Testamentul incaşului.

Barranca del Homicidio, adică Râpa omorului, era desigur un nume înfricoşător şi locul însuşi ca şi împrejurimile se potriveau cu acest nume. Soarele de amiază dogorea deasupra unui peisaj dezolant. Neînsufleţite şi golaşe se înălţau în vest masivele munţilor. Povârnişurile stâncilor erau pustii şi, de jur împrejur, pe coaste şi în văgăuni, nu creştea nici urmă de vegetaţie.

În ce priveşte râpa propriu-zisă, aceasta se prăvălea în adânc, abruptă, neîngăduind coborâşul de-a călare. Nu te puteai deplasa decât pe jos şi cu multă băgare de seamă. Nici aici, fie pe pereţi, fie pe fundul râpei, nu creştea fir de iarbă sau buruiană. Doar la o margine, unde opriseră călăreţii, se zăreau rădăcini pe jumătate smulse din pământ, rupte, retezate spre a fi folosite pentru foc de către drumeţii ce trecuseră pe-acolo. Sus, pe stânca lucie, nici chiar copitele catârilor nu puteau lăsa vreo urmă, iar fundul era plin de bolovani desprinşi din pereţii râpei. Nu departe de grupul călăreţilor, la vreo cincizeci de paşi de gura prăpastiei, se afla un mare bloc de piatră suspendat, dedesubtul căruia se deschidea un fel de lăcaş unde s-ar fi putut strecura un om ca să se ferească de vânt şi ploaie.

Tata Jaguar îi arătă lui Anciano blocul respectiv:

Acolo trebuie să se fi tupilat Antonio Perillo ca să-l pândească pe incas până a doua zi dimineaţa, când l-a omorât. Nu se află aici alt loc unde să te poţi ascunde. Undeva jos de tot zace comoara cea tainică şi tăcută.

Cei doi vorbeau acum despre comoară deschis, pe faţă, în prezenţa celorlalţi, folosind şi cuvântul „incaş”, căci Anciano şi Hauca renunţaseră cu timpul la discreţia lor, atât de prudentă.

Aprobând spusele Tatii Jaguar, bătrânul Anciano completă:

Ascunzătoarea pe care o caută Gambusino şi Perillo e dincolo, în văgăuna cealaltă.

Cunoşti locul? întrebă Tata Jaguar.

Îl cunosc.

Şi Hauca?

Nu. Pentru dânsul e încă o taină, fiindcă abia de curând a împlinit vârsta la care, potrivit dorinţei tatălui său, urmează să afle întregul adevăr.

Şi o să-l afle de la tine?

Da.

Înseamnă că ştii toate amănuntele?

Numai cât e nevoie ca să-i arăt drumul şi locul.

Comoara e îngropată? Adică s-a săpat o groapă şi apoi s-a acoperit?

Nu. Comoara e ascunsă într-o hrubă, descoperită de strămoşii noştri pe când răscoleau munţii în căutare de aur şi argint. Negăsind nimic şi ajungând la hruba aceea în care, dacă aruncai o piatră, nici nu auzeai cum cade pe fund, s-au lăsat de săpături şi au astupat intrarea. Dar locul şi l-au însemnat. Şi când străbunul lui Hauca, fugind de urmăritori, s-a îndreptat încoace împreună cu oamenii cei de credinţă, a vârât în hrubă tot ce-i mai rămăsese din avutul lui. Duşmanii i-au dibuit şi au tăbărât asupra lor măcelărindu-i pe toţi, afară de doi inşi care au izbutit să scape: unul era incaşul, iar celălalt strămoşul meu. Taina a trecut moştenire din urmaşi în urmaşi până la Haucaropora şi la mine. În ce mă priveşte, cunosc locul unde se află hruba, dar înăuntru nu am fost nicicând. Singur stăpânul meu, tatăl lui Hauca, avea dreptul să coboare în ea. Acuma o să-i arăt lui Hauca intrarea şi, dacă-mi îngăduie, o să văd şi eu, pentru întâia oară, lucrurile ascunse acolo.

Fireşte că-ţi îngădui, credinciosule Anciano, interveni Haucaropora. Îmi eşti ca un al doilea părinte şi tot ce-i al meu se cade să fie şi al tău.

Îţi mulţumesc, răspunse bătrânul, înduioşat. Nu-mi doresc altceva decât iubirea ta statornică. Dar mai am un gând pe care te rog să mi-l împlineşti.

Spune.

Porunca suna să nu cobori în hrubă până a nu fi trecut cu vârsta de nechibzuinţa primei tinereţi. Şi asta nu întâmplător, căci a pătrunde acolo e lucru primejdios. Ce anume primejdie te aşteaptă, nu ştiu. Tatăl tău, fostul stăpân, tot amâna să mi-o spună, până ce l-au ucis şi n-a mai putut să-mi dea lămuriri.

Aşa că nu cunoşti care-i primejdia?

Bănuiesc eu ceva, dar nu sunt sigur. Doar ai auzit şi tu că strămoşii noştri ştiau să pregătească un foc grozav care putea să aştepte veacuri întregi pentru ca pe urmă, dacă-l dezvelea cineva, să se dezlănţuie nimicind totul în jurul lui. Poate că era ceva asemănător cu praful de puşcă de care poporul nostru habar nu avea înainte de a-l fi văzut la spanioli. Din câte mi-a vorbit tatăl tău bănuiesc că hruba e străjuită de un astfel de foc şi orice neştiutor care ar pătrunde înăuntru s-ar putea să piară mistuit de flăcări.

Atunci e într-adevăr primejdios să mă apropii de comoară.

Aşa e. De aceea te-aş ruga să-l iei şi pe Tata Jaguar. Dânsul vede mai bine decât toţi ceilalţi. Cu iscusinţa şi agerimea lui va putea să descopere mai uşor focul cu pricina.

Bine. L-aş fi rugat, oricum, să mă însoţească. Să vină şi prietenul Anton! Auzi, dragă Anton, vreau să vezi şi tu printre primii comoara. Ori ţi-e frică de focul ascuns?

Nu mă tem, răspunse Anton Engelhardt, Ca şi praful de puşcă, focul vostru nu poate face vreun rău decât dacă-l aprinzi sau dacă vine în atingere cu alt foc. Or de asta ne vom feri.

Dacă suntem atenţi, n-are de ce să ne fie frică, întări Tata Jaguar. Ei, vreţi să coborâm chiar azi?

Da, spuse hotărât Anciano.

Înainte de a sosi bandiţii aceia?

Eu aşa zic.

Iar eu aş crede să mai aşteptăm, să nu lăsăm cumva urme care ne-ar trăda.

Păi nu avem destul timp, señor, ca să ştergem urmele? Acum e dimineaţă, iar Gambusino va fi aici abia mâine. Ş-apoi dacă ne încăierăm şi vrăjmaşii mă omoară! Ar însemna să nu-i mai pot arăta tânărului meu stăpân locul de taină şi toată moştenirea ar fi pierdută.

Nu-i nevoie să te vâri şi tu în luptă.

Señor, drept cine mă luaţi? se indignă bătrânul. Când e vorba de ucigaşul fostului meu stăpân, eu să stau cu braţele încrucişate? Cereţi-mi orice, numai asta nu!

Bine. Îmi dau seama ce-i în gândul şi inima ta. Fie precum doreşti. Dar înainte de a căuta hruba, să nu uităm alte lucruri importante. Poate că vom fi nevoiţi să rămânem aici mai multe zile. Pentru noi, oamenii, proviziile sunt îndestulătoare, dar trebuie să ne îngrijim şi de catâri. Apă şi nutreţ se găsesc numai jos, la Salina del Condor. Din păcate însă nu ne putem instala acolo, căci Salina e în drumul bandiţilor. Aşa că trebuie să căutăm alt loc, fie şi depărtat, unde să fie păşune şi apă.

În privinţa asta să nu vă faceţi griji, señor. La numai un ceas depărtare de aici se află un iaz adânc, totdeauna plin cu apă şi cu iarbă de jur împrejur. Hauca şi cu mine suntem singurii care cunoaştem acest loc. Vă conduc eu.

Zici că-i adânc? Şi catârii vor putea să coboare până acolo?

Pentru cai coborâşul ar fi cu neputinţă, dar catârii noştri sunt dedaţi cu drumul povârnit. S-ar putea, ce-i drept, să avem nevoie de ei pentru a-i urmări pe duşmani, încât ar fi bine să-i ţinem în preajma noastră, dar asta încă nu se ştie.

