Întâlniri neaşteptate.

Cine urcă dinspre răsărit Anzii Cordilieri ca să ajungă în Chile sau Peru, trebuie să se caţere pe mai multe trepte montane care, din pricina diversităţii nivelurilor, se deosebesc şi în ce priveşte clima.

Prima treaptă, Yungas, atinge 1.600 metri. Aici domneşte exuberanţa tropicală, cu vaste păduri virgine, întrerupte din când în când de pajişti cu verdeaţă suculentă, numite pajonales. Şirul Medio Yungas constituie cea de-a doua treaptă având o înălţime medie de 2.900 metri. Aici clima e temperată şi se întind păduri uriaşe, în care cresc mai ales diferite specii de cinchona, un fel de scorţişoară. Urmează apoi masivul Cabezeras de los valles, atingând 3.300 metri. Aceşti munţi, fiind ocrotiţi împotriva furtunilor, mai poartă încă bogate şi diverse forme de vegetaţie. Cu ei se sfârşeşte de fapt zona păduroasă, căci pe treapta următoare arborii apar izolaţi şi numai în locuri deosebit de ferite. Această treaptă, numită Puna, cu climă uscată, cu ploi rare, urcă până la 3.900 metri. Se află aici, în afară de copaci stingheri, tot soiul de buruieni şi ierburi (gentiana, valeriana, yereta etc.), care servesc de păşune. Şi mai sus e masivul Puna brava, cuprinzând cele mai înalte piscuri, tot ceea ce trece de 3.900 metri. Aici se află zăcăminte mari de minereu. Trecătorile duc de la un gigant la celălalt. Ploaia se transformă adeseori, chiar şi în toiul verii, în zăpadă şi grindină. Iarna bântuie viscole grozave. Călătorul ce se încumetă să treacă Anzii în acest anotimp riscă să-şi piardă viaţa.

Dincolo de graniţa dintre Argentina şi Bolivia, unde Puna se mărgineşte cu Cazabera de sus, coboară spre răsărit o pădure destul de deasă cu arbori de cinchona calisaya. În locurile deschise din jurul pădurii se află aşezările indienilor moioşi. Ceva mai departe, peste Puna, se întinde valea Guanaco, pe care un grup din aceşti indieni şi-o alesese ca loc de vânătoare. Mai sus, aproape de Puna brava, pe un mic platou, îşi revarsă apele Salina de Condor, iar şi mai sus, deasupra platoului, se cască acea prăpastie numită Barranca del Homicidio. În preajma ei un drumeag, încrucişându-se cu o potecă venind dinspre Chile, duce în jos, urcă apoi spre Salina del Condor şi coboară iar până dincolo de graniţa Argentinei, spre Salta. Lângă graniţă, drumeagul se uneşte cu un altul venind mult mai dinspre nord, din Peru. Termenul „drumeag” este de fapt impropriu, căci ceea ce se înţelege la noi prin drumeag sau potecă, nemaivorbind de şosea, e cu totul altceva. Aici catârii calcă peste stânci şi bolovani uriaşi, străbat coclauri şi văgăuni, fără a lăsa o urmă cât de mică. Terenul pare absolut neumblat. Numai un vânător sau un ghid cu multă experienţă se poate orienta în acest ţinut. Călătorul neavizat pierde foarte uşor direcţia şi rătăceşte zile şi săptămâni întregi prin munţi fără să găsească o cărăruie care să-l ducă la ţintă. Până şi un cunoscător, dacă nu e foarte atent, poate să nu observe locul unde se întâlnesc cele două firicele de drum şi să o ia într-o direcţie greşită.

Astfel a păţit-o şi peonul care îi călăuzea pe cei doi germani spre Salina del Condor. E drept că mai fusese cândva pe aici împreună cu alţi călători, dar nu se prea sinchisise de amănuntele topografice. Iar acum nu reuşea să se descurce.

Se făcuse amiază. Încă din primele ore ale dimineţii peonul se purtase într-un chip foarte ciudat, schimbând de mai multe ori direcţia, luând-o când la dreapta, când la stânga, fără nici o noimă. Se tot uita în jurul lui cam fâstâcit şi jenat, dându-şi în acelaşi timp silinţa să pară calm şi stăpân pe situaţie.

Doctorului nu-i bătuse la ochi această comportare a călăuzei. În schimb Fritze, mai perspicace, îşi dădu seama de adevăr. Cei trei călăreţi se aflau acum într-un loc de unde se deschideau două vâlcele înguste: una spre stânga, cealaltă drept în faţă. Peonul se opri încercând să-şi amintească poziţia terenului. Se uita în toate părţile şi nu ştia încotro s-o apuce. Fritze îşi pierdu răbdarea şi întrebă:

De ce te-ai oprit, señor? Oi fi încurcat drumul!

Cum de vă trece prin gând aşa ceva, replică peonul. Credeţi că nu ştiu unde mă aflu?

Deh, ştii mătăluţă că ne aflăm în Anzi, dar mă tem că nu prea ştii în ce loc anume…

Mă luaţi peste picior? Dacă-i aşa, vă las, vă las aici în munţi şi mă întorc numaidecât, răspunse ghidul, ofensat.

