Chapter 1 PE MAREA LINIE FERATA A VESTULUI.

        Parcursesem de dimineaţă o bună bucată de drum. Eram obosit şi soarele urcând spre amiază mă sâcâia cu dogoarea lui aprigă. Hotărâi deci să poposesc şi să mănânc. Preria, toată numai valuri şi coline, se întindea cât vedeai cu ochii. De cinci zile, de când grupul nostru fusese răzleţit de o ceată numeroasa a ogellallaşi-lor, nu-mi ieşise în drum nici un vânat mai acătării. De cinci zile nu dădusem peste vreo urmă de om. Simţeam nevoia să văd în sfârşit un chip omenesc şi să mă conving că, în pofida îndelungatei mele izolări, nu-mi pierdusem cu desăvârşire graiul.

        Nicăieri nici un pârâu, nici o gârlă, nimic. Şi tot atât de puţin pădure sau tufăriş. Aşadar n-aveam de ales. Puteam să poposesc oriunde. Descălecai într-o văiugă, priponii calul cu ajutorul lasso-ului şi luând cu mine pătura, urcai pe un dâmb ca să-mi aştern acolo culcuşul. Mustangul trebuia să rămână jos, ferit de ochii eventualilor duşmani; mie, însă, îmi convenea locul cel mai înalt, pentru că, lungit pe pământ, să nu fiu observat de nimeni, putând însă îmbrăţişa cu privirea întreg ţinutul.

        Aveam serioase motive să fiu prudent. Un grup de doisprezece inşi porniseră de pe malul lui La Plata pentru a coborî la est de Munţii Stâncoşi, spre Texas.

        Tocmai atunci câteva triburi ale siucşilor îşi părăsiseră aşezările pentru a răzbuna moartea unor războinici de-ai lor. Ştiam acest lucru şi totuşi, în pofida vigilenţei noastre, fuseserăm descoperiţi. După o luptă dârză şi sângeroasă, în care căzură cinci dintre noi, ne împrăştiarăm care încotro în largul preriei.

        Indienii, observând urmele pe care nu apucaserăm a le şterge cu totul, îşi vor fi dat desigur seama că ne îndreptam spre miazăzi. Era deci de aşteptat sa se ia după noi. Trebuia să fim cu ochii în patru, ca nu cumva, culcându-ne seara fără grijă sub păturile noastre, să ne pomenim dimineaţa fără scalp, în „veşnicile plaiuri ale vânătoarei”.

        Lungit pe jos, scosei din sacul de merinde nişte pastramă de bivol, cumplit de vânoasă şi frecând-o cu praf de puşcă în loc de sare, mă apucai s-o sfâşii şi s-o macin între dinţi, ca s-o aduc în stare comestibilă, îmi aprinsei apoi o ţigară, de fabricaţie proprie, închipuind rotocoale măiestre şi trăgând fumul în piept cu satisfacţia plantatorului din Virginia, care ar savura tabac din cel mai nobil, cules cu mănuşi glacé.

        Fumam aşa, întins pe pătură, când, deodată, privind îndărăt, zării la orizont un punct care se apropia, mişcându-se oblic pe direcţia de unde venisem. Mă lăsai repede mai în jos, după dâmb, urmărind din ochi arătarea. Curând băgai de seamă că e vorba de un călăreţ care – potrivitobiceiului indian – se ţinea pe cal cu bustul mult aplecat înainte.

        În clipa când îl descoperisem, călăreţul se afla cam la o milă engleză şi jumătate. Calul se mişca încet de tot. Ca să parcurgă astfel o singură milă, i-ar fi trebuit aproape o jumătate de ceas. Plimbându-mi ochii în direcţia aceea, avui surpriza să mai descopăr încă alte patru puncte care înaintau exact pe urmele celui dintâi. Faptul nu putea să mă lase nepăsător. Mă încordasem tot. Primul călăreţ, după cum îl arătau veşmintele, era un alb. Dar ceilalţi? Nu cumva indieni – care îl urmăreau? Privii prin lunetă. Într-adevăr, nu greşeam. După arme şi tatuaj, recunoscui că sunt indieni din neamul ogellallaşilor, cel mai războinic şi mai fioros trib al siucşilor. Aveau cai excepţional de buni, pe când albul călărea o gloaba. Se apropiase atât de mult, încât îl puteam studia în amănunt.

        Era mărunţel de tot, foarte slab şi purta o pălărie veche de pâslă, fără boruri – fapt care în prerie nu prea bate la ochi, dar care de astă dată îmi atrase atenţia asupra unui beteşug extrem de ciudat; omul n-avea urechi. Cele două cicatrice arătau că urechile ii fuseseră tăiate. Pe umeri îi atârna o pătură uriaşa, acoperindu-i o bună parte din trup şi lăsând la vedere doar picioarele subţiri, vârâte în nişte cizme atât de caraghioase, încât dincolo, în Europa, ar fi stârnit hohote de râs. Făceau parte din acel soi de încălţăminte pe care obişnuiesc să o confecţioneze şi s-o poarte aşa-numiţii gauchos din America de Sud. Procedeul e următorul: jupoi pielea de pe piciorul unui cal după ce i-ai scos copita, o tragi pe propriul picior cât mai e caldă şi o laşi să se răcească. Pielea ia forma piciorului şi a gambei, alcătuind astfel o foarte bună încălţăminte şi având particularitatea că-ţi îngăduie să calci pe propriile tale „pingele”. De şa, străinul agăţase un obiect care s-ar fi zis că e puşcă, dar aducea mai curând a ciomag găsit întâmplător prin pădure. Călărea o mârţoagă cu picioare lungi ca de cămilă şi cu un ciot golaş în loc de coadă. Capul animalului era mult prea mare, urechile enorme şi în general, toată fiinţa părea un amestec de cal, măgar şi dromader. Mergea cu botul în pământ şi urechile, parcă prea grele, îi atârnau ca la prepelicar.

        În alte împrejurări, sau dac-aş fi fost un nou venit în acele locuri, aş fi râs de cal şi călăreţ. Dar aşa, cu tot ridicolul înfăţişării sale, omul îmi făcea impresia unuia din acei westmen-i care trebuiesc cunoscuţi îndeaproape înainte de a fi judecaţi într-un fel sau altul. Nici nu bănuia, probabil, că patru dintre cei mai crunţi duşmani ai vânătorilor de prerie mai că ajunseră să-i sufle în ceafă. Altminteri nu şi-ar fi continuat drumul cu atâta calm şi s-ar fi uitat cât de cât în jurul lui.

        Omul se apropie de mine cam la o sută de paşi. Abia atunci îmi descoperi urmele. N-aş putea spune cine le observase mai întâi – el sau iapa. Fapt e ca mârţoaga se opri din proprie iniţiativă, se aplecă şi mai tare la pământ şi după ce miroşi urmele mustangului meu, porni să-şi mişte urechile în sus, în jos, înainte, înapoi, de parca o mână invizibilă le-ar fi acţionat dinlăuntrul capului. Călăreţul dădu să coboare din şa, ca să cerceteze mai îndeaproape urmele – ceea ce ar fi însemnat să întârzie în mod inutil. De aceea îi strigai:

        — Hai, omule! Opreşte puţin şi vino mai aproape! Îmi schimbasem poziţia, ca să mă poată vedea. Iapa îşi înălţă capul, îşi desfăcu urechile ca şi când ar fi voit să-mi prindă glasul ca pe o minge şi dădu vesel din ciotul ce-iţinea loc de coadă.

        — Alo, master, răspunse călăreţul, stăpâniţi-vă gura şi zbieraţi mai încet. În pajiştea asta bătrână, ca să zic aşa, nu ştii niciodată dacă nu te pândesc niscai urechi nepoftite. Hai, Tony !

        La acest îndemn, iapa îşi puse în mişcare picioroangele şi se opri apoi de la sine lângă mustangul meu, căruia – după o mândră şi maliţioasă ochire – îi întoarse acea parte a corpului pe care marinarii o numesc pupa.

        Era probabil unul din acei cai de prerie care, slujindu-şi exclusiv stăpânul, sunt atât de refractari faţă de străini, încât nici nu se lasă încălecaţi.

        — Las' că ştiu eu cum să vorbesc! mă adresai ciudatului călăreţ. De unde vii, master şi încotro ai de gând?

        — Asta nu e treaba dumneavoastră! mi-o reteză el.

        — Crezi? Nu eşti din cale afară de politicos. Deşi am schimbat cu dumneata mai puţin de două vorbe, aş, putea să te calific precis sub acest aspect. Dar ţin să-ţi declar că eu unul, sunt obişnuit să mi se răspundă la întrebări!

        — Hm, da! În orice caz, îmi faceţi impresia unui foarte distins gentleman, rosti străinul în bătaie de joc. De aceea mă grăbesc să vă dau informaţia cerută.

        Plimbându-şi braţul înapoi şi înainte, continuă:

        — Vin de colo şi merg încolo.

        Individul începea să-mi placă. Mă lua, desigur, drept un vânător de ocazie, rătăcit de ceata lui. Unui westman adevărat nu-i pasă de înfăţişarea lui exterioară. El manifesta un dispreţ făţiş pentru curăţenie. Cutreierând ani de zile Vestul sălbatic, omul se sinchiseşte prea puţin de propria-i ţinută, iar când dă peste un ins îngrijit, îl ia drept greenhorn şi papă-lapte. Eu îmi procurasem în fortul Randall un rând de haine noi şi în plus, obişnuiam să-mi ţin armele extrem de curate. Era deci firesc să nu-i inspir nici pe departe încredere unui vânător de savană.

        De aceea purtarea lui nu mă revoltă. Îl avertizai doar, imitându-i gestul:

        — Atunci ia-o cât mai repede, încolo şi păzeşte-te de cei patru indieni care vin din urmă! Probabil că nici nu i-ai văzut.

        Mă fixă cu ochii lui limpezi, pătrunzători, intrigat dar şi amuzat în acelaşi timp.

        — Nu i-am văzut? Ha-ha-ha! Să umble patru indieni după mine şi eu să nu ştiu! S-ar părea că sunteţi, ca sa zic aşa, un tip foarte nostim! Domnii aceştia se ţin după mine încă de azi-dimineaţă. Dar ce nevoie aş avea să mă holbez la ei? Parcă nu le cunosc eu metoda?! Cât mai e zi, vor păstra distanţa, iar seara, când va fi să poposesc, se vor aşeza la pânda. Dar îşi cam greşesc socotelile, ca să zic aşa. Mă gândesc să fac un ocol şi să ajung în spatele lor. Numai că n-am dat până acum de terenul potrivit. Aici, între dâmburile astea, mi-aş permite, în fine, manevra. Dacă vă îmbie să vedeţi cum un westman experimentat îi bagă în cofă pe indieni, atunci n-aveţi decât să aşteptaţi aici zece minute. Dar îmi închipui că o să vă lăsaţi păgubaş: unui tip ca dumneavoastră, ca şi zic aşa, nu-i prea place parfumul de indian. Come on, Tony! Hai, Tony!

        Fără să-i mai pese de mine, o luă din loc şi după vreo jumătate de minut, dispăru pe după dâmburi dimpreună cu frumoasa lui iapa.

        Planul lui mi se părea ingenios. Într-o situaţie asemănătoare aş fi procedat la fel. Omul intenţiona sa descrie un arc care să-l ducă în spatele urmăritorilor şi să se apropie de ei înainte ca manevra să fie sesizată. Pentru a-şi atinge scopul, trebuia, bineînţeles, să călărească mereu pe după coline. Era mai avantajos să facă un scurt ocol, în aşa fel încât să nu ajungă în spatele indienilor, ci să-i lase pe ei să se apropie cât mai mult. Indienii, care îl urmăriseră tot timpul cu atenţie, credeau că el se află departe înaintea lor şi nu-l puteau bănui atât de aproape.

        Erau patru contra unu. Exista posibilitatea să fiu nevoit a mă folosi de arme. De aceea, le luai la îndemână şi aşteptai desfăşurarea evenimentelor.

        Indienii se apropiau în şir, câte unul. Mai să atingă locul unde urmele pirpiriului călăreţ se întâlneau cu ale mele, când indianul din fruntea şirului îşi struni calul şi se întoarse cu faţa la ai săi.

        Păreau cu toţii cuprinşi de uimire: albul urmărit de ei nu se mai zărea. Se adunară tuspatru şi se sfătuiră. I-aş fi putut lovi în plin cu doborâtorul meu de urşi. Dar nu mai fu nevoie. Un foc de armă trosni numaidecât, urmat de încă unul şi doi dintre indieni se prăbuşiră de pe cai. În aceeaşi clipa izbucni un strigăt de triumf.

        — O-hi-hi-hiiii! se înălţă acel chiot ascuţit, gutural, specific indienilor porniţi la atac.

        Dar strigătul nu se datora vreunui indian, ci era opera mărunţelului vânător, care se ivi de după o colină apropiata.

        Planul îi izbutise. Dispăruse în spatele meu, ca acum să apară înaintea mea. După ce trăsese cele două focuri, se prefăcu a fugi şi iapa lui năstruşnică se transformă cât ai clipi. Zvârlea din picioare de se cutremura pământul, pătimaşă, cu urechile ciulite, cu coama zbârlită. Fiece fibră a trupului îi era încordată la culme. Cal şi călăreţ păreau un singur trup. Omul încarcă puşca din galop cu o siguranţă care demonstra că nu se află pentru întâia oară într-o astfel de situaţie.

        În spatele lui detunară două puşti: trăseseră cei doi indieni rămaşi în viaţă, dar fără succes; scoaseră apoi un urlet de furie şi punând mâna pe tomahawkuri, se repeziră la omuleţul nostru. Până atunci, acesta nici nu întorsese capul. Terminând cu încărcatul îşi struni mârţoaga. Părea că animalul îi ghiceşte intenţiile: se opri, se propti în câteşipatru picioarele şi rămase aşa, nemişcat, crăcănat ca o capră de tăiat lemne. Atunci omul duse puşca la ochi şi trase două focuri la rând, fără ca iapa să tresară măcar. Cei doi indieni se prăbuşiră, loviţi în cap.

        Stătusem toată vremea cu degetul pe trăgaci, gata să intervin. Dar mărunţelul se descurcase şi fără ajutorul meu. Acum sări din şa şi se apucă să-i cerceteze pe cei căzuţi. Între timp. mă apropiai şi eu.

        — Ei, sir, mă întâmpină el. Acum văzurăţi, ca să zic aşa, cum se face ca săi vâri în cofa pe mişei? Este?

        — Thank you, master! Mulţumesc! Are omul ce învăţa de la dumneata!

        Pesemne că zâmbetul meu i se păru echivoc, căci mă privi bănuitor.

        — Ori aveaţi cumva altă idee?

        — După mine, n-ar fi fost nevoie chiar de o asemenea manevră. Pe unteren ca ăsta, care-ţi îngăduie să dispari la adăpostul colinelor, e suficient să obţii un avans mare faţă de duşman şi apoi să te întorci fur şi simplu pe propriile talc urme. Ocolul, aşa cum ai făcut dumneata, e mult mai indicat în câmp neted, deschis.

        — Ia te uită! De unde o mai ştiţi şi pe asta? Şi, în fond. Cine sunteţi?

        — Scriitor…

        — Scrieţi… cărţi?… şi se dădu cu un pas înapoi, făcând o mutră plină de compasiune. Sunteţi bolnav, Sir?

        Îşi duse arătătorul la frunte, ca să înţeleg exact ce anume boală avea în vedere.

        — Nicidecum! îl asigurai eu.

        — Nu? Dracu să vă priceapă! Când vânez un bivol, ştiu că o fac pentru mâncare, dar cărţile astea pentru ce naiba le faceţi?

        — Ca să fie citite de alţii.

        — Scuzaţi, sir, dar prostie mai mare nici c-am auzit. Vrea cineva cărţi de citit? N-are decât să şi le scrie singur. E la mintea cocoşului, ca să zic aşa. Nici eu nu vânez pentru alţii!… Prin urmare, sunteţi un book-maker, un făcător de cărţi? Păi atunci ce căutaţi în savană? Aveţi de gând să scrieţi aici?

        — Asta mai târziu, după ce mă voi întoarce în patrie. Atunci voi istorisi tot ce-am trăit şi am văzut.

