nu părea trecut cu mult peste cincizeci de ani, avea capul cărunt şi o barbă albă ca zăpada, lungă şi deasă. Din pricina obrajilor arşi de soare putea fi luat drept un gaucho sau, în orice caz, drept un om dedat vieţii în aer liber, într-o pampa sau chiar în sălbăticie. Dar eleganţa costumului său croit după cel mai nou model parizian sugera contrariul. Comesenii, trei la număr, aveau chipuri la fel de bronzate. Unul din ei vorbi:

L-ai auzit pe palavragiul ăsta, Carlos?

Bărbosul confirmă din cap.

Şi ce zici?

Cel numit Carlos ridică din umeri şi un zâmbet rece, superior, îi apăru în colţul gurii.

Sunt cu totul de părerea ta, reluă primul. Nu e joacă să răpui cu spada un taur de pe-aici înainte de a-l istovi de tot. Tu, care ai trăit atâţia ani în America de Nord şi te-ai ocupat ce vânătoarea de bizoni, ştii prea bine ce înseamnă un asemenea animal. Nu văd cum espada ta ar putea să-şi ţină făgădui ala.

Cred şi eu. Nu se omoară bizonii cu gura.

Rostise aceste cuvinte mai tare decât ar fi vrut. Espada îl auzi şi ţâşni de pe scaunul lui. Se apropie de masa celor patru şi zise pe un ton aproape poruncitor:

Señor, n-aţi vrea să-mi spuneţi cum vă cheamă?

Uriaşul cu barba albă îl măsură din ochi cu mare indiferenţă, apoi răspunse calm:

De ce nu?! Însă după ce voi fi cunoscut mai întâi numele dumitale.

Numele meu e vestit în lung şi în lat. Mă cheamă Antonio Perillo.

Ochii străinului licăriră o clipă foarte ciudat, dar, coborându-şi pleoapele, omul vorbi pe acelaşi ton liniştit:

Numele meu nu e chiar atât de faimos. Mă cheamă Hammer.

Nume nemţesc?

Da.

Sunteţi neamţ?

Desigur.

Atunci păziţi-vă gura când ie vorba de chestiuni locale! Eu sunt un porteno, aţi înţeles?

Rostise cuvântul apăsat, plimbându-şi privirea trufaşă pe chipul interlocutorului său.

Portenos îşi spun locuitorii băştinaşi ai ţării, spre deosebire de imigranţi.

Perillo crezuse că astfel va face mare impresie, dar se înşela. Uriaşul părea că nici nu cunoaşte semnificaţia acestui termen. Drept care espada continuă pe un ton şi mai arogant:

V-aţi referit cu dispreţ la persoana mea. Vă retrageţi cuvintele?

Nicidecum. Am spus că un bizon nu poate fi ucis cu gura şi, pentru că aşa mi-e felul, nu susţin decât ceea ce ştiu.

Carracho! Asta-i bună! Eu, cel mai de seamă luptător din această ţară, să rabd batjocura unui neamţ! Mă rog, ce-ai spune dumneata dacă ţi-aş cere să ne măsurăm cu spada?

Nimic, nimic n-aş spune, fiindcă nu m-aş sinchisi deloc, răspunse Hammer, sprijinindu-se de speteaza scaunului şi aruncând celuilalt o privire care însemna orice în afară de teamă.

Aceasta îl stârni şi mai mult pe argentinian. Cu ochii scăpărând, făcu încă un pas, ridică braţul ca pentru a lovi şi strigă:

Cum, nu retragi ofensa şi nu-mi dai satisfacţie?

Nu.

Bine! Atunci eşti un infam, un laş. Na!

Şi îşi porni pumnul către obrazul lui Hammer. Dar acesta pară lovitura cu braţul ridicat. Ţâşni în picioare, îl prinse pe agresor de ambele mâini, îl imobiliza şi, ridicându-l ca pe o minge, îl izbi de perete, încât îi trosniră oasele.

Toţi cei de faţă se ridicară de la locurile lor, curioşi să vadă urmarea. Perillo, ca de altfel şi ceilalţi consumatori, nu purta haine obişnuite în pampa şi nu era de aşteptat să aibă vreo armă sub costumul lui franţuzesc. Totuşi, după ce-şi reveni din zdruncin, băgă mâna sub veston, scoase la iveală un cuţit lung şi urlând de furie, se repezi la uriaş. Acesta nici nu se mişcă din loc, ci doar îl ţintui pe adversar cu privirea şi, fulgerător, îi apucă braţul înarmat răsucindu-l în aşa fel, încât agresorul ţipă de durere şi scăpă din mână cuţitul. Apoi Hammer îl somă:

Astâmpără-te, Perillo! Cu mine nu-ţi merge! Ne aflăm la Buenos Aires, nu în Salina Mare del Condor. Ai înţeles?

Vorbind, îl pironea cu privirea de parcă ar fi vrut să-i pătrundă până în fundul inimii. Perillo se dădu îndărăt şi îl măsură speriat. Era palid, de-o paloare cadaverică. Teama îi tulburase ochii, glasul şi tremura.

Salina del Condor? întrebă el. Ce-i cu asta? Nu cunosc.

Lasă că ştii tu prea bine. Ţi se vede pe faţă.

Nu înţeleg nimic. Nu am avut nici o legătură cu dumneavoastră…

Ai şi motive temeinice să nu pricepi, Antonio Perillo! Deci fii atent!

Băgă mâna în buzunar, zvârli pe masă câteva bancnote pentru consumaţie, îşi lua pălăria din cuier şi se îndreptă spre uşă, fără ca nimeni să cuteze a-i sta în drum. De cum se ridică în picioare, toţi îşi dădură seama că n-ar fi plăcut lucru să te încaieri cu acest Goliath. Cei trei însoţitori plecară şi ei.

Abia după ce uşa se închise în urma lor, Perillo îşi regăsi curajul. Căută să-şi prezinte înfrângerea într-o lumină mai favorabilă, căci unul dintre amici îl cam lua în râs:

Măi ce ruşine, Antonio! Ţi-ai găsit naşul!

Poftim, aleargă tu şi măsoară-te cu el! Ăsta-i uriaş, dom'le, cine se încumetă…

O fi, însă te-a tutuit. Şi cu ce dispreţ! Iar tu? După ce că înghiţi găluşca, îi mai şi vorbeşti cu dumneavoastră ca la început.