Crezi că o să te întorci acasă călare? O să fie cam greu, făcu calm Fritze.

Şi de ce, mă rog?

Catârul pe care şezi e al nostru! Aşa că va trebui s-o cam iei pe jos.

Şi dacă nu vi-l dau?

Nu vorbi prostii! Doar vezi că suntem înarmaţi şi în locurile astea hoţii sunt împuşcaţi în doi timpi şi trei mişcări fără să li se ceară părerea. Cum ne întorci spatele, cum îţi ard un glonţ în dos! Şi acum hai, condu-ne mai departe, dacă ştii într-adevăr drumul!

Peonul nu avea deloc înfăţişarea unui om fricos; îl intimidă totuşi atitudinea energică a lui Fritze şi o porni spre vâlceaua din stânga. Cei doi mărunţei îl urmară.

Vâlceaua cotea în fel şi chip, ba într-o direcţie, ba într-alta. Părea să nu se mai sfârşească şi se îngusta treptat, ajungând până la urmă un soi de văgăună strâmtă ce semăna cu un canion nord-american.

Peonul călărea din ce în ce mai încet. Îşi dădea seama că nu mai fusese pe aici, căci nu văzuse niciodată o văgăună atât de alungită şi întortocheată. În sfârşit, se opri:

M-aţi zăpăcit adineauri. Nu trebuia s-o iau la stânga, ci drept înainte. Acela era drumul. Să ne întoarcem, señores!

Mi-am închipuit eu, mormăi supărat Fritze. Acum o să batem drumul ăsta lung înapoi. Barem dacă ai şti că celălalt e bun!

Ştiu. Întoarceţi fără grijă. Am cârmit prea mult la stânga. Trebuie s-o luăm spre dreapta în jos.

Dacă-i aşa, mă bucur, fiindcă…

Se întrerupse în mijlocul frazei şi trase cu urechea.

Ce s-a întâmplat? întrebă Morgenstern. Ai auzit ceva?

Da. Parcă am auzit un zgomot. Ascultaţi!

Nu se înşelase. Zgomotul se repetă. Suna ca un tropot de copite ce se apropia din ce în ce mai mult.

Nu cumva ne aflăm totuşi pe drumul cel bun? se întrebă peonul, înseninându-se la faţă.

Văgăuna cotea din nou înaintea lor. De după cot se iviră trei călăreţi. Primul era fără îndoială un catârgiu, un arriero. Venea apoi un catâr foarte încărcat şi, în urma lui, un călăreţ care părea să fie stăpânul bagajelor. Acesta, înalt de statură şi bine înarmat, purta veşmântul tradiţional al băştinaşilor. Avea părul şi barba blonde, iar ochii de culoare deschisă, ca la seminţiile nordice, îi aţinteau cu mirare pe cei trei călăreţi apăruţi pe neaşteptate. În spatele lui se afla un alt catârgiu.

Se opriră faţă-n faţă şi se măsurară câteva secunde fără a scoate un cuvânt. Apoi al treilea dintre călăreţi se adresă peonului:

E cu putinţă? Ori mă-nşel? Nu eşti dumneata Mazeso, peonul lui Rodrigo Sereno din Salta?

Aşa e, răspunse cel interpelat. Dar de unde mă cunoaşteţi?

De la Salta. Obişnuiesc să trag la stăpânul dumitale şi te-am văzut acolo. Nu cumva eşti călăuza acestor doi señores?

Întocmai.

Cielo! Ce-ţi veni s-o faci pe călăuza prin munţi?

Cunosc eu munţii mai bine decât credeţi dumneavoastră, răspunse peonul, ofensat. Şi, afară de asta, nici nu vrem să trecem munţii.

A, vreţi să rămâneţi de partea astălaltă? Atunci se schimbă situaţia. Dar aţi depăşit deja limita Punei şi drumul ăsta vă duce la Puna brava, un ţinut nepopulat, îmi dai voie să te întreb încotro vă duceţi de fapt?

Acolo de unde veniţi dumneavoastră, adicătele la Salina del Condor.

Salina? Dios! Îţi închipui că noi venim de-acolo?

Sunt convins.

Zău? Află că te înşeli, băiete. Noi venim din Peru şi mergem la Salta. Nu există decât două drumuri, cel pe care ne găsim acum şi altul care vine dinspre Chile, trece pe lângă Salina del Condor şi se întâlneşte cu primul într-un punct situat la o jumătate de zi călare în spatele vostru.

Bineînţeles. Asta o ştiu şi eu.

Dar nu-ţi dai seama, se pare, că v-aţi rătăcit. Ai scăpat din vedere locul unde se întâlnesc cele două drumuri. Trebuia să cârmiţi la stânga, nu să mergeţi drept înainte.

Exact cum gândeam eu! se răsti Fritze la peon. Trebuia să ţinem stânga, iar dumneata trăgeai mereu în dreapta. Ne-ai tot purtat aiurea şi ne-ai mâncat vreo trei sferturi de zi.

Nu, señor, nu e chiar atât de mult, i se adresă politicos străinul. Drumul cel bun urcă spre vest în munţi. De la capătul văgăunii îl atingeţi în trei ore.

