Chapter 2 TÂLHARII PUSTIULUI.

        Între Texas, Arizona, New-Mexico şi teritoriul indienilor sau, altfel spus, între ramificaţiile munţilor Ozark, începând de la Sierra Guadelupa superioară şi inferioară şi prelungindu-se către munţii Gualpa – înconjurată de înălţimile ce mărginesc cursul superior al lui Rio Pecos şi izvoarele lui Red River, Sabine, Trinidad, Brazos şi Colorado – se află o nesfârşită întindere de pământ pe care am putea-o denumi „Sahara Statelor Unite”.

        Terenurile pustii, aride, acoperite cu nisip arzător, alternează cu aglomerări de stânci golaşe, fierbinţi, incapabile să ofere o existenţă măcar efemeră unei vegetaţii cât de sărăcăcioase. Brutal şi fără tranziţie, frigul nopţii înlocuieşte dogoarea din timpul zilei. Nici un „gebel” – deal singuratic, nici un petec de verdeaţă nu întrerupe, ca în Sahara, acest deşert mort şi uniform; nici o fântână măcar, darnică şi tăcută, nu vesteşte apropierea vreunei oaze cât de mici; până şi stepa, care face de obicei trecerea de la ţinuturile muntoase, bogat împădurite, la sălbăticia fără viaţă, lipseşte aici cu desăvârşire, iar moartea se arată pretutindeni în nuda ei grozăvie. Doar ici şi colo – nu se ştie prin ce miracol – răsare şi trăieşte câte un boschet însingurat de „mezquito” ca o ironie pentru ochiul dornic de verdeaţă. Şi tot atât de surprinzător, întâlneşti pe alocuri un soi de cactuşi sălbatici, în câte un singur exemplar, sau îngrămădiţi pe suprafeţe întinse, fără să-ţi poţi explica enigma existenţei lor. Dar nici „mezquito” şi nici cactuşii nu oferă o privelişte plăcută, reconfortantă; culoarea lor e un galben-murdar şi forma de loc simpatică; sunt acoperiţi cu o crustă groasă de nisip şi vai de animalul pe care un călăreţ imprudent l-ar vârî într-o asemenea insulă de cactuşi! Ghimpii cu vârful subţire ca firul de păr şi tare ca sârma de oţel îi rănesc într-atât picioarele, încât nu mai poate alerga nicicum. Călăreţul e nevoit să-l abandoneze şi calul – dacă nu e împuşcat pe loc – va pieri de o moarte cumplită.

        Cu toate grozăviile acestui deşert, omul a cutezat totuşi să-l înfrunte.

        Şosele îl străbat până sus, către Santa Fe, în fortul Union, sau dincolo, spre Paso del Norte, ca şi în jos, către fertilele prerii şi păduri din Texas. Dardenumirea „şosea” nu trebuie să ne ducă cu gândul la construcţiile de acest fel din lumea civilizată. E drept că mai trece pe-acolo câte un vânător sau cercetaş, vreun grup de aventurieri îndrăciţi sau o ceată dubioasă de indieni care străbat în mare grabă deşertul; mai scârţâie prin pustietatea dezolantă câte un car cu boi, mişcându-se în pas de melc; dar un drum propriu zis nu există, nici măcar acele făgaşuri răsfirate la câte un sfert de oră depărtare unul de altul, cum se găsesc în bărăganul din Lüneburg sau în nisipăria brandenburgheză. Călătorul, calare sau pe jos, îşi taie drum atâta vreme cât întâlneşte puncte de reper către ţinta propusă. Dar treptat, aceste indicii naturale dispar chiar şi pentru ochiul cel mai ager; de aceea s-a luat măsura ca, de aci înainte, drumul să fie însemnat cu pari înfipţi în pământ din loc în loc.