Nici n-am băgat de seamă că m-a tutuit.

Şi cu Salina del Condor, mă rog… Ce-a vrut să spună?

Ştiu eu? Vreo idee fixă. Toţi nemţii sunt nişte aiuraţi, nişte lunatici. Hai să vorbim de altele.

Poate că totuşi discuţia n-ar fi contenit dacă în acel moment nu şi-ar fi făcut apariţia un personaj care atrase toate privirile asupra sa. Era un gaucho roşcovan, mic, pirpiriu, cum nimeni nu mai văzuse până atunci. Omuleţul purta pantaloni albi, foarte curaţi şi exagerat de largi, care-i ajungeau numai până la genunchi şi o cheripa roşie de bumbac, un soi de pled pe care locuitorul din pampa şi-l înfăşoară la şold şi îl ridică în faţă şi la spate în jurul pieptului, fixându-l cu ajutorul unei centuri. Mânecile cămăşii – albă, curată ca şi pantalonii – micul gaucho şi le suflecase până deasupra coatelor. De centură îşi legase o eşarfă roşie cu capetele atârnând într-o parte. Bustul îi era învelit într-un poncho roşu de lână, o pătură cu deschizătură la mijloc şi trecută peste cap. Purta veritabile cizme de gaucho, confecţionate cam în felul următor: de îndată ce tai un cal, până a nu se răci leşul, îi jupoi picioarele dindărăt. Pielea, aşa cum se află, o ţii în apă fierbinte ea să poţi răzui mai uşor părul de pe ea. Apoi, umedă încă, o tragi pe picior ca un ciorap. După ce se usucă, pieile acestea se strâng în jurul gambelor şi alcătuiesc o încălţăminte trainică la intemperii. Fireşte că asemenea încălţări nu pot fi scoase niciodată. Trebuie să le porţi până se rup de-a binelea şi se desprind de pe picior. De fapt ele nu acoperă decât pulpele şi gleznele. Talpa rămâne goală, degetele se iţesc în afară. Deci un gaucho astfel încălţat umblă, într-un fel, desculţ. Numai că aceşti oameni rareori calcă pe pământ şi atunci mai ales în interiorul colibei. Altminteri îşi duc veacul în şa. Încălţămintea fără talpă îi ajută la folosirea scărilor – atât de înguste încât nu încape în ele decât degetul gros. Cu atât mai falnici însă le sunt pintenii. Chiar şi sfrijitul care îşi făcu apariţia în local poseda nişte pinteni impresionanţi, cu roţi mari, zimţate, cât monedele de 5 mărci. Pe creştet trona o pălărioară de pâslă, cu ciucure, îndesată peste o basma de mătase roşie cu capetele aduse sub bărbie şi legate strâns. Orice gaucho poartă asemenea basma, ca să-şi apere ceafa de soare. Ş-apoi, la călărit, basmaua îi flutură în jurul capului provocând o boare plăcută. La brâu, sub eşarfă, odihnea un cuţit lung şi un pistol cu două ţevi. De cureaua lată, petrecută peste umăr, atârna o flintă tot cu două ţevi şi nu cu mult mai scurtă decât stăpânul ei. În mâini omuleţul ducea două cărţi.

Acest ultim amănunt atrăgea îndeosebi atenţia. Un gaucho cu cărţi! Aşa ceva nu se văzuse de când lumea. Unde mai pui că era şi proaspăt bărbierit, fapt care de asemenea bătea la ochi.

Omul stătu o clipă în prag şi, lucru cu totul surprinzător în acele împrejurări, salută cu un sonor Buenos dias – bună ziua! Se îndreptă spre masa eliberată tocmai atunci, luă loc, deschise amândouă cărţile şi, de parcă s-ar fi aflat singur cuc, începu să le cerceteze, afundându-se avid în lectură. Erau două tomuri de E. d'Alton şi Weiss, editate de Academia Regală de Ştiinţe din Berlin.

Larma de până atunci se făcu tăcere adâncă. Micul gaucho îi deconcertase pe toţi. Nu ştiau ce să creadă. Omuleţul însă nu se sinchisea de nimic; părea că nici nu observă lumea din jur. Citea impasibil şi nu se întrerupse nici când zarva şi discuţia în jurul corridei se învioră din nou. Abia când un chelner tinerel, mărunt ca şi dânsul, veni să-l întrebe ce doreşte, năstruşnicul client îşi ridică privirea şi rosti în cea mai curată spaniolă:

Bere aveţi? Vreau să spun cerevisia, pe latineşte.

Da, señor, avem. Şase taleri sticla.

Atunci adă o sticlă, o ampulla sau lagena, pe latineşte.

Chelnerul, după ce-l privi mirat, aduse o sticlă cu bere şi un pahar pe care-l umplu vârf. Dar oaspetele nu-l mai luă în seamă şi nu-şi săltă nasul din cărţi.

Până la urmă nimeni nu-i mai dădu nici o atenţie, afară de un singur ins şi anume Antonio Perillo. Aproape că nu-l slăbea din ochi. Părea să nu se preocupe decât de noul venit. Abandonase orice discuţie. La un moment dat se ridică, păşi spre masa străinului, se înclină şi vorbi pe un ton exagerat de politicos:

Scuzaţi, señor, mi se pare că ne cunoaştem?!

Micul gaucho se trezi mirat din lectură, se sculă de pe scaun şi răspunse la fel de politicos:

Regret, señor, dar trebuie să vă declar că greşiţi. Nu vă cunosc.

Atunci aveţi probabil oarecare motive să afirmaţi acest lucru. Eu, unul, sunt convins că ne-am întâlnit sus, pe râu.

Imposibil. N-am fost niciodată sus. Mă aflu abia de o săptămână aici şi n-am trecut nici măcar cu un pas dincolo de Buenos Aires.

Îmi daţi voie să vă-ntreb de unde sunteţi?

Din Jüterbogk, care se scrie şi Jüterbog sau Jüterbock. Până acum nu s-a stabilit încă ortografia exactă. Eu înclin pentru Jüterbogk, deoarece îmbină două noţiuni: „bog” de la „biegen”, a îndoi şi „Bock”, adică berbec.

Iată o localitate de care n-am auzit. Sunteţi amabil să-mi spuneţi şi numele dumneavoastră?