Hm! făcu îngândurat Fritze. Noroc că v-am întâlnit. Dacă ar fi fost după călăuza noastră, am fi ajuns să putrezim pe undeva, căci dumnealui voia să ne întoarcem şi s-o luăm spre dreapta. Aşa ne-a mai venit inima la loc. Vasăzică în trei ore putem ieşi la drumul cel bun. Mă-ntreb doar în ce fel o să mergem. Văd că e o îngrămădeală de munţi şi stânci, de văi şi râpe, că te şi miri cum poate să treacă cineva pe-aici.

Adevărat. Numai cine cunoaşte bine locurile se poate încumeta până sus. De aceea cred că e cazul să vă întoarceţi. Călărim împreună până la răscrucea de care vorbeam, apoi vă arăt eu ce aveţi de făcut.

Toate bune, dar asta nu ne ajută cu nimic. Am pierdut o mulţime de timp şi, dacă facem cale întoarsă, pierdem şi mai mult.

Sunteţi chiar atât de grăbiţi?

Fireşte. Trebuie să ne întâlnim la Salina del Condor cu nişte persoane pe care probabil că le cunoaşteţi măcar din auzite. E vorba de trupa Tati Jaguar din care facem şi noi parte.

Tata Jaguar? Îl ştiu! E cel mai vestit om al munţilor. M-am întâlnit cu el în câteva rânduri. Îmi pare cu atât mai rău că nu vă pot fi de folos. Señorul aci de faţă ne-a angajat să-l însoţim până la Salta. Prin urmare, vă repet ce-am spus: cel mai bun lucru e să vă înapoiaţi cu noi.

Străinul cel blond ascultase întreaga discuţie, atent, tăcut, scrutându-i mereu pe doctor şi pe servitorul său. Acum îşi scoase ceasul, îl consultă şi se adresă catârgiului care vorbise până atunci:

Cunoşti destul de bine regiunea ca să-i scoţi pe aceşti domni la drumul cel bun?

Da.

Fără să întârzii până după apusul soarelui?

Fără.

Drumul acela se întâlneşte cu al nostru pe direcţia Salta?

Întocmai.

Atunci poţi să-i ajuţi fără să-mi strici cu nimic. Dumneata îi conduci, iar eu mă ţin după voi. Cele trei ore le recâştigăm mâine, în schimb domnii aceştia ar pierde mai mult de o zi. Dacă până diseară îi scoatem la drumul cel bun, poate că ar fi de acord să petrecem noaptea împreună, iar dimineaţa să ne vedem fiecare de ţinta lui. Haideţi, să pornim!

Îşi întoarse catârul fără să mai aştepte răspuns. Cei doi însoţitori îl imitară. Astfel Morgenstern şi Fritze nu mai avură nimic de făcut decât să-i urmeze. Trecerea fiind foarte îngustă, nu putură mâna mai repede ca să-l ajungă pe străinul din faţă şi să-i mulţumească pentru amabilitate. Convoiul îl încheia ghidul lor, care, pocăit de-a binelea, nu mai cuteza să sufle un cuvânt.

În mai puţin de un sfert de ceas ajunseră la capătul văgăunii. De pe un mic tăpşan puteai să vezi limpede munţii ce se înălţau la vest. Apoi terenul cobora într-o vale strâmtă care se lărgea treptat şi se strecura iarăşi în sus printre munţii înalţi şi abrupţi, cu piscuri pleşuve.

Numai pe coastele munţilor se iţea, ici şi colo, câte un petic de verdeaţă. Apa lipsea cu desăvârşire. Lângă tufele rare catârgiii şi peonul se opriră ca să adune ceva crengăriş.

Acum, în fine, Morgenstern găsi prilejul să se prezinte amabilului străin şi să-i mulţumească. Îşi mână catârul până în dreptul acestuia şi vorbi în spaniolă:

Señor, ne-aţi acordat un sprijin pe care nici n-am fi îndrăznit să vi-l cerem. Permiteţi să mă recomand: Morgenstern, doctor Morgenstern. Am venit din Germania pentru studii paleontologice. Acesta e servitorul meu Fritze Kiesewetter.

Sunteţi germani? se bucură blondul, vorbind în cea mai curată limbă germană. Ce plăcere să pot fi de folos unor compatrioţi de-ai mei!

Vasăzică şi dumneavoastră?

Exact. Şi eu. Şi o spun cu mândrie.

Născut dincolo sau dincoace?

Dincolo, în patrie. Mă numesc Engelhardt şi profesiunea mea… de fapt nu mai am niciuna. Am trăit până acum în Peru, la Lima, dar mi-am vândut întreprinderea şi mă întorc în Germania. Deocamdată mă duc prin Salta la Buenos Aires, unde am nişte rude.

Din Buenos Aires venim şi noi. Am stat la bancherul Salido. Poate îl cunoaşteţi…

Salido? Şi n-aţi auzit acolo de numele meu? întrebă Engelhardt cu vizibilă încordare.

Micul savant rămase o clipă pe gânduri, apoi zise:

Când mi-aţi spus adineauri că vă cheamă Engelhardt, numele mi s-a părut într-adevăr cunoscut… Dar de unde?… Hm! Hm!