        Astfel, mii de oameni vor citi şi vor afla cum merg treburile în savană, fără ca piciorul lor să fi călcat vreodată prin aceste locuri.

        — Adică, veţi scrie şi despre mine?

        — Se-nţelege!

        Mai făcu un pas înapoi, după care, apropiindu-se brusc de mine, trase cu dreapta cuţitul, iar cu stânga mă prinse de braţ.

        — Sir, iată-vă calul! Urcaţi în şa şi plecaţi cât mai e vreme, ca să nu vă treziţi cu fierul asta tăios între coaste! Cu de-alde ăştia, scriitorii, nu poţi scoate o vorbă fără ca toată lumea să o afle! Duceţi-vă naibii! Hai! Repede!

        Omuleţul, deşi abia îmi ajungea până la umăr, îşi lua rolul în serios. În sinea mea eram foarte amuzat.

        — Îţi promit să scriu numai lucruri bune despre dumneata, căutai să-l liniştesc.

        — Plecaţi! Ce-am spus rămâne spus!

        — Ei bine, îţi dau cuvântul meu că nici n-am să pomenesc de dumneata!

        — Nu mai spune! Ca să scrii cărţi, trebuie să fii nebun. Or, nebunii nu se ţin de cuvânt. Aşadar, valea! Altminteri mă apucă, să zic aşa, mâncărimea de degete şi vă fac o figura de mai mare dragul!

        — Ce figură?

        — V-o arăt eu numaidecât!

        Mă uitam calm şi zâmbitor în ochii lui aprinşi de mânie.

        — Ei hai, dă-i drumul!

        — Atunci, poftim! Vă place cuţitul ăsta?

        — Nu e rău. Ţi-o demonstrez pe loc!

        Cât ai clipi, îl înşfăcai răsucindu-i braţele şi încleştându-i mâna cu atâta putere, încât omul gemu şi scăpă jos cuţitul. Atacul îl surprinsesepeste măsură. Până să se dezmeticească, îi şi legai mâinile la spate cu o curea.

        — All devils! Pe toţi dracii! exclamă el. Ce v-a apucat? Ce-aveţi de gând cu mine, ca să zic aşa?

        — Master, stăpâneşte-ţi gura şi zbiară mai încet, îi întorsei propriile sale cuvinte de adineauri. În pajiştea asta bătrână, ca să zic aşa, nu ştii niciodată dacă nu te pândesc niscai urechi nepoftite!

        Mă depărtai puţin şi ridicai de jos cuţitul, apoi puşca pe care o lepădase când cu examinarea indienilor ucişi. Omuleţul făcea eforturi disperate ca să-şi elibereze mâinile. Tot sângele i se urcase în obraz. Cureaua îl ţinea însă strâns, aşa că nu avea succes.

        — Degeaba, master! îi strigai. Aşa-mi rămâi până mi-o veni pofta să-ţi dau drumul. Dovadă că un book-maker se pricepe să plătească cu aceeaşi monedă. Nu m-am atins de dumneata, nu te-am jignit. Şi, când colo, ai sărit la mine cu cuţitul. Acum, după legile preriei, eşti în puterea mea şi pot sa te tratez cum vreau. Nimeni nu mi-ar găsi vreo vină dacă, aşa cum ziceai adineauri, ţi-aş înfige fierul acesta tăios între coaste.

        — Mă rog, loviţi! Altceva nici nu merit! răspunse el mânios. Auzi, să mă biruie un ins, unul singur, ziua-n amiaza mare! Să-mi lege mâinile şi eu să nu-i smulg măcar un fir de păr din cap! Ei bine, aşa nu se mai poate trăi! Ruşine, Sans-ear!

        — Sans-ear ai spus? Dumneata eşti Sans-ear? Auzisem multe despre acest faimos westman care niciodată nu era văzut în tovărăşia cuiva, pentru că nu considera pe nimeni vrednic să şi-l apropie. Cu ani în urmă, îşi pierduse urechile la Navajos şi de atunci îşi luase acest nume confecţionat din două limbi diferite: Sans-ear, adică „Fără urechi”, poreclă sub care devenise cunoscut pe tot cuprinsul savanei şi chiar dincolo de ea.

        Omuleţul tăcu. Abia după ce repetai întrebarea, rosti:

        — Numele meu nu vă priveşte! Dacă e păcătos, nu merită pronunţat, iar dacă e onorabil, ar trebui cruţat de umilinţă.

        Mă apropiai şi îi scosei cureaua de la mâini.

        — Ia-ţi cuţitul şi puşca. Eşti liber! Vezi-ţi de drum!

        — Lăsaţi glumele proaste! Cum adică, să trec peste ruşinea de a fi fost înfrânt de un greenhorn? Dacă eraţi, ca să zic aşa, un flăcău ca lumea, un Winnetou, sau lunganul de Haller, sau chiar Old Firehand, sau Old Shatterhand, atunci, mă rog…

        Îl priveam cu milă pe bătrân. Mica mea „lovitură” îl afectase profund şi-mi părea bine că-mi oferea posibilitatea să-l consolez, legându-mă de faptul că pomenise numele sub care eram cunoscut atât printre albi cât şi în wigwamurile indiene.

        — Un greenhorn, zici? Crezi dumneata că un greenhorn ar fi în stare să-i joace vestitului Sans-ear o asemenea festă?

        — Dar ce altceva sunteţi? Arătaţi ca şi când aţi fi ieşit chiar acum de la croitor. Şi apoi, armele astea lucii! Parcă aţi merge la bal mascat!

        — În schimb, sunt bune armele. Ai să vezi numaidecât! Fii atent!

        Luai o piatră cam de două ori cât o piesă de un dolar, o aruncai în sus, dusei repede puşca la ochi şi în momentul când piatra – ajunsă la cumpăna dintre forţa de ascensiune imprimată şi forţa de atracţie apământului – păru o clipă suspendată în aer, glonţul o lovi şi îi dădu un nou impuls.

        Exerciţiul acesta îl încercasem de sute de ori până să izbutesc. Totuşi, nu-l socoteam cine ştie ce tur de forţă. Mărunţelul însă mă privi cu nişte ochi plini de admiraţie.

        — Heavens, cerule! Asta zic şi eu lovitură! Vă reuşeşte întotdeauna?

        — De nouăsprezece ori din douăzeci.

        — Pai atunci sunteţi un fenomen! Cum vă cheamă, ca să zic aşa?

        — Old Shatterhand!

        — Imposibil! Old Shatterhand trebuie să fie mult mai bătrân, altminteri nu i s-ar spune old.

        — Uiţi că porecla are un alt sens şi nu se referă la vârstă?

        — Adevărat! Dar scuzaţi, vă rog, daca insist: Old Shatterhand a încăput odată în labele unui grizzly care, surprinzându-l în somn, l-a sfâşiat de la umăr până-n şold. Se zice că şi-a prins apoi la loc tot acest amestec, însă rana, ca să zic aşa, trebuie să se mai vadă.

        Îmi descheiai vesta din piele de bivol, apoi cămaşa albă din piele de căprioară:

        — Uite-aici!

        — Măi, măi, grozav v-a mai lucrat bestia! Trebuie că v-a jupuit vreo şaizeci şi opt de coaste!

        — Cam aşa ceva. Lucrurile s-au întâmplat jos, la Red River. Am zăcut aşa, rupt, însângerat, lângă leşul ursului, fără ajutor de nicăieri, până m-a găsit Winnetou, căpetenia apaşilor, de care ai pomenit adineauri.

        — Va să zică, ce mai calea-valea: Old Shatterhand! Atunci să vă întreb: credeţi că sunt, ca să zic aşa, un prost atât de mare?

        — Nu cred deloc. Ai greşit luându-mă drept un greenhorn, atâta tot. Doar nu te puteai aştepta ca un ageamiu să-ţi joace asemenea renghi. Aşadar nimic altceva decât surpriza e de vina.

        — Oho! Pe cât se pare, dumneavoastră nici n-aveţi nevoie să apelaţi la surpriză. Nu prea cunosc mulţi inşi cu asemenea forţă de bivol. În sfârşit… nu mi-e ruşine că am fost înfrânt. Numele meu adevărat e Sam Hawerfield. Dacă vreţi să-mi faceţi o plăcere, spuneţi-mi Sam.

        — Şi dumneata mie Charlie, cum îmi spun toţi prietenii. Iată mâna!

        — Bine, sir! Bătrânul Sam nu e dintre aceia care strâng mâna orişicui, dar în ce vă priveşte n-am nici o rezervă. Numai un lucru: fie-vă milă şi nu-mi striviţi degetele! Mai am nevoie de ele.

        — Nici o grijă, Sam. Degetele dumitale or să-mi mai fie de folos, după cum şi ale mele îţi vor sta la dispoziţie. Şi-acum revin la prima mea întrebare: de unde vii şi încotro te duci?

        — Vin tocmai din Canada, unde am ţinut de urât unor lumberstriker-i, unor tăietori de lemne. Acum, ca să zic aşa, vreau să trec în Texas sau în Mexic, unde ar fi, cică, atâţia criminali, încât îi râde omului inima în piept de câte gloanţe şi cuţite o pândesc.

        — Va să zică, avem aceeaşi ţintă. Eu tot în Texas şi California vreau să ajung şi nu prea contează dacă fac un mic ocol prin Mexic. Mă iei cu dumneata?

        — Ce întrebare! Fireşte că vă iau. Doar veniţi din Sud, sunteţi omul decare am nevoie. Dar, ia spuneţi: eraţi serios în chestia aia cu scrisul?

        — Bineînţeles!

        — Hm! Dacă un Old Shatterhand se ocupă cu asemenea treburi, înseamnă că se schimbă socoteala, ca să zic aşa. Eu, unul, vă mărturisesc că prefer să cad cu dosul în vizuina ursului, decât să moi condeiul în călimară. Nu mi-ar ajunge o viaţă ca să aştern pe hârtie un cuvânt. Mă rog, să trecem la altă chestiune: Ce-or fi căutând indienii pe-aici? Sunt ogellallaşi, periculoşi ai dracului !

        Îl informai asupra celor ştiute de mine.

        — Hm! făcu el. Nu e prea bine să prindem rădăcini aici. Am întâlnit ieri o urmă, să-ţi scoţi pălăria, zău aşa: pe puţin şaizeci de călăreţi! Ăştia patru, cu care m-am socotit adineauri, trebuie că aparţin acelei trupe. Se aflau, probabil, în recunoaştere. Dumneavoastră aţi mai fost vreodată prin aceste locuri?

        — Nu!

        — La vreo douăzeci de mile spre vest preria devine absolut netedă şi la alte zece mile curge un pârâu către care trebuie să se fi îndreptat indienii ca să-şi adape caii. Noi, fireşte, îi vom ocoli şi vom lua-o spre sud. Chiar cu riscul de a nu da de altă apă decât mâine după-amiază. Plecând imediat, ajungem până în seară la calea ferată ce leagă statele din răsărit ale S. U. A. cu ţinuturile vestice şi dacă nu întârziem, ne vom desfăta, ca sa zic aşa, privind cum trece trenul sub nasul nostru.

        — Sunt gata. Dar ce facem cu indienii ucişi?

        — Ce să facem? Nimic complicat. Îi lăsăm aici şi basta. Numai să le tai mai întâi urechile.

        — Ar trebui îngropaţi. Dacă-i descoperă fârtaţii, atunci trag imediat concluzia să ne aflăm aici.

        — Las' să-i descopere, Charlie! Asta şi vreau.

        Duse pe rând cadavrele până pe creasta unei coline, le rândui unul lângă altul, apoi le tăie urechile şi le vârî în propriile lor mâini.

        — Aşa, Charlie! Vor veni, vor vedea şi vor recunoaşte imediat că isprava i se datorează lui Sans-ear. Ascultaţi ce vă spun: iarna e o senzaţie cât se poate de proastă să vrei să îţi îngheţe urechile şi să nu le ai. Am fost cândva atât de tont, încât m-am lăsat prins de indieni. Lichidasem, ce-i drept, o seamă de inşi, dar unuia, în loc să-i crap capul cu tomahawkul, i-am retezat din greşeală o ureche. Drept răsplată, până să mă omoare, roşii mi-au tăiat ambele urechi. S-au ales ei cu urechile, dar nu şi cu hoitul lui Sam Hawerfield, care a şters-o frumuşel. De atunci, pentru perechea mea de urechi, ei da, număraţi aici!

        Scoţându-şi puşca de pe umăr, îmi arătă semnele crestate în patul ei. Apoi continuă:

        — De fiecare indian omorât, un semn. Acum se mai adaugă patru.

        Mai făcu patru crestături cu briceagul, apoi continuă:

        — Vedeţi, aici sunt numai indieni; dincoace, sus, am opt albi care au gustat şi ei din gloanţele mele. Vă povestesc totul cu alt prilej. De fapt, erau zece cu toţii. Îmi mai lipsesc doi, tată şi fiu, cei mai mari ticăloşi de pe faţa pământului. Când voi termina şi cu ăştia, înseamnă că mi-am împlinit menirea.

        Ochii i se tulburară; chipul i se învălui într-o umbră de tristeţe şi duioşie. Bănuiam că inima bătrânului vânător îşi primise cândva partea ei de zbucium. Poate că suferinţa şi nevoia de răzbunare să-l fi îndemnat şi pe el, ca pe atâţia alţii, spre Vestul sălbatic, unde omul nu mai ţine cont de sublima poruncă „iubeşte-ţi duşmanii!”

        Sans-ear îşi încărcă din nou puşca. Era una din acele vechituri, pe care nu rareori le întâlneşti în prerie. Patul, zgâriat, crestat peste tot, îşi pierde cu timpul forma iniţială. Fiecare semn aminteşte moartea câte unui duşman. Ţeava se acoperă treptat de rugină groasă, parcă se strânge, se chirceşte de bătrâneţe. Nici un străin n-ar cuteza să apese pe trăgaciul unei asemenea arme, dar în mâna stăpânului, ea funcţionează perfect. Omul s-a obişnuit cu ea de o viaţă, îi cunoaşte firea, toanele, beteşugurile şi când sloboade un foc, poţi să pui rămăşag pe orice că loveşte în ţintă.

        — Tony! chemă deodată Sam.

        Până atunci iapa păscuse nu departe de noi. Auzindu-se strigată, veni săltând şi se propti aşa fel lângă stăpânul ei, încât acesta nu avea decât să întindă un braţ şi să urce în şa.

        — Ce să spun, Sam, ai un cal admirabil! Cine-l vede numai în treacăt n-ar da pe el un cent; dar observându-l cu atenţie, îţi dai scama că nici o mie de galbeni n-ar fi un preţ exagerat.

        — O mie? Pshaw! Puteţi să-mi daţi şi un milion! Eu unul cunosc dincolo, în Munţii Stâncoşi, nişte zăcăminte, să scoţi bănet cu lopata, nu altceva şi dacă voi da vreodată de un ins care să mi se lipească de suflet, am să-i arăt unde se află. Va să zică, ce nevoie aş avea s-o vând pe Tony? Trebuie să ştiţi un lucru: Cel căruia i se spune astăzi Sans-ear a fost cândva într-o cu totul altă situaţie, a fost un om pe deplin fericit şi mulţumit, aşa cum ziua e plină de lumină şi marea de apă. Era pe atunci un tânăr farmer, avea o soţie şi un copil pentru care şi-ar fi jertfit nu o viaţă, ci o mie, zece mii de vieţi. Nevasta şi-a adus-o la timpul său, călare pe cea mai splendidă iapă, una Tony. Iar când iapa a născut un mânz vioi şi deştept, cum rareori se întâmplă. de ce să nu-i fi dat şi lui numele mamei, adică Tony? Aşa e?

        — Ai dreptate – aprobai mirat oarecum de naivitatea lui copilărească.