Cu plăcere. Morgenstern, doctorul Morgenstern.

Şi ocupaţia?

Savant, mai bine zis om de ştiinţă amator.

Specialitatea?

Lucrez în zoologie, señor. Am venit în Argentina ca să dau de urmele glyptodonului, megatheriumului şi mastodontului.

Nu pricep. Aud pentru prima oară asemenea denumiri.

M-am referit la nişte specii uriaşe de armodial, brasypod şi elefant.

Espada făcu o mutră ameţită, privi cu bănuială pe omuleţul din faţa lui şi întrebă apăsat:

Vorbiţi serios, señor?

Fireşte.

Păi unde vreţi să le căutaţi?

Bineînţeles în conformaţia pampasului. Din păcate nu se ştie încă precis dacă stratificarea s-a petrecut înainte sau concomitent cu diluviul.

Diluviul? Señor, m-am lămurit! Umblaţi cu vorbe aiurea ca să-mi daţi a înţelege ca vă stingheresc.

Pardon, nu sunt deloc vorbe aiurea. Am aici două volume ai căror autori sunt foarte competenţi în ce priveşte istoria diluviului: Weiss şi d'Alton. Cu siguranţă că aţi auzit de ei…

N-am auzit nimic. Nu-i cunosc pe aceşti domni. Dar pe dumneavoastră pot susţine fără greş că vă cunosc şi încă foarte bine. Mărturisiţi, señor, că veşmintele astea nu sunt decât un deghizament.

Deghizament? Hm! Ca să fiu sincer, trebuie să spun că nu prea intră în obiceiul meu să arăt ca un gaucho.

Şi totuşi s-ar părea că ştiţi călări de minune!

Eu? Eroare, señor! Ce-i drept, am avut în câteva rânduri prilejul să încalec un cal, un equus. Dar equo vehi, cum zice latinul – adică arta călăriei, îmi e străină în proporţie de nouă zecimi.

Perillo nu-şi putu reţine un zâmbet suspicios. Totuşi se înclină diplomatic şi vorbi:

Nu are rost să vă mai tulbur, señor. Fiecare cuvânt al dumneavoastră e o dovadă în plus că vă ascundeţi identitatea. Iertaţi-mi, aşadar, stăruinţa de-acum. Sunt convins că va veni vremea când o să lepădaţi masca.

Acestea zise, Perillo se întoarse la masa lui. Omuleţul roşcovan clătină din cap şi se aşeză pe scaun bombănind:

Masca! S-o lepăd! Acest señor trebuie să fie grozav de distrat.

Se aplecă din nou asupra cărţilor. Însă avea să fie iarăşi deranjat, de astă dată de chelnerul cel tânăr, care stătuse prin preajmă şi trăsese cu urechea. Tânărul se apropie de masa clientului şi îl pofti stăruitor:

Señor, nu beţi? E păcat, se răsuflă berea.

Ciudatul gaucho îl privi şi, smulgându-se parcă din gânduri, luă paharul, sorbi o înghiţitură şi spuse pe un ton amical:

Mulţumesc, señor. Să ne obişnuim a îmbina plăcutul cu utilul. De pildă, băutura, potio pe latineşte, e şi plăcută şi folositoare.

Dădu să reia lectura, dar, observând că tânărul nu se mişcă din loc, întrebă:

Mai aveţi să-mi spuneţi ceva, señor?

Aş avea, dacă nu vă supăraţi. Vorbeaţi mai înainte de Juterbogk. Sunteţi cumva german?

Exact, dovadă şi numele meu: Morgenstern. Dacă aş fi roman, m-ar chema Jubar.

Mă bucură tare mult, señor! Îmi permiteţi să vorbesc nemţeşte?

Zău? Eşti şi dumneata german?

Ei şi încă fain de tot! Că doar mă trag din Strahlau, de lângă Berlin. Care vasăzică de-al dumneavoastră, dom' doctor, parcă aşa v-am auzit adineauri, sunteţi doctor.

Din Strahlau? Cine-ar fi bănuit? Te credeam localnic get-beget. Şi cum de-ai trecut încoace, peste ocean?

Precum calul de apă, căruia îi mai spune şi libelulă. Adică ştiţi dumneavoastră, cum ar veni şi chestia cu peştii, da, migraţiunea. Doar am trăit şi eu lângă lac, la Rummelsburg. Acolo te înveţi cu apa şi te ţii de ea. Şi uite că am ajuns la Hamburg, apoi mai departe în America de Sud.

Şi cu ce gând ai venit aici?

Păi ziceam să mă-mbogăţesc.

Şi?

Ei, tocmai asta-i buba. Cu îmbogăţirea nu merge cum credeam. Ba mai dai şi de vremuri grele şi tragi mâţa de coadă. Şi dacă te ţine mult aşa, degeaba visaşi milionul, că nu-l mai pupi.

Ai rude în patrie?

N-am. Altminteri rămâneam acasă. M-aş fi dus la militărie, că deh, am şi eu inimă de patriot, dar m-au găsit cu doi ţoli prea scurt şi nu m-au primit. Ziceau că-s bun de reformă. Asta m-a cătrănit tare rău, aşa că am pornit-o în lume să văd dacă şi alţii mă găsesc neputincios.

De când eşti aici?

De cinci ani. Iar dacă-i adaug la vârsta ce-am avut-o când am plecat de-acasă, ies taman douăzeci şi cinci de primăveri.

Şi cu ce te-ai ocupat în timpul ăsta?

Cu te toate, lucru cinstit, însă n-am prea scos-o la capăt. Acuma sunt chelner aici, adică ajutor de chelner şi numai pentru ziua de azi, că se aşteaptă patronul la mulţi clienţi. Ultima oară am lucrat în port.

Ai umblat şi prin ţară? Vezi că nu te-ntreb fără rost.

Vă spun pe cinste. M-am dus de două ori până la Tucuman, ca îngrijitor de cai.

Vasăzică ştii să călăreşti?

Ca un cavaler din Ordinul Leului de la Freiligtath. Asta se învaţă aici în doi timpi şi trei mişcări.

Bine, foarte bine. Şi acum ce-i mai important din toate: se găsesc multe oase aici în Argentina?

Oase? O grămadă.

Splendid! Asta caut.

Cum adică? Oase? Pentru ce?

În interesul cauzei.