Dom' doctor, sări bucuros Fritze. Păi sigur că am auzit de numele ăsta! Nu pricepeţi că domnul Engelhardt e, ca să zic aşa, genul masculin al părinţilor lui Anton?

Doctorul căscă gura, se uită mai întâi la Fritze, apoi la Engelhardt, îşi mai mută de câteva ori privirea de la unul la celălalt şi răspunse clătinând din cap:

Te înşeli, Fritze. Dacă ar fi tatăl lui Anton, n-ar trece Anzii spre Argentina tocmai când băiatul lui, pe latineşte puer sau filius, se află în drum spre Peru.

Ei, aflaţi domnule doctor, că sunt, într-adevăr tatăl lui Anton, pe care l-aţi cunoscut în casa lui Salido, confirmă Engelhardt. Numai că fiul meu nu e în drum spre Lima, deoarece i-am telegrafiat lui Salido că voi veni eu însumi să-l iau de-acolo.

Atunci telegrama n-a ajuns la timp. Fiul dumneavoastră a plecat cu siguranţă din Buenos Aires. Am călătorit mai multe zile împreună. Dar nu înţeleg de ce Salido nu v-a răspuns imediat prin telegraf.

Habar n-am. Din cauza măsurilor excepţionale, Peru e complet izolat de Argentina. Am şi aflat că telegrama mea a fost ultima expediată de-acolo. Prin urmare, nici răspunsul lui Salido n-ar mai fi putut ajunge la Lima. Până acum eram ferm convins că Anton se mai găseşte la el. Supărătoare complicaţie.

Spuneţi că v-aţi vândut întreprinderea?

Să precizez, domnule doctor… Eu sunt bancher. Or, împrejurările sunt de aşa natură, încât riscam să-mi pierd averea din cauza războiului. Spre norocul meu s-a ivit o posibilitate de a-mi lichida afacerea în condiţii foarte bune şi m-am folosit imediat de acest prilej. Dar nu am vândut numai banca, am lichidat toată averea mea imobilă. Astfel am putut să părăsesc în grabă ţara, unde împrejurările politice îmi primejduiau şi avutul şi tihna vieţii. I-am telegrafiat lui Salido că voi călători pe uscat peste Anzi, căci mai am câte ceva de rezolvat la Salta, Tucuman şi Cordova. Soţia şi celălalt fiu al meu au preferat drumul pe apă. Am fost de acord cu ei, deoarece găsisem o navă nouă, solidă, al cărei căpitan mi-e prieten. Urma să ne întâlnim cu toţii la Buenos Aires, în speranţa că Anton se mai află acolo. Dar iată că a plecat! Ce ghinion! La Lima n-o să ne găsească şi îl vor obliga să intre în armată, căci e foarte bine dezvoltat pentru vârsta lui…

Nu vă faceţi griji, îl întrerupse Fritze. Anton al dumneavoastră nu va trece în Peru. Oamenii din jurul lui sunt destul de deştepţi să nu-l lase să treacă tocmai acum.

De unde ştiţi? Cum de sunteţi aşa de sigur?

Îi cunosc eu pe oamenii aceia.

Atunci spuneţi-mi şi mie cine sunt, unde-i pot găsi.

La Salina del Condor. Dragul dumneavoastră Anton e cu Tata Jaguar şi cu încă vreo douăzeci de bărbaţi viteji. Aşa că, nici o grijă.

Umbra de amărăciune dispăru subit de pe chipul lui Engelhardt. Îşi lovi palmele de bucurie şi exclamă:

Aşa! E cu Tata Jaguar! Prin urmare sus, la Salina del Condor? Păi nu e prea departe de aici.

Taman aşa. Tata Jaguar trebuia să-l conducă peste munţi, dar o să vi-l predea dumneavoastră viu şi nevătămat.

Ce coincidenţă miraculoasă!

Nu e nici un miracol, interveni micul savant: asta se datorează inimii bune cu care sunteţi înzestrat. Dacă aţi fi trecut pe lângă noi fără să vă pese de încurcătura în care ne aflam, aţi fi deplâns multă vreme absenţa băiatului. Staţi să vă povestesc.

Bravul savant se pregăti să înceapă o istorie lungă, probabil de la potop încoace. Dar Fritze, realist ca întotdeauna, îi curmă avântul:

Nu acum, domnii mei, nu acum. Doar ştiţi cât am întârziat. Iar acolo sus ne aşteaptă ai noştri. Hai să pornim! Puteţi vorbi şi pe drum. Ş-apoi, la primul popas, vom avea timp berechet să ne istorisim verzi şi uscate.

Ceilalţi doi îl aprobară şi îl urmară imediat. Drumul urca printre munţi şi părea să coboare din nou de partea cealaltă. Cei doi arrieros şi peonul, care o luaseră înainte, se opriră sus, aşteptând. Când se reuniră cu toţii, călătoria continuă cu îndoită grabă. Treceau prin depresiuni adânci şi se căţărau pe pante atât de abrupte, încât nici un cal n-ar fi făcut faţă unor asemenea încercări. Soarele cobora îndărătul munţilor şi catârgiul care îşi asumase rolul de ghid îi îndemnă la şi mai mare viteză. Sus, în văzduh, plutea un condor. Ghidul îl arătă cu mâna şi rosti:

Se îndreaptă spre cuib. Să ne grăbim şi noi până nu se întunecă. N-a mai rămas decât vreo jumătate de oră.