        Totuşi pustiul îşi cere victimele, care, ţinând seama de suprafaţa regiunii, sunt mult mai numeroase şi mai greu încercate decât cele pe care le reclamă ca tribut Sahara şi platourile din nordul Asiei. Cadavre omeneşti, stârvuri de animale, resturi de şei. Care sfărâmate şi alte asemenea mărturii risipite în drum povestesc în graiul lor mut istorii lugubre pe care, chiar dacă urechea nu le aude, ochiul le desluşeşte cu atât mai uşor. Şi sus, în văzduh, plutesc vulturii negri, urmărind cu o răbdare teribilă orice semn de viaţă pe pământ, ca şi cum ar şti că prada le e asigurată, neavând nici o şansă de scăpare.

        Şi cum se numeşte acest pustiu? Locuitorii teritoriilor învecinate îi dau tot felul de nume, când englezeşti, când franţuzeşti, când spaniole; dar cel mai răspândit, până departe, e Llano estacado, ceea ce înseamnă Ţinutul marcat – referire la parii care indică drumul.

        Venind dinspre izvoarele lui Red River şi îndreptându-se spre Sierra Blanca, doi oameni înaintau încet pe nişte cai frânţi de oboseală. Bietele animale slăbiseră aproape până la os şi arătau ca nişte păsări rebegite, gata să piară peste noapte în colivia lor. Poticnindu-se la fiece pas, abia îşi târau ciolanele; te aşteptai ca din clipă în clipă să se prăbuşească. Aveau ochii injectaţi, roşii ca sângele; limba le atârna uscată şi cu toată arşiţa cumplita a zilei, nici strop de sudoare nu răsărea pe trupurile lor sfârşite; la zăbale nici urmă de spumă – semn că în afara sângelui îngroşat, organismul nu mai dispunea de nici o rezervă de lichid din cauza fierbinţelii.

        Caii aceştia erau Tony şi mustangul meu; aşadar, călăreţii nu puteau fi alţii decât Sans-ear şi cu mine.

        De cinci zile călăream prin Llano estacado, găsind cu mare greu, ici şi colo. Câte un firicel de apă; iar acum, cât vedeai cu ochii, totul era uscăciune şi mă gândeam cât de practică s-ar dovedi introducerea în acest ţinut a unor cămile. Abia acum înţelegeai într-adevăr tâlcul versurilor lui Uhland:

        „Şi caii-s flămânzi, lihniţi peste poate, Mai să-i care stăpânul în spate”.

        Dar performanţa din ultimul vers, chiar dacă îndeobşte ar fi fost posibilă, nu ne ispitea de loc în condiţiile date: călăreţii erau exact în aceeaşi jalnică stare ca şi caii lor. Sam, chinuit de sete, se mai ţinea ca prin minune în spinarea iepei sale; gura-i căscată, privirea fixă, aproape neînsufleţită, vestea apropierea unei totale apatii. Mie pleoapele îmi atârnau grele, ca de plumb; de uscat ce-mi era gâtlejul, nici nu mai încercam să vorbesc; parcă orice sunet, cât de slab, mi l-ar fi rănit, zgâriat, spart. Prin vine părea că-micurge metal topit. Presimţeam că nu va mai dura nici un ceas şi ne vom prăbuşi leşinaţi de pe cai.

        — A… pă! gemu Sam.

        Îmi ridicai anevoie capul. Ce-aş fi putut să-i răspund ? Tăcui.

        Deodată calul meu se poticni şi rămase aşa, nemişcat. Îmi dădui toată osteneala să-l urnesc din loc, dar în zadar. Bătrâna Tony îi urmă şi ea exemplul.

        — Să descălecam! îndrăznii să rostesc şi fiecare silabă îmi provocă o durere cumplită în gât. Ai fi zis că pe traiectul glasului, de la plămâni la buze, mă înţepau o mie de ace.

        Coborâi de pe cal, îl apucai de dârlogi şi pornii înainte, clătinându-mă; calul, eliberat de povara, mă urmă încet. Sam şi mai istovit decât mine, abia de-şi mai trăgea Rosinanta după el. Era pur şi simplu zdrobit şi ameninţa să cadă la fiece pas.