Aşa? Iacă un interes de care n-am mai auzit. Dar fiţi pe pace. Dacă duceţi lipsă de oase, vă aduc eu un vapor întreg.

Antediluviene?

Asta ce-o mai fi?… Vă pot spune atât: se găsesc de toate felurile.

De mastodont?

De orice vită, cât poftiţi.

Te întreb de mastodont, adică…

Vita asta n-o cunosc, scuzaţi.

Normal. Elefanţii uriaşi au trăit încă înainte de potop…

Atunci s-au dus dracului de mult şi nu mai au oase. De după potop se găseşte, dar numai oase de boi, cai şi oi.

Nu mă-nţelegi. Eu caut oase de animale preistorice, ca de pildă cele care se află aici la muzeul de istorie a naturii.

Aha, m-am lămurit. Alea zac în pământ, trebuie dezgropate. Le-am văzut eu. Se găsesc în toată pampa. Vasăzică din astea căutaţi? Aţi vrea să le scoateţi la lumină?

Da, mă gândesc să angajez în acest scop nişte gauchos. De aceea m-am şi îmbrăcat aşa, să le fac impresie bună. Primo, am nevoie de un servitor pe care să mă pot bizui. Dumneata îmi placi. Ai un obraz cinstit, eşti ager şi nu pari să suferi de prostie, de vecordia, cum spune latinul. N-ai vrea să te angajezi la mine?

De ce nu? Dacă-s bine ţinut…

Atunci vino mâine dimineaţă să punem lucrurile la punct. Îl ştii pe bancherul Salido?

Îl ştiu. Are biroul pe-aproape, dar locuieşte în quinta lui, afară din oraş.

Ei, acolo stau şi eu. I-am fost recomandat şi îi sunt oaspete. Dar acum lasă-mă să citesc!

Prea bine, dom' doctor, citiţi în pace. Mă prezint mâine şi cred că iese o afacere bună pentru amândoi, Scot eu ciolanele din pământ, oricât ar fi de mari.

Morgenstern părea să mai mediteze asupra discuţiei. Citea mai puţin atent şi nu uita de băutură.

În timp ce savantul amator îşi golea sticla, Antonio Perillo se ridică de la masa lui, plăti şi ieşi. Peste puţin Morgenstern părăsi şi el localul, după ce achită 6 taleri. Aparent o sumă considerabilă, dacă nu ştim că un taler de hârtie valorează doar 16 pfenigi germani. Totuşi 96 de pfenigi pentru o sticlă de bere nu e chiar un fleac. Băutura asta importată din Europa era pe atunci un lux mai mare decât acum.

De la cafenea Morgenstern o luă la stânga pe o stradă ce ducea drept, fără nici o curbă, spre quinta bancherului. Ocupat cu înaltele-i gânduri, nu observă cele două siluete rezemate de stâlpii unei porţi de peste drum: Antonio Perillo şi încă un tip cu care fusese în cafenea. Acesta din urmă era mai înalt, mai atletic decât espada, trădând o forţă neobişnuită. Faţa rasă, tăbăcită de vânt şi de ploaie, vădea că omul trăise în pampa sau în munţi. Era, în genere, o apariţie neplăcută. Nasul subţire, încovoiat îţi amintea fără să vrei de ciocul unui uliu. Sub sprâncenele îmbinate jucau nişte ochi pătrunzători. Buzele, strânse, incolore îi sporeau şi mai mult asemănarea cu o pasăre de pradă. Era îmbrăcat ca băştinaşii. Pe cap avea un sombrero cu boruri largi.

În lumina ce bătea din ferestrele cafenelei, acesta recunoscu imediat figura savantului german şi îi şopti lui Perillo:

El e! Nici o îndoială, oricât ar tăgădui.

Şi-a tăiat barba şi s-a travestit într-un gaucho. Numai că pe de-alde noi n-are să ne ducă de nas. Trebuie să aflăm unde stă. Ia-te după el!

Nu vii şi tu?

Ar putea întoarce capul! M-ar recunoaşte şi ar intra la bănuieli. Aşa că mai bine nu mă duo. Aştept în confiteria asta din dreapta până te întorci.

Perillo intră în cofetărie. Celălalt se furişă pe urmele savantului. După cum am spus, strada era dreaptă. De altfel, Buenos Aires e un oraş construit cum nu se poate mai simetric: cvartale pătrate cu străzi care se întretaie perpendicular. Planul oraşului poate fi asemuit cu o tablă de şah.

Împrejurimile sunt cu totul terne. Solul nu prezintă nici o variaţie, nici dealuri, nici văi, nici crânguri, nici păduri. O dată ieşit din oraş, te afli în plină pampa; cerul şi pământul par a se contopi fără nici o linie de demarcaţie între ele. Portul e în stare proastă. Apa estuarului La Plata, murdară, de culoarea lutului, nu conferă oraşului nici un farmec deosebit.

Buenos Aires ocupă o suprafaţă aproape egală cu a Parisului. Ne putem închipui, aşadar, cât de întinsă e capitala Argentinei. Întâlneşti destule străzi şi pieţe foarte atrăgătoare, dar, cum ieşi din centrul oraşului, dai peste barăci părăginite, bordeie strâmbe şi maidane pline cu gunoi. E drept că există şi unele străzi laterale cu aspect luxos. Acolo se înşiră vilele bogătaşilor. O asemenea vilă se cheamă quinta.

În centrul oraşului şi în cartierele mai animate se înşiră clădiri de câte două, trei sau chiar patru etaje. Altminteri casele au numai parter şi nu se avântă spre înălţimi. Se desfăşoară mai mult în lăţime şi adâncime. Din acoperişurile de olane se iţesc mici foişoare numite miradores. Acoperişurile sunt plane, însă uşor înclinate, pentru ca ploaia să se scurgă în hârdaiele din ogrăzi. Numai nevoiaşii dispun de o singură curte. Clădirile mai arătoase au de jur-împrejur câte trei, patru şi chiar mai multe rânduri de curţi. Privind prin dantelăria porţii de fier forjat a unei asemenea clădiri, poţi zări un şir întreg de curţi pardosite cu marmură, împodobite cu fântâni ţâşnitoare şi cu brazde de flori. De altfel, marmura e aici materialul preferat de oamenii înstăriţi pentru construcţia caselor.