        — Well! Apoi au venit cei zece albi pomeniţi adineauri, o bandă fără căpătâi care teroriza întregul ţinut. Mi-au incendiat ferma, mi-au ucis nevasta şi copilul, mi-au împuşcat şi iapa după ce au văzut că nu se lasă încălecată de străini. Numai mânzul a rămas în viaţă: se rătăcise întâmplător şi n-au dat cu ochii de el. Întorcându-mă de la vânătoare, l-am găsit drept unică relicvă a fericirii distruse. Eh, ce rost mai au vorbele?… Pe opt dintre criminali i-am lichidat cu puşca asta. Ceilalţi doi au scăpat, dar trebuie să-i prind! Când Sans-ear se ţine de cineva, apoi nu-l scapă, de-ar fi să fugă şi în Mongolia. Iată ce mă mână acum spre Texas şi Mexic. Tânărul şi veselul farmer a ajuns cu anii, vânătorul cărunt care cutreieră păduri şi savane, mistuit de un aprig foc al răzbunării: iar mânzul a devenii o făptură ciudată, semănând mai degrabă cu un ţap decât cu un cal adevărat. Dar amândoi sunt neînfricaţi, ca să zic aşa şi vor duce-o împreună până ce un plumb, o săgeată sau poate un tomahawk va scurta zilele unuia din ei. Atunci, cel rămas în viaţă, cal sau călăreţ, cine ştie, se va sfârşi de singurătate, pustiit de dorul celuilalt.

        Îşi trecu palma peste ochi, ca şi când ar fi voit să alunge o umbră, apoi continuă:

        — Destul cu vechile mele poveşti, Charlie! Deşi nu vă cunosc mai demult, sunteţi primul om care le află din gura mea şi pesemne ca veţi rămâne şi ultimul. Îmi închipui că aţi mai auzit destule despre mine, după cum şi mie mi-a fost dat să aud o mulţime de lucruri despre Old Shatterhand când îmi îngăduiam câte un mic popas pe la focurile altora. De aceea am ţinut să vă arăt că nu vă socotesc un străin. Dar faceţi-mi, vă rog, plăcerea şi uitaţi cum am picat în labele dumneavoastră! Am să vă dovedesc în viitor că bătrânul Sam Hawerfield, chiar dacă a păţit ce-a păţit adineauri, ştie să stea neînfricat la postul sau.

        Îmi dezlegai mustangul şi încălecai. Iar Sam, deşi îmi spusese că vom merge spre sud, porni spre vest. De ce? Nu-l întrebai. Avea, probabil, o anume intenţie. Nu cerui lămuriri nici pentru faptul că luase cu el suliţele celor patru indieni ucişi. Omul acesta îmi amintea mult de bătrânul Sam Hawkens, mai ales că purta şi acelaşi prenume.

        O bună bucată de timp merserăm aşa, fără să schimbăm o vorbă. La un moment dat, Sam îşi struni calul, sări din şa şi înfipse una din suliţe sus, pe o colină. Atunci pricepui şi eu ce urmăreşte. Folosea suliţele drept indicatoare pentru a-i îndruma pe indieni către cadavrele lăsate în urmă. Voia ca duşmanii să afle că Sans-ear, răzbunătorul, a mai făcut patru victime.

        Apoi bătrânul desfăcu un cobur de la şa şi scoţând opt bucăţi de piele, îmi dădu şi mie patru.

        — Poftim. Charlie, înfăşuraţi cu ele copitele mustangului. Astfel, pe terenul ăsta nu se mai imprimă nici o urmă, iar indienii n-au decât să creadă că am zburat pe sus, ca păsările. Va să zică, dumneavoastră o luaţi drept spre sud, până la calea ferată şi mă aşteptaţi acolo. Eu mai am de plantat, ca să zic aşa, trei suliţe, pe urmă vin la locul convenit. Ne întâlnim fără doar şi poate. Pentru cazul că totuşi ne-am rătăci niţel, reţineţi semnalul: ziua un ţipăt de vultur şi noaptea un lătrat de coiot.

        După cinci minute, nici nu ne mai zăream unul pe celălalt. Cufundat în tot soiul de gânduri, călăream spre locul întâlnirii. Calul, având copitele înfăşurate, fugea mai greu ca de obicei; de aceea, după vreo cinci mile, descălecai şi-i scosei învelitorile. Doar nu avuseseră alt scop decât să evite orice semn în preajma suliţelor înfipte de Sam.

        Acum mustangul îşi luă viteză. Preria devenea tot mai întinsă, mai netedă, punctată ici şi colo de câte un corcoduş sau o tufă de alun. Soarele încă nu coborâse după orizont, când observai departe, în stânga mea, o dungă prelungită deopotrivă spre vest ca şi spre est.

        Să fi fost linia ferată? Tot ce se poate.

        Ţinui drumul înainte şi aşteptarea mea se împlini. În faţa ochilor mei apăru calea ferată. Şinele şerpuiau pe un terasament de înălţimea unui stat de om.

        Atunci mă cuprinse un sentiment ciudat, oarecum confuz, dar explicabil: după multă vreme, luam din nou contact cu civilizaţia. Nu aveam decât să fac un semn la apropierea unui tren, să mă urc într-un vagon şi să mă călătoresc fie spre apus, fie spre răsărit.

        După ce priponii calul cu lasso-ul, mă apucai să caut vreascuri pentru foc. Mă apropiai astfel de un tufiş ce se afla chiar lângă rambleul liniei ferate. Aplecându-mă, după nişte crengi, dădui pe neaşteptate de un ciocan. Trebuie că unealta se va fi aflat acolo de puţină vreme, căci arăta ca nouă, fără urmă de rugină. Fusese folosită deci de către cineva care trecuse pe-acolo cel mult cu o zi înainte.

        Cercetai mai întâi locul unde mă aflam, dincoace de rambleu, dar nu descoperii nimic deosebit. Mă urcai apoi sus, căutând vreun semn, dar fără rezultat. Deodată mă întâmpină mirosul unui mănunchi de iarbă de Grama, cu firul scurt, des şi creţ, care-mi atrase atenţia, pentru că se găsea foarte rar prin partea locului. Nu încăpea nici o îndoială: mănunchiul fusese călcat. Urma era încă proaspătă, de cel mult două ore. Firele uşor îndoite pe conturul piciorului îşi reveniseră aproape cu totul, în timp ce partea călcată din plin mai păstra încă tiparul călcâiului şi al degetelor. Era limpede că omul purtase mocasini. Deci, indian? Să fi fost indieni pe aproape? În acest caz, ce legătură între ei şi ciocanul aceia părăsit? Şi parcă nu există şi albi care poartă mocasini? Nu cumva vreun cantonier a preferat această încălţăminte comodă, pentru deplasarea de-a lungul liniei? Oricum, nu mă puteam mulţumi cu supoziţii liniştitoare. Îmi trebuiau certitudini.

        O examinare a liniei implica primejdii serioase. De ambele părţi ale terasamentului, îndărătul oricărei tufe, putea să pândească vreun duşman; iar dacă mă urcam sus, pe rambleul propriu-zis, era imposibil să nu fiu zărit de departe. În alte condiţii, descoperirea unui ciocan nu mi-ar fi dat prea multă bătaie de cap: aş fi cercetat de îndată împrejurimile. Dar acum, când ogellallaşii cutreierau regiunea, chiar şi cel mai mic semn chema la extremă prudenţă.

        Cu puşca în spinare şi cu pistolul în mină, mă strecurai târâş până la tufă. Nimic, nici un rezultat. Făcui apoi calea-ntoarsă, dar pe alt traseu. Iarăşi nimic. Examinai astfel partea dinspre vest de locul unde păştea mustangul meu. Pe urmă o luai spre est. Nici aici nu găsii nimic suspect. În sfârşit, când să trec în patru labe peste linia ferată, simţii în palme umezeală şi nisipul dedesubt începu să lunece. Observai că acolo nisipul era parcă anume presărat pe o porţiune în formă de cerc. Scormonii cu degetele şi mărturisesc, mă speriai. Mâna mi se înroşi toată! Nisipul era sângeriu. Strâns lipit de pământ, controlai locul mai de aproape şi-mi dădui scama că e vorba de o băltoacă de sânge acoperită cu nisip.

        Aici fusese ucis un om; dacă ar fi fost omorât un animal, nimeni nu s-ar fi trudit să camufleze astfel băltoaca de sânge. Cine era victima şi cine ucigaşul? Terenul dimprejur fiind uscat şi tare, nu se întipărise nici o urmă, nici un semn. Dar aruncându-mi privirea sus, pe creasta rambleului acoperită cu iarbă, zării nişte urme de tălpi şi două dâre paralele, ca şi când victima ar fi fost târâtă de subsuori, cu picioarele atârnând.

        Era cât se poate de primejdios să trec aici de partea cealaltă a liniei ferate. Pământul încă nu absorbise sângele, urmele se păstraseră foarte bine – aşadar crima fusese săvârşită de curând şi făptaşii mai puteau fi prin apropiere. De aceea mă lăsai în jos şi abia după ce făcui o bună bucată de drum îndărăt, mă săltai dincolo de rambleu şi continuai să mă furişez spre est.

        Toate acestea se petreceau foarte încet, deoarece, spre a nu fi cumva zărit, trebuia să recurg la tot soiul de vicleşuguri şi dibăcii. Noroc că tufele erau aici destul de dese. Ascunzându-mă îndărătul lor, scrutând cu atenţie terenul înainte de a străbate câte un interval, târându-mă ca şarpele, ajunsei cu bine până în dreptul locului acela însângerat, situat sus, pe rambleu.

        Un mărăcine stufos, încâlcit, se înălţa chiar în dreptul tufei după care mă pitisem, ca la vreo opt metri depărtare. Deşi rămurişul lui mă cam încurca la vedere, totuşi mi se păru că zăresc o umbră lungită sub el, ca un trup de om. O masă neagră care se distingea de mediul înconjurător, mai luminos. Să fi fost cadavrul? Sau poate unul din făptaşi? Trebuia să mă lămuresc.

        În fond, de ce mă expuneam primejdiei? Puteam foarte bine să-l aştept pe Sam şi să ne vedem apoi liniştiţi de drum împreună. Dar vânătorul de prerie trebuie să ştie în orice moment ce duşman are în faţă, în spate sau în flancuri. Nici un amănunt nu poate fi trecut cu vederea; orice semn îţi poate dezvălui un fapt sau întări o concluzie în legătură cu realităţi la care nici cel mai erudit profesor sau savant nu s-ar gândi. Westman-ul trage adesea concluzii foarte serioase din cele mai mărunte indicii în care omul neiniţiat nu vede nici un fel de semnificaţie, sau care pur şi simplu îi provoacă râsul. Într-o zi, de pildă, el străbate călare patruzeci sau cincizeci ce mile engleze, iar în ziua următoare nu face decât o jumătate de milă, fiind obligat să-şi cumpănească fiece pas. Şi chiar dacă prudenţa nu-i va aduce vreun folos personal, în schimb se va dovedi utilă pentru alţii: vânătorul îi va putea informa, sfătui, preveni. In general, omul e totdeauna dornic să se convingă asupra naturii oricărui pericol şi să lupte din răsputeri împotriva lui, fără a mai vorbi de tentaţia pe care o exercită asupra caracterelor puternice orice acţiune îndrăzneaţă.

        Luai de jos o cracă uscată, îmi agăţai pălăria în vârful ei şi înălţând-o deasupra tufişului, făcui anume puţin zgomot, pentru ca insul de dincolo să creadă că aici se mişcă cineva. Dar umbra nu tresări deloc – fie că nici nu era vorba de vreun duşman, fie că aveam de-a face cu un individ prea şiret ca să se lase păcălit de o asemenea manevră.

        Hotărâi să risc totul. Mă târâi încetişor, de-a-ndărătelea, apoi îmi luai avânt şi din două salturi ajunsei drept lângă umbra aceea, gata să lovesc, la nevoie, cu cuţitul. Şi iată că sub crengile frânte, răsucite, zăcea un om. Constatai numaidecât că e mort. Dădui crengile în lături şi mă pomenii în faţa unui chip groaznic desfigurat de spasmele morţii, cu ţeasta însângerată. Era un alb scalpat. O săgeată cu gheare îi găurise spinarea şi se frânsese. Judecând deci după felul săgeţii, făptaşii trebuie să fi fost indieni porniţi pe război.

        Să fi plecat departe, sau mai erau prin preajmă? Trebuia s-o aflu negreşit. Urmele erau clare: duceau de la rambleul liniei ferate către prerie. Mă luai după ele, trecând de la tufă la tufă şi aşteptându-mă din moment în moment la vreo săgeată sau la un atac pe care să-l parez cu cuţitul. Din tiparul tălpilor desluşeam că era vorba de patru bărbaţi, doi mai în vârstă şi doi tineri. În timp ce mă târam pe vârful degetelor de la mâini şi de la picioare – treabă care presupune mult exerciţiu şi nu puţină forţă – dânşii nici măcar nu încercaseră să-şi ascundă urmele. Probabil că se simţeau îndeplină siguranţă.

        Vântul îmi sufla în faţă dinspre sud-est. De aceea nici nu mă speriai prea tare când auzii fornăitul unui cal: doar nu mă putuse mirosi. Mersei târâş înainte până mă lămurii suficient ca să mă pot retrage. În faţa mea, printre tufişuri, se aflau aproximativ şaizeci de cai, toţi, cu excepţia a doi, dichisiţi după obiceiul indian. Şeile le fuseseră scoase, probabil pentru a folosi în tabără drept scaune sau perne.

        La cai nu erau decât doi oameni de strajă. Unul, foarte tânăr, purta o pereche de cizme grosolane, din piele de viţel, pesemne chiar încălţămintea celui ucis, pe care – am uitat să notez – îl găsisem gol-puşcă. Hainele şi celelalte lucruri ale victimei fuseseră împărţite între ucigaşi. Deci, tânărul din post era unul din cei patru inşi pe ale căror urme mă deplasasem.

        Indianul vine adeseori în contact cu albi care nu-i cunosc limba. De aceea, între cele două părţi s-a statornicit un fel de limbaj pantomimic, ale cărui semne şi înţelesuri trebuie să le cunoască orice om care se abate prin Vestul sălbatic. Din obişnuinţă, oamenii cu temperament vioi sau aflaţi în situaţii încordate, chiar dacă se înţeleg prin cuvânt, mai adaugă şi cuvenita pantomimă. Cele două străji discutau între ele şi subiectul părea atât de interesant, încât, crezându-se neobservaţi, gesticulau într-un chip care le-ar fi atras mai mult decât o mustrare din partea celor doi tovarăşi ai lor mai vârstnici. Arătară spre vest, făcură semnul focului şi al calului, deci al locomotivei. Căreia indienii îi spun „calul de foc”, îşi loviră arcurile de pământ, ca şi cum ar fi imitat mişcarea ciocanului, îşi duseră puştile la ochi ca pentru tragere, făcură ca şi când ar mânui cuţitul ori tomahawkul. În sfârşit, înţelesei destul ca să mă pot întoarce, nu fără a şterge însă pe cât posibil urmele.

        Din pricina acestei operaţii, întârziai cam mult până să ajung iar la mustangul meu. Swallow îşi găsise între timp societate: păştea lângă iapa lui Sam. Acesta şedea calm îndărătul unei tufe şi muşca dintr-un hartan de pastrama.

        — Câţi sunt, Charlie? mă întrebă.

        — Cine?

        — Indienii.

        — De unde ştii?

        — Adică, vi se pare că bătrânul Sans-ear e un biet greenhorn, cum vă crezuse el pe dumneavoastră? Vă înşelaţi, ha-ha-ha!

        Era râsul lui semeţ, pe care îl mai afişase faţă de mine şi pe care, probabil, îl folosea, mai ales în situaţiile când se credea superior preopinentului său. Chiar şi în această privinţă omul îmi amintea de Sam Hawkens, care îşi avea şi el râsul lui cu tâlc.

        — Ce vrei să spui, Sam?

        — Parcă mai e nevoie s-o spun? Ce-aţi fi făcut, de pildă, dacă eraţi dumneavoastră Sans-ear şi venind încoace, aţi fi găsit colea, lângă calul lui Old Shatterhand, nu pe stăpânul acestuia, ci un ciocan?

        — Aş fi aşteptat să se întoarcă stăpânul!

        — Zău? Asta, ca să zic aşa, n-aş crede-o. Constatându-vă lipsa, m-am gândit ca vi s-a întâmplat ceva şi m-am luat după dumneavoastră.

        — Şi dacă aveam un plan pe care prezenţa dumitale mi l-ar fizădărnicit? Şi apoi cred că Old Shatterhand nu întreprinde nimic fără precauţia necesară. Până unde m-ai urmărit?