        Făcurăm astfel, cu chiu cu vai, cam o jumătate de milă. Până auzii îndărătul meu un suspin prelung. Întorsei capul. Bunul meu Sam zăcea în nisip, cu ochii închişi. Mă apropiai şi mă aşezai lângă el în tăcere. Cuvintele nu puteau să schimbe nimic.

        Aşadar, acesta să-mi fie sfârşitul, popasul final al peregrinărilor mele? Căutam să mă gândesc la părinţi, la fraţii şi surorile mele din depărtata Germanie, să-mi adun gândurile într-o rugă – dar nu era chip. Creierul parcă-mi fierbea în cap. Căzusem amândoi victima unei teribile viclenii care costase înaintea noastră nenumărate vieţi.

        De la Santa Fe şi trecând prin Paso del Norte coboară adeseori în grupuri căutătorii de aur, cărora soarta le-a fost prielnică şi care se întorc spre est cu agonisita lor din minele şi zăcămintele Californiei. Ei sunt obligaţi să străbată Llano estacado şi tocmai aici îi aşteaptă marile primejdii care nu sunt legate doar de condiţiile specifice ale climei şi ale terenului. Oameni fără noroc în căutarea aurului şi care au pierdut gustul muncii cinstite, tot soiul de indivizi suspecţi, decăzuţi, de care Estul se leapădă, reprezentanţi ai tuturor viciilor, se trag încoace, către hotarul lui Estacado, adulmecându-i pe căutătorii de aur. Cum însă aceştia din urmă sunt îndeobşte bărbaţi puternici, curajoşi, căliţi într-o mulţime de bătălii, nu e de loc uşor să-i înfrunţi făţiş. De aceea tâlharilor le-a trecut prin cap o idee cât se poate de crudă şi mişelească: ei scot parii de la locul lor şi-i înşiră pe o direcţie falsă, rătăcindu-i astfel pe călători, înfundându-i în cea mai primejdioasă parte a pustiului şi condamnându-i la moarte prin epuizare. Pe urmă fireşte că le vine uşor să-şi prade fără osteneală şi risc victimele, ale căror oseminte albesc întinsul dezolant al deşertului, în timp ce familiile îi tot aşteaptă zadarnic până la capătul vieţii, neştiind nici cum, nici unde au dispărut.

        Noi urmaserăm lungă vreme, încrezători, drumul marcat de aceşti pari şi abia în ziua aceea către prânz, ne dădurăm seama ca apucasem o direcţie greşita. Nu ştiam când anume ne-am abătut de la drumul adevărat; de aceea n-avea rost să ne întoarcem, cu atât mai mult cu cât în situaţia noastră desperată orice minut era foarte preţios. Sam era cu totul sfârşit, nu mai putea merge; iar eu – cu maximă încordare – poate că aş fi reuşit să mai străbat o milă. Era clar: intrasem de vii în mormânt. Numai o întâmplare fericită ne-ar fi putut salva. Şi asta cât mai repede.

        Deodată răsună în văzduh un ţipăt puternic şi răguşit. Mă uitai în sus şi zării un vultur care, după toate aparenţele, se ridicase tocmai atunci de la pământ, nu departe de noi. Pasarea zbura în cerc deasupra capetelor noastre, ca şi cum ar fi descoperit o pradă sigură. Trebuia să se afle prin preajmă vreo victimă a pustiului sau a stakemen-ilor, cum sunt denumiţi aceşti tâlhari din Estacado, care mută indicatoarele. Îmi rotii privirea în jur, pentru a descoperi o cât de mică urmă.

        Deşi arşiţa soarelui şi febra îmi urcaseră sângele la cap de vedeam totul ca prin ceaţă, totuşi observai la vreo mie de paşi depărtare nişte umbre care nu puteau fi nici bolovani, nici movile de pământ. Apucai puşca şi căutai să mă apropii de ele.