Dacă te întrebi de ce la Buenos Aires acoperişurile sunt plane, răspunsul e cât se poate de simplu. În primul rând, acoperişurile înalte, povârnite şi ţuguiate necesită o cantitate mare de material. Acestea sunt obişnuite numai în regiunile cu ploi dese, abundente. La Buenos Aires însă plouă mult mai puţin decât la noi. Totodată acoperişurile şi frontoanele înalte oferă unui pampero – acel uragan pustiitor ce se abate dinspre Cordilieri – o ţintă prea prielnică. În sfârşit, acoperişul plan îţi procură plăcerea de a te putea plimba seara pe propria-ţi casă inhalând aer mai răcoros, mai curat.

Cine îşi închipuie că pe străzile din Buenos Aires va întâlni cete de gauchos călărind în galop se înşală. Mai curând va avea impresia că se află într-un oraş european. Toată lumea se îmbracă după moda franceză. De altminteri, numărul europenilor stabiliţi aici este foarte mare. Doar jumătate din locuitori sunt indigeni. În vremea de care vorbim, oraşul număra 4.000 de germani, 15.000 francezi, 20.000 spanioli şi 50.000 italieni, başca o mulţime de englezi şi încă mai mulţi elveţieni. Acest amestec de naţionalităţi a dus la o neobişnuită răspândire a diverselor limbi. Oameni – chiar şi copilandri – stăpânind la perfecţie trei, patru sau chiar mai multe limbi, se găsesc aici în număr mai mare decât la Paris, Londra sau New York.

Cât despre numele oraşului, se poate spune că nu-l merită pe deplin. Buenos Aires e un soi de plural al lui „aer bun”. Dar când soarele verii încinge acoperişurile joase, atunci zăduful devine cumplit. Oraşul duce lipsă de arbori, adevăraţi purificatori ai aerului, ca şi de altă vegetaţie în sensul cunoscut la noi. Lămâii şi portocalii nu ajung până aici; palmierii şi mai puţin. Pentru meri, pruni, cireşi şi alte soiuri de pomi, clima este prea fierbinte. Nu găseşti decât viţă de vie, ceva peri, piersici şi caişi. Dar fructele lor sunt într-adevăr foarte bune. În partea de răsărit a ţării pădurile lipsesc cu desăvârşire. Cel mult dacă, ici şi colo, câte un gospodar mai cuprins, stăpânul unei quinte, îşi încropeşte o mică livadă la umbra căreia te mai poţi răcori.

Una din cele mai frumoase vile aparţinea bancherului Salido, bărbat extrem de ospitalier, amator de arte şi ştiinţe şi întreţinând o vastă corespondenţă cu diverşi europeni. Printr-o astfel de scrisoare îi fusese recomandat doctorul Morgenstern, căruia bancherul îi oferi o bună primire. Quinta se găsea la marginea de miazăzi a oraşului, încât savantul german avea drum lung de străbătut. Antonio Perillo trebuia deci să aştepte cam mult până la întoarcerea complicelui său.

Dar nu se plictisea. Se aflau şi aici, în cofetărie, mulţi clienţi pentru care lupta cu taurii constituia un inepuizabil subiect de discuţie. Perillo nu ştia pe niciunul din ei şi nimeni nu-l cunoştea. Oamenii vorbeau de señor Crusada, toreadorul străin. Susţineau cu toţii că nici un espada localnic nu-l va putea întrece, fapt care îl supăra grozav pe Antonio Perillo. Dar se ferea să spună că este şi el unul din luptătorii vizaţi. Discuţia se referea bineînţeles şl la jaguar şi la bizon, părerea unanimă fiind că luptătorii vor avea mult de furcă.

Va curge sânge, nu glumă, comentă cineva. Numai că va curge şi sânge de om. Las la o parte bizonul, căci n-am mai văzut asemenea animal. Însă jaguarul e o bestie grozavă, extraordinar de iute şi rezistentă. Nici gând să-l răpui din prima lovitură.

Aici Perillo nu se mai putu reţine şi replică:

Jaguarul e un laş. Asta e! Mă fac forte să-l înfrunt numai cu cuţitul.

Ca să te sfâşie pe loc, nu? râse celălalt.

Vorbesc foarte serios. Nu ştiţi că jaguarul fuge de om? Unii gauchos se pricep chiar să-l prindă, cu lasoul.

Atunci un bărbat mai în vârstă, ars de soare, care stătuse tăcut în colţul său, interveni brusc:

E drept señor, jaguarul se teme de om. Uneori îl poţi prinde şi cu lasoul. Dar ce anume fel de jaguar? Jaguarul de râu.

Păi există şi alte soiuri?

Soiul propriu-zis e acelaşi, însă comparaţi-l pe jaguarul care trăieşte lângă râu cu cel care cutreieră pampa ori îşi duce veacul prin văgăunile munţilor. Râul oferă hrană din belşug, mii de porci de apă, cu care jaguarii se hrănesc în toată tihna. Doar nu le vine greu să vâneze asemenea creaturi idioate. Se îndoapă cu ele şi devin trândavi, fricoşi. Cum zăresc un om, cum o iau la sănătoasa. Altceva e cu jaguarul din pampa, care nu trăieşte atât de comod, căci are de luptat cu vite mari, cu cai voinici şi, când vrea să răpească o oaie, dă peste ciobanii înarmaţi care tabără asupra lui. Acest jaguar nu e deloc fricos. Dacă vieţuieşte în munţi, atunci umblă după lame sălbatice, mai sprintene decât el şi greu de dibuit. Adeseori nu-i rămâne decât să flămânzească şi foamea îl scoate din fire. Un asemenea jaguar de munte atacă în plină zi chiar şi oameni înarmaţi. Iată, señor, ce am ţinut să lămuresc.

La care Antonio Perillo rosti în bătaie de joc:

Se pare că vă pricepeţi grozav în materia asta, señor. Mă întreb însă dacă aţi trecut vreodată de barierele oraşului?

Din când în când.

Şi până unde, mă rog?

Până în Bolivia şi dincolo, în Peru. Am fost şi în Gran Cacho.

La indienii sălbatici?

Exact.

Şi nu v-au mâncat precum jaguarii porcii de apă?