        — Peste tot şi aici şi dincolo, până la nenorocitul acela ucis de indieni. Puteam să va ajung numaidecât, căci ştiam că sunteţi înaintea mea; dar văzând mortul, m-am gândit ca v-aţi dus numai în recunoaştere şi m-am întors încoace. Aici v-am aşteptat în toată liniştea, ca să zic aşa. Ei câţi sunt?

        — Vreo şaizeci

        — Ia te uită! Asta-i trupa ale cărei urme le-am mirosit încă de ieri. Sunt puşi pe război?

        — Da.

        — Un scurt popas?

        — Au deşeuat caii.

        — Hait! Înseamnă că pun ceva la cale chiar aici. N-aţi mirosit nimic?

        — Bănuiesc că. Vor să scoată şinele, să provoace deraierea unui tren şi să-l jefuiască.

        — Vorbiţi serios, Charlie? Atunci personalul şi pasagerii se află în faţa unei catastrofe teribile. Dar de ce vă trece prin gând tocmai aşa ceva?

        — I-am spionat.

        — Cunoaşteţi graiul ogellallaşilor?

        — Îl cunosc, dar nici nu era nevoie. Străjile de la cai discutau într-o pantomimă foarte clară.

        — Cu asta te poţi înşela uneori. Descrieţi-mi şi mie pantomima.

        Îi făcui hatârul. Sans-ear cel pirpiriu dădu să sară în sus, dar se stăpâni.

        — I-aţi înţeles bine. Trebuie să venim în ajutorul trenului. Dar să nu ne pripim, ca să zic aşa. Asemenea lucruri importante trebuiesc chibzuite serios şi cu calm. Prin urmare, şaizeci? Hm, abia dacă mai am loc pentru zece crestături pe patul puştii! Unde să-i mai mai însemn şi pe ceilalţi?

        Cu toată gravitatea situaţiei, era cât pe-aci să izbucnesc în râs. Faţă-n faţă cu şaizeci de indieni, mărunţelul Sam – în loc să se sperie de-a binelea – avea grija răbojului!

        — Pai, câţi inşi ai de gând să dobori? îl întrebai.

        — Asta, ca să zic aşa, încă nu se ştie. Cred că cel mult doi sau trei, fiindcă restul or s-o şteargă repede când se vor trezi în faţa a douăzeci sau treizeci de albi.

        Ne gândiserăm deci la acelaşi lucru. Conta şi el pe sprijinul personalului din tren şi pe călători.

        — Principalul, judecai eu, ar fi să ştim care anume tren intră în vederile lor, din ce parte urmează să sosească. Grozav ne-am mai păcăli, dac-am apuca-o într-o direcţie greşită!

        — După cât înţeleg din gesturile lor, e vorba de trenul Mountain, care vine dinspre vest. Şi tocmai asta mă miră, pentru că celălalt, dinspre est, e întotdeauna mai încărcat cu mărfuri necesare indienilor. Eu zic c-ar trebui să ne despărţim: unul s-o ia spre răsărit, celălalt spre apus.

        — Oricum, vom fi obligaţi la aceasta dacă nu reuşim să aflăm exact intenţiile lor. Ei, de-am şti cum şi când circulă trenurile!

        — Cine să ştie? De când trăiesc, n-am intrat măcar o dată în vreo drăcie de vagon, unde cică ţi-e teamă să-ţi întinzi picioarele. Mie, ca să zicaşa, îmi place preria şi Tony. Dar. Spuneţi, nu cumva s-au şi apucat indienii de treabă?

        — Habar n-am. Le-am văzut numai caii. S-ar părea că ştiu când soseşte trenul şi până în seara nu vor face nimic. În curând amurgeşte; să tot fie încă o jumătate de ceas. Atunci să ne furişăm până în preajma lor; poate aflăm ce ne trebuie.

        — Okay, fie şi aşa!

        — Numai că, în cazul acesta, va fi necesar ca unul din noi să se posteze aici, la rambleu. Te pomeneşti că indienilor le trece prin gând să vină din cealaltă parte. Eu, unul, presupun ca vor demonta şinele venind în direcţia noastră, ca să-şi amenajeze astfel o bună poziţie de atac.

        — N-avem nevoie de nici o măsură specială, Charlie. Uitaţi-vă niţel la iapa mea. N-o priponesc niciodată; e un animal foarte inteligent şi are un miros demn de toată încrederea. Aţi mai văzut cal care să nu fornăie când simte un duşman?

        — Nu.

        — Totuşi există unul şi acesta e Tony. Ce-i drept, fornăitul e un bun semnal, dar şi trădează două lucruri: mai întâi locul unde se află calul şi călăreţul, apoi faptul că acesta din urmă a fost avertizat. De aceea mi-am deprins iapa să tacă şi dânsa, deşteaptă, m-a înţeles. O las să pască în voie şi când simte primejdia, numai o văd că se apropie şi mă împinge cu botul.

        — Şi dacă, de pildă, în cazul nostru n-ar simţi nimic?

        — Pshaw! Vântul bate din direcţia indienilor. Mă las împuşcat, dacă Tony nu-mi comunică de îndată ce vreun roşu se apropie de ea la o mie de paşi. De altfel, indivizii ăştia au ochi de vultur şi chiar dacă v-aţi culca de-a lungul rambleului, tot s-ar putea să vă zărească. Staţi deci liniştit, Charlie!

        — Bun. Hai să mă încred în Tony a dumitale. Deşi o cunosc de puţină vreme, sunt aproape convins de vrednicia ei.

        Scosei o ţigară de „fabricaţie proprie” şi-i dădui foc. Sam îşi holbă ochişorii pe cât putu de tare şi rămase cu gura căscată. Nările îi fremătau şi sorbeau lacom mireasma tutunului; chipul i se lumină de fericire.

        Westman-ul, deşi nu prea are prilej să savureze tutun de bună calitate, e de obicei fumător pătimaş.

        — O, wonderfull, minunat!… Charlie!… Aveţi ţigări?

        — Se-nţelege, o duzină. Vrei una?

        — Daţi-o-ncoace! Pentru asta meritaţi să-mi scot pălăria în faţa dumneavoastră.

        Luă foc de la ţigara mea, înghiţi câteva fumuri după obiceiul indienilor şi le suflă apoi cu voluptate afară. Obrazul i se transfigura, de parc-ar fi încăput în cel de-al şaptelea cer al lui Mahomed.

        — Ce plăcere, Charlie! Te face să uiţi de griji! Ia să-i ghicesc soiul.

        — Poftim. Eşti cunoscător?

        — Cred şi eu!

        — Ei?

        — Goosefoot din Virginia sau Maryland.

        — Aş!

        — Cum? Ar fi sa mă-nşel pentru prima oara în viaţă. Totuşi, e cu siguranţă Goosefoot. Îl recunosc după gust şi parfum.

        — Nu e Goosefoot.

        — Atunci, la sigur, Legitimo brazilian.

        — Nici.

        — Gorassao din Bahia?

        — Nu!

        — Pai, atunci ce-i?

        — Uită-te bine la ţigara !

        Mai scosei încă una, o desfăcui şi-i arătai învelişul şi conţinutul.

        — Aţi înnebunit, Charlie? Stricaţi bunătate de ţigară! Orice westman v-ar oferi pe ea, la nevoie, cinci până la opt piei de biber, mai ales dacă n-a mai fumat de multişor.

        — Până-n două-trei zile am altele.

        — În trei zile?!… De unde?

        — De la fabrica mea.

        — Oh! Aveţi fabrica de ţigări?

        — Exact!

        — Şi unde o aveţi _

        — Uite colo!

        Arătai în direcţia unde se afla mustangul meu.

        — Charlie, ce-i cu glumele astea deplasate, ca să zic aşa?

        — Nu glumesc de loc; spun adevărul.

        — Hm! Dacă n-aţi fi Old Shatterhand, aş crede că vă lipseşte o doagă sau că aveţi vreuna în plus.

        — Examinează mai bine tutunul! Sam îl studie serios, cu toată atenţia.

        — Nu mă dumiresc şi pace! Însă de bun, e bun, chiar excepţional.

        — Atunci, haide să-ţi arăt fabrica!

        Mă apropiai de mustangul meu şi scosei de sub şa un săculeţ. Îl dezlegai.

        — Bagă mâna!

        Sam se execută şi scoase la iveală un pumn de frunze.

        — Charlie, mă credeţi idiot? Astea-s frunze de cireş şi alte alea.

        — Da, da. Şi ceva cânepă sălbatică. Iar învelişul nu e decât o frunză dintr-un soi de limba-boului, plantă căreia voi aici îi ziceţi „verhally” Săculeţul asta e fabrica mea de tutun. Când dau de asemenea frunze, adun cât îmi trebuie, le vâr în săculeţ şi-l pun sub şa. Căldura face ca foile să fermenteze, asta-i toată arta!

        — De necrezut!

        — Dar adevărat! O asemenea ţigară nu e decât un surogat mizerabil; orice fumător destoinic, cu cerul gurii argăsit ca pielea de bivol, ar arunca-o după primul foc. Insa fumează dumneata drăcia asta după ceai cutreierat savana ani de-a rândul! Să vezi atunci cum ţi se pare cel mai bun Goosefoot. De altfel. Te-ai convins personal!

        — Charlie, aţi crescut în ochii mei!

        — Numai nu mă trăda în faţa persoanelor care n-au mai fost prin Vest! Altminteri ne-ar lua drept tunguzi, kirghizi sau ostiaci care şi-au spălat gura şi nasul cu catran.

        — Tunguz, ostiac, dacă ţigara îmi place, mi-e indiferent. De altfel, nici nu ştiu unde se află soiul ăsta de oameni.

        Dezvăluirea secretului meu de fabricaţie nu-i tulbură de loc plăcerea. Fumă ţigara până la capăt, mai să-şi frigă buzele.

        Între timp soarele asfinţi. Seara era atât de întunecoasă, încât puteam să pornim la executarea planului nostru.

        — Mergem? întrebă Sam.

        — Mergem.

        — Şi cum procedăm?

        — Ne apropiem amândoi de caii indienilor; acolo ne despărţim, dăm fiecare ocol taberei şi ne întâlnim din nou în spatele ei.

        — Bine! Şi pentru cazul că va trebui să fugim şi ne vom pierde unul de altul, fixăm întâlnirea la sud, lângă malul apei. Acolo se întinde adânc în prerie capătul unei păduri virgine ce coboară din munţi. Către liziera de sud a pădurii, cam la vreo două mile distanţă, preria face un cot unde ne putem lesne regăsi.

        — Am înţeles. Hai să mergem!

        Nu credeam să ajungem în situaţia de a ne refugia până acolo, dar era cuminte şi prudent să ne asiguram pentru orice eventualitate. Pornirăm deci.

        Se întunecase bine de tot, aşa că trecurăm fără grija peste linia ferată. O luarăm apoi la stânga, de-a lungul terasamentului, ţinând pentru caz de primejdie cuţitele pregătite. În prerie, ochiul se deprinde repede cu întunericul; puteam recunoaşte de la câţiva paşi orice siluetă de indian. Trecurăm pe lângă cadavrul albului şi ajunserăm la locul unde ştiam că se află caii. Erau tot acolo.

        — De aici eu o iau la stânga, îmi şopti Sam şi se făcu nevăzut.

        Eu ocolii pe dreapta, pe lângă cai, apropiindu-mă de umbrele întunecate ale indienilor. Îşi amenajaseră tabăra într-un loc cam sterp şi nu aprinseseră nici un foc. Păstrau atâta linişte, încât s-ar fi auzit şi mersul gândacului prin iarbă. Ceva mai la o parte şedeau trei inşi – singurii care păreau să discute între ei. Cu multă prudenţă, mă furişai până acolo.

        Oprindu-mă la nici şase paşi în spatele lor, constatai cu mirare că unul dintre ei era alb. Ce treabă să fi avut acesta cu indienii? Să fi fost prizonier? Se vedea limpede că nu. Poate că era unul din acei vagabonzi ai savanelor care ţin ba cu indienii, ba cu albii, după cum le dictează interesele lor prădalnice. Se putea să fie şi unul din acei vânători albi care, căzuţi în mâinile roşilor, îşi salvează viaţa luând de soţie o fată indiană şi intră astfel în comunitatea tribului respectiv. Dar în acest caz, îmbrăcămintea pe care, în pofida întunericului, i-o desluşeam destul de bine, ar fi trebuit să se apropie mai mult de cea a indienilor.

        Ceilalţi doi aveau rang de căpetenii; chicile lor înalte erau împodobite cu pene de vultur. Păreau să fie războinici a două triburi sau aşezări diferite, aliate în vederea unei operaţii comune.

        Şedeau tustrei lângă o tufă, ceea ce îmi permitea să mă apropii până s-ajung a desluşi discuţia lor. Mă târâi încă o bucată. Mai că i-aş fi putut atinge cu mâna.

        Tocmai atunci intervenise probabil o pauză în discuţie. Tăcerea dură câteva minute. Apoi una din căpetenii îl întrebă pe alb în acel idiom alcătuit din expresii englezeşti şi indiene:

        — Şi fratele meu e sigur că aurul vine chiar cu următorul cal de foc?

        — Sigur, întări cel întrebat.

        — Cine i-a spus-o?

        — Un om care lucrează chiar la grajdul calului de foc.

        — Aurul vine din ţara waikurilor sau, cum îi ziceţi voi, California?

        — Da.

        — Şi merge la marele părinte

[2] al feţelor palide care face din el dolari?

        — Chiar acolo.

        — Tatăl feţelor palide nu va primi nici atâta aur cât să facă o monedă! Şi călăresc mulţi oameni pe calul de foc?

        — Asta n-o ştiu, însă oricâţi ar fi, sunt sigur ca fratele meu roşu şi vitejii săi războinici îi vor învinge.

        — Războinicii ogellallaşilor vor culege multe scalpuri; soţiile şi fetele lor vor juca de bucurie. Oare călăreţii calului de foc aduc cu ei destule lucruri din cele trebuitoare oamenilor roşii: haine, arme, pături?

        — Aduc de toate, chiar mai multe decât îţi închipui. Dar voi primi şi eu cele cerute de la bărbaţii roşii?

        — Fratele meu alb va primi tot aurul şi argintul din pântecele calului de foc. Oamenii roşii n-au nevoie de aur. În munţii lor se găsesc nuggeţi cu grămada. Ka-wo-mien, căpetenia ogellallaşilor (şi se arătă cu degetul pe sine însuşi) a cunoscut cândva un alb înţelept şi viteaz care spunea că aurul nu este decât deadlydust, pulberea morţii, născocită de spiritul cel rău al pământului pentru a face din oameni hoţi şi ucigaşi.

        — Această faţă albă era un neghiob. Cum îi zicea?

        — Nu era neghiob, era tare înţelept şi curajos. Fiii ogellallaşilor se aflau atunci sus, la apele lui Broad-fork, porniţi să ia scalpurile unor albi care vânaseră pe pământul nostru o mulţime de biberi. Printre vânătorii aceia era unul pe care toţi îl socoteau nebun, fiindcă venise numai să vadă savana şi să culeagă ierburi şi gângănii. Dar în capul lui sălăşluia înţelepciunea şi în braţe puterea. Ţintea fără greş cu puşca, iar cu cuţitul îl înfrunta fără teamă pe ursul cenuşiu din Munţii Stâncoşi. A încercat omul să-i înveţe şi pe ceilalţi cum să se poarte cu noi, dar l-au luat în râs şi până la urma au fost ucişi, cu toţii. Scalpurile lor împodobesc şi azi wigwam-urile ogellallaşilor. Omul acela n-a vrut să-şi părăsească fraţii albi şi a luptat şi a răpus mulţi războinici de-ai noştri, până ce, covârşit de numărul lor, n-a mai avut încotro. Parcă era un stejar care, prăbuşindu-se sub secure, zdrobeşte totul în jur. A fost luat prizonier şi dus în satele ogellallaşilor. Acolo nu l-au ucis, fiindcă era un războinic mare şi multe fete de neam roşu ar fi vrut să-i fie squaw şi să-l urmeze în cortul lui. Ma-ti-ru, cea mai mare căpetenie a ogellallaşilor, voia să-i dăruiască wigwamul fiicei sale sau, dacă nu, să-l ucidă. El însă o dispreţuia pe „Floarea preriei”. Într-o zi i-a răpit căpeteniei calul şi-a luat armele, a ucis câţiva războinici şi a fugit.