        Nu făcusem nici jumătate de drum, când zării un număr de trei coioţi şi ceva mai încolo, câţiva vulturi. Fiarele stăteau în jurul unui trup pe care nu-l desluşeam decât foarte vag. Trebuie să fi fost vreun animal sau un om încă viu, altminteri făpturile acestea lacome şi-ar fi sfâşiat de mult prada. Oricum, descoperirea îmi dădu o rază de speranţă, deoarece coioţii, neputând rezista mult timp fără apă, nu cutează să se afunde prea adânc în pustiu. Când să mă apropii şi mai mult, ca să văd cine-i victima, un gând mă fulgeră şi-mi dusei repede puşca la ochi.

        Nu lipsea mult să ne dam sufletul, mai ales din cauza lipsei de apă. Oare sângele acestor animale n-ar fi putut să ne potolească setea cât de cât? Eram grozav de slăbit şi frigurile mă zgâlţâiau de nu mai puteam stăpâni arma. Mă lăsai la pământ şi-mi rezemai cotul de genunchi, ca să pot ochi cu mai multă siguranţa.

        Trăsei două focuri la rând şi doi coioţi se prăbuşiră în nisip; acest succes mă făcu să-mi uit slăbiciunea; dădui fuga într-acolo. Pe unul din lupi îl nimerisem în cap, dar a doua oară trăsesem atât de şcolăreşte, încât, dac-aş fi făcut abstracţie de situaţia în care mă găseam, m-aş fi ruşinat până la sfârşitul zilelor mele. Glontele zdrobise labele dinainte ale fiarei, care urla şi se vânzolea pe nisip.

        Îmi scosei cuţitul şi tăindu-i primului coiot artera de la gât, îi sorbii sângele cu nesaţ, de parc-ar fi fost vorba de nectar zeiesc. Apoi umplui plosca de piele pe care o purtam la brâu şi mă apropiai de victima care zăcea în nesimţire. Era un negru. Când îmi aruncai cehii asupra chipului său întunecat şi plin de noroi, cât pe-aci să scap plosca din mină.

        — Bob!

        Auzindu-se chemat, nenorocitul întredeschise pleoapele.

        — Apă! gemu el.

        Îngenuncheai, îl aşezai în capul oaselor şi-i dusei plosca la gură.

        — Bea!

        Uscăciunea din gât nu-i permitea să înghită decât cu mare greutate. Dură mult timp până reuşi să bea greţosul lichid. Apoi omul se lăsa din nou pe spate.

        În sfârşit, trebuia să mă îngrijesc şi de Sam. Luasem anume mai întâi sângele coiotului mort, căci s-ar fi scurs mai repede decât al celui rănit.

        Acum mă apropiai de acesta din urmă. Deşi dădea să muşte, totuşi nu-l omorâi. Înşfăcându-1 de ceafă, îl târâi până la Sans-ear. Acolo îl ghemuii sub mine, ca să nu mişte şi-i tăiai vâna.

        — Bea de-aici, Sam!

        Sărmanul zăcuse într-o apatie totală; dar acum se însufleţi brusc:

        — Să beau? Oh!

        Apucă grăbit plosca şi o goli dintr-o răsuflare. I-o umplui din nou. Sam bău iarăşi până la fund.

        — Bârrr, sânge! Ptiu! Dar e mai bun decât s-ar crede!

        Puţinele picături ce mai rămăseseră le sorbii eu, apoi mă ridicai în picioare. Al treilea coiot, care la început îmi scăpase, reveni între timp şi fără să ţină scama de vecinătatea lui Bob, sfâşia hoitul tovarăşului său ucis. Îmi încărcai din nou puşca, mă apropiai cu precauţie şi-l doborâi dintr-un foc. Cu sângele acestuia reuşii să-l întremez pe Bob şi să-l pun pe picioare.

