Corrida de toros.

A doua zi dimineaţă, lumea se înghesuia să-şi asigure un loc la spectacol. Casa de bilete era pur şi simplu asaltată. Bancherul reţinuse patru locuri: pentru el, pentru soţie, pentru doctorul Morgenstern şi pentru un tânăr nepot aflat în vizită la quinta lui.

Soţia bancherului de origine germană, avea un frate care locuia la Lima, capitala statului Peru. Acest Engelhardt era tată a doi fii care urmau să moştenească odată averea bancherului lipsit de urmaşi direcţi. Iată motivul pentru care acesta propusese ca unul din nepoţi să vină la el şi să stea în preajma lui mai multă vreme. Băiatul, pe nume Anton2, era cel mai mic dintre fiii lui Engelhardt. Număra şaisprezece ani. Călătoria fusese pentru el o corvoadă, mai ales traversarea oceanului pe la Capul Horn. De aceea, la întoarcerea acasă, urma să evite vaporul şi să ia drumul pe uscat, peste Anzi. Nu mai rămânea decât să aştepte un prilej nimerit. Căci a străbate America de Sud înseamnă a risca mari primejdii şi privaţiuni şi nu poţi încredinţa un asemenea băiat de viitor primului catârgiu ieşit în cale.

Lupta cu taurii urma să înceapă la ora treisprezece precis. Dar Plaza de Toros, adică arena, fusese ocupată până la refuz încă de la ora unsprezece. Nu mai găseai nici un locşor liber. Doar lojile preşedintelui şi ale altor oficialităţi mai erau goale.

Pe nişte placarde uriaşe puteai citi programul corridei scris cu litere de-o şchioapă. Câteva fanfare cântau alternativ. Matadorii, înarmaţi cu greble şi mături, nivelau nisipul de pe teren. Din când în când se deschidea o uşă şi apărea câte un luptător pestriţ costumat. Urca pe estradă şi se împăuna căutând să atragă atenţia publicului.

Între arena propriu-zisă şi spectatori se ridica un gard de scânduri, destul de gros ca să poată rezista izbiturilor unui taur, dar nu prea înalt spre a permite luptătorilor să-l escaladeze la nevoie. În faţă era poarta prin care urmau să treacă taurii; în spate, o altă poartă rezervată Jaguarului. Se spunea că, în ce priveşte bizonul nord-american, s-ar fi luat măsuri de siguranţă cu totul excepţionale. Deocamdată animalul nu putea fi văzut. I se auzea însă mugetul gros, care părea să anunţe că nu avea de gând să cedeze eu una cu două.

Locurile aflate jos, lângă gard, erau cele mai ieftine. Acolo şedea şi Fritze Kiesewetter, căruia noul stăpân îi cumpărase un bilet de intrare. Locurile de sus erau cu mult mai scumpe şi rezervate oamenilor avuţi, printre care şi bancherul cu nevastă-sa, cu nepotul şi cu savantul cel pirpiriu. Întâmplător, domnul cu barba albă care, la Café de Paris, se recomandase Hammer, ocupa împreună cu prietenii lui câteva locuri învecinate. El însuşi se nimerise chiar lângă doctorul Morgenstern, care tocmai se străduia să demonstreze tânărului Anton caracterul absurd şi condamnabil al corridei.

Ai mai asistat vreodată, tinere señor, la o asemenea luptă? se interesă el.

Nu, răspunse Anton Engelhardt.

Atunci află că torturarea animalelor nu e un lucru nou. Se practica încă pe timpul vechilor greci şi anume în Tesalia. Şi la romani, sub cezari. Dar toţi aceştia erau păgâni. Aveau, prin urmare, o scuză. Noi însă, creştini fiind, ar trebui să ne abţinem de la astfel de atrocităţi.

Păi bine, señor, totuşi aţi venit şi dumneavoastră să le vedeţi…

Observaţia băiatului îl puse în vădită încurcătură. Până la urmă găsi un răspuns evaziv:

Şi dacă n-aş fi venit?! Oare s-ar fi contramandat spectacolul?

Asta nu.

Atunci nu mi se poate imputa nimic. Şi, în plus, mă aflu aici pentru studii. Am deci o dublă scuză, excusatio pe latineşte. Sunt zoolog şi ceea ce urmează este un spectacol în primul rând zoologic – deşi descoperirea unei relicve importante din vremea diluviului mi-ar fi cu mult mai plăcută, ca să zic aşa.

Să fi avut loc lupte cu animale şi înainte de potop? întrebă Anton, abia stăpânindu-şi un zâmbet provocator.