Până atunci mai e destul timp. Deocamdată, după ce na odihnim niţel, poţi să-i conduci pe ceilalţi la iazul cu pricina. Eu rămân aici cu Hauca şi cu Anton. O să mergem toţi la hrubă după ce te întorci.

Se înţelege că şi ceilalţi membri ai grupului s-ar fi angajat în căutarea comorii, însă nu-şi exprimară dorinţa, ci ascultară supuşi dispoziţiile Tatii Jaguar. După un răstimp aceştia porniră călare, sub conducerea bătrânului Anciano, spre iazul ascuns în munţi. Tata Jaguar îi urmări din ochi până dispărură, apoi se întoarse către Hauca şi Antosi. Tânărul incaş privea gânditor în adâncul râpei.

Crezi că ai putea găsi hruba fără ajutorul lui Anciano? îl întrebă Tata Jaguar.

Nu, răspunse Hauca. Tatăl meu trebuie să fi făcut în aşa fel, încât nimeni altul să nu descopere intrarea.

Vom vedea. De vreme ce ştiu că în râpă e ascuns ceva, nu mi se pare cu neputinţă să găsesc şi locul respectiv. O să încerc numaidecât. Voi rămâneţi între timp pe loc. Deşi nu cred să apară cineva, fiţi totuşi cu ochii-n patru. De aici puteţi controla împrejurimile. Dacă observaţi că se apropie vreun om, chemaţi-mă imediat. Eu o să vă aud.

Cu paşi sprinteni Tata Jaguar coborî povârnişul abrupt.

Băieţii nu-şi luară ochii de la el până ce ajunse jos. Apoi Hauca rosti, clătinând sceptic din cap:

N-o să găsească nimic. E într-adevăr cel mai deştept dintre bărbaţii pe care-i cunosc, însă taina e prea greu de dezlegat.

N-ai văzut cum a zâmbit la vorbele tale? îl contrazise Anton. E convins că va descoperi hruba şi cred că o va face. Încă astăzi vei ajunge om bogat, foarte bogat, cu mult mai bogat ca mine şi chiar ca tatăl meu. Oare străbunii tăi au avut într-adevăr atâta aur şi argint cum se spune şi cum scrie în cărţi?

Fără îndoială. Când ţara incaşilor a fost cotropită şi prădată de spanioli, foarte mulţi oameni bogaţi şi-au îngropat lucrurile cele mai de preţ. Le-au ascuns în aşa fel, încât, odată cu moartea lor, nimeni n-a mai ştiut unde se află. Şi de atunci zac în pământ fără să mai poată… căşuna nimănui…

Căşuna? Vrei să spui folosi…

Ba deloc. Pentru că tocmai marile avuţii ne-au prăpădit poporul. Dacă am fi fost săraci, năvălitorii spanioli ar fi plecat din Peru aşa cum au venit. Cunoşti păţania celui mai nefericit dintre strămoşii mei?

Nu.

L-au luat prizonier şi l-au dus într-o sală mare. Acolo Pizarro, cuceritorul, a tras cu vârful săbiei o linie în jurul celor patru pereţi, sus de tot, făgăduindu-i libertatea dacă va umple sala până la dunga aceea cu aur şi argint. Incaşul s-a supus şi a făcut întocmai, dar spaniolul nu s-a ţinut de cuvânt. A cerut să-i mai umple o sală, tot până la dunga de sus. Dar nici după aceea nu şi-a cinstit făgăduiala. Era creştin şi mai pe urmă a răspândit cu de-a sila pe pământul nostru învăţătura dragostei şi adevărului. Vezi, aşadar, cum bogăţia ne-a dus la pierzanie.

Da, două săli mari pline cu aur şi cu argint! De necrezut.

Te miră? Atunci nu ştii ce comori s-au găsit în cele două Temple ale Soarelui din Cuzco şi Ciuchitu, în templele de la Huanacauri, Katcia, Vilicanota şi în multe alte locuri sfinte care se numesc Huacas. La Templul Soarelui din Cuzco se aflau peste patru mii de preoţi şi slujitori. Toate uşile aveau stâlpi de aur. Pervazurile ferestrelor scânteiau de smaralde şi alte pietre preţioase. Pereţii erau căptuşiţi cu tăblii de aur. Statuile zeilor şi zeiţelor erau din aur curat, iar cele ale incaşilor de argint. Şi apoi câte vase, câte alte obiecte de metal nobil! Apa celor cinci izvoare, coborând din munţii învecinaţi, trecea prin ţevi de aur şi se vărsa în bazine de aur sau de argint, fiind apoi folosită pentru băut, pentru spălat şi pentru scăldatul animalelor de jertfă. Să-ţi mai spun şi altele? Cunoşti tu vreo sumă de bani care să arate preţul unor asemenea bogăţii?

Nu, nu mai spune nimic. Aproape că mi-e frică de ceea ce aud. Între atâtea palate, statui şi podoabe mă gândesc că trebuie să fi fost şi mari artişti.

Au fost, numai că arta noastră se deosebea de a voastră.

Şi ştiinţa?

Eu nu sunt decât un fecior crescut în singurătatea munţilor şi n-aş putea vorbi de ştiinţă aşa cum o înţelegeţi voi. Dar oameni învăţaţi erau şi în neamul nostru. Gândeşte-te numai la cei kippu-kamayok despre care trebuie să fi auzit.

Ştiu, aceia erau cărturari. Doar că scrierea voastră nu se alcătuia din litere şi cuvinte ca la noi, ci din sforicele înnodate din loc în loc. Cum e cu putinţă să citeşti nişte sfori ca şi când ai citi astăzi cărţi, ziare şi alte tipărituri?

Fireşte că nu era uşor. Nu oricine învăţa, ca la voi, scrisul şi cititul. Un asemenea kippu nu putea fi înnodat decât de un cărturar, de un kamayok, iar de citit îl citea tot un cărturar. Pentru tagma kippu-kamayokilor erau aleşi oameni din cei mai pricepuţi şi fiecare sat avea un dregător ce păstra taina kippurilor, lăsând-o moştenire numai urmaşilor săi. Bătrânul Anciano se trage dintr-o astfel de spiţă. E în stare şi azi să dezlege înţelesul oricărui kippu.

Şi tu?

Şi eu mă pricep, fiindcă sunt urmaşul împăraţilor, care, înainte de toate, îşi însuşeau această artă. Adu-mi o legătură de kippu şi îţi citesc totul ca şi când ar fi scris pe hârtie. Tatăl meu mi-a dat învăţătură de incaş în speranţa că împărăţia noastră va reînvia şi că eu… Tăcu brusc şi îşi lăsă privirea în pământ. Chipul lui se învălui într-o gravă tristeţe. Apoi adăugă oftând: a sperat un timp, dar pe urmă, după cum spune Anciano, nădejdea l-a părăsit. Chiar şi eu am crezut că totul va învia din nou; acuma însă, de când te cunosc, m-am lăsat de asemenea gânduri.

De când mă cunoşti? întrebă mirat Anton. Să fiu eu pricina?

Da, da, tu. Însă n-ai făcut-o anume. Eu nu ştiam decât munţii de aici şi sălbăticia codrilor; îmi ştiam neamul meu, nu şi altele. Tu mi-ai vorbit de multele popoare şi ţări, m-ai făcut să văd cât de mare-i pământul şi cât de mic e un om, un tânăr singuratic, chiar dacă se trage din cei puternici, domnitori şi fii ai Soarelui. Am visat şi m-am trezit. Acuma, de-aş găsi în hrubă toate comorile pământului, tot n-aş mai cădea în visul acela înşelător. Drumul neamului meu s-a sfârşit. Ce a fost nu mă mai priveşte. Vreau să-mi aţintesc ochii înainte, să învăţ, ce ai învăţat şi tu, să ajung şi eu ca bărbaţii de odinioară sau de azi despre care mi-ai vorbit. Voi pleca din munţi şi voi merge acolo unde dorinţa mea îşi poate găsi împlinire. Tata Jaguar să mă îndrume şi îl voi asculta ştiu că, sărac fiind, n-aş izbuti, de aceea mă bucur că mă aşteaptă averea şi înscrisul tatălui meu. De n-aş avea un asemenea ţel, aş privi cu dispreţ tot aurul şi argintul ascunse aici, căci s-ar putea să-mi aducă şi mie ceea ce au adus strămoşilor mei: prăpădul, moartea, pieirea.