        I se întâmplă uneori călătorului sa dea în chip cu totul neaşteptat peste un cunoscut al său. O astfel de întâlnire era aceasta cu negrul Bob, pe care îl cunoşteam foarte bine. Poposisem câteva zile în casa stăpânului său, giuvaergiul Marshall din Louisville şi îl îndrăgisem atunci pe slujitorul acesta credincios şi mereu bine dispus. Cei doi fii ai giuvaergiului luaseră parte împreună cu mine la o vânătoare în munţii Cumberlan şi mă însoţiseră până la Mississippi. Erau amândoi nişte flăcăi admirabili, a căror companie îmi fusese foarte plăcută. Cum de-a ajuns bătrânul Bob tocmai aici, în Llano estacado ?

        — Ţie mai bine? îl întrebai.

        — Oh, bine, foarte bine!

        Abia când se ridică în picioare, păru să mă recunoască.

        — Massa Charlie? Mare, extra vânător? Oh, nigger Bob foarte bucuros; massa Charlie salvează massa Bern', altfel mort de tot.

        — Bernard? Unde se află?

        Negrul privi în jurul lui şi arătă cu mâna către sud:

        — Oh, unde sunt massa Bern'? Acolo sunt! Nu, nu, acolo… sau dincolo…

        Vorbind astfel, se învârtea în jurul propriei sale axe, arătând în toate direcţiile. Bravul Bob nu ştia nici el în ce parte se afla tânărul massa.

        — Şi ce caută Bernard aici, în Llano estacado?

        — Ce căutăm! Bob nu ştim. Bob n-ai văzut massa Bern', care plecat cu alţi massa.

        — Cu cine anume?

        — Oameni vânător, negustor este… Bob nu ştim bine!

        — Şi încotro se ducea Bernard?

        — La Californ', la Francisco, la massa Allan tânăr.

        — Va să zică, Allan e la San Francisco?

        — Acolo este. Cumpără mult aur pentru massa Marshall. Dar massa Marshall aur nu mai trebuie, fiindcă mort.

        — Cum, a murit Marshall?! întrebai mirat, ştiind ca bijutierul fusese încă în plină putere.

        — Nu boală mort. Ucis bandit!

        — Ucis? exclamai mişcat. Cine-i criminalul?

        — Bob nu ştim, nimeni nu ştim. Bandit noaptea înfipt cuţit la inima lui massa Marshall şi luat tot, pietre, giuvaer, aur. Cine ucigaş şi unde plecat nu ştim nimeni, nici şerif, nici judecător, nici massa Bern’, nici Bob.

        — Când s-a petrecut crima?

        — Trecut multe săptămâni, multe luni, trecut cinci luni. Massa Bern' rămânem sărac. Massa Bern' scris massa Allan la Californ' şi n-ai primit răspuns. De aceea mers singur Californ', căutam massa Allan.

        Era, în orice caz, o ştire lugubră. Un act bestial pusese capăt fericirii acestei familii de oameni cumsecade, frânsese viaţa tatălui şi aruncase în sărăcie pe cei doi fii ai săi. Să fi dispărut oare cu acest prilej toate nestematele şi giuvaerurile? Gândul mă duse imediat la diamantele pe care le găsisem în şaua lui Fred Morgan şi le purtam încă la mine. Dar ce să-l fi mânat pe asasin de la Louisville până aici, în prerie?

        — De unde veneaţi? continuai să-l descos pe Bob.

        — De la Memphis spre fort Smith, apoi peste munţi la Preston. Bob mers în căruţă, pe jos, pe cal până la pustiu estaccad unde nimeni nu găsim apă. Cal şi Bob obosit: sete mare ca Mississippi. Bob căzut de pe cal şi cal plecat şi Bob rămas jos. Mult suferit Bob şi mort de sete dacă nu venit massa Charlie, dat băut sânge. Oh, massa, salvaţi massa Bern' şi Bob iubeşte cât lume şi pământ!

        Era o dorinţă pe care nu prea vedeam să i-o pot îndeplini. Pe ce se întemeia însă speranţa negrului? Nu ştiam. Eu, unul, nu-i puteam făgădui nimic. Îl întrebai totuşi:

        — Câţi oameni eraţi?