Şi drumul pe care îl căutăm mai e departe? întrebă Engelhardt.

În câteva minute am ajuns.

Şi unde putem înnopta?

E un loc destul de aproape. Numai că, din păcate, se află la nord, nu la sud pe unde vom merge mâine. Or asta înseamnă pierdere de timp.

Vrei să spui că e pe direcţia Salina del Condor?

Da.

Atunci e bine, am hotărât să nu mă mai duc direct la Salta. O luăm întâi spre Salina. Închipuie-ţi, dragă, am luat cunoştinţă chiar acum că fiul meu se află împreună cu Tata Jaguar!

Peste puţin dădură de un teren nisipos. Îl străbătură în parte, până ce ghidul îi opri:

Vedeţi, señores, aceste urme pe nisip? Sunt vechi, pe jumătate şterse, greu de recunoscut. Dar ele ne arată că acesta e drumul spre Salina. Să mai mergem o bucată, repede.

Îşi mână catârul la galop şi ceilalţi făcură la fel. Merseră aşa în goana mare până ajunseră lângă un lanţ de stânci despicate. Aici arriero îşi struni catârul şi arătă spre un fel de peşteră scundă, dar destul de încăpătoare:

Iată unde vom dormi, señores! Peştera are două intrări. Aici vântul nu pătrunde. Încingem un foculeţ, ne învelim cu păturile şi dormim de-a mai mare dragul, ca într-un rancho.

Descălecară ca să cerceteze grota. Nu avea perete în fund. Între cele două intrări, pe o distanţă de vreo douăzeci de paşi, se întindea un spaţiu gol, boltit, de forma unui semicerc cu capetele desfăcute în afară. Chiar în faţa grotei creştea iarbă puna, destul de măruntă dar deasă, oferind catârilor o hrană excelentă. Catârii fură despovăraţi de şei şi căpestre, apoi li se împiedicară picioarele, ca să nu se poată depărta prea mult.

La ultimele raze ale zilei oamenii îşi pregătiră popasul. Potriviră şeile drept pernă, întinseră păturile şi îşi amenajară astfel nişte culcuşuri cum nu s-ar fi putut închipui mai bune într-o asemenea sălbăticie. Când se întunecă de tot, aprinseră focul. Strânseseră pe drum o mulţime de crengăriş, încât aveau ce arde câteva ore în şir.

Apoi, după ce îmbucară câte ceva, se puseră pe fumat din ţigările lui Engelhardt, care mai dispunea de o mică rezervă.

De o parte a focului şedeau cei doi arrieros şi peonul, întreţinându-se în spaniolă, iar de cealaltă parte cei trei germani discutau în limba lor maternă. Fritze şi Morgenstern îi relatară bancherului cele întâmplate la Buenos Aires şi mai târziu, pe drum. Engelhardt ascultă, fireşte, cu cel mai mare interes. Nimeni nu se gândi să pună vreun străjer de pază. Dacă Tata Jaguar s-ar fi aflat aici, cu siguranţă că n-ar fi uitat să ia măsurile de precauţie absolut necesare într-un asemenea ţinut.

După cum spuneam, Gambusino şi Antonio Perillo, se îndreptaseră mai întâi spre valea Guanaoo, unde vânau indienii moioşi. Intenţionau să angajeze pe câţiva dintre aceştia pentru „expediţia” lor de la Râpa omorului. Îşi luaseră, ce-i drept, provizii de la Salta, dar în nici un caz suficiente în împrejurările date. Gambusino era hotărât să nu renunţe până nu va descoperi tezaurul căutat. Aceasta putea să ceară zile, chiar săptămâni întregi. Era deci nevoie de oameni care să facă rost de vânat, de carne şi aceasta cădea în sarcina moioşilor. Apoi, ca să nu fie surprinşi de trecători, Gambusino plănuia să pună de pază doi străjeri, unul sus, celălalt în josul râpei. Or, pe aceştia avea să-i aleagă tot dintre moioşi.

Bineînţeles că indienii nu trebuiau să aibă acces în perimetrul unde ar fi putut să fie ascunsă comoara. Dar cum să justifice în faţa lor tainica şi poate lunga întârziere a celor doi albi în râpă? Gambusino chibzui mult, apoi se adresă lui Perillo:

Cu şmecherii ăştia nu merge să le înşiri braşoave. Trebuie să apelăm la ceva mistic, divin, pricepi? Numai aşa îi putem păcăli. Ce-ai zice de un jurământ?

Într-adevăr, e cel mai bun lucru. Le vom spune că, fiind cândva în primejdie de moarte, ne-am legat cu jurământ să săvârşim o faptă plăcută Domnului. De aceea trebuie să fim numai noi singuri în râpă şi să nu ne tulbure nimeni. Indienii sunt extrem de superstiţioşi. Se vor supune cu teamă şi respect; nici n-o să aibă curajul să ne spioneze.