Vorbise încet, rar, cu multe întreruperi. Se ridică apoi şi se depărtă ca şi când ar fi vrut să mediteze în singurătate asupra celor rostite. Anton nu-l urmă. Deşi încă nevârstnic, simţea că prietenul se află într-un moment crucial şi că numai întrebându-şi propria inimă poate găsi sfat şi lua hotărâri.

Când, după un răstimp, incaşul se întoarse, chipul său părea înseninat. Îi întinse mâna prietenului său alb şi spuse:

În curând tu vei face cale îndărăt spre Lima şi apoi spre Germania, patria părinţilor tăi, ca să înveţi mai departe. Acuma cunosc din gura ta ce ţară şi ce fel de popor e acela. N-ai vrea să merg şi eu cu tine?

Cu plăcere, cu cea mai mare plăcere! se bucură sincer Anton. Vorbeşti serios?

Desigur, însă mai întâi vreau să mă sfătuiesc cu Tata Jaguar şi cu credinciosul meu Anciano, fără de care nu aş pleca nicăieri.

O să meargă şi el, o să meargă. Doar te consideră stăpânul lui şi îţi va urma hotărârea.

Totuşi… la anii lui e greu. Ş-apoi nu înţelege limba voastră, ca şi mine de altfel.

Lasă, că e viguros ca un tânăr. Vom călători lungă vreme pe apă şi o să vă învăţ limba noastră, atât cât trebuie ca să vă puteţi descurca la început.

În acel moment se ivi pe buza râpei Tata Jaguar. Totodată răsună tropotul unui catâr. Anciano apăru călare de după o coastă şi se opri în faţa lor. Sărind din şa, spuse:

I-am dus la adăpost. Acuma hai să coborâm şi să deschidem hruba!

Tata Jaguar tocmai s-a întors de jos. Zicea că vrea să vadă ce şi cum, poate găseşte hruba şi fără tine, îl informă Hauca.

Adevărat? întrebă Anciano, adresându-se Tatii Jaguar. Aţi căutat în râpă? De bună seamă că n-aţi descoperit nimic.

Eşti chiar atât de sigur?

Sigur, señor.

Ei, atunci să vedem dacă m-am înşelat. Cred că am găsit intrarea în galerie.

Unde?

Jos, pe fundul râpei.

Asta-i uşor de spus. Doar ştiaţi că ascunzătoarea se află acolo.

Zău? Atunci să coborâm. Vă arăt exact locul.

După ce îşi priponiră catârii, se lăsară tuspatru în jos.

Greu, foarte greu coborâşul, dar nici pe fundul râpei nu era mai uşor de mers. Parcă un munte întreg se năruise aici, fărâmiţându-se în puzderie de bucăţi. Grămezi de piatră colţuroasă zăceau peste tot, învălmăşite, mai mici, mai mari, fără nici o noimă.

Tata Jaguar înaintă cu paşi siguri fără să se uite nici la dreapta, nici la stânga, până spre peretele din fund al râpei. Acolo, într-un anume loc, era o ieşitură de câţiva metri ce alcătuia, cu peretele lateral, două unghiuri obtuze. Hammer se apropie de unghiul din spate şi arătă cu mâna spre pământ.

Aici! rosti el cu deplină siguranţă. Am dreptate, Anciano, ori nu am?

Uimit peste măsură, bătrânul răspunse:

Aveţi, señor. Acesta-i locul. Dar de unde ştiţi? Cum l-aţi descoperit? Parcă le-aţi cunoaşte pe toate.

Nu e nevoie să fii atotştiutor.

Nu? Şi totuşi… Zău dacă nu-i înţeleg acum pe duşmanii care se tem de dumneavoastră ca de nealtul. Aţi fi putut de pildă să găsiţi ascunzătoarea şi s-o goliţi fără ca noi să bănuim măcar. Ce-ar fi fost atunci?

N-ar fi fost nimic. Nu aveaţi de ce vă teme. Puteam să umblu pe aici ore întregi fără să dau de nici un capăt, căci hruba n-am găsit-o decât datorită faptului că mi-ai vorbit tu despre ea.

Dar cum de-aţi nimerit tocmai unde trebuie?

Mi-am zis că hruba nu poate să se afle la mijloc, ci într-o parte mai dosnică. Intrarea fusese săpată în stâncă, apoi astupată şi mascată de mână de om. Deci locul trebuia să se deosebească oarecum de dezordinea pe care natura o crease de jur împrejur. Aşa că nu aveam decât să caut un asemenea loc mai deosebit, unde nu e vălmăşag de pietre şi unde se vede cât de cât munca omului. Şi uite că l-am găsit.

Tata Jaguar îi arătă nişte bolovani lângă peretele râpei:

Oare aceşti patru bolovani nu desenează colţurile unui pătrat?

Într-adevăr.

Şi nu sunt şi cam de aceeaşi mărime – nu prea grei pentru un om zdravăn, dar nici prea uşori ca să-i mute din loc vreo izbitură întâmplătoare?

Adevărat şi asta, señor.

Şi de ce se află în acest pătrat numai pietre mici cât pumnul? Dacă pietrele de aici ar fi fost mai mari şi mai grele, atunci s-ar fi turtit acoperişul hrubei însemnat la colţuri de cei patru bolovani.

Bătrânul Anciano dădu mirat din cap şi exclamă:

Aşa e, señor! Chiar aşa.

Ştiam. Lucrul mi l-am lămurit prin cea mai simplă judecată. Hruba trebuia acoperită. Or pentru asta nu se putea folosi un bloc mare de stâncă, fiindcă nici un om singur nu l-ar fi putut mişca din loc spre a pătrunde înăuntru. Scânduri sau alte materiale nu erau pe-aici, cum nici azi nu sunt. Aşa că omul vostru s-a folosit de o pătură sau de o piele de animal, a întins-o peste groapă şi deasupra, la cele patru colţuri, a pus patru bolovani destul de grei ca să ţină acoperişul şi pietrele de pe el menite să mascheze totul. La nevoie, însă, un bărbat voinic putea să îndepărteze bolovanii.

Foarte bine, señor, foarte adevărat. Şi cu pielea aţi ghicit întocmai. La început alăturase nişte pari de lemn peste care închipuise stratul de pietre. Dar cu timpul parii au putrezit şi stăpânul meu, venind încoace, a găsit acoperişul stricat. Şi atunci, ca să îndrepte lucrurile, şi-a omorât catârul, l-a jupuit şi a întins pielea peste gura hrubei. Iar ca să se ţină bine, a prins-o la colţuri cu ăşti patru bolovani. A presărat apoi pietre deasupra şi aşa au rămas toate până în ziua de azi. Cum vedeţi, acoperişul e încă bun. Poţi şi să calci pe el fără să se prăbuşească… Însă agerimea dumneavoastră, señor, e ceva nemaipomenit! Vreţi să deschidem?

Fireşte. Nu văd de ce am aştepta.

Cei patru se aplecară şi începură să dea la o parte stratul de pietre. Nu era prea gros. Peste puţin ieşi la iveală pielea, care se învârtoşase ca o tăblie de fier. Era întinsă şi fixată de cei patru bolovani. Îndepărtând bolovanii, pielea putu fi ridicată. Dedesubt se căsca o gaură ce ar fi permis să se strecoare prin ea un bărbat solid. Ducea drept în jos.

Dar asta nu-i galerie, ci puţ, observă Tata Jaguar.

Numai la gură e aşa, lămuri Anciano şi aruncă o piatră înăuntru. Auziţi? N-a căzut prea adânc. E numai cât un stat de om. Pe urmă face un cot şi duce niţel într-o parte, prin stâncă. Eu zic să coborâm.

Şi cu lumina cum stăm?

A avut grijă stăpânul meu de asta. Jos se găsesc lumânări de seu. Le-am pregătit atunci cu mâna noastră.

Anciano coborî încet. Atinse fundul cu picioarele în timp ce braţele ridicate îi ajungeau la marginea de sus a deschizăturii. Tata Jaguar îi dădu o cutie de chibrituri. De îndată pâlpâi în adânc flacăra unei lumânări. Haucaropora, care era mai mic de statură, coborî şi el, însă ajutat şi de sus şi de jos. Urmă Anton Engelhardt, apoi Tata Jaguar.