Poate că nu le-am părut destul de gras, señor. Sau le-o fi fost frică să se apropie de mine. Cred că hotărâtor a fost acest din urmă motiv fiindcă, de când mă ştiu, nu prea sunt omul care se lasă mâncat ca un bleg. Chiar şi acum, la bătrâneţe, mă simt în stare să astup botul oricărui ins care se încumetă să mă ia peste picior. Reţineţi acest lucru!

Oho, nu te înfierbânta, venerabile señor. N-am vorbit cu nici o intenţie rea, se domoli Perillo, care devenise mai prudent după păţania de la Café de Paris. Nu voiam decât să-mi susţin părerea că jaguarul nu e un adversar periculos.

Ba e periculos pentru oricine, afară doar de un singur om.

Cine anume?

Asta v-o puteţi imagina. Toată lumea a auzit de el. De altfel şi porecla ce i s-a atribuit confirmă spusele mele.

Vorbiţi de Tata Jaguar?

Întocmai.

Se zice că luptă neînarmat chiar şi cu cea mai sălbatică din aceste fiare. Eu însă nu cred.

În schimb eu cred totul. L-am văzut cu ochii mei.

L-aţi întâlnit cumva în Gran Chaco?

Întâlnit e puţin spus. Am şi călărit împreună. E şeful nostru. Mă aflu şi acum în subordinea lui.

Nu termină bine vorba şi în jurul lui izbucniră exclamaţii de uimire, de surpriză. Oamenii se ridicară de la locurile lor ca să-i strângă mâna. Voiau să apropie mesele, să le pună cap la cap. Îl rugau pe bătrân să se aşeze lângă ei şi să le povestească din isprăvile faimosului bărbat al cărui nume se afla pe buzele tuturor. Dar el refuză:

Nu-i place să se vorbească de faptele sale. Aşa e Tata Jaguar. Ne-a interzis categoric. Aşa că, señores, v-aş ruga să nu-mi luaţi refuzul în nume de rău.

Dar cum arată? se interesă Perillo.

Ca orice om.

Şi câţi ani să aibă?

Vreo cincizeci.

E băştinaş?

Încă nu i-am cercetat actul de naştere, señor.

Am fi curioşi cu ce se ocupă de fapt? Unii pretind că ar fi yerbatero, alţii că e căutător de aur sau sendador din aceia care călăuzesc caravanele peste Anzi… Se spune chiar că ar fi un aventurier politic şi că-i susţine cu arma când pe unul, când pe altul dintre rebeli.

Yerbateros sunt culegătorii care scotocesc pădurile seculare în căutarea vestitului ceai de Paraguay. Munca lor e legată de mari primejdii. Sendador înseamnă ghid, deci exact ceea ce în America de Nord se cheamă scout.

Ce fel e omul şi purtarea lui vă pot descrie foarte exact, răspunse bătrânul. E un bărbat, señores, bărbat dintr-o bucată, căruia rar îi găseşti seamăn. Nu s-a pus nicicând şi nici nu se va pune în slujba vreunei liote de bandiţi. Amicul celor buni şi vrăjmaşul celor răi, asta e! De pildă dumneavoastră, dacă nu sunteţi oameni de omenie, feriţi-vă din calea lui!

Constat că vi-e limba din ce în ce mai tăioasă, venerabile señor! V-a supărat oare atât de mult faptul că am calificat jaguarul drept un animal laş?

Asta nu, însă afirmaţia că-l puteţi înfrunta numai cu cuţitul m-a făcut să vă bănuiesc de lăudăros ori ignorant, iar eu nu sufăr asemenea inşi. Jaguarul pe care-l vom vedea mâine s-ar putea să fi trăit lângă un râu, nu zic ba, dar tot aşa se poate să fi fost adus din pampa. Ne va lămuri chiar el prin purtarea lui. În privinţa asta nu sunt deloc curios. Mă interesează mai curând acel espada care va îndrăzni să-şi încerce puterile cu bizonul.

Cu bizonul? Toţi vor îndrăzni. Vă asigur că toţi.

Vom vedea. Un asemenea animal, când îl stârneşti, devine un monstru sângeros. Asta o ştiu de la Tata Jaguar, care a răpus bizoni cu sutele.

În pampa? întrebă ironic Perillo.

Nu, señor. În preriile Americii de Nord, unde vâna pe vremuri.

Şi pe acolo a umblat? Înseamnă că nu e un perteno, ci un venetic…?! Iată un amănunt prea puţin simpatic.

Aida de, mă cam îndoiesc că Tata Jaguar o să-şi facă griji în legătură cu simpatia sau antipatia dumneavoastră.

Fiindcă nu mă cunoaşte. Dacă mi-ar afla numele, s-ar simţi onorat să-i întind mâna.

Zău? Şi care-i numele dumneavoastră atât de faimos?

Perillo.

Sunteţi vasăzică Antonio Perillo, luptătorul care va ieşi mâine în arenă?

Chiar aşa!

Se uită la bătrân cu semeţie, trufaş, aşteptând parcă un gest de surpriză, de respect, dacă nu şi un elogiu. Dar îi fu dat să audă cu totul altceva:

Ei bine, señor, în fond ce vă face să luptaţi cu taurii?

Ce întrebare! Ca să-i dobor, fireşte. Îi străpung cu spada şi îmi dovedesc măiestria.

Grozavă măiestrie, nimic de zis. Şi ce ispravă eroică să răpui un taur după ce a fost hărţuit până la istovire! Înţeleg să omor animalul pentru carnea lui, ca să-mi asigur hrana, dar să-l răpun pentru o glorie îndoielnică şi încă după ce l-am chinuit înţepându-l, hăituindu-l, scoţând sufletul din el! Asta e treabă de desollator, de jupuitor. Nici n-ar trebui să vi se spună espada.

Ca împins de un resort, Perillo sări de pe scaunul lui, gata să se repeadă la bătrân. Din fericire uşa se deschise chiar. În acea clipă şi complicele său intră în local. Antonio se răzgândi, se aşeză la loc şi se mulţumi să mârâie:

Văd eu că-mi căutaţi pricină, dar nu mă simt jignit! Sunteţi mult prea mărunt în comparaţie cu mine ca să mă puteţi atinge barem cu un deget.

La fel zicea şi ţânţarul către leu, ţiuind în văzduh. Dar a venit o păsărică şi l-a înghiţit.

Perillo se prefăcu a nu auzi. Noul venit se aşeză lângă el şi îl mustră:

Iarăşi harţă?