        — E mult de atunci?

        — De atunci soarele a biruit patru ierni.

        — Şi cum îi zicea albului aceluia?

        — Avea un pumn ca laba ursului. O mulţime de capete, chiar şi de albi, le-a sfărâmat numai cu pumnul. De aceea vânătorii albi îi spuneau OldShatterhand.

        Era, într-adevăr, una din aventurile mele mai vechi, de care pomenea acum Ka-wo-mien. Da, îl recunoscui, în sfârşit şi pe el şi pe Ma-ti-ru, care şedea alături şi care mă luase cândva prizonier.

        Povestitorul spusese adevărul, dar în sinea mea nu puteam să nu-i reproşez că prea mă acoperise cu laude şi înflorise lucrurile.

        — Old Shatterhand? Îl cunosc şi eu! sări albul. Se afla într-o Hide-Spot, în ascunzătoarea grupului de vânători a lui Old Firehand, când eu şi câţiva oameni curajoşi am tăbărât ca să le luăm pieile de biber şi de vidră. Dar abia am putut scăpa împreuna cu doi oameni de-ai mei. Tare-aş vrea să mai dau o dată ochii cu nemernicul acela şi să-i plătesc cu vârf şi îndesat!

        Acum îl recunoscui şi pe alb. Era conducătorul unei bande care ne atacase la Saskatschawanul de sud; într-adevăr, din bandă ne scăpaseră numai trei inşi. Era unul dintre acei tâlhari de prerie mai sângeroşi decât cei mai sălbatici indieni, pentru că reunesc în ei, la proporţii sporite, cele mai abjecte trăsături ale ambelor rase.

        Ma-ti-ru. Care până atunci tăcuse, ridică un braţ:

        — Vai şi amar dacă mai cade în mâinile noastre! L-am lega la stâlpul caznelor şi Ma-ti-ru i-ar rupe carnea de pe os, bucată cu bucată. Dânsul a omorât o mulţime de războinici, i-a furat căpeteniei cel mai bun cal şi a respins inima celei mai frumoase fiice a savanei.

        De-ar fi bănuit cei trei fârtaţi că omul pe care îl blestemau sta întins la numai trei palme în spatele lor!

        — Oamenii roşii nu-l vor mai vedea niciodată, observă albul. S-a dus departe, peste apă, în ţara unde soarele arde ca focul şi pustiul e mai întins decât savana; acolo rage leul şi bărbaţii au mai multe femei.

        Pomenisem ocazional, la câte un foc de tabără, că am intenţia să plec în Sahara, ceea ce am şi făcut mai apoi. Şi iată că, spre marca mea surprindere, aflam acum – la întoarcerea în prerie – că vestea călătoriei mele ajunsese până la urechile indienilor. Se părea că, graţie cuţitului meu de vânătoare, izbutisem să cuceresc aici o mai mare faimă decât la mine acasă, cu ajutorul condeiului.

        — Se întoarce el! vorbi Ma-ti-ru. Cine a gustat odată aerul preriei, acela îi duce dorul câte zile i-au mai rămas de trăit din voinţa Marelui Spirit.

        Aici avea dreptate. Ca şi munteanul care, stabilit la şes, nu mai poate de dorul înălţimilor, ca şi corăbierul care pentru nimic în lume nu s-ar despărţi de vuietul mării, tot astfel şi omul care a cunoscut o dată preria duce cu sine chemarea ei vrăjita. Nu degeaba mă aflam din nou aici!

        Deodată, Ka-wo-mien arătă spre cer:

        — Fratele meu alb să privească stelele! E timpul să ieşim în drumul calului de foc. Sunt oare destul de tari mâinile acelea de fier pe care războinicii le-au luat de la slujbaşul alb al calului de foc? Vor fi în stare să rupă drumul?

        Această întrebare mă lămuri în privinţa victimei. Pesemne că era un cantonier care, cu uneltele lui – căpetenia le numea „Mâini de fier” – făcuse revizia şinelor.

        — Sunt mai tari decât mâinile a douăzeci de bărbaţi roşii la un loc, răspunse albul.

        — Şi ştie fratele meu alb să umble cu ele?

        — Da, fraţii mei roşii n-au decât să vină după mine. Până într-o oră trebuie să sosească trenul. Numai să nu uitaţi că tot aurul şi argintul mi se cuvin mie.

        — Ma-ti-ru nu minte niciodată! îl asigura cu mândrie căpetenia, ridicându-se de jos. Aurul e al tau, în schimb, toate celelalte avuţii împreună cu scalpurile feţelor palide rămân pentru războinicii ogellallaşi.

        — Dar catâri îmi daţi, ca să car de aici aurul ; oameni care să mă însoţească până la Canadian River?

        — Vei avea catâri şi războinici ogellallaşi care te vor însoţi până la hotarele ţării Aztlan

[3]. Iar în cazul când calul de foc va aduce multe lucruri care să placă lui Ka-wo-mien şi lui Ma-ti-ru, atunci războinicii te vor întovărăşii mai departe, până la marele oraş Aztlan unde, după cum spuneai, te aşteaptă feciorul tău.

        Căpetenia strigă o dată şi numaidecât toţi indienii se ridicară în picioare. Eu mă trăsei îndărăt. Nu departe de locul unde mă pitisem se auzi un foşnet uşor, de parcă o pală de vânt ar fi trecut peste ierburi.

        — Sam!

        Abia de-i murmurasem numele şi totuşi, la câţiva paşi de mine, se şi arătă pentru o clipă statura scundă a lui Sans-ear.

        — Charlie!

        Mă târâi uşurel în direcţia lui.

        — Ce-ai observat? îl întrebai.

        — Mai nimic; tot indieni, ca şi aici.

        — Ai auzit ceva?

        — Nici un singur cuvinţel. Dar dumneavoastră?

        — Foarte multe. Hai să plecăm. Indienii o iau acum spre vest. Trebuie să ajungem cât mai repede la caii noştri.

        Mă furişai înainte. Sam după mine. Ajunserăm la calea ferată şi trecurăm târâş dincolo de terasament.

        — Sam, ia dumneata caii şi deplasează-te o jumătate de milă de-a lungul liniei. Aşteaptă-mă acolo. N-aş vrea să-i pierd pe indieni din ochi, înainte de a mă fi orientat exact.

        — N-aţi putea să-mi încredinţaţi mie această sarcină? Până acum i-aţi tot spionat dumneavoastră. Eu ce ispravă am făcut? Nimic! Mi-e şi ruşine.

        — Nu merge, Sam! Mustangul meu te ascultă şi pe dumneata, dar Tony a dumitale poate să-mi joace renghiul.

        — Aici aveţi, ca să zic aşa, perfectă dreptate. Ma duc.

        Şi plecă hotărât, cu paşi apăsaţi. De data asta, ar fi fost într-adevăr inutilă străduinţa de a nu lăsa vreo urmă.

        Abia dispăru Sam în întunericul serii, că, stând aşa culcat sub rambleu, îi zării pe indieni târându-se în lanţ pe partea cealaltă a terasamentului.

        Eu, dincoace, mă furişai neobservat, căutând să fiu mereu în dreptul lor. Nu departe de locul unde găsisem ciocanul, indienii se opriră, apoi se urcară pe terasament. Mă pitii în spatele unor tufe şi peste puţin, auzii zdrăngănit de fier, apoi lovituri puternice de ciocan. Şeful alb al bandei sepusese pe lucru. Încerca să disloce şinele cu ajutorul sculelor luate de la cantonier.

        Sosise momentul să intervin. Părăsii în grabă terenul viitoarei bătălii şi plecai după Sam. În cinci minute îl ajunsei din urmă.

        — Strică şinele? mă întrebă el.

        — Da.

        — Am auzit. Dacă-ţi lipeşti urechea de şină, se aud perfect loviturile de ciocan.

        — Acum, la lucru, Sam! Peste trei sferturi de ceas are să vină trenul. Trebuie să-l întâmpinăm înainte ca indienii să-i zărească farurile.

        — Charlie, eu nu merg!

        — De ce?

        — Dacă plecăm amândoi în întâmpinarea trenului, va trebui să pierdem pe urmă timp pentru o nouă recunoaştere; în schimb, întorcându-mă la indieni şi ţinându-i sub observaţie, vă pot da relaţii precise la înapoierea dumneavoastră.

        — Ai dreptate. Şi cu Tony ce faci?

        — O las aici. Nu se clinteşte ea din loc până nu mă întorc.

        — Bine! Sper că n-ai să comiţi nici o imprudenţă.

        — In ce mă priveşte, nici o grijă! Hai, căraţi-vă! Ne întâlnim tot aici.

        Încălecai şi pornii cât putui mai repede în întâmpinarea trenului. Trebuia să-l opresc la o asemenea distantă, încât indienii nici să nu observe că s-a oprit.

        Noaptea se lumina treptat. Stelele îşi revărsau strălucirea lină asupra preriei, astfel că vedeam înaintea mea la câteva lungimi de cal. Gonii din ce în ce mai iute, fără răgaz, până străbătui vreo trei mile.

        Acolo sării din şa, îmi priponii mustangul şi-l împiedicai ca să nu fugă cumva, speriat de zgomotul trenului. Pregătii apoi repede o grămadă de vreascuri şi în plus încropii o torţă din iarbă uscată împletită în jurul unei crăci. După aceea, mă pusei pe aşteptat. Şedeam pe o pătură întinsă chiar peste linia ferată, lipindu-mi în răstimpuri urechea de şină şi scrutând zarea în direcţia din care urma să vină trenul.

        Să tot fi stat aşa vreo zece minute, când – la un moment dat – simţii un huruit abia perceptibil care se înteţea şi se apropia mereu. Apoi zării la mare depărtare un punct luminos, cât o gămălie de ac rătăcită printre stele. Luminiţa creştea văzând cu ochii. Trenul se apropia.

        Peste puţin, lumina aceea se despărţi în două. Sosise clipa decisivă. Dădui foc vreascurilor. Se iscă numaidecât o pălălaie pe care oamenii din tren nu puteau să n-o observe. Huruitul creştea din ce în ce. În sfârşit, prin snopul de lumină al celor două faruri se contura trupul locomotivei. Încă un minut – şi trenul avea să ajungă la mine.

        Repede, dădui foc şi „torţei”. Jucând-o în văzduh, pornii în goană înaintea trenului. Mecanicul, sesizând probabil situaţia, frână brusc. Locomotiva şuieră de trei ori ascuţit. Frânele scrâşniră. Un huiet agitat, asurzitor, un pârâit prelung – şi locomotiva se opri exact în dreptul vreascurilor aprinse. Aplecat în afară, mecanicul întrebă nervos:

        — Hei, omule, ce-i cu dumneata? Vrei să te urci în tren?

        — Ba dimpotrivă, sir, vreau să coborâţi dumneavoastră!

        — Ei, las-o naibii!

        — Totuşi. Trebuie! Nu departe de aici indienii au demontat linia.

        — Ce vorbiţi?! Indienii? 's death! La dracu! E adevărat, omule?

        — Nu vad de ce-aş minţi.

        — Ce doriţi dumneavoastră? se amestecă şeful de tren, care între timp coborâse şi se apropiase de mine;

        — Cică ar fi nişte indieni înaintea noastră, îl lămuri mecanicul.

        — Zău? I-aţi văzut?

        — Desigur, i-am şi auzit. Sunt ogellallaşi.

        — Cei mai afurisiţi dintre toţi! Câţi la număr?

        — Vreo şaizeci.

        — Mari bandiţi! Al treilea atac din anul acesta. Dar, las' că-i învăţăm noi minte! De mult aştept prilejul să le dau o lecţie! Sunt departe de-aici?

        — La vreo trei mile.

        — Mecanic. Camuflează imediat luminile! Roşii ăştia vad ca pisicile… Vă sunt recunoscător, master! Ne-aţi prevenit la timp. După îmbrăcăminte, pare că sunteţi vânător de prerie…

        — Cam aşa ceva. Mai am un tovarăş care îi ţine pe indieni sub observaţie până sosim la faţa locului.

        — Foarte inteligent din partea dumneavoastră. Dar nu vă mai înghesuiţi, oameni buni! Nu-i nimic grav. Din contra, tărăşenia promite să fie extrem de amuzantă.

        Auzind discuţia, călătorii deschiseră uşile vagoanelor şi grămădindu-se în jurul nostru, nu mai conteneau cu întrebările. Dar la invitaţia şefului de tren calmul se restabili.

        — Transportaţi aur şi argint? îl întrebai.

        — Cine v-a spus?

        — Am auzit de la indieni. Îi conduce un alb, şeful unei bande de tâlhari. Acesta urmează să capete aurul şi argintul, în timp ce indienii se vor mulţumi cu restul, dimpreună cu scalpurile dumneavoastră.

        — Oh! De unde să ştie banditul ce încărcătură avem?

        — Poate s-o fi aflat de la un feroviar, însă nu ştiu nimic precis.

        — Lămurim noi. Bineînţeles dacă-l prindem viu, ceea ce mi-aş dori din tot sufletul. Dar ia spuneţi, master, cum vă cheamă? Să ştim şi noi cu cine avem de-a face.

        — Tovarăşul care ne aşteaptă mai încolo e Sans-ear. Iar eu…

        — Sans-ear? Formidabil! Asta om! Face cât doisprezece. Şi dumneavoastră?

        — Mie mi se spune în prerie Old Shatterhand.

        — Old Shatterhand, omul care, cu trei luni în urmă, hăituit de peste o sută de siucşi, a străbătut pe schiuri, în nici trei zile, toată întinderea Yellowstone, de la Munţii înzăpeziţi până la fortul Union?

        — Exact!

        — Sir, am auzit multe despre dumneavoastră şi mă bucur că în sfârşit vă cunosc! Dar, lucru curios! Parcă tot dumneavoastră aţi salvat nu demult un tren pe care Parranoh, căpetenia albă a siucşilor, intenţiona să-l atace?!

        — Într-adevăr. Eram atunci cu Winnetou, căpetenia apaşilor, cel mai vestit indian din toată preria.

        Ei bine, sir, luaţi o hotărâre! Indienii ştiu când trebuie să sosească trenul. Dacă zăbovim prea mult, ar putea bănui o trădare.

        — Aşa e. Dar mai întâi aş dori să cunosc poziţiile lor. Pentru orice bătălie trebuie să te informezi în prealabil asupra măsurilor luate de inamic.

        — Vorbiţi ca un mare strateg, sir. Din păcate, nu vă pot da suficiente lămuriri. Trebuia să ies în întâmpinarea dumneavoastră şi n-am mai avut timp să aştept până ce indienii vor fi gata cu pregătirile. Dar tovarăşul meu ne va oferi, desigur, informaţiile necesare. Rugându-vă să luaţi o hotărâre, nu vreau decât să aflu dacă aveţi de gând să atacaţi sau nu.

        — Fireşte, fireşte că-i atac, răspunse cu însufleţire şeful trenului. Sunt chiar obligat sa le tai odată pofta de a ne jefui încărcăturile. Dumneavoastră, doi inşi, desigur că n-aţi putea ţine piept unei trupe de şaizeci de indieni. Nu e cazul să riscaţi, nu-i aşa, că…

        — Pshaw! îi tăiai vorba. Ştim noi mai bine ce trebuie şi ce nu trebuie să riscăm. Azi, în plină zi, Sans-ear a lichidat în două minute patru indieni şi vă asigur că noi doi, fără nici un ajutor din partea dumneavoastră, putem expedia câteva duzini de ogellallaşi în veşnicele plaiuri ale vânătorii. Aici nu e vorba atât de număr, cât de forţă şi de raţiune. Când eu trag, de pildă, pe întuneric, douăzeci şi cinci de focuri la rând cu carabina Henry fără s-o încarc pe parcurs, de unde să ştie indienii că suntem doi sau douăzeci?! Hei, domnilor, aveţi printre dumneavoastră oameni înarmaţi?