Acesta din urmă fu nevoit să se încovoaie ca să poată păşi în galeria tăiată orizontal. Dar treptat galeria creştea în înălţime, încât Tata Jaguar putu să-şi dezdoaie spinarea. Totodată spaţiul se lărgi şi cei patru inşi încăpură uşor. Privind în jurul lor, aceştia nu descoperiră decât un ţăruş de lemn vârât într-o crăpătură şi de care spânzura un şnur de grosimea unei andrele. Şnurul avea vreo 30 de centimetri, fiind împletit în trei culori şi înnodat în mai multe locuri. Alte sfori, mai scurte şi mai subţiri, înnodate şi ele în fel şi chip, erau legate strâns de acesta.

Un kippu! exclamă Anciano, desprinzând şnurul de pe ţăruş.

Îi duse în dreptul lumânării şi îl examină cu atenţie. Culorile erau cam şterse, dar se mai puteau recunoaşte destul de uşor.

Poţi să-l citeşti? întrebă Tata Jaguar.

Da, señor. Acest kippu ne atrage luarea-aminte să nu aprindem altă lumânare până nu vom fi citit şi al doilea kippu. Vasăzică mai e unul, poate mai încolo. Să mergem!

După ce studie la rândul lui nodurile, Haucaropora confirmă spusele lui Anciano. Porniră, aşadar, mai departe, cei doi bărbaţi trebuind să se aplece căci tavanul se lăsase din nou în jos. Aerul uscat parcă apăsa niţel plămânii. După vreo cincizeci de paşi tavanul se înălţa considerabil şi spaţiul se lărgi mult închipuind un fel de sală pătrată cu laturile de aproximativ şapte coţi şi înaltă de patru. Peretele din fund lipsea. Acolo încăperea se mărginea cu gura unei prăpăstii întunecoase, abrupte şi probabil foarte adânci. Dar atenţia vizitatorilor fu atrasă nu de acest gol negru şi misterios, ci de obiectele ce zăceau în jurul lor.

Totul strălucea ca aurul şi argintul. Pe nişte suporturi de piatră – un soi de etajere – se înşirau sumedenie de obiecte a căror valoare strict materială, dar şi artistică te copleşea pur şi simplu. Erau acolo statuete de idoli de dimensiunea unor copii şi turnate în aur lucitor; statuete înfăţişând împăraţi, de aceleaşi dimensiuni şi lucrate în argint masiv; vase de diferite forme şi mărimi, arme de tot felul, podoabe scumpe, stele, sori şi lună în diverse reprezentări. Da, era vorba de comori uimitoare ce nu puteau proveni decât de la un incaş sau de la un vlăstar împărătesc, fiindcă în Peru metalul nobil fusese monopolul exclusiv al casei domnitoare. Fără aprobarea suveranului nimeni nu avea dreptul să deţină aur sau argint.

Exportul acestui metal era interzis sub pedeapsa cu moartea. Aurul şi argintul trebuiau aduse în capitală şi depuse la picioarele împăratului. Se întâmplau ani când, după date certe, incaşul îşi sporea tezaurul cu peste douăsprezece mii de chintale argint şi peste patru mii de chintale aur, acesta din urmă – cel mai nobil şi preţuit metal – aflându-se în cantităţi enorme, fie în munţi, fie în nisipul fluvial şi obţinându-se foarte ieftin sau chiar gratuit prin muncă obligatorie.

Anton Engelhardt privea fascinat. Anciano şi Hauca stăteau neclintiţi, pe de o parte extaziaţi de bogăţiile adunate acolo, pe de alta înfioraţi de un sentiment pios în faţa idolilor şi stăpânilor de odinioară ai neamului lor. Tata Jaguar era cel mai puţin tulburat. Luă lumânarea din mâna lui Anciano şi se duse până în fundul acestei originale vistierii, ca să scruteze adâncul tainic şi înfricoşător al prăpastiei. În raza tremurătoare a lumânării părea că dedesubt joacă, saltă, se alungă nişte făpturi de coşmar, demonice. Tata Jaguar aruncă o piatră. Aceasta ricoşă în repetate rânduri de pereţii abrupţi, mereu mai jos, mai jos, parcă zbura în neant.

Depărtându-se de gura prăpastiei, Tata Jaguar se apucă să caute „focul ascuns” şi până la urmă îl găsi. În fundul încăperii, fixate pe suporturi joase de piatră, se aflau nişte jgheaburi de lut înguste şi pline cu o pastă alb-gălbuie cum ar fi ceara. Din loc în loc atârnau nişte scurte fitiluri îmbibate cu aceeaşi pastă.

Acesta trebuia să fie focul cel cumplit de care vorbise stăpânul tău, se adresă Tata Jaguar lui Anciano, arătându-i jgheaburile, iar capetele de fitil sunt „lumânările” care nu trebuie aprinse până după citirea celui de-al doilea kippu. Hai să-l căutăm!

Nu căutară mult. Şnurul se găsea chiar la intrare, în peretele stâncos. Nu era simplu ca primul, ci consta dintr-o împletitură foarte frumos lucrată şi închipuind un mâner de ale cărui capete spânzurau, ca nişte ciucuri, o mulţime de sfori. Acestea, în culori şi de lungimi diferite, aveau sute de noduri variate ca mărime. Bătrânul Anciano se apucă imediat să descifreze mesajul. După un timp destul de îndelungat, rosti:

E un kippu lung şi amănunţit pe care nu-l pot dezlega pe loc deoarece culorile au pălit şi lumina e prea slabă.

Dar afară, la lumina soarelui, ai putea să-l dezlegi? întrebă Tata Jaguar.

Cred că da.

Atunci să ieşim.

Şi să ne depărtăm de aceste comori care ne farmecă ochii?

Trebuie. Doar nu aveţi voie să vă atingeţi de ele până nu cunoaşteţi conţinutul kippului. Încă nu ştim ce primejdie ne aşteaptă dacă le mişcăm din loc. O mică greşeală, o atingere poate însemna pierzania noastră. Aşa că ascultaţi ce vă spun: dacă vreţi să rămâneţi aici, n-aveţi decât; dar eu, unul, ies afară şi nu mai cobor până nu aflu cu de-amănuntul ce cuprinde scrisoarea.

Bătrânul Anciano, vrăjit de atâta aur şi argint, parcă nu se îndura să plece. Atunci Hauca îi luă kippul din mână şi, după ce îl studie pe cât îi permitea lumina săracă a lumânării, spuse răspicat:

Acest kippu e testamentul incaşului ucis, al tatălui meu. De aceea mi-e mai scump decât toate lucrurile de aici. Aurul şi argintul pot aştepta până voi citi totul la lumina zilei. Mă duc.

Cuvântul lui fu hotărâtor. Părăsiră tuspatru încăperea subterană şi o luară înapoi spre gura galeriei, ca să iasă la suprafaţă. Acolo se găseau mai multe lumânări de seu pregătite de tatăl lui Haucaropora pentru a servi la nevoie. Anciano stinse lumânarea pe jumătate arsă, o puse lângă celelalte, apoi se săltă afară.

Aşezaţi pe nişte bolovani, Anciano şi tânărul incaş luară nodurile la rând ca să le descifreze. Bineînţeles că nu mergea la fel de uşor ca la primul kippu. Aveau de-a face cu atâtea noduri, cu atâtea accesorii, iar nuanţele erau atât de şterse încât, dacă două fire avuseseră iniţial culori înrudite, acum nu se mai deosebeau deloc. Trecu o oră întreagă şi încă o jumătate şi cei doi peruvieni încă nu se puteau pune de acord în legătură cu sensul fiecărui nod sau fir.

Tata Jaguar şi ai săi sosiseră la râpă cam pe la orele unsprezece. A durat apoi vreo două ore până ce Anciano se întoarse de la noul loc de tabără. Acum se apropia de trei după-amiază.

E periculos să mai stăm aici, constată Tata Jaguar. Dacă cineva ar trece întâmplător pe marginea râpei, ne-ar zări cum stăm lângă puţul ăsta şi ar bănui despre ce-i vorba. Hai să acoperim iarăşi intrarea şi să urcăm sus. Acolo vă puteţi continua treaba fără primejdia de a fi surprinşi, căci se vede până hăt departe.

Altceva mai bun nu aveau de făcut. Întinseră pielea la loc, o fixară cu cei patru bolovani şi o presărară cu pietriş şi iarbă. Apoi ieşiră din râpă şi se duseră la catârii lor. Hauca şi Anciano se apucară iarăşi de citit.