— Bagă-ţi minţile în cap! Acţiunea noastră cere prudenţă. Nici cu zece prieteni n-ai să repari ceea ce îţi poate strica un singur duşman.

Taci! Flecarul ăsta bătrân n-are cum să ne strice. Mai bine spune-mi ce-ai aflat.

Fireşte că vorbeau în şoaptă ca să nu fie auziţi. Totuşi complicele îşi mai roti o dată ochii prevăzător şi nu răspunse decât după ce constată că nimeni nu le dă atenţie:

Nici o îndoială. Absolut sigur că-i el. Şi ştii unde locuieşte? La Salido, bancherul.

Todos demonios! Pe toţi dracii! La Salido? Cine ar fi bănuit! Asta-i cum nu se poate mai rău.

Din păcate. O să-i povestească totul. Eşti sigur că te-a recunoscut?

Sunt în stare să jur. Dar de ce se preface? Ca să mă cred în siguranţă…

Dacă-i aşa, va trebui să-l reducem la tăcere.

Hm! Înţeleg: o lovitură de cuţit, un glonte în cap. Şi asta fără să pierdem vreme. Mâine dimineaţă poate fi prea târziu. Nu trebuie lăsat să ajungă la poliţie. De-am şti ce cameră ocupă…

Am dibuit eu. Am pândit până a intrat în casă, apoi am sărit gardul în grădină. Noroc că quinta asta n-are nici curţi, nici ziduri împrejmuitoare. E chiar în mijlocul grădinii; poţi să te apropii uşor. Ei şi după ce a dispărut pe uşă, s-a luminat o odaie în partea dindărăt a casei. Aprinsese lampa.

Putea să fie altcineva…

Ba nu. L-am surprins când a închis una din ferestre. Am văzut foarte clar.

Câte ferestre are odaia?

Două.

A coborât obloanele?

Nu.

E vreo scară pe-aproape?

M-am gândit şi la asta. La capătul grădinii e un pom de curând tuns, iar scara stă şi-acum sprijinită de el. O scară înaltă, tocmai bună ca să te caţări până la geam.

Perfect. Însă nu ne apucăm de treabă imediat. E prea devreme. Străzile sunt pline de oameni. Ne-ar putea zări careva.

Aşteptăm până către miezul nopţii. Dar dacă e treaz şi-atunci?

Treaz-netreaz, tot un drac. Îl facem să nu apuce ziua de mâine. Dacă nu doarme, îi expediem un glonte pe geam. Dacă doarme, ne strecurăm înăuntru. Ei, gata, acuma s-o ştergem! Nu-mi prea place aici.

Perillo plăti consumaţia şi amândoi indivizii decişi să distrugă o viaţă de om ca să împiedice dovedirea unei crime din trecut părăsiră cofetăria.

În acea seară străzile şi localurile publice erau populate mai mult ca de obicei. Lumea din Buenos Aires trăieşte retrasă şi se culcă devreme, dar acum trecuse de orele unsprezece când ultimul client părăsi Café de Paris. Micul chelner îşi primi simbria de ziler şi ieşi din local. Afară, în faţa uşii, se opri. Pe străzi mai circulau oameni. Tânărul privi la seara aceea frumoasă, călduţă, a începutului de decembrie. Încă nu-i venea să se culce. Se tot gândea la viitoarea lui slujbă şi bucuria de a-şi fi găsit un stăpân de acelaşi neam cu el îi alunga oboseala. Hotărî să se plimbe puţin. Instinctiv îşi îndreptă paşii în direcţia ce i-o indicase Morgenstern. Acţiunile oamenilor sunt determinate uneori de imbolduri lăuntrice de care nici nu sunt conştienţi. Astfel, tânărul ospătar, spre propria lui mirare, se pomeni drept în faţa quintei bancherului.

Aici, departe de forfota din centru, dădu de un întuneric opac. Felinarele erau stinse. Doar stelele dacă-şi mai picurau licărul difuz. Nu se vedea decât la o distanţă de câţiva metri.

Chelnerul tocmai vroia să se întoarcă din drum, când i se păru că aude un zgomot de paşi furişaţi. „Suspect lucru – îşi zise în gândul lui. De ce aşa pe tăcute? Când ai conştiinţa curată, calci firesc, apăsat.” Se lipi deci de gard şi aşteptă.

Un om traversă strada. Se opri. Un al doilea, venind din urmă, se opri lângă el. Îşi spuseră ceva în şoaptă. Se apropiară apoi de gard şi, dintr-un salt sprinten, săriră dincolo.

        „Vasăzică hoţi!”, îşi zise chelnerul.

Dar ce aveau de gând să fure? Fructe din grădina bancherului? Sau era vorba de o spargere? Trebuiau urmăriţi. Chelnerul sări şi el gardul, având grijă să nu fie auzit. Dincolo, iarba înăbuşea zgomotul paşilor. Se furişă pe lângă vila, lipit de un perete lateral. Deodată zări la colţ pe unul din bărbaţi şi stătu să-l observe. După un răstimp acesta dispăru în dosul casei. Chelnerul se târî într-acolo şi îl surprinse cum scruta de jos cele două ferestre luminate de la etaj. Complicele său veni din altă parte aducând o scară pe care o propti de zid, în aşa fel, încât să ajungă în dreptul uneia din ferestre.

        „Ce-or fi vrând? se întreba chelnerul. Doar nu te-apuci, ca spărgător, să intri într-o casă luminată! Nu cumva e vorba de o farsă? Te pomeneşti… Dar atunci ar fi o prostie să dau alarma”…

Totuşi nu-i slăbea din ochi. Acum unul ţinea de scară, iar celălalt se căţăra. Ajuns sus, acesta din urmă privi pe geam, apoi coborî niţel şi îi şopti ceva tovarăşului său. Chelnerul parcă zări în mâna lui un obiect metalic. Auzi apoi un declic dublu, ca de pistol cu două ţevi.

Înfiorat, tânărul se furişă până mai aproape de scară.

Cei doi continuau să şuşotească. Nu-l puteau vedea, căci se afla în întuneric. Şi astfel chelnerul auzi următorul dialog:

Şade şi citeşte.

În ce poziţie?

Cu umărul stâng spre geam.

I se vede faţa?