Da. Şi după ce găsim comoara, ne descotorosim de ei. N-o să fie prea greu, că doar nu luăm cu noi decât vreo şase sau vreo opt inşi.

Bandiţii se bucurară de o primire prietenească la moioşi şi îşi expuseră dorinţa în faţa căpeteniei. Acesta nu numai că le asigură sprijinul cerut, dar se şi oferi să participe personal la expediţie. Bineînţeles că oferta îi indispuse pe ticăloşi, dar cum un refuz ar fi fost o firavă jignire şi, evident, ar fi dus la retragerea ajutorului promis, trebuiră vrând-nevrând să accepte propunerea.

Porniră, aşadar, împreună cu căpetenia şi cu încă şapte indieni din valea Guanaco spre Barranca del Homicidn Distanţa nu putea fi parcursă într-o singură zi. Spre seară ajunseră la drumeagul ce ducea spre Salina del Condor, îl urmară până se făcu întuneric. Gambusino voi să poposească în cel dintâi loc mai acceptabil, însă Cuţit-Tăios, căpetenia, se împotrivi:

În curând va bate vântul rece de miazănoapte, aşa că trebuie să găsim un loc ferit.

Şi ştii unde?

Ştiu. Nu departe de aici este o peşteră cu două intrări.

Atunci du-ne acolo.

Îşi continuară drumul: Cuţit-Tăios în frunte, ceilalţi în spatele lui. Deodată căpetenia se opri brusc şi se plecă mult înainte, scrutând depărtarea.

Ce-i? Ai zărit ceva? întrebă Perillo cu glas scăzut.

Da, răspunse indianul. Parcă arde un foc în peşteră.

O fi cineva înăuntru! Cine să fie?

Să văd. Ţineţi-mi catârul şi aşteptaţi-mă aici liniştiţi.

Coborî din şa şi se depărtă tiptil. Ceilalţi descălecară la rândul lor. Abia peste un sfert de oră căpetenia se întoarse cu rezultatul:

În faţa peşterii şi puţin mai încolo pasc nişte catâri, iar înăuntru stau şase oameni la foc.

Indieni? se interesă Gambusino.

Albi.

Înarmaţi?

Bine de tot.

Şi ce fac?

Vorbesc. Trei în spaniolă, ceilalţi într-o limbă pe care n-o înţeleg defel.

Ciudat, cât se poate de ciudat. Vreau să-i văd şi eu.

Îi făcu semn lui Perillo şi se furişară amândoi. Lumina din peşteră le călăuzea paşii. Deşi pe un teren necunoscut, totuşi nu se puteau rătăci. În apropierea grotei se lăsară pe burtă şi înaintară târâş până lângă intrare.

Dacă iese vreunul afară, ne vede, şopti Perillo.

Numai dacă dă peste noi, altminteri nu. Aici e întuneric pe când înăuntru e lumină. Asta îi împiedică să ne vadă. Putem să mai înaintăm.

Se mai apropiară puţin. Acum puteau să se uite în peşteră. Îl zăriră pe peon şi pe cei doi arrieros. Pe ceilalţi trei nu-i vedeau, dar îi auzeau vorbind. După câtva timp Gambusino îşi trase complicele de mânecă şi se înapoiară o bucată, ridicându-se apoi în picioare.

L-ai recunoscut?

Pe cine?

Pe argatul hangiului din Salta.

Da.

Şi ceilalţi doi? Parcă nu-i cunosc.

Sunt catârgii, după cum îi arată îmbrăcămintea. I-am mai întâlnit eu undeva, dar nu-i ştiu pe nume. Ai înţeles cumva ce limbă vorbesc ăilalţi trei? Franceză nu-i, nici portugheză, nici engleză.

Sună a nemţeşte. Am auzit de multe ori nemţi vorbind între ei la Buenos Aires.

Demonio! Nu cumva…

Ce?

Taci niţel! Trebuie neapărat să-i vedem la faţă. Peştera mai are o intrare. Dacă ne strecurăm până acolo cred că-i putem vedea, fiindcă şed de cealaltă parte a focului. Hai!

Făcură un ocol, ca să nu treacă prin fasciculul de lumină şi se apropiară târâş de cea de-a doua intrare.

Bănuiala lui Gambusino se adeveri. Cei trei germani şedeau în bătaia luminii – Engelhardt cu faţa la spionii de afară, pe care fireşte că nu-i zărea, doctorul şi Fritze, întorşi în profil.

Gambusino îl apucă de braţ pe Perillo şi, în furia lui, îl strânse atât de tare, încât toreadorului îi veni să ţipe. Dar se stăpâni şi îi făcu lui Perillo semn să vină după el. După ce ajunseră în siguranţă, Gambusino scrâşni printre dinţi:

Blestemate creaturi! Cum naiba de-au pătruns şi aici în peşteră?

Or fi având pe dracul în ei…

Doar aşa. Ne împiedicăm mereu de mutrele lor. Am greşit, ce-i drept, crezând că unul din ei ar fi Glotino, dar şi aşa tipii ăştia sunt o primejdie permanentă. Cum avem ceva important de făcut, hop şi ei în calea noastră.