S-ar fi zis că priceperea lor crescuse odată cu ieşirea din râpa sumbră, căci nu trecu bine o jumătate de ceas şi îl informară pe Tata Jaguar că au descifrat scrisoarea şi toate amănuntele ei.

Pot să aflu şi eu conţinutul? întrebă Hammer.

Fireşte, señor, aprobă Hauca. Este, cum am spus, testamentul tatălui meu, dar sună altfel decât bănuiam amândoi. Citeşte Anciano!

Bătrânul îi dădu ascultare. Îngenunche pios, căci era vorba de ultima dorinţă a stăpânului său, răsfiră printre degetele-i uscate nod după nod, fir după fir, dând – glas mesajului, încet, rar, cu fraze întretăiate: „Lui Haucaropora, fiul meu şi cel din urmă incaş… Când vei da cu ochii de acest kippu, eu voi fi murit… Şi neamurile mor… Al nostru s-a dus cum m-am dus şi eu… Ia-ţi nădejdea că va învia vreodată… nu vei domni nicicând… Neamul nostru a pierit din pricina aurului şi argintului său. Oare ai vrea să mori şi tu la fel?… Dacă neamul nostru ar fi fost mai sărac, mai trăia şi mai muncea încă şi azi. Rămâi deci sărac. Atunci vei trăi şi vei munci… Nu în aur să-ţi afli bogăţia, ci în minte şi în suflet. Aşa vei fi mai fericit decât toţi străbunii tăi… Te rog, nu-ţi poruncesc… Aurul e al tău. Ia-l sau lasă-l aici… Dacă-l iei, o să ajungi robul lui, dacă-l dispreţuieşti, o să fii om liber… Vinde buzduganul de aur al incaşilor şi vei avea destui bani ca să înveţi şi să ajungi un bărbat pe care munca îl cinsteşte… Desfătarea în lenevie te va pângări… Dacă vrei totuşi aurul, ia-l… Însă fereşte-te de focul din jgheaburi!… Pentru cinstea şi fericirea ta, întoarce aurul în pământ, căci de acolo fu scos… Atunci vei fi într-adevăr bogat… N-ai decât să aprinzi primul fir de lângă focul tăinuit şi să fugi repede din hrubă… Şi acum alege, însă alege bine! În trupul tău curge sânge de stăpân, deci stăpâneşte-te pe tine însuţi. Vei izbuti… Eu îţi stau şi îţi rămân alături. Fă ca spiritul meu să se bucure că am un asemenea fecior… Atunci el te va ocroti până mă vei urma În lumea unde nici aurul, nici argintul nu au preţ, ci doar avuţia inimii trage în cumpănă… Poartă-te ca un fiu al meu, căci îţi sunt tată!”

Bătrânul Anciano citise textul lungind mereu pauzele între fraze. Apoi, tot în genunchi, îşi fixă privirea plină de aşteptare asupra tânărului incaş. La fel privi şi Anton, pe care testamentul îl tulburase profund. Tata Jaguar admira în sinea lui înaltele principii morale la care se ridicase defunctul, dar simţul lui practic nu se împăca deloc cu renunţările la care acesta îl îndemna pe fiul său. Hauca stătea drept, cu ochii la soarele pe care strămoşii lui îl veneraseră şi căruia îi închinaseră rugi. Acum astrul zilei pălea şi cobora încet îndărătul munţilor. Astfel pălise şi grandoarea incaşilor, până se stinsese de tot. Ultimul semn al puterii lor se afla jos, în hrubă, unde, la lumina săracă a unei lumânări, scânteiau chipurile zeilor şi ale împăraţilor de demult. Să se stingă oare şi acest ultim semn? Chipul frumos şi grav al adolescentului părea încremenit; Hauca se uita la soare fără să clipească, urmărindu-l nemişcat, până ce astrul divin dispăru după cel mai înalt dintre piscuri. Apoi tânărul incaş se întoarse spre Anciano, îi luă kippul din mâini, îl vârî sub haina lui vânătorească şi rosti:

Ridică-te, Anciano! Nu mai este nici un incaş pe lume! Fiii Soarelui au pierit odată cu împărăţia lor, iar eu voi să ascult de tatăl meu care nădăjduia să fiu destul de tare ca să pot alege drumul cel drept. Aurul îl voi trece din nou în pământ, căci el nu aduce fericirea decât ca răsplată a muncii, pe când munca mea abia începe.

Bătrânul se sculă de jos şi îl apucă pe Hauca de amândouă mâinile.

Fii lăudat pentru această hotărâre, fiule, spuse el, înduioşat. Nici nu mă aşteptam la altceva din parte-ţi.

Tu nu ai nevoie de sclipitul aurului: comoara cea mai de preţ sălăşluieşte în pieptul tău.

Atunci interveni şi Tata Jaguar, adresându-se lui Hauca:

Cum? Vrei să renunţi la toată avuţia din hrubă? Asta ziceai?

Da.

O asemenea hotărâre nu poate fi decât rodul unei tulburări trecătoare. Gândeşte-te ce drum te-ar aştepta şi ce viaţă ai duce dacă ai lua în stăpânire această avere a tatălui tău!

Kippul lui nu se mai află jos, în hrubă, ci aici lângă inima mea.

Şi tânărul arătă locul unde ascunsese testamentul.

Vasăzică te gândeşti să aprinzi focul acela năprasnic şi să nimiceşti comoara?

Aşa mă gândesc.

E o nebunie! Dacă socoţi că ţie nu-ţi trebuie, atunci pune în cumpănă binele pe care l-ai putea face cu ajutorul acestor bogăţii, câtor oameni le-ai putea însenina viaţa. E dreptul tău să te lipseşti de moştenire, dar nu-i lipsi astfel şi pe semenii tăi.

Moştenirea e numai a mea şi fac ce doresc, îi dau foc, aşa vreau, fiindcă sper să-i dăruiesc pe semeni cu daruri mai bune.

Visuri, nechibzuinţă! Află că n-o să-ţi îngădui asemenea faptă!

Atunci Hauca ridică de jos buzduganul de aur şi declară cu mândrie, răspicat:

Señor, vă cinstesc şi vă iubesc, dar în treaba asta nu poate hotărî decât o singură voinţă, adică a mea! Voi vinde în schimb buzduganul, aşa cum a dorit părintele meu – ca să am cu ce trăi şi învăţa. Iar dacă vreţi într-adevăr să-mi staţi de-a curmezişul, atunci va trebui să mă încerc în luptă dreaptă cu dumneavoastră!

Hammer îşi înălţă capul. Îi stătea pe limbă un răspuns aspru, poate chiar injurios, dar se răzgândi şi spuse blând:

Nu m-ai înţeles bine, tinere incaş. Hotărârea ta e curajoasă şi aş cinsti-o şi eu dacă ai cunoaşte valoarea banului. Mă îndoiesc însă că o cunoşti. Şi mă gândesc că spusele tale încă nu s-au împlinit în fapt.

Se vor împlini cât de curând. Cobor în hrubă şi aprind focul.

Ca să ne trădezi astfel şi să-l scapi pe ucigaşul tatălui tău? Nu ştiu cum e cu focul vostru, dar mă tem că va zgudui pământul şi bolovanii vor sări în toate părţile. Şi dacă se apropie Gambusino şi Perillo şi zăresc de departe cum arată locul, nu spală oare imediat putina?

Hauca îl privi un timp drept în ochi, apoi răspunse:

Aveţi dreptate, señor. Trebuie să mai aştept. I-am putea prinde, nu-i vorbă şi în alt fel şi în alt loc, însă râpa de aici e cea mai bună capcană. De aceea n-am să vă stric planul.

Aşa da! spuse Hammer, mulţumit. Ceea ce ne interesează în primul rând e să ştim precis când sosesc bandiţii. Or pentru asta e nevoie de un cercetaş destoinic. Vrei să fii tu cercetaşul?

Bucuros, acceptă Hauca, simţindu-se măgulit că i se încredinţează o asemenea misiune.

Nu bănuia că Tata Jaguar caută totodată să-l îndepărteze de la faţa locului pentru a nu-i lăsa nici timpul, nici prilejul de a-şi duce la îndeplinire intenţia lui vizibil pripită.

Trebuie să porneşti imediat, îl îndemnă el în acelaşi scop. Călare nu se poate, căci te-ar descoperi mai uşor. Aşa că vei avea drum lung pe jos.

Sunt gata, señor. Spuneţi-mi numai până unde să merg.

Mai întâi te întorci la Salina del Condor, unde Gambusino va sosi probabil chiar azi.