        De fapt, întrebarea era de prisos. Ştiam că toţi oamenii aceştia trebuie să fie într-un fel înarmaţi. Dar şeful trenului se purta ca şi când ar fi vrut să ia în mâinile lui conducerea acţiunii, ceea ce nu era de acceptat. Să dirijezi un atac nocturn împotriva indienilor e o treabă care presupune mai multe cunoştinţe decât ar putea să le aibă un funcţionar al căilor ferate, chiar dacă e inimos şi îndrăzneţ.

        Drept răspuns, răsună un „da” unanim, iar şeful trenului adăugă:

        — Printre pasageri se află şi şaisprezece feroviari foarte pricepuţi în mânuirea puştilor şi cuţitelor, plus douăzeci de militari destinaţi fortului Niobara, înarmaţi cu flinte, pistoale şi cuţite. Pe deasupra, mai sunt aici câţiva gentlemeni care se vor bucura să-i scarmene un pic pe bravii indieni. Hello, cine se înrolează, domnilor?

        Toţi, fără excepţie, se declarară gata de luptă şi chiar dacă unora nu prea le da inima ghes, tot nu voiau să pară fricoşi. Fireşte că asemenea oameni nu-mi puteau fi de mare ajutor. Ba era chiar mai bine să rămână pe loc. De aceea intervenii:

        — Ascultaţi, domnilor, sunteţi, desigur, bărbaţi curajoşi, dar nu e bine ca toată lumea să participe la acţiune. Sper că-mi veţi da dreptate. Sunt aici câteva doamne pe care nu le putem lăsa fără apărare. Chiar dacă învingem şi nu mă îndoiesc de acest lucru, e totuşi posibil ca indienii să năvălească din fugă asupra trenului părăsit. De aceea trebuie să lăsam aici, pentru pază, câţiva oameni neînfricaţi. Cine doreşte să preia această sarcina, să se anunţe!

        Într-adevăr, opt inşi îşi oferiră serviciile, gata să apere trenul cu preţul scumpei lor vieţi. Erau trei dintre soţii doamnelor de faţă şi alţi voiajori care făceau impresia că se pricep mai bine la preţul articolelor de fierărie, al vinului, ţigărilor şi sămânţei de cânepă decât la folosirea cuţitului devânătoare.

        Primilor trei nu le-o puteam lua în nume de rău; mai presus de toate, trebuiau să-şi îndeplinească datoria de soţi.

        — Garnitura nu poate fi lăsată fără personal. Cine rămâne? îl întrebai pe şeful trenului.

        — Mecanicul şi fochistul, răspunse el. Să preia şi conducerea acestor viteji gentlemeni, continua şeful. În ce mă priveşte, merg, bineînţeles, la atac. Voi comanda eşalonul.

        — Cum doriţi, sir! observai eu. Aţi mai luat, desigur, parte la bătălii împotriva indienilor?

        — Ce nevoie? Aceşti yambarijos, indieni de strânsură, nu se pricep decât să atace şi să-şi masacreze adversarii prin viclenie. Când sunt însă atacaţi, la rândul lor, în mod organizat, o iau la sănătoasa. Oricum, va fi o treabă uşoară.

        — Nu prea cred, sir. Sunt ogellallaşi, cei mai sângeroşi dintre siucşi, iar în fruntea lor se află vestitele căpetenii Ka-wo-mien şi Ma-ti-ru.

        — Adică vreţi să spuneţi că ar fi cazul să mă sperii? Suntem aici peste patruzeci de bărbaţi. După mine, sarcina nu e deloc grea. Am camuflat farurile, pentru ca indienii să nu observe că suntem preveniţi. Acum, însă, lepădăm masca: dumneavoastră vă urcaţi pe locomotivă şi ne apropiem de locul unde au fost dislocate şinele. Acolo ne oprim brusc şi ii căsăpim pe mişei până la unul. Reparăm pe urmă linia şi nu ne rămâne decât să recuperăm o întârziere de cel mult un ceas.

        — Trebuie să recunosc că aveţi aptitudini remarcabile pentru un colonel de cavalerie a cărui supremă satisfacţie e să-i măture pe duşmani printr-o şarjă cumplită. Numai că şarja cere alte condiţii decât cele de faţă. Cu un asemenea plan, îi duceţi pe cei patruzeci de oameni ai dumneavoastră la moarte sigură. De aceea mă văd nevoit să nu particip la executarea lui.

        — Cum? Nu vreţi să ne sprijiniţi? Ce-i asta: laşitate sau invidie? Vă doare că nu veţi juca rolul de comandant?

        — Laşitate? Pshaw ! Dacă într-adevăr aţi auzit de mine, cred că e o nesocotinţă să folosiţi acest cuvânt. Pumnul lui Old Shatterhand v-ar putea demonstra pe loc că stăpânul lui ştie să-şi poarte cu cinste numele. Cât despre invidie, vă asigur că ar putea să mi fie cu totul indiferent în mâna cui se vor găsi peste o oră trenul şi scalpurile dumneavoastră. Dar de propriul meu scalp nimeni, în afara mea, nu are dreptul să dispună. Am intenţia să-l mai păstrez câtva timp. Good evening, domnii mei!

        Mă pregătii să plec. Însă şeful trenului mă apucă de braţ.

        — Stop, master! Nu merge aşa! Am preluat comanda şi trebuie să vă supuneţi. Cu nici un preţ n-am să consimt ca trenul să rămână la o asemenea distanţă de locul bătăliei. Eu răspund aici pentru orice pagubă. Va să zică, am hotărât: ne conduceţi până acolo! Pe parcurs nimeni nu coboară din tren! Un bun conducător de oşti trebuie să prevadă totul, chiar şi o eventuală înfrângere. Pentru acest din urmă caz, vagoanele ne oferă un adăpost sigur. Dinăuntru ne putem apăra până la sosirea unei alte garnituri, din vest sau din est. Nu-i aşa. Domnilor?

        Toată lumea îl aprobă. Nu se afla printre ei nici un westman, de aceea planul acesta li se părea realist şi ispititor. Şeful trenului, foarte satisfăcut derezultat, mi se adresă scurt:

        — Urcaţi, sir!

        — Bine, dacă porunciţi, mă supun!

        Dintr-un salt mă avântai pe spinarea mustangului care în tot timpul discuţiei stătuse dezlegat.

        — Nu aşa, my dear, dragul meu! Am vrut să spun: pe locomotivă!

        — Iar eu am înţeles pe cal, sir. Părerile noastre diferă şi aici.

        — Vă ordon să descălecaţi!

        Mă apropiai călare de el, mă aplecai din şa şi-i spusei răspicat:

        — Stimabile, se pare că n-aţi mai avut de-a face cu un adevărat westman, altminteri nu mi-aţi fi vorbit pe asemenea ton. Fiţi bun şi urcaţi-vă personal pe locomotivă.

        Îl înşfăcai cu dreapta de piept şi-l ridicai în sus. La un îndemn al meu, calul aproape că se lipi de locomotivă. Cât ai clipi, feroviarul-strateg ateriza în cabină, iar eu mă depărtai în galop.

        Stelele luminau acum atât de tare, încât puteam ocoli uşor orice obstacol. În mai puţin de un sfert de oră, ajunsei la Sam.

        — Ei? întrebă acesta pe când descălecam. Mă aşteptam să aduceţi ceva oameni cu dumneavoastră!

        Îi explicai de ce m-am întors singur.

        — Bine-aţi făcut, Charlie, foarte bine! Un funcţionar ca ăsta se uită de sus la de-alde noi, fiindcă, să zic aşa, nu ne bărbierim de trei ori pe zi. Îşi vor pune, desigur, planul în aplicare, dar o să vadă ei, ha-ha-ha!

        Şi râzând cu poftă, Sam sugeră cu un gest operaţia scalpării. Apoi adăugă:

        — Dar nici nu mi-aţi spus ce-aţi aflat aici adineauri!

        — Căpeteniile lor sunt Ka-wo-mien şi Ma-ti-ru.

        — Ah! Atunci, să vedeţi luptă! Un deliciu! O să-mi crească-n piept bătrâna inimioară.

        — E şi un alb cu ei, care i-a informat că trenul transportă aur şi argint.

        — Desigur că pe astea şi le-a rezervat lui. Indienii se vor alege cu scalpurile şi cu alte mărunţişuri.

        — Întocmai.

        — Mi-am închipuit. Trebuie să fie capul vreunei bande.

        — Întâmplător îl ştiu. A tăbărât cândva cu banda lui asupra adăpostului lui Old Firehand, dar a fugit ca iepurele prin porumbişte.

        — Cum îi spune?

        — Habar n-am. De altfel, n-are importanţă; oamenii de teapa lui îşi iau zilnic alt nume. Ai fost în recunoaştere?

        — Da. Indienii s-au împărţit în două grupuri şi stau la pândă de ambele părţi ale liniei, cam la jumătatea drumului dintre porţiunea demontată şi locul unde îşi ţin caii. Animalele le-au lăsat în paza a doi oameni. Ei, ce facem, Charlie. Le dăm ajutor feroviarilor, sau ne vedem de drum, ca să zic aşa?

        — Avem datoria să-i ajutăm, Sam. Ori eşti de altă părere?

        — Nicidecum! Sunt perfect de acord în ce priveşte datoria. În plus, mă gândesc şi la urechile mele, care încă nu mi-au fost pe deplin achitate. O daupe Tony a mea în schimbul unei broaşte râioase, dacă mâine în zori nu vor zăcea lângă linie câţiva indieni cu urechile lipsă! Dar acum ce facem, Charlie?

        — Ne despărţim, la rândul nostru. Ne postăm de ambele părţi ale rambleului, între indieni şi caii lor.

        — Well! Dar mi-a venit o idee: ce părere aţi avea de un „stampedo” ? Să dezlegăm caii şi să rămână dumnealor pe jos.

        — Hm! N-ar fi rău, cu condiţia să fim în număr mai mare şi să putem conta pe înfrângerea totală a indienilor. Dar în cazul de faţă procedeul nu mi se pare indicat. Cei din tren ar păţi-o rău, iar noi doi n-am putea decât să-i ţinem în loc pe indieni până la sosirea trenului următor sau să-i speriem cumva, determinându-i s-o ia la sănătoasa. În ambele cazuri, însă, e de preferat ca ei să se poată deplasa repede.

        Lăsându-i fără cai, îi obligăm de fapt să rămână în preajma noastră. N-ai auzit de vorba aceea înţeleaptă care spune că, în anumite împrejurări, e bine să arunci, punţi de aur în calea inamicului?

        — Până acum n-am cunoscut, ca să zic aşa, decât punţi de lemn, de piatră sau de fier. Toată cinstea pentru argumentele dumneavoastră, Charlie, dar când îmi imaginez mutrele ce le-ar face indienii grăbindu-se să încalece şi negăsind nici un cal, zău că simt un fel de gâdilătură până în vârful degetelor. Şi încă ceva important: nu credeţi că, lipsindu-i de cai, i-am băga în sperieţi?

        — Desigur. Totuşi prefer să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor.

        — Mă rog. Să aşteptăm. Însă un lucru trebuie făcut.

        — Ce anume?

        — Să-i lichidăm pe cei doi străjeri. De acord?

        — De fapt, nu sunt niciodată pentru vărsări de sânge inutile. Acuma, însă, îţi dau dreptate: e o brutală, dar legitimă apărare. Punem astfel stăpânire pe caii lor. Hai să-i priponim mai întâi pe-ai noştri şi pe urmă acţionăm.

        Ne depărtarăm niţel călare. Acolo îmi legai mustangul aşa fel, încât să nu se poată deplasa decât vreo trei paşi. Sam o legă în acelaşi fel pe Tony. Deşi eram siguri de patrupedele noastre, totuşi, în cazul unui „stampedo”, se putea foarte uşor întâmpla ca pâlcul celorlalţi cai să o ia la goană tocmai în direcţia lor şi să-i târască cu ei.

        Făcurăm apoi un ocol care ne aduse iarăşi în spatele indienilor. Farurile locomotivei încă nu se zăreau; fie că planul şefului de tren întâmpinase între timp opoziţie, fie că oamenii nu se hotărau să pornească fără prezenţa mea.

        Ajunşi lângă cai, desluşirăm uşor siluetele celor doi străjeri care patrulau fiecare în parte în jurul animalelor. Unul tocmai se apropia încet de tufa pe după care ne pitisem. Când veni în dreptul nostru, Sam sări şi-i înfipse cuţitul în inimă. Indianul se prăbuşi fără să zică nici pâs. Colegul lui avu parte de acelaşi sfârşit…

        Întorcându-mi instinctiv capul de la această sângeroasă privelişte, dădui cu ochii de un cal care păştea în apropierea mea. Purta în spinare o şa spaniolă, confortabilă, cu scări mari, prevăzute cu tălpici, cum se obişnuieşte în America Centrală şi de Sud. Harnaşamentul nu avea nimicindian. Să fi fost acesta calul banditului alb? Mă apropiai şi mai mult de el. Pe amândouă laturile şaua avea câte un buzunar îngust. Le scotocii repede şi dădui peste nişte hârtii şi două pungi. Neavând vreme să le cercetez conţinutul, le luai cu mine.

        — Şi acum ce facem? întrebă Sam.

        — Eu o iau la dreapta, dumneata la stânga. Dar stai niţel! Observi?

        — Trenul, da, da, trenul! Vine, ca să zic aşa! Să mai zăbovim puţin, Charlie, să vedem cum se încurcă treaba.

        Planul şefului de tren fusese, deci, acceptat. Locomotiva, cu farurile ei puternice, se apropia încet, foarte încet, ca să depisteze la timp locul unde fuseseră demontate şinele. Curând, roţile scrâşniră prelung şi trenul se opri chiar în faţa spărturii.

        Ce furioşi trebuie să fi fost indienii văzând cum condiţia principală a izbânzii lor nu se realizase! Poate bănuiau chiar că însoţitorii trenului fuseseră preveniţi. Pentru aceştia, cel mai înţelept lucru ar fi fost acum să stea liniştiţi în vagoane. Speram, oarecum, că aşa vor face. Dar speranţa nu se împlini. Albii deschiseră larg uşile şi săriră jos, gata de luptă. Curând aveau să-şi dea scama de neghiobia comisa. Înaintând până în faţa locomotivei, ei ajunseră în bătaia farurilor şi astfel le oferita indienilor ţinte atât de sigure, cum aceştia nici în vis n-ar fi visat. Răsună o salvă şi încă una, după care izbucni un urlet şi un vacarm înfricoşător.

        Agitându-şi armele descărcate, indienii se repeziră înainte, dar nu mai dădură decât peste morţi şi răniţi, pentru că ceilalţi părăsiseră în goană terenul, ascunzându-se în vagoane. Câţiva indieni se aplecară ca să scalpeze victimele, dar fură siliţi să renunţe, pentru că albii refugiaţi în primul vagon trăgeau asupra lor.

        Acum cel mai bine ar fi fost ca locomotiva să dea repede înapoi. Dar ea nu se mişcă din loc. Poate că mecanicul şi fochistul nici nu se aflau la posturile lor, ci stăteau ascunşi într-unul din vagoane.

        — Ce aşteaptă, ca să zic aşa, un asediu în toată regula? comentă Sam.

        — Nu cred. Indienii ştiu că nu au vreme decât până la sosirea trenului următor. De aceea vor încerca un asalt, deşi procedeul acesta nu prea intră în obiceiul lor.

        — Şi noi? E cam greu să iei o hotărâre.

        — Orice hotărâre trebuie luată repede şi aplicată imediat. Altminteri, n-are valoare. Cea mai bună soluţie ar fi focul. Mergem la caii noştri şi călărim apoi roată, fiecare în sens opus. Descriem astfel câte un semicerc larg. Tot la cincizeci-şaizeci de lungimi de cal coborâm şi dăm foc preriei. Dar mai întâi să realizăm, vorba dumitale. Un „stampedo”, împiedicându-i astfel pe indieni să atace rapid şi răpindu-le posibilitatea de retragere. In situaţia dată nu avem nimic mai bun de făcut.

        — Drace! Cu planul ăsta îi băgăm în boală! Dar mă tem că şi trenul va lua foc.