Asta încă n-ar fi mare lucru. Mai rău e că prin preajma lor se află de obicei Tata Jaguar.

Ai dreptate. Să sperăm totuşi că de astă dată nu l-o fi adus diavolul şi pe el.

Deh, poţi să ştii?! Cu ăsta nu-i de joacă.

Pe mine, unul, mă linişteşte faptul că în peşteră nu se află decât şase şei. Înseamnă că nu mai e nimeni afară de cei şase inşi dinăuntru, deci pentru moment nu avem de ce să ne temem de Tata Jaguar.

Şi cum procedăm? Ne urmăm drumul? Eu aş avea poftă să-i învăţ odată minte pe aceşti nemţişori.

Gambusino chibzui o clipă, apoi:

Am o idee…

Ei?

În fond, ei personal nu reprezintă nici un pericol serios. Şi chiar dacă nu sunt atât de milostiv, încât să-mi pese, la o adică, de viaţa unui om, totuşi găsesc că ar fi inutil să-i omorâm. În schimb, luându-i ostatici, putem să-l ţinem în şah pe Tata Jaguar, dacă se află cumva pe aproape.

Vrei să-i cărăm după noi?

Hm! Prea comod n-ar fi. Însă cred că merită: sunt bogaţi.

De unde ştii?

Bănuiesc. Cine întreprinde asemenea expediţii nu se poate să nu fie bogat. Dar pe bălaiul acela îl cunoşti?

Nu.

Şi doar ai fost în Peru, la Lima!

Păi ce, crezi că-i de-acolo?

Sigur. L-am văzut în câteva rânduri. El însă nu mă ştie. N-ai auzit de Engelhardt?

Bancherul din Lima, grangurul, milionarul?

Exact.

El să fie?

Cum te văd şi cum mă vezi. Doar îl ştiu foarte bine. Gândeşte-te numai ce preţ de răscumpărare am putea stoarce.

Grozav! Minunată idee! Dacă nu găsim comoara, ne scoatem pârleala cu acest Engelhardt. O să dea jumătate din averea lui ca să-l eliberăm.

Să-l eliberăm? Ca pe urmă să ne hăituiască? Mare prostie! Întâi să scoată paralele, apoi îl lichidăm. De acord? Chiar dacă găsim comoara, n-o să ne strice şi banii lui.

Într-adevăr, aşa e. Atunci punem mâna pe el şi pe mărunţeii cei doi?

Fireşte.

Şi ce se-ntâmplă cu ceilalţi?

Îi găurim. Trei gloanţe sau… cuţitul.

Diablillo! Scurt pe doi. Doar n-o să ne pierdem vremea! Numai să nu se opună indienii noştri…

Le promitem o parte din pradă, iar mai târziu îi dăm la ciori. Stai tu aici până mă-ntorc!

Se depărtă tiptil, în timp ce Perillo se lungi pe burtă. După o vreme, Gambusino se întoarse, însă nu singur, ci însoţit de căpetenie şi de şase indieni. Al şaptelea rămăsese să păzească animalele.

S-au învoit, şopti Gambusino. Pe bancher îl lasă în seama noastră, iar dânşii îi prind pe cei doi aiuriţi. Dar nu vor să ucidă pe nimeni, aşa că trebuie să ne ocupăm noi pe peon şi de arrieros. Uite că ţi-am adus şi puşca.

Dă-o-ncoace! Doar nu contează cine o să le ia piuitul, noi sau moioşii! Mergem?

Imediat. Tu şi cu mine ne strecurăm pe partea unde şed catârgiii; moioşii iau în primire cealaltă intrare a peşterii. Când aud focurile noastre de armă, dânşii pătrund înăuntru, se aruncă asupra nemţilor, îi dezarmează şi îi leagă fedeleş. Totu-i aranjat. Hai!

Făcură un ocol şi se apropiară de intrare într-atât ca să-şi poată vedea victimele.

Eu mă ocup de cei doi arrieros, tu vezi de peon, îi şopti Gambusino complicelui său. Ochim în cap. E mai sigur. Număr până la trei şi apăsam pe trăgaci. Gata?

Gata, răspunse Perillo, ducând puşca la ochi.

Ia bine ţinta! Unu… doi… trei!

Pe „trei” îl rosti cu voce tare şi, în acelaşi timp, slobozi încărcătura din ambele ţevi. Perillo trase la rândul lui. Sărmanii oameni se prăbuşiră loviţi în cap. În aceeaşi clipă moioşii scoaseră un urlet sălbatic şi se năpustiră în peşteră. Totul se petrecu fulgerător de repede, încât Morgenstern, Fritze şi Engelhardt se pomeniră doborâţi şi legaţi fără ca măcar să facă un gest de împotrivire. Apoi indienii scoaseră afară cadavrele celor ucişi, despuindu-le complet.

Gambusino înteţi focul şi, împreună cu Perillo, se postă astfel în faţa prizonierilor, încât aceştia, deşi încă năuci de spaimă, să-şi poată da seama în mâinile cui au căzut.