Doctorul, suspicios, îi aruncă o privire piezişă:

Asta e o problemă la care nu se poate răspunde printr-un simplu da sau nu. Se vorbeşte de omul antediluvian sau chiar şi mai vechi. Dacă a existat într-adevăr şi dacă ţinem seama de înapoierea morală de atunci, e de presupus că acest om aţâţa saurienii să se încaiere între ei şi pe mastodonţi împotriva megateriilor. Lucru foarte regretabil! Dar asta se petrecea într-o epocă prea depărtată ca să mai putem schimba ceva. Ne-am…

Se întrerupse, căci fanfarele intonară un imn măreţ. Preşedintele apăru în loja lui şi, cu mâna, făcu semnul aşteptat pentru debutul spectacolului. Dacă până atunci vocile mulţimii sunaseră ca un vuiet nedesluşit, acum se lăsă o linişte adâncă. Auzeau până şi răsuflarea vecinului! Atotputernicul preşedinte mai făcu un semn cu mâna, drept care muzica intona un marş. Se deschise o poartă pentru a lăsa să intre în arenă picadorii. Aceştia călăreau pe nişte cai de duzină, pentru a nu expune primejdiei animale mai de soi. Veniră apoi, pe jos, cuveniţii banderillos şi espadas, făcând un tur în arenă. Picadorii luară poziţie la mijloc, în faţa porţii prin care aveau să treacă taurii, pentru a-i putea respinge sau ataca. Banderillos şi espadas se retraseră îndărătul unor stâlpi, în nişele special amenajate.

Acum preşedintele făcu al treilea semn, ceea ce însemna să fie introdus primul taur. Bariera fu ridicată şi animalul pătrunse în arenă.

Era un exemplar negru, cu coarne ascuţite, încovoiate în faţă. Scos pe neaşteptate din ţarcul strâmt în care stătuse închis, taurul dădu să se bucure de libertate, alergând, în salturi mari. Dar, zărindu-i pe picadori, se propti o clipă pe picioarele dindărăt şi se năpusti în direcţia lor. Călăreţii se răspândiră imediat. Totuşi taurul reuşi să surprindă calul unuia din ei şi să-i spintece burta. Picadorul încercă să sară din şa, rămase însă agăţat de scară şi se lăsă purtat de calul rănit. Părea pierdut, căci taurul, cu capul aplecat, se şi încorda pentru a doua lovitură. Atunci banderillerii săriră în ajutorul camaradului lor. Cât ai clipi, aruncară pe capul taurului trei, patru văluri de mătase colorată, astupându-i vederea. Animalul şovăi. Astfel picadorul avu răgazul necesar să se salveze. Calul însă, cu măruntaiele scoase afară, se mai târî o vreme fornăind şi gemând, până se prăbuşi. Totul se petrecuse atât de fulgerător, încât cu greu ai fi putut distinge fiecare fază.

Picadorii purtau veşminte de cavaleri spanioli. Banderillerii erau îmbrăcaţi tot spanioleşte, însă în costume moderne, împodobite cu multe fireturi şi panglici. În mâini nu aveau decât eşarfe şi acele beţe cu cârlig pomenite mai sus şi numite banderille.

Taurul cel negru îşi scutură capul ca să scape de pânzele ce-l îmbrobodeau, dar, neizbutind, scoase un muget de furie. Era de prevăzut că următorul său atac va fi şi mai violent.

Deodată, din spatele banderillerilor, răsună un glas puternic:

Faceţi loc! Lăsaţi-mă pe mine!

Era Crusada, luptătorul din Madrid. Banderillerii ezitară mai întâi, căci riscul la care Crusada voia să se expună era extrem de serios. Dar la un al doilea ordin, se dădură înapoi. Ca să-l întărâte pe taur, espada îmbrăcase haine de catifea roşie, croite fireşte în stil spaniol. În mâna stângă ţinea muleta – o fâşie de mătase lucioasă agăţată de o vergea – iar în dreapta o spadă scânteietoare. Astfel înarmat, se apropie la zece paşi de taur, lucru extraordinar de primejdios, dat fiind faptul că animalul mai era în plină forţă, neistovit. Dar Crusada încerca, încă dintru început, să-i umbrească pe colegii localnici printr-un act de bravură senzaţional.

Taurul reuşi în sfârşit să-şi elibereze vederea şi, din prima clipă, îşi aţinti ochii asupra vrăjmaşului care flutura provocator muleta în faţa lui. Aplecându-şi capul, se năpusti furios, hotărât să-l străpungă pe adversar. Crusada însă nu se clinti din loc până ce vârfurile coarnelor ajunseră la câţiva centimetri de el. Atunci abia se feri uşor într-o parte şi, cu o siguranţă şi o dezinvoltură uluitoare, înfipse spada în pieptul taurului dezlănţuit. Animalul mai făcu câţiva paşi şi căzu. Era mort. Luptătorul trase spada din pieptul taurului, apoi, în aplauzele şi ovaţiile mulţimii vrăjite, o ridică sus, deasupra capului. Dăduse dovadă de o mare măiestrie.

Acum veniră matadorii. Cu mişcări repezi scoaseră din arenă taurul ucis, precum şi calul care încă mai gemea. Preşedintele făcu semn să fie introdus al doilea taur. Şi acesta, după ce răni un banderiller şi un espada, căzu la rândul lui răpus de luptătorul spaniol.

Taurul următor doborî doi cai şi îl răni uşor pe Antonio Perillo. Crusada interveni din nou şi îl doborî ca şi pe ceilalţi. Spaniolul îi eclipsase pe toţi concurenţii localnici şi fu literalmente acoperit cu flori şi batiste pe care doamnele i le aruncară în semn de omagiu. Perillo, atins la un picior, trebui să se retragă. Părea extrem de mânios.

Urma la rând numărul de senzaţie al programului şi anume lupta dintre jaguar şi bizon. Învingătorul avea să încheie spectacolul înfruntându-i pe toreadori.