Şi dacă nu vine?

Atunci pesemne că-şi face popasul într-o peşteră cu două intrări care se află în spatele Salinei, pe direcţia văii Guanaco, de unde trebuie să sosească indienii moioşi.

Cunosc eu peştera! interveni Anciano. Mă lăsaţi să-l însoţesc?

Bucuros. Patru ochi văd mai bine decât doi.

Şi unde vă găsim la întoarcere?

Cum n-o să f vă întoarceţi decât mâine dimineaţă, cu o să-mi petrec noaptea în tabăra de dincolo, iar mâine voi fi din nou aici, ca să aud ce veşti îmi aduceţi. Atunci vom şti ce avem de făcut. În orice caz va trebui să vorbeşti pe ascuns cu prietenii tăi moioşi ca să-i câştigi de partea noastră.

Îl rugă pe Anciano să-i descrie urcuşul spre tabăra unde poposeau ceilalţi, apoi, luând şi cei doi catâri ai peruvienilor, se depărtă călare împreună cu Anton Engelhardt. În schimb, Hauca şi Anciano porniră la vale, spre Salina del Condor.

Ajunseră la ţel odată cu lăsarea întunericului şi, negăsindu-i pe bandiţi, se duseră la peştera cu două intrări. Acolo, târziu seara, fură – cum s-a mai spus – martorii asasinării peonului şi a celor doi arrieros, după care se întoarseră repede la Salina. Aşteptară aici o vreme până ce previziunea lor se confirmă. Gambusino apăru la faţa locului împreună cu indienii săi. Dar neavând la îndemână vreascuri, stătură pe întuneric, fără să aprindă nici un foc. Astfel cercetaşii noştri nu reuşeau să-i vadă ca lumea şi nici măcar să-i audă, căci bandiţii păstrau linişte deplină. De aceea Hauca şi Anciano rămaseră acolo numai timpul strict necesar, iar odată cu zorii se Întoarseră iarăşi la Râpa omorului.

Tata Jaguar îi şi aştepta. Îl puseră la curent cu cele văzute. Aduseseră veşti preţioase, însă nu erau edificaţi întru totul. Ştiau că trei oameni fuseseră împuşcaţi şi alţi trei fuseseră lăsaţi în viaţă. Ştiau de asemenea că printre aceştia din urmă se află şi cei doi nemţişori îmbrăcaţi în veşminte roşii – ceea ce îl înfurie cumplit pe Tata Jaguar. Însă cine era al treilea? Asta n-o mai ştiau.

Ca să poată intra în vorbă cu indienii moioşi, a căror apariţie era iminentă, Hauca şi Anciano se ascunseră după o ridicătură de piatră, pe când Tata Jaguar se întoarse călare la oamenii lui, ca să-i aducă mai aproape şi să-i informeze asupra faptului că neastâmpăratul savant german, secondat de Fritze, le luaseră iarăşi urma şi căzuseră din nou în mâinile lui Gambusino.

Acesta sosi devreme, dimineaţa, împreună cu Antonio Perillo, cu opt indieni şi cu cei trei prizonieri. Se opri la marginea râpei şi ordonă să fie despovăraţi catârii. Lăcomia îl îndemna să coboare cât mai repede, să facă recunoaşterea. Şi cum ţinea mult să nu-i scape prizonierii, iar în indieni nu avea încredere, hotărî să-i ia cu dânsul şi pe germani. Puse deci să le dezlege picioarele ca să poată coborî. Dar, odată ajunşi jos, fură legaţi din nou şi prinşi de nişte bolovani, ca nu cumva să fugă dându-se de-a rostogolul.

Pe urmă Gambusino şi Perillo se depărtară – dar nu prea mult – pentru a cerceta locul. Indienii, fiindu-le interzis accesul la hrubă, rămaseră sus.

Întâmplător prizonierii fuseseră imobilizaţi tocmai în acea ieşitură a stâncii unde se afla gura galeriei. Fuseseră legaţi de trei din cei patru bolovani pomeniţi cu câtva timp înainte. Morgenstern zăcea pe stratul de piatră ce acoperea pielea de catâr. După ce bandiţii se depărtară suficient ca să nu-l mai poată auzi, Fritze Kiesewetter se adresă micului savant.

Iată c-am ajuns tocmai la ţintă, dom' doctor, însă ca prizonieri. Dacă Tata Jaguar ar fi aici, ne-am ridica şi noi curând pe propriile noastre labe.

Dea Domnul să fie aici, oftă tatăl lui Anton Engelhardt, căci e în joc viaţa noastră. Mare lucru ca ticăloşii ăştia să nu ne omoare după ce vor fi încasat preţul răscumpărării.

Trase mânios de frânghiile care îl legau de bolovan şi acesta se mută puţin din loc.

Asta n-o cred, răspunse Morgenstern. Ne-au mai prins ei în câteva rânduri şi n-au recurs la omor, homicidium pe latineşte.

Păi da, fiindcă ne-a scos Tata Jaguar din mâinile lor! preciză Fritze. Acuma, dacă ne lasă în voia soartei, o înfundăm rău de tot.

Să stau aici, neputincios, când fiul meu se află atât de aproape?! scrâşni din dinţi bancherul. Legat de mâini, de picioare şi prins de un pietroi, ca o fiară!

Se smuci din nou, trăgând de bolovanul aşezat pe un colţ al acoperişului de piele. Acesta se mai deplasă un pic şi pielea începu să cedeze sub greutatea doctorului Morgenstern.

Nu ştiu de ce, dar am impresia că stau pe moale, deşi „aşternutul” e numai piatră, se miră micul savant. Zău că se cam lasă! Mă cufund.

Unde nu dă Domnul să mă cufund şi eu cât mai adânc! bombăni furios Engelhardt. De-aş avea o singură mină liberă, m-aş scăpa de legăturile astea şi ar fi vai şi amar de bandiţi!

Vorbind, mai trase o dată din răsputeri şi bolovanul se deplasă şi mai mult.

Nu vă amăgiţi cu visuri, căută să-l astâmpere Fritze. Când te-a legat în chingi Gambusino, să ştii că-i lucru cu temei. Doar îi cunoaştem noi meşteşugul. Nu-i aşa, dom' doctor?

Dă, din păcate, răspunse micul savant. Am stat chiar şi în condiţii mai rele decât acum, spânzurat în copac şi… Doamne… Maică Fecioară… Ce-i asta?

De spaimă Morgenstern ţipă ascuţit. Bolovanul lui Engelhardt alunecase de pe piele şi aceasta cedă complet. Micul savant se cufundă până la brâu în gura galeriei.

Ce faceţi? Încotro vă călătoriţi? glumi Fritze. Te pomeneşti că o ştergeţi în iad ori înapoi la potop…

Ia lasă gluma se supără mărunţelul. Am căzut într-un puţ grozav, pe latineşte puteus şi plutesc deasupra unui hău nemaipomenit, vorago sau barathrum, cum ar zice latinul. Dacă se rupe frânghia, m-am dus pe copcă. Micul savant nu cântărea decât vreo douăzeci de livre, în timp ce bolovanul care îi ţinea frânghia trecea cu mult de greutatea unui chintal. Astfel echilibrul se menţinu în chip fericit. Totuşi Morgenstern se apucă să urle disperat, până ce îl auziră Gambusino şi Perillo. Aceştia se întoarseră repede şi nu mică le fu mirarea când îşi văzură prizonierul vârât pe jumătate în pământ. Îl traseră afară şi, odată cu el, apăru şi o parte a pieii de catâr.

Ce-o mai fi şi asta? întrebă Perillo. O piele aşternută peste groapă! Nu cumva am dat de…

Taci! îi şopti supărat Gambusino. Ne-am ajuns scopul datorită unei întâmplări. Dar prizonierii nu trebuie să afle nimic. Să-i ducem de aici!

Îi târâră pe cei trei, legaţi cobză, până la o distanţă suficientă, ca să nu-i poată vedea ce fac, apoi se întoarseră să examineze ciudăţenia. Scoaseră pielea de catâr şi aruncară pietre în puţ. După ce constată că nu-i prea adânc, Gambusino hotărî să coboare. Se lăsă în jos şi, numai după câteva clipe, i se auzi glasul:

Exact ceea ce căutăm! Am dat lovitura! Sunt aici nişte lumânări de seu. Haide şi tu!