        — Ferească sfântul! Ce-i drept, s-ar putea să transporte materiale inflamabile, de pildă, ulei sau păcură, nu ştiu. Dar lemnul vagoanelor e destul de tare ca sa reziste unui foc de ierburi. Şi nu uitaţi că singura scăpare a indienilor, dacă nu vor să fie fripţi de vii. E să aprindă contrafocuri, ceea ce cu siguranţă că o vor face cât mai aproape de vagoane.Eu, în locul lor, aş căuta să ajung sub vagoane, pe rambleu.

        — Dar v-aţi gândit şi la timpul necesar până să aprindem preria cu scăpărătoarele astea leneşe? Că făclii nu putem folosi. Ne-ar trăda.

        — Un om al preriei trebuie să fie pregătit pentru orice situaţie. Eu, de pildă, sunt oricând aprovizionat cu chibrituri. Am destule. Ia şi dumneata!

        — Bravo, Charlie! Va sa zică, „stampedo” şi pe urmă la caii noştri!

        — Stai, Sam! Abia acum îmi dau seama că era sa fac o prostie. De fapt, ce nevoie avem de caii noştri? Nu sunt aici o mulţime de cai? Uite, eu îl iau pe murgul asta!

        — Şi eu pe roibul de alături. Haide, să tăiem Lasso-urile.

        Ceea ce şi făcurăm, furişându-ne în grabă printre cai. Apoi dădurăm foc mărăcinişului şi încălecarăm. Flacăra nu se ridica decât la câţiva ţoii înălţime. Indienii încă nu puteau s-o vadă, iar noi puteam trece la lucru neobservaţi.

        — Unde ne întâlnim după ce facem ocolul? întrebă Sam.

        Lângă linia ferată, dar nu în lumina focurilor, ci între ele. Clar?

        — Absolut! Aşadar, go on, roibule, vulpoi bătrân!

        Tăierea lasso-urilor provocă nelinişte printre cai. Acum adulmecau focul apropiat şi îşi zbârleau coamele. Unii se şi cabrau ridicându-se în două picioare, gata-gata s-o ia din loc. Eu apucai la dreapta, în prerie. Descriind în galop un arc cu o raza de aproape o mila engleză, sării pe parcurs de cinci ori din şa şi dădui foc ierburilor. În sfârşit, ajuns din nou în apropierea terasamentului, îmi veni în minte că săvârşiserăm amândoi o mare nechibzuinţă: dând urmare unei inspiraţii de moment, neglijaserăm a ne gândi la propriii noştri cai.

        Îmi întorsei numaidecât murgul şi mă repezii în linie dreaptă spre locul unde îi lăsaserăm priponiţi. Cercul de foc lumina totul în jur. Hăt-departe, în savană, tropoteau caii răzleţiţi ai indienilor, iar dincoace, în apropiere, se stârni un urlet de spaimă şi furie, cum numai indienii îl ştiau lansa din gâtlejurile lor. Printre roţile trenului ardeau câteva focuri cu flacără mică. Aşadar, după cum prevăzusem de altfel, roşii încercau să se salveze la adăpostul aşa-ziselor „contrafocuri”. Dincolo, în stânga, mustangul meu aştepta lângă Tony cea lungă de picioare. Şi spre surpriza mea, iată-l şi pe Sam venind în goană pe calul său de împrumut, care galopa de ziceai că matură pământul cu burta; în ultimul moment îşi dăduse şi el seama de neglijenţa ce o comisesem.

        Dar între timp indienii ne zăriseră caii. O ceată întreagă venea în fugă spre ei. Doi, mai sprinteni, se şi aflau la câţiva paşi depărtare. Îmi fixai mai strâns puşca la umăr, mă înălţai în şa şi apucai tomahawkul. În salturi ca de felină, calul se repezi înainte. Ajunsei la caii noştri o dată cu cei doi indieni. Dintr-o singură privire îi recunoscui. Erau căpeteniile.

        — Înapoi. Ma-ti-ru! Caii sunt ai mei!

        Întoarse capul şi mă recunoscu la rândul lui.

        — Old Shatterhand! Mori, broască albă!

        Trase cuţitul şi dintr-o săritură ajunse lângă mine. Dar în clipa când dădu să lovească, tomahawkul meu îl izbi, prăbuşindu-l. Celălalt între timp izbuti să-mi încalece mustangul, dar nu băgase de seama că acesta era împiedicat.

        — Ka-wo-mien, vorbeai adineauri cu trădătorul alb despre mine; acum am să-ţi vorbesc eu!

        Înţelese ca pe calul înţepenit era pierdut, sări jos şi încercă să dispară în tufiş. Îmi avântai tomahawkul şi slobozindu-l, îl nimerii pe indian drept în creştetul împodobit cu pene de vultur. Căpetenia căzu numaidecât la pământ. Atunci descălecai şi eu, apucai carabina Henry şi mă întorsei spre ceilalţi din ceată. Cu trei gloanţe doborâi trei indieni, dar cum focul ajunsese aproape de tot, nu mai avui timp să continui lupta. Îmi dezlegai repede mustangul şi sărind în şa, o luai la goana.

        — Alo, Charlie, spre locul acela deschis! îmi strigă Sam.

        Cât ai clipi ajunse la mine. Sări de pe roibul indian care o luă din loc ca apucat de streche, se urcă pe iapa lui şi aplecându-se, o slobozi din legături şi o îndemnă la galop. Astfel gonirăm alături către un petic de prerie, unde cercul de foc încă nu se închisese.

        Trecurăm cu bine dincolo, cotirăm la stânga şi ne oprirăm îndărătul flăcărilor. Ne aflam acum în punctul unde aprinsesem cel de-al treilea foc. Pământul era negru, pârjolit, dar se răcise între timp. În faţa şi înapoia noastră o fâşie de asemenea neagră, pustiita de foc, indica drumul pe care-l parcursese mai înainte. Pe margini, încă mai bântuia marea de flăcări, răspândind dogoarea şi absorbind tot oxigenul din aer. Respiraţia devenea aproape imposibilă.

        Totuşi atmosfera aceasta sufocantă se îmblânzea pe măsură ce flăcările se depărtau de noi. În mai puţin de un sfert de oră, doar la orizont se mai zăreau flamurile roşii ale focului. În schimb, aici, în jurul nostru, sub stelele învăluite de fum, preria se întindea întunecată şi sumbră; abia de vedeai la trei paşi înaintea ta.

        — Bless me, păzeşte-mă, Doamne! Parcă era focul gheenei! vorbi Sam. Mare minune ca trenul să nu fi suferit nici o pagubă!

        — Ba eu cred că n-a suferit. Vagoanele sunt construite aşa fel, încât, să reziste în asemenea cazuri, pentru că se întâmplă adeseori ca trenurile să treacă prin păduri ori savane incendiate.

        — Şi ce facem acum, Charlie? Indienii ne-au văzut, vor fi cu ochii în patru.

        — Ne văd ei şi acum, dacă stăm aşa profilaţi pe orizontul luminat de flăcări. Ar trebui păcăliţi, sa creadă că ne depărtăm. Poate că ne vor lua drept vânători care se grăbesc să-şi anunţe tovarăşii, să-i mobilizeze în ajutorul feroviarilor. O luăm la galop spre miazănoapte, cotim spre răsărit şi ocolind, ne întoarcem înapoi.

        — Sunt de aceeaşi părere, ca să zic aşa. Până la urmă cred că afacerea îi va costa pe indieni câteva urechi bunicele. De altfel tomahawkul dumneavoastră a lucrat frumos adineauri.

        — Şi totuşi nu i-am omorât! răspunsei sec.

        — Cum?! Nu pricep!

        — I-am ameţit cu tomahawkul şi atâta tot.

        — Atâta tot? Pai, sunteţi cu minţile acasă, ori?… Să-l loveşti pe indian cu securea numai aşa, ca să se trezească iar înseamnă că o sa vă dea iarăşi de furcă.

        — Am eu nişte motive. Poate c-ai să înţelegi măcar unul dintre ele.

        — Ba n-am sa înţeleg nimic, Charlie! Aici, după cum bănuiesc, e vorba de cele două căpetenii. Or, în cazul acesta, nu admit cruţare.

        — Mă aflam cândva în mâinile lor. Ar fi putut să mă omoare, dar n-au făcut-o. Iar eu am evadat, dovedindu-mă nerecunoscător faţă de bunătatea lor.

        Iată de ce acuma nu mi-am folosit tomahawkul decât pe jumătate.

        — Iertaţi-mă, Charlie, dar asta, ca să zic aşa, e o prostie uriaşă! Aş înţelege, mă rog, dacă pe urmă var fi recunoscători. Dar ce-or să-şi spună indivizii? Că Old Shatterhand n-are forţă nici cât să scarpine bine o ţeastă de indian! Să sperăm că focul a reparat greşeala.

        Discutând aşa cu glas tare, galopam alături prin prerie. Bătrâna Tony îşi arunca voiniceşte picioroangele, ţinându-se de mustangul meu. În numai câteva minute ajunserăm din nou la linia ferată, cam la o milă depărtare spre est de locul unde staţiona trenul. Priponirăm caii şi ne furişarăm apoi de-a lungul liniei spre locul respectiv.

        Peste tot mirosea a ars şi câmpul era acoperit cu un strat de cenuşă. Vântul o răscolea, o spulbera, îngreuindu-ne respiraţia. Nu era uşor să-ţi stăpâneşti tusea şi să nu te trădezi. Vedeam desluşit farurile aprinse ale locomotivei. Dar în nici o parte a rambleului nu zăream vreun indian. Ne apropiarăm şi mai mult; îmi încordai privirea şi constatai că indienii, ferindu-se de foc, se adăpostiseră – aşa cum prevăzusem, de altfel – sub vagoane. Zăceau acolo claie peste grămadă şi nu se îndurau să iasă. Se temeau de gloanţele albilor.

        Deodată mă fulgeră o idee. Aplicarea ei nu era uşoară, dar efectul avea să fie decisiv.

        — Sam, întoarce-te la cai, nu cumva să ni-i fure indienii.

        — Pshaw! Sunt mulţumiţi că şi-au găsit adăpost.

        — Dar eu am să-i scot de acolo.

        — Trăgând în ei?

        — Nu.

        Îi împărtăşii planul, iar el dădu din cap satisfăcut.

        — Well, Charlie, ideea e cât se poate de fericită, numai că trebuie acţionat repede; nu cumva să va înşface de picioare în timpul săriturii. Eu am să stau, ca să zic aşa, prin apropiere cu caii, ha-ha-ha dăm iama în ei ca bizonul în coioţi.

        Se retrase de-a-ndăratelea, în timp ce eu, lipit de pământ, mă târâi înainte, strângând în dreapta cuţitul, gata de apărare. Ajunsei neobservat la piciorul rambleului, exact sub locomotivă.

        Poziţia în care ma aflam, ca şi roţile mari din faţă ale locomotivei mă împiedicau să văd dacă indienii se adăpostiseră şi sub maşină. Mă ridicai încet, cu atenţie, apoi – din două sărituri – mă cocoţai pe „calul de foc”.

        Un strigăt puternic răsună sub mine, dar în aceeaşi clipă eu apucai manivela şi trenul porni îndărăt. Atunci izbucni un strigăt uriaş, colectiv, parte de durere, parte de groaza. După vreo treizeci de paşi, dădui presiune şi trenul o luă de astă dată înainte.

        — Câine! răcni cineva lângă mine şi un ins cu cuţitul în mână încerca să se salte pe locomotivă.

        Era banditul alb care venise cu indienii. Îl izbii cu piciorul în piept şi-ldădui de-a berbeleacul.

        — Încoace Charlie, mă auzii strigat. Repede!

        În stânga mea, Sans-ear, călare pe Tony, ţinea cu mâna dârlogii mustangului meu, iar cu cealaltă respingea atacul a doi indieni. Drept înainte, indienii care scăpaseră teferi de sub roţi fugeau pe ruptelea spre locul unde îşi lăsaseră caii. De fapt, era o prostie să mai spere în regăsirea cailor după pârjolul ce bântuise acolo.

        Oprii numaidecât locomotiva şi mă avântai în direcţia fugarilor. Chemarea lui Sam atrase atenţia celor doi indieni care îl împresurau: zărindu-mă, o luară imediat la picior. Eu încălecai şi într-o clipă, mă şi năpustii pe urmele indienilor. Acţiunea nu era chiar atât de primejdioasă cum s-ar părea; indienii, speriaţi la culme după ce constatară dispariţia cailor, fugeau care încotro, ca sălbăticiunile surprinse de copoi.

        Deodată îl auzii pe Sam strigând:

        — All devils, pe toţi dracii, dar ăsta-i Fred Morgan! Piei, satană!

        Şi îl văzui, în lumina focului care mai ardea la orizont, cum se repede şi dă să-l lovească pe bandit. Dar acesta se feri cu dibăcie şi dispăru în gloata fugarilor.

        Sam dădu pinteni iepei şi dintr-un salt ateriza în mijlocul indienilor. Eu însă nu mai putui urmări acest intermezzo; câţiva roşii se iviră în calea mea şi dură câtva timp până să-i pun pe fugă.

        Nici nu mă mai luai după ei; cursese destul sânge şi eram sigur că, după această lecţie, indienii nu se vor mai întoarce. Pentru a-l face pe Sam să renunţe la urmărirea care nu putea fi decât primejdioasă, imitai tare de tot lătratul coiotului şi mă întorsei călare la locomotivă.

        Feroviarii coborâseră din tren şi în timp ce mecanicul dădea drumul la aburi, se apucară să-şi caute morţii şi răniţii. Şeful trenului asista la operaţie şi înjura de zor. Când mă văzu, se repezi furios la mine:

        — Cum v-aţi permis să vă atingeţi de maşină şi să-i goniţi pe indieni? Îi aveam în mână, i-am fi putut decima pe toţi!

        — Uşurel-uşurel, domnule! Fiţi bucuros că au plecat, altminteri s-ar fi putut întâmpla să vă judece ei şi nu invers. Aţi încurcat bine de tot lucrurile!

        — Cine a dat foc preriei?

        — Eu.

        — Aţi înnebunit? Şi m-aţi bruscat şi pe mine! Ştiţi că vă pot aresta şi deferi justiţiei?

        — Nu, n-am habar, dar vă invit cu plăcere să-l aruncaţi pe Old Shatterhand de pe cal, să-l încuiaţi într-un vagon şi să-l predaţi apoi justiţiei. Sunt foarte curios să văd cum veţi realiza acest lucru.

        Şeful de tren parcă simţea că intrase în încurcătură…

        — N-am gândit aşa, sir! Aţi dat, ce-i drept, cu oiştea în gard, dar îmi place să v-o trec cu vederea.

        — Mulţumesc, sir! Ţi se moaie inima, nu alta, când constaţi că puternicii lumii au atât de duioase înclinaţii spre milă şi mărinimie. Şi acum ce aveţi de gând?

        — Ce pot face decât să iau măsuri pentru repararea liniei şi să ne continuăm călătoria? Ori e de aşteptat cumva un nou atac?

        — Nu cred, Sir. Acţiunea dumneavoastră a fost atât de strălucitgândită şi executată, încât le-aţi tăiat indienilor orice curaj.

        — Nu cumva mă luaţi peste picior, sir? Asta v-o interzic cu toată seriozitatea! Nu e vina mea că erau atât de mulţi şi atât de pregătiţi în vederea atacului nostru.

        — Vă prevenisem doar că ogellallaşii ştiu să-şi folosească excelent armele. Uitaţi-vă: din cei şaisprezece feroviari plus douăzeci de militari ai dumneavoastră, au căzut nu mai puţin de nouă. Răspunderea nu e a mea. Şi dacă judecaţi faptul că numai eu şi camaradul meu, adică doi inşi, am pus pe fugă întreaga ceată, atunci veţi deduce cum ar fi mers lucrurile în cazul că m-aţi fi ascultat pe mine şi n-aţi fi acţionat după capul dumneavoastră.

        Omul parc-ar fi vrut să se ia în colţ cu mine. Dar între timp se apropiaseră şi alte persoane care îmi dădură dreptate. De aceea îmi vorbi mai potolit:

        — Rămâneţi aici până placăm?

        — Se-nţelege! Un adevărat westman nu face lucrul pe jumătate. Apucaţi-vă de treabă; aprindeţi câteva focuri, ca să aveţi lumină, vreascuri sunt aici destule. Rânduiţi şi santinele pentru cazul puţin probabil că roşii ar mai reveni.