Se deschise mai întâi poarta prin care ţâşni în arenă jaguarul. Nu putu ajunge prea departe, fiind legat de un lasou lung prevăzut la capăt cu un cârlig de fier. Fiara încercă zadarnic să se elibereze şi, suflând zgomotos, sfârşi prin a se culca pe nisip. Stătu aşa un răstimp, dând impresia că nici nu-i pasă de publicul din jur. Nările îi fremătau larg deschise. Răbdase de foame câteva zile şi acum adulmeca lacom mirosul sângelui scurs în arenă. Era un exemplar neobişnuit de vânjos şi încă destul de tânăr.

În sfârşit se dădu în lături şi poarta din faţă. Te-ai fi aşteptat ca bizonul să năvălească orbeşte, dar el intră cu pasul rar, de parcă ştia că ochii mulţimii stau aţintiţi asupra lui. Era un uriaş al soiului său, lung de aproape trei metri şi foarte bine hrănit. Cântărea pe puţin treizeci de chintale. După câţiva paşi se opri şi, scuturându-şi coama lungă ce-i atârna până peste ochi, îl descoperi pe jaguar.

Lumea stătea eu sufletul la gură. Ce va urma? Jaguarul se ridică în picioare şi începu să urle. Dacă ar fi vrut să sară asupra duşmanului, lasoul l-ar fi ţinut în loc. Bizonul, cu capul aplecat, îl măsura dintr-o parte. Părea să cumpănească dacă face să se măsoare cu o asemenea făptură. Ca să ajungă în faţa jaguarului, trebuia mai întâi să-l ocolească. Acesta îl lăsă să se apropie şi se încordă, gata de atac. Bizonul îşi plecă fruntea arătându-şi în prim-plan coarnele şi grumazul puternic. Mugi ameninţător. Atâta fu de ajuns. Jaguarul se trase repede îndărăt. Bizonul tropăi în jurul lui, dar cu multă prudenţă, astfel ca, în trecere, să-l aibă mereu înaintea ochilor. Împotriva oricărei aşteptări, jaguarul nu făcea nici o mişcare. Era timorat.

În timpul acestui fel de armistiţiu dintre cele două sălbătăciuni, savantul amator îi explica tânărului său vecin:

Bizonul din America de Nord, împreună cu zimbrul european denumit şi bour, formează de fapt o subdiviziune a rasei bovine. Sunt adică rude ce boul, bos pe latineşte. Această grupă se distinge printr-o ţeastă foarte boltită, frunte lată, coarne scurte, încovoiate, cocoaşă, coamă stufoasă pe grumaz şi pe piept. Toracele e foarte dezvoltat. Bizonul are capul mai gros decât zimbrul, coama mai deasă şi picioarele mai scurte. În fond e un animal sociabil, ceea ce latinul ar numi congregabilis şi…

Restul prea competentei sale comunicări fu acoperit de strigătele şi exclamaţiile tumultuoase ale publicului care, plictisit de comportarea paşnică a celor doi adversari, cerea ca jaguarul să fie aţâţat împotriva bizonului.

        „Tirad los buscapies, tirad los buscapies!” Daţi drumul la rachete, daţi drumul la rachete! urlă unul din spectatori şi toţi ceilalţi îl imitară.

Preşedintele ridică mâna, semn că aprobă dorinţa mulţimii.

Unul dintre însoţitorii bărbatului cu barba albă, cel care şedea în dreapta lui, îl întrebă amical:

Crezi, Carlos, că vor reuşi să-l înfurie pe jaguar? Am impresia că se teme de bizon mai mult decât de focul rachetelor.

Ba eu cred că se poate întâmpla o nenorocire, răspunse Hammer. Nu vezi că a prins în bot funia lasoului? Dacă izbuteşte să o roadă, atunci scapă la larg. Şi n-o să se repeadă la bizon, ci la oameni.

Fiara, culcată pe nisip, mesteca mereu lasoul între colţii ei ascuţiţi, fapt pe care îngrijitorii arenei nici nu-l luau în seamă. Aflaţi la adăpost sigur, trăiseră câteva rachete spre jaguar. Una din ele îl atinse, animalul sări în sus şi scăpă lasoul din bot. Funia era mâncată aproape în întregime. Rachetele luară foc şi, începură să împroaşte scântei. Jaguarul urlă de spaimă şi făcu un salt disperat. Lasoul se întinse şi se rupse. Fiara era liberă.

Întâmplarea neprevăzută fu salutată de public cu chiote de bucurie. Toţi erau convinşi că jaguarul se vă folosi de libertatea dobândită ca să-l atace pe bizon. Şi într-adevăr, acesta se repezi în direcţia bizonului, dar când îşi văzu mai de-aproape adversarul încornorat şi pregătit de luptă, găsi mai nimerit să se dea în lături, Străbătu arena din câteva salturi, se mai întoarse o dată, apoi se ghemui la pământ şi, rotindu-şi ochii dilataţi, cercetă cu luare-aminte mulţimea spectatorilor.

Estad atento! Băgaţi de seamă! strigă Hammer. Va sări peste gard.

Por amor de Dios! Pentru numele lui Dumnezeu, să nu facă una ca asta! exclamă doctorul Morgenstern. Bestia mă fixează pe mine. Uite-o! Parcă vrea să mă înghită.