Când Perillo ajunse jos, găsi deja o lumânare aprinsă. Nu băgară de seamă lumânarea pe jumătate arsă, folosită de curând, ceea ce n-ar fi fost greu de observat şi pătrunseră încet în culoarul orizontal. Înaintând cu prudenţă, schimbau între ei impresii şi nădejdi. Îi stăpânea o emoţie febrilă care ajunse la paroxism în clipa când tezaurul li se dezvălui în faţa ochilor. La început parcă îşi pierdură graiul. În lăcomia lor sălbatică nu se mai săturau privind acele obiecte. Gambusino îşi reveni cel dintâi şi exclamă:

Le-am găsit! Ha, ha, le-am găsit! Asta înseamnă milioane. Să-mi mulţumeşti mie, auzi!

Ba tu mie! replică Perillo. Stai să vedem cât ar face… Uite şi fitilurile astea vârâte în jgheaburi! Cred că-s pregătite anume ca, la lumina lor, să se poată admira toată strălucirea de aici. Le aprindem?

Aprinde-le! Cu mucul ăsta de lumânare nu se vede mai nimic.

Perillo luă lumânarea aprinsă din mâna lui Gambusino şi o apropie de unul din fitiluri. Acesta se aprinse ea o feştilă oarecare. Închipui la început o flacără mică, liniştit. Apoi flacăra se tulbură şi îşi schimbă culoarea în albăstrui, după care împroşcă o mulţime de scântei aprinzând şi celelalte fitiluri. O trombă de foc ţâşni până în tavan. Hruba se umplu imediat de un miros ascuţit, insuportabil. Să fi fost vreo zece, douăzeci sau chiar mai multe fitiluri care ardeau fumegând, sfârâind şi trosnind.

Ce se întâmplă? întrebă uluit Perillo. Dracu' a mai văzut asemenea lumânări!

Ce vrei să fie! bâigui Gambusino. Pieirea noastră, asta e! Trebuie s-o ştergem de-aici! „Lumânările” sunt puse anume ca să-i arunce în aer pe nepoftiţi… Aşa că…

Amuţi brusc din cauza unei detunături. Fitilurile aruncară fulgere zvâcnitoare. Flăcările, ca nişte şerpi înnebuniţi, năpădiră toată hruba. Hainele celor doi bandiţi luară foc.

Afară! Afară! Repede! strigă Gambusino şi se năpusti prin galerie ca să ajungă cât mai degrabă la aer.

Perillo îl urmă. Nici nu-şi îngăduiră răgazul să stingă hainele de pe ei. Alergau orbeşte, se loveau cu capetele de pereţi. Dar până să ajungă la ieşire o explozie puternică zgudui pământul.

Ard, mă sufoc! urlă Perillo.

Şi eu! ţipă Gambusino, repezindu-se înainte.

Scapă-mă! Stinge-mi hainele!

N-am timp! Să ieşim! Se năruie drăcia!

În sfârşit, ajunse la gura puţului şi se săltă afară. Perillo, după el. Jos, în galerie, hainele lor arseseră mai mult mocnit. Acum, în aer liber, se făcură pălălaie în jurul trupurilor. Năuciţi de spaimă, cei doi bandiţi se aruncară la pământ. Se tăvăleau ţipând şi încercând să stingă focul ce-i împresura. Deodată se auzi din nou o altă explozie şi încă una, patru, cinci, şase – din ce în ce mai puternice. Râpa se clătină de parcă pereţii ei stâncoşi ar fi dat să se prăbuşească. Prin gura puţului năvăli o coloană de fum greu, negru, dens, însoţită ca de şuieratul a sute de locomotive. Urmă un uruit surd, înfundat, ca şi cum s-ar fi rostogolit sub pământ mii de bile de popice. Apoi se lăsă linişte. Numai fumul ţâşnea şi mai tare din gura puţului, umplând toată valea din spate cu nori rău mirositori. Nu se mai vedea om cu om, nici peisajul din jur. Însă cu atât mai cumplit răsuna urletul celor doi ticăloşi care încă se mai zvârcoleau ca nişte torţe arzânde.

Şi Tata Jaguar? Şi oamenii lui? Se aflau la numai zece minute depărtare de râpă când Anciano şi tânărul incaş veniră să raporteze.

Señor, se apropie Cuţit-Tăios, căpetenia moioşilor şi prieten de-al meu, însoţit de şapte inşi, rosti bătrânul. Vreţi să vorbesc cu el?

Fireşte. Dar bagă de seamă să nu vadă Gambusino…

N-are cum să vadă, nici să audă. Cum a sosit, a şi coborât în râpă împreună cu Perillo şi cu cei trei prizonieri.

Oare Cuţit-Tăios e om de înţeles?

Este, señor. Dacă-i vorbesc şi îi spun că sunteţi aici, o să treacă numaidecât de partea noastră.

Atunci ia-o tu înainte, iar noi venim mai în urmă, ca să poţi vorbi cu el până ne va zări.

Anciano, ferm convins de reuşită, porni în graba mare. Ceilalţi se deplasară încet în urma lui. Dar nici nu ajunseră la râpă, că bătrânul le şi ieşi din nou în drum. Venea ducând prieteneşte de mână pe Cuţit-Tăios.

Iată-l, señor! strigă bătrânul de departe. Se bucură să-l cunoască pe vestitul Tata Jaguar, căci nu l-a mai văzut până acum. Şi trece cu toată inima de partea noastră.

Nu ai decât aceşti şapte oameni cu tine? se adresă Tata Jaguar căpeteniei.

Da, señor.

Pe cei doi prizonieri mărunţi la stat îi cunoaştem. Dar cine-i al treilea?

Un señor bogat din Lima, un bancher, îl cheamă Engelhardt.

Tatăl meu! Tata! izbucni Anton, sărind de pe catâr. Dar cum se poate? Ce să caute aici?

Merge la Buenos Aires ca să-şi vadă feciorul.

Atunci e el! Haideţi repede, să-i salutăm!

Agitându-şi puşca, Anton fugi spre râpă şi dispăru curând după un dâmb ce se înălţa pe marginea ei. Ceilalţi dădură să-l urmeze, dar Tata Jaguar îi opri:

Staţi! Nu toţi în aceeaşi direcţie! Şase oameni să meargă pe partea cealaltă a râpei pentru ca nimeni să nu poată scăpa.

Cei şase îşi îndemnară catârii la trap. Dar nici restul oamenilor nu rămase pe loc. Săriră din şei şi, urmaţi de Tata Jaguar şi de indienii moioşi, se grăbiră să coboare în râpă. Nu ajunseră bine jos, că zăriră două făpturi în flăcări ieşind anevoie din gura puţului. Auziră urletele lor, apoi un şir de explozii.

Câinii, au descoperit galeria şi au aprins fitilurile, constată mânios Tata Jaguar. Acum tezaurul e pierdut pentru totdeauna.

Alergară toţi într-un suflet spre partea dosnică a râpei, învăluită în fum. Acolo Anton şi Hauca îi zăriră cei dintâi pe prizonieri şi se repeziră la ei.

Tată, dragă tată! exclamă Anton, repezindu-se la bancher ca să-l îmbrăţişeze, să-l sărute şi să-i taie legăturile.

Nimeni nu avea ochi pentru această scenă emoţionantă, căci toţi urmăreau o altă scenă care se desfăşura lângă peretele din fund. Acolo două făpturi omeneşti se zbăteau înnebunite de durere, căţărându-se în sus. Erau Gambusino şi Perillo. Îi observaseră pe ceilalţi şi, în ciuda gravelor arsuri, mai sperau să se salveze prin fugă. Dar pe partea opusă a râpei se iviră cei şase călăreţi şi Tata Jaguar le strigă satisfăcut:

Lăsaţi canaliile să urce! Are cine să-i ia în primire.

Se întoarse apoi către prizonieri şi, după ce îl salută pe Engelhardt, se adresă cu mânie reţinută, celor doi omuleţi:

De ce v-aţi ţinut iarăşi după mine? Nu puteaţi rămâne la colosul dumneavoastră antediluvian?

Nu puteam, răspunse Fritze ca de obicei prompt la replică. Trebuia să înhăţăm nişte dihănii mai periculoase.

Şi de fapt v-au înhăţat ele!

Asta n-a fost decât o şmecherie de-a noastră. I-am atras pe bandiţi în gaura asta ca să ia foc. Întrebaţi-l şi pe dom' doctor. Dânsul i-a vârât în bucluc.