Da. Îşi sprijină capul în palma dreaptă.

Atunci îl pocnesc drept în tâmplă. E cel mai sigur.

Prin urmare, se pregăteau de un omor! Chelnerul se sperie în aşa hal, încât, preţ de câteva clipe, stătu înlemnit.

Şi iată că individul de pe scară urcă din nou până la fereastră şi îndreptă pistolul spre interior.

Aceasta îi oferea chelnerului posibilitatea să intervină. Scoase un strigăt puternic, sări la scară şi îl împinse la o parte pe cel ce o sprijinea. Astfel, tocmai în clipa când apăsa pe trăgaci, individul de sus, se prăbuşi cu scară cu tot. Pistolul detună lugubru. Chelnerul se aruncă asupra banditului, încercând să-l imobilizeze.

Dă-mi drumul, câine, că te-mpuşc! scrâşni acesta.

Şi trase într-adevăr. Tânărul simţi o arsură în braţul stâng. Era rănit şi nu-l mai putea reţine pe celălalt. Banditul ţâşni de sub el şi dispăru în întuneric. Complicele său fugise de mult.

Cele două împuşcături sculaseră casa în picioare. Odăile se însufleţiră subit. Una din ferestrele luminate se dădu în lături şi doctorul Morgenstern îşi scoase capul, strigând supărat:

Care-i criminalul de trage în mine? De ce nu-mi dă pace să citesc?

Chelnerul se sperie din nou şi bâigui:

Maică Fecioară! Dumneavoastră sunteţi, dom' doctor, cel care trebuia omorât?

Dar dumneata cine eşti? Parcă te-aş cunoaşte după glas.

Păi eu, dom' doctor, eu sunt Fritze Kiesewetter.

Fritze Kiesewetter? Nu cunosc!

Ba da! M-aţi cunoscut azi la Café de Paris. Ziceaţi să mă angajez la dumneavoastră pentru ciolanele alea.

Aha, chelnerul! Dar bine, bre, cum de ţi-a venit să tragi în mine?

Eu? Asta-i bună! Eu să trag?!

Păi care altul? Sau mai eşti cu cineva?

Sunt singur, domnule, cum ar spune Schiller: „Singura omidă aici în grădină”.

Şi ce naiba cauţi aici?

Caut să vă salvez. Şi iaca, după ce că v-am scăpat de la moarte, mă mai credeţi şi ucigaş. Îmi plânge sufletul, dom' doctor.

Dar nu numai doctorul se înşelase în privinţa lui, ci şi ceilalţi locatari ai vilei, care alergaseră la faţa locului cu lumânări şi lanterne, cu tot felul de arme, ca să-l prindă pe bandit.

Nimic nu-i ajută chelnerului, nici explicaţii, nici rugăminţi. Fritze Kiesewetter fu imobilizat şi adus în casă, nu fără niscai argumente tari ale căror urme avea să le simtă o bună bucată de vreme. Voiră să anunţe poliţia, să-l aresteze; dar el îi rugă să-l asculte mai întâi în linişte şi cu calm. Doctorul acceptă chibzuind în felul următor:

Omul e o fiinţă raţională. Aşadar, fiind oameni, trebuie să raţionăm. Eu nu i-am făcut ăstuia nici cel mai mie rău. Dimpotrivă i-am propus să-l angajez în serviciul meu. Poate fi acesta un motiv ca să mă împuşte? Nu. Şi nici n-are mutră de ucigaş. Pare mai degrabă un om cinstit. Şi chiar dacă s-ar preface, încă nu e cazul să-i vârâm pumnul în gură. Propun deci să-i îngăduim a-şi formula apărarea, defensio pe latineşte.

Bancherul, mânios peste măsură, era de fapt contra, însă ceda din condescendenţă pentru musafirul său. Astfel Fritze povesti ce şi cum s-a întâmplat, cerând să se controleze urmele. Ceilalţi îi făcură pe plac şi, într-adevăr, se convinseră că Fritze nu minte. Descoperiră urme nu numai în locul unde bandiţii escaladaseră gardul la început, dar şi în cealaltă parte, pe unde fugiseră după eşecul lor. Găsiră, de asemenea, în spatele casei, pălăria unuia din ei, pierdută fie în timpul căderii de pe scară, fie în încăierarea cu Fritze. De altfel, chelnerul mai sângera şi acum. Îi cercetară rana. Nu era nimic grav. Glontele îi zgâriase uşor braţul.

Era deci clar pentru toată lumea că doi indivizi se furişaseră în grădină ca să-l împuşte pe doctorul Morgenstern şi că numai graţie intervenţiei lui Fritze glontele fusese deviat de la ţintă. Dar cine să fi fost atentatorii şi ce motive să fi avut pentru a omorî un om aflat în ţară abia de o săptămână şi care nu intrase în conflict cu nici un ins?

Ai putea recunoaşte măcar pe unul din ei? întrebă bancherul.

Nu prea, răspunse Fritze. Totuşi, la lumina ce răzbătea din odaie, am zărit o clipă faţa celui cocoţat pe scară, exact când se pregătea să tragă în dom' doctor. După mine, parcă aducea cu Antonio Perillo.

Astfel afacerea se complica şi mai rău. Perillo era, ce-i drept, un tip cu reputaţie îndoielnică, dar nimeni nu-i credea capabil să comită un omor. Şi ce motiv ar fi avut să-l înlăture pe doctor? La cafenea i se adresase destul de politicos. Totuşi faptul că îl confundase cu altcineva dădea de gândit. De aceea bancherul socoti necesar să înştiinţeze poliţia.

Aceasta se înfăţişă prin doi funcţionari superiori ai echipei de vigilantes, îmbrăcaţi în uniforme albastre. Cercetară urmele, cumpăniră toate faptele şi, în concluzie, îşi exprimară părerea că ar trebui aflat unde se găsea Perillo în momentul săvârşirii atentatului. Oricum, nu se putea întreprinde nimic înaintea corridei de a doua zi. Antonio Perillo era un espada de neînlocuit şi arestarea lui ar fi indignat publicul în cel mai înalt grad.

Cât despre Fritze Kiesewetter, nimeni nu se mai îndoi că intervenise ca să-l salveze pe doctor. Drept care acesta: îl angajă imediat, oferindu-i condiţii din cele mai bune. I se îngădui chiar să rămână la vilă.