Şi fără a mai sta pe gânduri, micul savant sări de la locul lui. Încercă să fugă. Dar în înghesuiala de-acolo era imposibil să evadezi.

În schimb, mişcarea bruscă a omuleţului în haine roşii atrase într-adevăr atenţia jaguarului asupra sa. Fiara se propti mai întâi pe picioarele dindărăt, scoase un urlet scurt, răguşit, şi, în salturi lungi, se năpusti spre gardul despărţitor. Dintr-o săritură se prinse cu labele din faţă de marginea gardului şi se trase în sus.

Într-o clipă amuţiră toţi. O tăcere grozavă se înstăpâni. Nu se auzeau decât ghearele animalului cum zgârie gardul de lemn. Era limpede pentru toată lumea că jaguarul pusese ochii pe micul savant roşcovan. Însă pericolul îi ameninţa şi pe cei din preajma lui.

Ce carnagiu puteau să provoace ghearele şi colţii acestui animal sălbatic şi flămând în rândurile atât de compacte ale spectatorilor! Toţi erau convinşi că jaguarul nu va întârzia să facă saltul următor. Dar nu-l făcu. Rămase agăţat de gard. Căci atenţia îi fu atrasă de un nou subiect şi anume de señorul cu barbă albă, care se recomandase Hammer.

Pe când jaguarul se pregătea de saltul decisiv, acesta sărise de la locul lui şi îi smulsese micului savant poncho-ul de pe umeri şi cuţitul de la brâu. Înarmat astfel, îşi înfăşurase poncho-ul în jurul braţului stâng şi se urcase pe speteaza scaunului. Totul se petrecuse cât ai clipi.

Punto en boca! porunci el cu glas tunător. Ninguno menease! Tăcere, nimeni nu mişcă!

Se săltă apoi pe paravanul care despărţea primele două rânduri, spre marea spaimă a spectatorilor respectivi care nu ştiau cum ar face să dispară sub pământ. Încă un pas şi Hammer se afla în picioare, în dreptul locurilor din rangul întâi, atât de aproape de jaguar, încât l-ar fi putut atinge cu mâna.

Fiara urmărise cu ochii aprinşi mişcările omului acela uriaş şi renunţă la saltul următor aşteptat cu groază de public. Simţea primejdia unui atac, dar nu îndrăznea să sară asupra vrăjmaşului.

Se ţinea de gard în trei labe, cu o labă din faţă ridicată sus, cu botul căscat, cu ghearele pregătite de luptă.

Astfel, om şi fiară statură ochi în ochi timp de câteva secunde. Deodată Hammer vârî cuţitul între dinţi ca să aibă mâna liberă şi îi repezi jaguarului un pumn atât de puternic, încât acesta îşi pierdu echilibrul şi labele dindărăt îi alunecară de pe gard. Animalul încercă să-şi menţină poziţia cu ajutorul labelor din faţă, cramponându-se din răsputeri şi scuipându-l cu furie pe adversar. Se pomeni însă cu încă un pumn năprasnic în bot şi căzu înapoi în arenă.

Hammer nu se mulţumi cu atât. Urcându-se pe gard, sări – spre groaza spectatorilor – după jaguar. Un strigăt unanim umplu văzduhul când bărbatul acesta neînfricat ateriza drept în faţa jaguarului, care, urlând fioros, îşi încorda trupul în vederea unui salt nimicitor.

Şi atunci se petrecu un lucru pe care nimeni nu l-ar fi crezut cu putinţă. Hammer scoase cuţitul dintre dinţi, îşi propti în faţă piciorul stâng şi întinse spre animal braţul apărat de poncho. Să fi hotărât totul atitudinea dârză a bărbatului sau poate forţa magică a ochilor săi cenuşii, larg deschişi, pe care jaguarul îi simţi aţintiţi asupră-i? Destul că fiara nu numai că nu sări la el, dar se şi trase îndărăt, umilă şi supusă. Şi pe măsură ce se retrăgea, Hammer o urmărea pas cu pas fără s-o slăbească din ochi. Asemenea unui câine bătut, jaguarul îşi trase coada între picioare şi se târî tot mai iute înapoi, sfredelit de privirea vajnicului bărbat.

Ca la un semn, se porni din toate colţurile arenei acelaşi strigăt entuziast:

Que maravilla! Este caballero es el padre jaguar! Ce minune! Acest domn e Tata Jaguar!

Faimoasa poreclă stârni o furtună de aplauze şi ovaţii cum rareori se pot auzi. „El padre jaguar, el padre jaguar!” repetau spectatorii.

Era un uriaş amestec de glasuri, de exclamaţii în toate registrele vocale. Acest vacarm îl intimidă şi mai tare pe jaguar. Dacă până atunci se trăsese îndărăt, acum se întoarse şi o luă la goană spre poarta prin care intrase la începutul spectacolului. Dar o găsi închisă. Hammer veni cu paşi mari din urmă şi, acoperind cu vocea lui sonoră larma din jur, porunci:

Abrid la puerta, presto, presto! Deschideţi poarta, repede, repede!

Peonul, care avea această sarcină şi stătea ferit în adăpostul lui, ridică repede trapa şi, după ce jaguarul trecu, o coborî la loc. Orice pericol fusese înlăturat.