Exact, confirmă micul savant. Am simţit deodată că se lasă pământul sub mine, adică solum pe latineşte. Şi atunci…

Sunteţi un încurcă-lume incorigibil, îl întrerupse Tata Jaguar. Şi orice lucru, res pe latineşte, îl faceţi anapoda. Răbdarea mea, pe latineşte patientia ca şi toleranţa sau compasiunea – să le zicem placabilitas, clementia, mansuetudo – toate, au luat sfârşit. Nu mai vreau să ştiu de dumneavoastră!

Morgenstern ascultă uluit această rafală vrăjmaşă de cuvinte latineşti. Numai că Hammer nu vorbea serios. Râzând în sinea lui, îşi întoarse privirea de la cei doi ghinionişti, lăsându-i cu gurile căscate.

Ajungând sus, Gambusino şi Perillo se pomeniră cu cei şase călăreţi care îi pândeau. Aceştia îi mânară înapoi, la vale, până ce Tata Jaguar porunci ca bandiţii să fie aduşi înaintea lui. Aceştia nu se împotriviră; durerile pricinuite de arsuri îi vlăguiseră cu totul. Îmbrăcămintea le arsese aproape complet; doar câteva zdrenţe mai atârnau de trupurile lor, semănând cu nişte plăgi uriaşe. Nu trebuia să fii medic ca să-ţi dai seama că sunt condamnaţi la moarte.

Benito Pajaro, mă mai cunoşti? îl întrebă Hammer pe Gambusino.

Da, răspunse acesta, mistuit de suferinţă. Sunt ucigaşul fratelui tău. Omoară-mă cât mai repede!

Ar fi o binefacere pentru tine. Câţi oameni ai pe conştiinţă? Nu mai departe decât aseară ai mai omorât încă trei. Dumnezeu ţi-a hotărât osânda. Sunt răzbunat şi nu vreau să i-o iau înainte. Du-te, aşadar, unde vrei! Eşti liber!

Omoară-mă, omoară-mă te rog, imploră banditul, care simţea că numai o moarte rapidă l-ar fi putut mântui.

N-am să te omor, decise Tata Jaguar.

Atunci să piei şi tu, blestematule!

Cât ai clipi, banditul îi smulse lui Anton, care stătea alături fără grijă, arma cu două ţevi. Ochi spre Tata Jaguar, apăsă pe trăgaci şi, înainte de a putea fi oprit, îşi descărcă cel de-al doilea glonţ în cap. Lovit de moarte, se prăbuşi. Trăise ca un scelerat şi termina la fel. Însă ultima-i lovitură criminală eşuase. Exact în momentul fatal, Tata Jaguar sărise la o parte şi glonţul nimerise în gol. Fără a mai comenta cazul, Hammer arătă spre Antonio Perillo şi se adresă tânărului incaş:

Iată-l pe ucigaşul tatălui tău! Îţi aparţine!

Aici am şi eu un cuvânt de spus, obiectă micul savant. Doar a vrut să mă omoare la Buenos Aires…

Nimeni nu-l luă în seamă. Hauca îl ţintui pe toreador cu o privire sumbră. Cercetă câtva timp faţa lui schimonosită de spaimă şi durere, apoi rosti:

Nu vreau să fiu aspru. Îl împuşc numaidecât ca să-i curm suferinţa.

Îşi îndreptă arma spre ucigaş. Acesta căzu în genunchi cerşind îndurare:

Nu mă omorî, nu trage! Lasă-mă să trăiesc!

Bine, atunci te las în viaţă pentru ca peste două sau trei zile să piei ca un câine râios, hotărî Hauca întorcându-şi cu dispreţ faţa de la el.

Nimeni nu se mai uită la creatura laşă ce se prăbuşi între bolovani şi rămase acolo gemând.

Oamenii voiau să ştie ce dezastru provocase focul în hrubă. Tavanul sărise în aer. Stânca fusese despicată şi prin spărtură fumul mai răzbătea şi acum. Se crease astfel un soi de ventilaţie, gazele se evacuau treptat, încât după un ceas de aşteptare oamenii putură coborî în galerie fără nici o primejdie. Dar în spaţiul unde fusese tezaurul nu cuteză nimeni să calce. Acolo se căscase o groapă uriaşă. Şi, sub presiunea exploziei, întreaga comoară se pierduse într-un afund negru din care rânjeau dărâmăturile.

Vedeţi, señor, că soarta mi-a dat dreptate, rosti Hauca, zâmbitor. Moştenirea s-a dus. Testamentul tatălui meu îl voi păstra cu grijă aici, la piept. Ultima lui dorinţă s-a împlinit.

Astupară gura hrubei cu pietre, apoi ieşiră din râpă ca să se odihnească şi să mai stea de vorbă. Cel mai mult aveau să-şi spună cei doi Engelhardt, care fuseseră despărţiţi atâta timp. Aflând ce plan concepuse incaşul în legătură cu viitorul său, bancherul se oferi să-i cumpere buzduganul de aur pe un preţ de 1.400 mărci livra, ceea ce – ţinând seama de greutatea obiectului – reprezenta o sumă cu care ultimul Fiu al Soarelui îşi putea întemeia un viitor sigur.

Stătură acolo până dimineaţa. Gemetele şi vaietele lui Perillo continuaseră toată noaptea. În zori îl găsiră mort, chircit. Amândoi bandiţii fură îngropaţi sub o movilă de pietriş. Călăreţii luară apoi drumul îndărăt prin Salta şi Tucuman, la prietenii lor cambaşi. Engelhardt şi fiul său ar fi trebuit să apuce de fapt în altă direcţie, dar se alăturară celorlalţi şi avură cu toţii parte de o primire foarte călduroasă în mijlocul cambaşilor.

Acolo îi aştepta doctorul Parmesan Rui el Ibario. Când află de cele întâmplate, nu-şi putu reţine sincerul său regret:

Mare păcat că nu m-am dus pe urmele domnilor savanţi germani. În ciuda arsurilor suferite, cei doi bandiţi n-ar fi sucombat. Aş fi efectuat marea, unica operaţie posibilă într-un asemenea caz şi anume le-aş fi îndepărtat pielea arsă stimulând astfel transudaţia întreruptă… Doar ştiţi şi dumneavoastră că mă pricep la tăiat! Retez orice!

Popasul la cambaşi fu folosit pentru sortarea şi ambalarea diverselor piese ale colosului antediluvian. Fragmentele, izolate cu grijă, urmau să fie transportate pe cai de samar.

Apoi jumătate din oamenii Tatii Jaguar se răspândiră în pădure pentru culesul ceaiului de Paraguay, iar ceilalţi – conduşi de dânsul personal – îi însoţiră pe Engelhardt, pe fiul său, pe Morgenstern şi Fritze, spre Buenos Aires. Anciano şi Hauca se aflau şi ei în acest grup. Bătrânul se decisese să întreprindă călătoria pe mare spre Germania împreună cu tânărul lui stăpân.

Au trecut de atunci ani şi ani. Din păcate nu pot indica oraşul unde doctorul Morgenstern îşi desfăşoară activitatea. Megatheriumul l-a făcut celebru şi, din timp în timp, însoţit de credinciosul său Fritze, savantul călătoreşte în regiuni depărtate, căutând cu mare zel relicvele unui om preistoric. În curând, pentru acelaşi scop, va pleca în Siberia.

Tânărul incaş a urmat cursurile academiei silvice din Tharandt şi a ajuns inginer forestier şi vânător iscusit, în această ultimă îndeletnicire fiind secondat şi acum de foarte bătrânul, dar încă vigurosul Anciano.

Fostul bancher Engelhardt trăieşte ca rentier pe încântătorul mal al Rinului, unde Anton, împreună cu fratele său, au fondat o mare întreprindere pentru desfacerea vigurilor.

Numai Tata Jaguar mai umblă şi azi prin pampas şi prin Gran Chaco, care i-a devenit o a doua patrie, deşi nu-şi uită nicicând locurile natale.

Toţi aceşti oameni poartă între ei o corespondenţă asiduă şi prietenească. Şi de fiecare dată îşi amintesc reciproc întâmplările trăite în comun, tema principală şi preferată rămânând pentru totdeauna: „Testamentul incaşului”.

SFÂRŞIT

1 Moşie (span., n. trad.).

2 Denumit în vorbirea personajelor şi Antonio.

3 În spaniolă, picaro mai înseamnă pungaş, derbedeu, şmecher, şiret, viclean (n. trad.).