Bine-aţi venit în munţi, señores! rosti el, batjocoritor. Încântat de revedere. S-ar zice că mi-e sortit să mă bucur mereu de prezenţa dumneavoastră. Ce mai faceţi? Cum vă simţiţi?

Foarte bine, señor, răspunse Fritze, care-şi revenise primul, căznindu-se să nu-i ofere lui Gambusino satisfacţia de a-l vedea abătut sau îngrozit. Dacă v-aţi simţi ca mine, aţi fi de invidiat.

De fapt mă interesează mai puţin persoana şi mai mult avutul dumneavoastră. Cum staţi cu el, bine?

Straşnic…!

Atunci puteţi plăti o sumuliţă pentru răscumpărare?

Oho! Şi încă ce sumă.

Aşa… Dar banii îi aveţi la dumneavoastră?

Din păcate nu. Îi am depuşi la bancherul meu.

Nu face nimic. Îmi daţi un mandat de plată. Dar cu dumneata cum stăm?

        „Dumneata” era doctorul Morgenstern. Fritze răspunse în locul lui:

E nevoiaş, señor. Toată averea o poartă în buzunar. Un pumn de bolivianos, asta-i tot.

Atunci va crăpa. Nu-l eliberez decât contra plată.

N-are dânsul grijă de asta. Ştie că plătesc şi pentru el. Care-i suma?

Zece mii de bolivianos amândoi. Mai puţin nici că se poate.

Bine. O să-i încasaţi. Daţi-mi cerneală, toc şi o bucată de hârtie. Întocmesc imediat ordinul de plată.

Stai puţin. Nu e nici o grabă. Trebuie să mă înţeleg şi cu señorul de alături.

Se plantă provocator în faţa lui Engelhardt şi-l întreabă:

Mă cunoaşteţi, señor Engelhardt?

Nu, răspunse acesta cu sufletul uşurat, aflând că nu e vorba de moarte, ci numai de bani.

Nu? Ei, nu face nimic. O să mă cunoaşteţi în curând. Şi dacă veţi fi la fel de înţelegător ca şi señorul acesta micuţ, care nu s-a tocmit nici pentru o centimă din cei zece mii de bolivianos, atunci cunoştinţa noastră va fi o plăcere pentru ambele părţi.

Şi cât pretindeţi ca să mă eliberaţi?

Asta se va stabili după ce voi fi aflat cât valorează averea dumneavoastră. Am obiceiul să calculez în procente şi…

Fu întrerupt. Intrase căpetenia făcându-i un semn grăbit. După ce Gambusino se apropie, Cuţit-Tăios îi spuse în şoaptă:

Nu suntem singuri aici, ne spionează cineva. Unul din oamenii mei a zărit o umbră târâtoare.

Poate că era un animal.

Nu señor, era om. Când s-a văzut descoperit, a sărit în picioare şi a zbughit-o.

Şi nu l-aţi urmărit?

Parcă se putea pe întunericul ăsta?! A dispărut într-o clipă.

Que disgusto! Atunci trebuie s-o ştergem repede. Cine ştie ce fel de oameni umblă pe aici!

Cu siguranţă că e Tata Jaguar, se băgă în vorbă Antonio Perillo, care venise lângă ei şi auzise discuţia.

Ba nu-i el. Altminteri n-ar întârzia să ne atace şi să-i elibereze pe prizonieri. Dar oricine ar fi, nu trebuie să dea de noi. O să facem ceva ca să-l derutăm.

Se apropie de foc, îl stinse ca să nu-i trădeze şi, cu glas reţinut, dădu nişte ordine. Câţiva indieni adunară laolaltă catârii prizonierilor şi ai celor ucişi, alţii îi duseră pe captivii legaţi spre locul unde se aflau animalele păzite de un moios. Acolo se iscă o mică zarvă, apoi grupul se puse în mişcare, dar nu spre Salina del Condor, ci în sens opus. Terenul, până atunci atât de animat, se cufundă iarăşi în întuneric. Totul era tăcut, încremenit.

Încremenit şi nu prea. Căci nu departe de peşteră doi oameni, care stătuseră lipiţi de peretele stâncii, se desprinseră imediat de la locul lor.

Te-au zărit, stăpâne, şopti unul. De aceea au spălat putina. Mare lucru că nu te-au prins.

Pe mine, dragă Anciano? Asta niciodată! răspunse Haucaropora. Au luat-o în altă parte ca să ne ducă de nas. Dar cu noi n-o să le meargă. Suntem mai iuţi de picior decât catârii. Cu siguranţă că se duc la Salina. Hai repede, să le-o luăm înainte şi să-l vestim pe Tata Jaguar!

Cei doi urmaşi ai vechilor peruvieni dispărură în bezna nopţii. Fuseseră trimişi în recunoaştere de către Tata Jaguar, cu misiunea de a-l anunţa când se apropie Gambusino. Iniţial acesta avusese un avans de o zi, dar îl întârziase popasul la indienii moioşi. În timp ce Tata Jaguar şi ai săi se deplasaseră drept la ţintă, Gambusino – obligat să facă acest ocol – rămăsese în urmă. Astfel grupul lui Hammer sosise deja la Barranca şi îşi organizase tabăra în apropiere.