Un nou ropot de aplauze se dezlănţui. Tata Jaguar veni până la mijlocul arenei, se înclină spre dreapta, spre stânga, se îndreptă apoi spre gardul ocrotitor unde îl înfruntase prima oară pe jaguar, sări de partea cealaltă şi, călcând din spetează în spetează, ajunse iarăşi la locul lui. Restitui savantului poncho-ul şi cuţitul, spunând:

Mulţumesc, señor! Şi scuzaţi că n-am avut vreme să vă cer mai întâi permisiunea.

Nu face nimic… Deşi, o dată eu poncho-ul, mi-aţi smuls şi pălăria cu basma cu tot, răspunse mărunţelul. În ce priveşte cuţitul, ştiu la ce v-ar fi putut folosi, dar explicaţi-mi, vă rog, de ce v-a trebuit şi pătura asta.

Ca să-mi apăr braţul de colţii şi ghearele jaguarului. Un fel de scut.

Señor, sunteţi un erou, ceea ce în latineşte, împrumutat din greacă, se cheamă heros. Vitejia dumneavoastră sau, în termeni curat latineşti, fără nici un amestec elin, fortitudo, virtus bellica şi chiar strenuitas, o admir din toată inima. Aţi supus dihania ca pe o pisicuţă. Dar ce-o să se întâmple acum cu acest bison americanus?

Nu trebuie decât să vă întoarceţi ochii spre arenă şi veţi vedea.

Bizonul se lungise pe nisip şi stătuse aşa, liniştit, calm, chiar şi în timpul când Hammer se aflase în arenă. De o luptă între bizon şi jaguar nu mai putea fi vorba. De aceea publicul striga insistent să vină toreadorii care aveau să-l înfrunte pe bizon. Această dorinţă a mulţimii se manifesta atât de furtunos, încât trebuia urgent satisfăcută.

La început nu se prezentă decât un singur luptător şi anume Crusada din Madrid. Abia după câteva minute apăru şi Antonio Perillo. Şchiopăta din cauza rănii – de altfel foarte uşoară – dar socotea o chestiune de onoare ca, în ciuda accidentului suferit, să ia parte la competiţie.

Bizonul fu mai întâi împresurat de picadori. Rămase totuşi culcat pe nisip ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Unul din călăreţi aruncă suliţa, care pătrunse câţiva centimetri în cocoaşa bizonului. Faţă de aparenta lui nepăsare, picadorii găsiră că nu e nevoie să se retragă imediat după acest prim atac. Dar se înşelau. Cum simţi împunsătura, animalul sări în sus cu o uşurinţă de care, dată fiind masivitatea lui, nimeni nu l-ar fi crezut capabil şi se repezi la unul din agresori. Fără a-i da timp să se ferească, îşi înfipse coarnele în burta calului, îl ridică şi îl azvârli cât colo. Picadorul fu prins dedesubt. Cu aceeaşi repeziciune animalul făcu o mişcare laterală, gata să se arunce asupra altui călăreţ. Acesta porni în galop, dar calul se dovedi mai puţin sprinten decât bizonul, care se avântă după el fără a ţine seama de suliţele şi vergelele celorlalţi picadori menite să-i întoarcă atenţia spre alt obiectiv. Ajunse din urmă calul şi îi repezi un corn în coastă. Bietul animal se prăbuşi. Călăreţul căzu din sa. Bizonul însă nu se mulţumi cu atât. Se vede că avea ce avea cu omul, mai mult decât cu calul. Până a se ridica de jos, picadorul se pomeni luat în coarne, proiectat în aer, prins din nou în coarne, tăvălit şi călcat în copite. Victima urla după ajutor. Colegii încercară să-l salveze, dar animalul nici nu se sinchisea de intervenţia lor, de suliţele ce-i găureau pielea groasă. Nu-l slăbi pe picador până nu-l transformă într-un cadavru inform. După care se dădu câţiva paşi înapoi şi scoase un muget înfiorător pe lângă care urletul jaguarului ar fi părut un scâncet de copil.

Răsunară aplauze din toate părţile. Spectatorii care mai rămăseseră cu vreo floare, în mână i-o aruncară bizonului victorios. Larma, entuziasmul general, făceau o impresie năucitoare asupra puţinilor inşi care simţeau oroare şi dezgust în faţa unei scene atât de sângeroase.

Bizonul se scutură de suliţele ce-l pişcau. Se uită apoi în jur căutând o nouă victimă. Şi o găsi numaidecât. Primul picador fusese scos de sub cal de câţiva banderilleri. Ar fi vrut să fugă, dar nu putea, căci îşi scrântise un picior. Pentru a fi salvat trebuia dus din arenă. Trei banderilleri îl ridicară de jos şi porniră fuga spre ieşire. Însă animalul fu şi de, astă dată mai ager. Ceea ce urmă se petrecu mult mai repede decât se poate povesti. Spectatorii văzură cum bizonul dă iama în aceşti oameni şi îi zvârle care încotro. Împărţi lovituri în dreapta şi-n stânga, tropăind din picioare sălbatic, dezlănţuit. Unul din banderilleri reuşi să scape, doi rămaseră morţi pe teren. Picadorul fu şi el ucis. Un tânăr şi curajos banderiller smulse lancea din mâna unui picador şi sări din spate asupra bizonului cu intenţia de a-l lovi apoi în piept. Dar animalul îl observă la timp, se întoarse cu iuţeala fulgerului şi îşi plecă fruntea, gata să izbească. Vârful suliţei ricoşă pe spaţiul dintre coarne, dur ca fierul şi, cât ai clipi, temerarul luptător se pomeni în aer, ca să cadă apoi la pământ sub copita învingătorului.