        — N-aţi vrea să preluaţi sarcina, sir ?

        — Care?

        — Securitatea.

        — Nici nu mă gândesc! Am făcut şi aşa destule; pe mine ma pândesc noi primejdii şi eforturi. În timp ce pe dumneavoastră vă aşteaptă un trai confortabil. De altfel, talentul dumneavoastră strategic vă va ajuta să organizaţi straja în condiţii optime.

        — Dar ochii şi urechile noastre sunt mai puţin agere ca ale dumneavoastră!

        — Încordaţi-le, sir, încordaţi-le! Atunci veţi vedea şi auzi ca şi mine. Am să v-o dovedesc numaidecât. Oameni buni. Ia tăceţi şi ascultaţi! Auziţi ceva în stânga noastră?

        — Da. Se aude un călăreţ, un roşu, desigur.

        — Pshaw! Credeţi că un indian ar face atâta zgomot, dacă ar vrea să vă surprindă? Acesta e camaradul meu şi vă sfătuiesc serios să-l primiţi cu toată politeţea. Sans-ear nu ştie de glumă.

        Era într-adevăr Sam. Descălecă de pe Tony a lui şi făcu o mutră de parc-ar fi vrut să sugrume toată omenirea.

        — Mi-ai auzit semnalul? îl întrebai.

        Confirmă scurt din cap şi se adresă şefului de tren:

        — Dumneavoastră sunteţi autorul acestor frumoase planuri strategice?

        — Eu, răspunse acesta cu o candoare care mă făcu să-mi stăpânesc cu greu râsul.

        — Well, sir, atunci primiţi complimentele mele. În orice caz, bătrâna mea Tony are mai multe grăunţe în cap. Aveţi şanse să faceţi carieră. S-ar putea să vă aleagă chiar preşedinte, mai ştii… Stai, Tony, mă-ntorc imediat!

        Bravul funcţionar. Rămase perplex. Nu ştia ce să răspundă. Şi chiar dac-ar fi găsit un răspuns, tot n-ar mai fi avut cui să-l adreseze. Sans-eardispăruse în întunericul nopţii. Mă întrebam, fireşte, ce anume îl scosese în aşa măsură din pepeni pe bunul meu Sam şi nu vedeam altă pricină decât acel Fred Morgan care era, desigur, una şi aceeaşi persoană cu banditul alb pe care îl îmbrâncisem de pe locomotivă. Îmi puteam lesne imagina încotro se dusese acum Sam. L-aş fi urmat şi eu, dar până să plec, Sam se şi întoarse iarăşi printre noi. Mă aşezai, urmărind preparativele în curs pentru repararea liniei ferate. Sam se aşeză alături. Nu se calmase de loc. Dimpotrivă, era şi mai furios.

        — Ei? încercai să-l trag de limbă.

        — Ce, ei? se răsti dânsul.

        — Morţi?

        — Care morţi? Ridicol! Cum să moară coşcogea căpetenii indiene, când abia îi gâdilaţi la ceafă ca şi cum i-aţi apăra de muşte! Aţi auzit ce i-am spus adineauri şefului de tren?

        — Că Tony a mea are mai multe grăunţe în cap!

        — Şi? Zii înainte! Judecaţi singur! Tony, de pildă, i-ar fi pocnit pe alde Ka-wo-mien şi Ma-ti-ru definitiv! Nu i-ar fi mângâiat, ca să zic aşa. S-au dus!

        — E mai bine.

        — Cum?! Zău că-mi vine să vă plâng de milă! Să-ţi scape nişte tâlhari ca ăştia când poţi să-i scalpezi?!

        — Ţi-am mai arătat odată motivele mele, aşa că lasă, te rog, comentariile. Mai bine spune-mi ce te-a enervat într-atât?

        — Well! Ştiţi peste cine am dat?

        — Fred Morgan.

        — Da! De unde ştiţi?

        — Chiar de la dumneata. Doar l-ai strigat pe nume după ce l-ai recunoscut.

        — Aşa? Habar n-am. Dar ştiţi cine-i bestia? După această expresie ca şi după furia ce-l stăpânea, o bănuială îmi trecu prin minte.

        — Nu cumva e asasinul soţiei şi copilului dumitale?

        — Fireşte, cine altul?!

        — Asta-i grozav! exclamai, sărind de la locul meu. E formidabil! L-ai prins?

        — Mi-a scăpat, canalia! A fugit peste munţi şi văi. Of, mi-aş smulge urechile dacă le-aş mai avea.

        — Dar te-am văzut cum te năpusteai după el călare, în mijlocul indienilor.

        — N-a ieşit nimic. Mi-a tras clapa. Nici n-am mai dat de el! Poate s-a lipit de pământ şi am trecut peste el din goana calului… Dar fie ce-o fi, tot îl găsesc! Ei n-au cai, merg pe jos. Ne putem lua după urmele tălpilor.

        — Grea treabă! Ce-i drept, urmele unui alb pot fi uşor deosebite de cele ale unui indian, dar cine ştie dacă Morgan nu e atât de viclean, încât să imite călcătura indienilor? Şi afară de asta, crezi că terenul e destul de moale peste tot pentru ca urmele să fie vizibile?

        — Aşa e, Charlie, dar altă soluţie nu văd…

        Băgai mâna în buzunar şi scosei cele două pungi şi hârtiile pe care le găsisem în şaua banditului.

        — Poate că e aici vreun semn care să ne arate calea.

        Desfăcui pungile. Chiar lângă noi mai ardea unul din focuri şi la lumina lui desluşii conţinutul pungilor.

        — Pietre scumpe, diamante! Exclamai în culmea surprizei. Sam dragă, ţin în mâinile mele o avere formidabilă!

        De unde avea tâlharul diamantele şi cum de venise cu ele în sălbăticia savanei? Pe cale cinstită nu putea să le fi agonisit, asta era clar. Şi era de datoria mea să-l caut pe adevăratul lor stăpân.

        — Diamante? 's death, să leşini, nu alta! Ia să le văd! De când sunt n-am avut, ca să zic aşa, norocul să-mi cadă în mâini o astfel de comoară!

        — Diamante de Brazilia, constatai, întinzându-i-le. Uită-te şi dumneata.

        — Hm, ciudată făptură e omul, ca să zic aşa! În fond, astea nu sunt decât nişte sărmane pietre, nici măcar metal mai acătării. Aşa-i, Charlie?

        — Cărbune şi atâta tot.

        — Cărbune, fie şi cocs, mi-e indiferent. Eu, unul, n-aş da pe ele nici măcar rabla mea de puşcă. Şi ce-aveţi de gând cu mizeriile astea?

        — Le restituim stăpânului lor.

        — Şi cine-i acela?

        — De unde să ştiu? Să sperăm că voi afla. O pagubă atât de serioasă nu se suportă în tăcere; se publică în toate ziarele.

        — Ha-ha-ha-ha! Va să zici, ar trebui să comandăm chiar mâine un ziar, să ne abonăm, aşa-i?

        — Posibil să găsim altă cale; s-ar putea să găsim chiar în hârtiile astea vreun indiciu.

        — Atunci căutaţi!

        Aşa şi făcui. Despăturind hârtiile, găsii două hărţi foarte clare ale Statelor Unite şi o scrisoare fără plic, cu următorul text:

        „Calverston, în…

        Draga tata!

        Am nevoie de tine; vino cât mai repede, indiferent dacă lovitura cu pietrele ţi-a reuşit ori ba. Vom fi bogaţi în orice caz. Pe la mijlocul lui august mă găseşti la Sierra Blanca, acolo unde Rio Pecos trece printre Skettel-Pik ţi Head-Pik. Restul îţi voi comunica verbal.

        Al tău Patrik.”

        Colţul unde fusese data era rupt, deci nu puteam stabili vechimea scrisorii. I-o citii şi lui Sam.

        — Behold ! Ia te uită! făcu acesta după ce terminai. Se potriveşte, ca să zic aşa. Pe fiul lui îl cheamă Patrik. Şi chiar ăştia doi mi-au scăpat din zece câţi erau! Ia mai citiţi odată: cum le spune la cei doi munţi?

        — Skettel-Pik şi Head-Pik.

        — Îi cunoaşteţi?

        — Puţin. Am călătorit odată de la Santa Fe spre Munţii Organos şi aflând că la Sierra Blanca şi Sierra Guadelupa s-ar găsi urşi, m-am abătut până acolo.

        — Cunoaşteţi şi Rio Pecos?

        — Foarte bine.

        — Atunci sunteţi omul potrivit. Tot aveam noi de gând să trecem în Texas şi în Mexic. N-ar fi mare lucru să o cotim niţeluş spre dreapta. Dealtminteri, mă cam ispitea să dau o raită prin locurile alea. Bănuiam, nu ştiu cum, că acolo am să mă pot uita în ochii lor. Ei şi acum, când au avut bunătatea să-şi divulge adresa, dobitoc aş fi să nu le ofer prilejul ca să-l admire pe Sans-ear călare pe Tony. Veniţi şi dumneavoastră dacă mâine dimineaţă nu dăm de urma lui Morgan?

        — Fireşte. Am şi eu interesul să-l prind. Cine altul mi-ar putea indica persoana căreia îi aparţin diamantele?!

        — Atunci băgaţi-le în buzunar şi hai să vedem ce fac feroviarii!

        Urmându-mi sfatul, şeful de tren rânduise santinelele. Personalul trenului şi lucrătorii de linie dădeau zor cu repararea şinelor, iar pasagerii fie că priveau la ei, fie că se ocupau de oamenii căzuţi în luptă. Câte unii ne iscodeau, neîndrăznind să se amestece în discuţia noastră.

        După ce ne ridicarăm de jos, câţiva se apropiară de noi ca să ne mulţumească pentru ajutorul dat. Înţeleseseră situaţia mai bine decât şeful trenului. Voind să-şi arate recunoştinţa, ne întrebară cu ce ne-ar putea răsplăti. Îi rugai să ne vândă pulbere, plumb, tutun, pâine şi chibrituri din prisosul lor. Oamenii scotociră numaidecât prin bagaje, oferindu-ne cele cerute, chiar mult peste nevoile noastre. De plată nici nu voiau sa audă şi nici nu era cazul să insist.

        Trecu astfel puţinul timp trebuincios reparaţiei; uneltele fură strânse şi şeful de tren veni spre noi întrebând:

        — Nu urcaţi şi dumneavoastră, domnilor? Vă duc cu plăcere până unde doriţi.

        — Mulţumim, sir. Nu plecăm.

        — Cum vreţi. Bineînţeles că voi întocmi un raport despre cele întâmplate şi nu voi uita să vă trec la loc de cinste; veţi fi fără îndoială, răsplătiţi.

        — Foarte amabil din partea dumitale, sir, însă banii nu ne-ar folosi la nimic. Nu mai rămânem în aceste locuri.

        — Şi trofeele? Cine le ia?

        — După legile savanei, toate lucrurile celui învins aparţin învingătorului.

        — Adică nouă! Prin urmare, luăm totul. Puneţi mâna, domnilor! Să ne alegem măcar cu câte o amintire din bătălia de azi.

        Dar Sam interveni.

        — Binevoiţi, sir, de-mi arătaţi şi mie pe indianul ucis de dumneavoastră!

        — Nu înţeleg, răspunse omul.

        — Vreau să spun că, dac-aţi omorât vreun indian, îi puteţi lua lucrurile, altminteri nu.

        — Sam, lasă-le plăcerea, căutai eu să-l temperez. Nouă şi aşa nu ne trebuiesc asemenea fleacuri!

        — Dacă vreţi dumneavoastră, fie! Însă de scalpuri, domnilor, nu se atinge nimeni!

        — Iar pe cantonierul ucis de indieni îl luaţi cu dumneavoastră, adăugai eu. E o datorie.

        Această dorinţă a mea trebuia, fireşte, împlinită. Indienii omorâţi fură scotociţi bine de tot, li se luară armele şi celelalte lucruri. Apoi albii carecăzuseră în luptă fură urcaţi într-un vagon. Un scurt rămas bun şi trenul porni pufuind. Mai auzirăm un timp huruitul din ce în ce mai slab al roţilor şi ramaserăm apoi singuri în preria nemărginită şi tăcută.

        — Şi acum, Charlie? întrebă Sam.

        — Să tragem un pui de somn.

        — Nu credeţi că indienii s-ar putea întoarce, acum că „vitejii” s-au dus?

        — Nu cred.

        — Tare mă tem ca Fred Morgan să nu revină la faţa locului, să-şi caute calul şi diamantele!

        — Posibil, dar nu cred că va veni. Cine mai speră să regăsească un cal fugit de spaima focului? Şi în plus, Morgan al dumitale ştie că în afara celor din tren se mai află aici şi alţii, de care trebuie să se ferească pentru a nu da de dracu.

        — Banditul m-a recunoscut – cum l-am recunoscut şi cu – şi m-ar mira să nu încerce a mă găuri niţeluş cu plumbul sau cu cuţitul.

        — Rămâne de văzut. Oricum, pentru astăzi putem fi liniştiţi. E bine, totuşi, să ne depărtăm de calea ferată, atât cât să avem siguranţa ca nu vom fi tulburaţi.

        — Well, să plecăm!

        Încălecarăm amândoi şi făcurăm aproximativ o milă spre nord. Acolo priponirăm caii şi ne culcarăm, înfăşuraţi în pături.

        Eram tare ostenit. Somnul mă fură numaidecât şi mi se păru apoi că aud prin vis zgomotul unui tren trecând dinspre est spre vest; dar nu mă trezii decât pe jumătate şi somnul mă cuceri pe deplin.

        Când mă deşteptai şi mă dezvelii, abia se crăpa de ziuă. Totuşi Sam era în picioare şi trăgea tacticos dintr-o ţigară de foi primită în ajun.

        — Good morning, Charlie! Cam diferă buruiana asta de ţigările „patent” pe care le „fabricaţi” sub şa. Aprindeţi un trabuc şi hai să ne apucăm de treabă. Până nu găsim apă, trebuie să renunţăm la dejun.

        — Numai de-am da mai repede de un izvor! Mi-e de cai mai cu seamă, în definitiv, pot să fumez şi călare.

        Aprinsei ţigara şi îmi dezlegai mustangul.

        — Încotro apucăm? întrebă Sam.

        — Călărim în spirală până la locul unde a staţionat trenul. Astfel nu vom scăpa din vedere nici o urmă.

        — Dar nu mergem alături.

        — Bineînţeles, lăsam o distanţă între noi. Haide!

        Iniţial, cenuşa fină a ierbii păstrase foarte vizibil urmele ogellallaşilor fugari; însă vântul din timpul nopţii le ştersese aproape cu totul. Ajunserăm astfel la locul convenit fără să fi obţinut nici un rezultat.

        — Aţi descoperit ceva, Charlie? se interesă Sam.

        — Nimic.

        — Nici eu. Să-l ia dracu' de vânt! Se trezeşte tocmai atunci când nu trebuie. Dacă n-aţi fi găsit scrisoarea, habar n-am fi avut acum încotro s-o luăm.

        — Ei, să pornim atunci spre Rio Pecos!

        — Well ! Numai să le spun mai întâi indienilor cui datorează petrecerea de aseară.

        În timp ce descălecai, lungindu-mă apoi pe rambleu, Sam se dedică operei la care eu nu voiam sa particip: peste puţin, indienii morţi zăceau înşiraţi unul lângă altul, cu urechile tăiate şi vârâte în propriile lor mâini.

        — Gata, mergem! Rosti Sam. Ne aşteaptă drum lung până la cea mai apropiată sursă de apă; sunt curios cine rezistă mai bine: mustangul dumneavoastră, sau bătrâna mea Tony?

        — Tony a dumitale nu duce în spinare greutatea ce o duce mustangul meu.

        — Well, Charlie, ceva mai puţin hoit; în schimb, mai multă minte. Eu, omule, n-am nici o vină ca mi-a scăpat Fred Morgan; dar că dumneavoastră nu i-aţi şters de pe faţa pământului pe cei doi şefi indieni, asta n-am să v-o iert, ca să zic aşa, decât dacă-mi ajutaţi să-l prind pe Morgan.