Pe urmă bizonul o porni în galop prin arenă. Mugea în căutare de noi victime. Toreadorii fugeau înspăimântaţi. Se salva care cum putea, fie prin poanta deschisă în grabă, fie sărind gardul despărţitor. Picadorii descălecau din goană, părăsindu-şi caii, numai ca să-şi găsească un adăpost. Câţiva cai scăpară prin poartă. Ceilalţi căzură spintecaţi. Şi toate acestea se petreceau în urletele de entuziasm ale mulţimii. Un astfel de toro nu se mai văzuse la nici o corrida. Că furia şi forţa lui gigantică vărsaseră atâta sânge, nimeni nu regreta. Toţi erau cuprinşi de o delirantă satisfacţie.

Mai mult, publicul nici nu se mulţumea cu cele întâmplate şi zbiera din răsputeri: „Los espadas, los espadas! Fuera adelante los espadas!”, adică „Espadas, espadas! Să vină pe teren, să iasă!”

Cum spuneam, până atunci nu apăruseră în arenă decât doi espadas: Antonio Perillo şi faimosul Crusada din Madrid. Ceilalţi refuzaseră din capul locului să se măsoare cu acest bizon. Între timp Crusada se refugiase prin poartă, iar Perillo, rănit la un picior şi neputând să fugă destul de repede, se căţărase sus, pe gard. Acum şedea acolo mâhnit, abătut. Auzind strigătele spectatorilor, izbucni:

Este bufalo es un demonio, el diablo debe combativ contra este bestia, mas ya eso no! Bivolul ăsta e un diavol, să lupte dracul cu aşa o bestie, nu eu!

Îi răspunse un râs unanim, dispreţuitor. Şi mulţimea îl chemă pe Crusada. Spaniolul era teafăr, nevătămat şi îşi dădea seama fireşte că-şi va pierde bunul renume dacă se va purta ca un laş. Totuşi nu îndrăznea să se angajeze singur în lupta cu bizonul. Îi trebuia o echipă de ajutor pentru ca, în caz de primejdie, să abată atenţia animalului către alţi adversari. Dar nimeni nu se oferi până nu se promise o recompensă importantă. Abia atunci se anunţară trei banderilleri gata să împartă cu Crusada riscul acelei acţiuni. Păşiră tuspatru în arenă, salutaţi cu nesfârşite urale.

Bizonul nu se calmase deloc. Umbla printre caii sfârtecaţi, printre oamenii zdrobiţi, răsturnându-i cu coarnele, mirosindu-i ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă mai dau vreun semn de viaţă. Sângera din mai multe răni, dar acestea nu erau nici adânci, nici primejdioase.

Zărindu-i pe noii vrăjmaşi, îşi îndreptă spre ei capul miţos, bătători pământul cu copitele şi scoase un muget ameninţător.

Ce crezi, Carlos? Ce-o să se întâmple? îl întrebă vecinul de scaun pe Tata Jaguar.

Cine n-o va lua la sănătoasa va pieri. E o adevărată crimă să-i trimiţi pe aceşti oameni în coarnele bizonului.

Ţi se pare de neînvins?

Nu, dar aici se află doar un singur om în stare să-l înfrunte.

La cine te gândeşti? Nu cumva la tine?

Poate…

Crusada se apropia de animal cu paşi înceţi, cam şovăielnici. Ţinea muleta în mâna stângă şi spada în cea dreaptă. Statura lui frumoasă, puternică, scoasă şi mai mult în relief de costumul bogat împodobit, îndreptăţea nădejdea mulţimii că va ieşi învingător şi din această nouă bătălie.

În timp ce banderillerii se furişau de partea cealaltă, bizonul – fără să-i ia în seamă – privea ţintă la Crusada, în care presimţea inamicul principal.

Animalul nu era numai grozav de tare şi curajos, dar şi foarte viclean. Părea să studieze intenţiile adversarului şi nu se clintea din loc. Stătea dârz, atent, cu capul încă neplecat, aşteptând să vadă de unde va pomi atacul. Crusada reuşi să se apropie de bizon până la cinci paşi, ceea ce născu în el speranţa într-o victorie rapidă. Avea drept în faţă pieptul lat al animalului – ţintă ce nu putea fi ratată. Flutură deci cu stânga muleta viu colorată, ca sa devieze astfel atenţia acestuia şi, în aceeaşi clipă, făcu saltul hotărâtor.

Era un salt în hăurile morţii. Bizonul nu se interesa de muletă, ci de om. Când spada porni către pieptul lui, el îşi aplecă fulgerător capul şi lovitura nimeri între coarne. Apoi o mişcare scurtă, abia perceptibilă a capului – şi unul din coarne se înfipse adânc în trupul lui Crusada. Spaniolul fu aruncat în sus şi căzu în spatele bizonului. Cei trei banderilleri se năpustiră într-acolo, dar animalul, întorcându-se ca să-l mai înşface o dată pe inamicul doborât, îi zări şi luă din nou poziţie de atac. Atunci banderillerii o luară la picior, ţipând ca din gură de şarpe. Bizonul îl ridică iarăşi pe Crusada, îl purtă în coarne şi îl zvârli în sus. Apoi îl pisă cu copitele.

Vaya, quita, soga! Que cobardia, que bajeza, que infamia! Huo, ce ruşine, ce laşitate, ce mişelie! îi apostrofa mulţimea pe banderillerii care îl părăsiseră pe Crusada într-un chip prea puţin eroic. Drept care cei trei viteji se întoarseră în arenă, prea târziu însă pentru Crusada, care murise între timp.

În noua situaţie animalul le acordă mai multă atenţie ca până atunci, arătându-se hotărât să-i ia în coarne. Banderillerii o zbughiră pentru a doua oară. Dar animalul parcă ştia dinainte ce are de făcut: le tăie drumul, postându-se în faţa porţii. Singura lor scăpare ar fi fost să sară gardul despărţitor. De aceea o luară la goană către gard. Bizonul însă, observând manevra, se îndreptă în aceeaşi direcţie. Primul dintre banderilleri reuşi să se caţere sus, al doilea de asemenea. Scăpaseră nevătămaţi. Ultimul însă, mai puţin sprinten, o păţi. Se agăţă, ce-i drept, de marginea gardului, dar, până să-şi facă vânt dincolo, bizonul îl ajunse şi îl izbi cu cornul în coapsă. Noroc că animalul se retrase niţel pentru o nouă lovitură, timp în care omul, mânat de groaza morţii, îşi adună puterile într-un efort suprem şi – deşi rănit, însângerat – reuşi totuşi să treacă gardul. Bizonul lovi cumplit. O scândură crăpă ca tăiată de secure. Animalul ştia unde-i sunt vrăjmaşii. Se repezi din nou în gard, dar într-un loc întărit de un stâlp rezistent. Stâlpul se cutremura sub loviturile repetate ale animalului. Gardul trosnea din încheieturi. Dacă bizonul nu se lăsa păgubaş, avea să-l dărâme de-a binelea, ceea ce ar fi însemnat ca oamenii dindărătul gardului să fie pur şi simplu sfârtecaţi.

E uşor de înţeles panica teribilă care cuprinse acea parte a tribunei şi care, se răspândi din om în om cu iuţeala fulgerului. Totul era ţipăt, răcnet înfricoşat. Care cum putea, încerca să se salveze. Oamenii săreau peste scaune şi paravane, căutându-şi un refugiu mai în spate, într-o înghesuială de nedescris. Călcau unii peste alţii, urlând, înjurând. O catastrofă părea iminentă.

Deodată un glas uriaş acoperi zgomotul mulţimii:

Quedad sentando! Staţi pe loc! Nu e nici o primejdie! Mă ocup eu de bizon!

Cel ce rostise acest îndemn nu era altul decât Tata Jaguar. Îşi scoase haina, ca să nu-l stingherească la mişcări, mai smulse o dată cuţitul de la brâul doctorului Morgenstern şi, pentru a doua oară în acea zi, îşi tăie drum până la gard şi sări în arenă.

De fapt nu acolo era locul primejduit. Bivolul ataca în partea opusă. Hammer alergă de-a lungul arenei, strigând ascuţit ca indienii când se află la vânătoare sau în luptă. E un fel de „hiiii”, prelung, scos din gâtlej şi vibrând ca o coardă metalică datorită unui anume joc al degetelor pe buze, din ce în ce mai rapid. Se produce astfel un ţipăt ondulat, insistent, pătrunzător, imposibil de redat fonetic.

Bizonul, originar din preriile nordice, cunoştea acest semnal vânătoresc. Îl auzise desigur nu o dată din gura indienilor. De aceea se întoarse brusc. Îl zări pe Tata Jaguar şi, depărtându-se de gardul în suferinţă, se pregăti să-l întâmpine pe noul adversar.

Dar Hammer nu se arăta deloc grăbit să atace. Ţinând cuţitul în mâna dreaptă, se opri în mijlocul arenei. Jur-împrejur, unde cu puţine clipe în urmă domnise cel mai haotic vacarm, se lăsă acum o tăcere adâncă. Nu se auzea decât un nume – şoptit, reluat, repetat mereu: Tata Jaguar. Să se încumete acest om, înarmat numai cu un cuţit, în lupta cu bizonul? Doi uriaşi faţă-n faţă! Dar ce înseamnă forţa unui bărbat, fie chiar atlet, comparată cu a bizonului şi încă a unui gigant din neamul său! Închipuiţi-vă, aşadar, cât de încordaţi erau nervii spectatorilor.

Animalul îl ţintuia pe Tata Jaguar cu o privire cruntă, piezişă. Dar şi acesta îl sfredelea cu ochii săi mari, cenuşii, exact cum făcuse cu jaguarul. Încet, cu paşi mari, rari, bizonul se puse în mişcare, stăpânit de o extremă prudenţă, ca şi când ar fi ştiut că de astă dată are de-a face cu un adversar neobişnuit de periculos. Hammer înainta la fel de încet. Se apropiară câte puţin până la o distanţă de vreo doi-trei coţi.

Aici animalul îşi pierdu răbdarea. Înălţă capul, mugind grav, şi-l aplecă apoi iar, gata de atac.

Toată lumea credea că Tata Jaguar va sări în lături, ceea ce însă, spre mirarea mulţimii, nu se întâmplă. Omul rămase pe loc. Bizonul aproape că-l ajunse. Nu mai avea decât să-l lovească în plin. Părea că Hammer paralizase de frică. Fu luat în coarne şi aruncat în sus. Mii de voci izbucniră într-un singur strigăt disperat. Dar ce-a fost asta? Hammer, după ce zbură prin aer drept ca o lumânare, reveni pe pământ la fel de drept. Stătea acum în picioare, la spatele bizonului, calm, imperturbabil, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Animalul se întoarse nedumerit şi îl luă iarăşi în coarne. Dar se pomeni şi de astă dată cu inamicul în spatele lui. Se răsuci furios şi scena se repetă aidoma.

Acum era limpede că Tata Jaguar provocase intenţionat, cu o uluitoare îndrăzneală şi îndemânare, acest joc teribil. De câte ori bizonul, cu capul aplecat, se repezea împotrivă-i, de atâtea ori Hammer – nici cu o clipă mai devreme sau mai târziu – îi proptea piciorul între coarne şi se lăsa zvârlit în sus. Descriind un arc, revenea pe pământ, în picioare, la spatele animalului.

Uimirea spectatorilor nu mai avu margini. Câtă dibăcie, câtă forţă şi siguranţă în mişcări! Era un joc de-a viaţa şi moartea. Şi totuşi omul zâmbea. Fiecare gest vădea o uşurinţă şi o precizie formidabilă. Şi apoi calmul său absolut! Parcă ar fi fost vorba de o distracţie inofensivă.

Cu cât Hammer se mişca mai detaşat, cu atât mai tare se agita bizonul. Îl înfuria eşecul, faptul că se trezea mereu cu vrăjmaşul în spate, acelaşi şi neatins. Mugea de ciudă. Salturile, întoarcerile deveneau tot mai grăbite, mai nesigure. Sângele îi năvălise în ochi, înceţoşându-i vederea. Se întâmpla chiar, ca din această pricină, să se repeadă cu coarnele în gol.

Era tocmai lucrul pe care miza Tata Jaguar. Se lăsă din nou aruncat în sus şi reveni, iarăşi la spatele bizonului. Dar de astă dată nu mai stătu pe loc. Se feri repede. În lături şi sări înainte. Animalul, dând să se întoarcă, se expuse o clipă din profil. Un salt îndrăzneţ, elastic şi Hammer şedea pe spinarea lui. Cuţitul fulgeră, lama pătrunse exact, la rădăcina grumazului, între vertebre. Bizonul rămase încremenit câteva secunde, poate chiar un minut. Apoi se cutremură din toată fiinţa sa uriaşă. Fără un geamăt măcar, căzu la pământ ca trăsnit. Îşi dăduse suflarea. Şi în aceeaşi clipă, Tata Jaguar lunecă de pe spinarea animalului, scoţându-i cuţitul din grumaz. De atâta încordare, spectatorii păreau pur şi simplu împietriţi. Nici o şoaptă nu se auzea. Toată lumea se aştepta ca bizonul să-şi salte iarăşi trupul masiv şi să se avânte în luptă.

Tata Jaguar făcu un semn în sus către locurile unde şedeau însoţitorii săi. Sărind din spetează în spetează, cum făcuse şi Hammer mai înainte, cei trei fârtaţi îşi tăi ară drum până în arenă şi îi aduseră haina. Se arătară şi ei atât de sprinteni şi abili în mişcări, încât ai fi zis că sunt acrobaţi la circ, nu ditamai domni eleganţi îmbrăcaţi după ultima modă. Hammer îşi puse haina şi tuspatru ieşiră din arenă prin poarta destinată publicului.

Acum abia îndrăzniră câţiva campeadori să pătrundă pe teren. Vedeau bizonul răpus, întins la pământ, dar se apropiau cu mare prudenţă, căutând să se asigure că e mort cu adevărat. Toreadorii refugiaţi în dosul gardului ie urmară exemplul.

Spectatorii încă nu se încumetau la vreo mişcare, atât de impresionaţi erau de felul cum se petrecuseră lucrurile. În cele din urmă preşedintele întrebă din loja lui:

Esta el buf alo muerto? E mort bizonul?

Si, vuesta Merced, esta muerto. Da, excelenţă, e mort.

Esta en verbad muerto, todo muerto? Mort de tot, mort de-a binelea?

Completamente difunto, indudablemente finado. Mort cu desăvârşire, fără nici o îndoială. For medio de un golpe de cuchillo en la nuca. Datorită unei lovituri de cuţit în grumaz.

Acest schimb de cuvinte risipi vraja sub care se aflase publicul. În locul tăcerii se iscă o hărmălaie de nedescris, urlete, aplauze, tropăieli, încât ai fi zis că se dărâmă tribunele.

Donde esta el padre Jaguar? Aca, venid aca, entre el padre Jaguar! Unde-i Tata Jaguar? Să vină Tata Jaguar! strigau sutele şi miile de voci laolaltă.

Dar cel căutat dispăruse.