        — Mult, foarte mult. Nouă massa şi Bob.

        — Şi unde voiaţi să ajungeţi mai întâi?

        — Asta Bob nu ştim. Bob călărit la urmă, nu auzit vorba la massa.

        — Văd că ai cuţit şi sabie. Eraţi înarmaţi cu toţii?

        — Nu avut tunuri sau grenad', dar mult puşti, carabin', cuţit, pistol, revolver.

        — Cine vă conducea?

        — Un massa Williams.

        — Caută de-ţi aminteşte unde eraţi când ai căzut de pe cal.

        — Asta nu putem. Acolo sau dincolo, nu ştim.

        — Când s-a întâmplat, cam la ce ora?

        — Aproape seara. Oh. Acum Bob amintim: massa Bern' călărit faţa la soare când Bob căzut.

        — Bine! Te poţi ţine pe picioare?

        — Bob poate fugim cum cerbul. Bun leac sânge la sete, bun.

        Într-adevăr, neobişnuita băutură mă înviorase şi pe mine, alungându-mi febra din trup. Sam, care stătuse alături, parcă se întrema şi el. Când se apropie de noi ca să asculte discuţia, arăta cu mult mai bine. În mai puţin de cinci minute se limpezise la faţă.

        Mă gândeam acum că Bernard şi însoţitorii lui trebuie să fi fost la fel de istoviţi ca şi noi, altminteri tinărul Marshall nu l-ar fi lăsat în părăsire pe servitorul său devotat.

        Poate că setea şi febra să-l fi măcinat într-atât încât nu mai era stăpân pe propriile sale gânduri. Ultimul răspuns al negrului mă făcu să presupun că Bernard se îndrepta, ca şi noi, spre vest. Dar cum să-l ajung, ce sprijin să-i dau, când noi înşine aveam nevoie de ajutor, iar caii erau total epuizaţi?

        Chibzuiam în toate felurile şi deşi eram aproape convins că grupulîncă nu se depărtase prea mult, nu găseam vreo soluţie salvatoare. Totuşi – cum se face că nu se zărea nici o urmă?

        Mă adresai lui Sam:

        — Rămâi aici, la cai. Poate că-şi revin între timp, să mai poată face măcar o milă. Dacă nu mă întorc până în două ore, vii pe urmele mele.

        — Well, Charlie! Departe tot n-ai să ajungi. Înghiţitura asta de suc de coiot, ca să zic aşa, nu poate să ne ţină prea mult.

        Se-nţelege că, după atâta vreme de când ne cunoşteam, trebuia să-l părăsim, în sfârşit, pe „dumneavoastră” şi pe „dumneata” în favoarea lui „tu”.

        Cercetai terenul şi constatai că, de la punctul unde zăcuse Bob, urmele paşilor săi duceau către miazănoapte. Mergând pe acest traseu, descoperii peste puţin o grămadă de urme de copite. Zece cai îşi continuaseră de aici drumul spre vest. Aici bietul Bob căzuse epuizat, fără să-l observe nimeni. Probabil, că rămăsese încă mai demult în urma grupului. Cercetând mai departe, semnele îmi confirmară acest lucru. Calul lui Bob abia se mai târâse în urma celorlalţi. Se părea însă că şi restul cailor ajunseseră la extenuare. Animalele înaintaseră cu şovăieli şi poticneli. Din loc în loc, călcătura era strâmbă, pe muchia copitei.

        Datorită acestui fapt, urmele se întipăriseră foarte clar, mă orientam deci fără osteneală şi înaintam destul de repede. Spun „repede” fără să exagerez cu nimic. Nu-mi dau scama dacă băutura aceea scârboasă sau poate grija pentru soarta lui Bernard îmi dăruise puteri neaşteptate.

        Să tot fi mers aşa preţ de o milă, când observai nişte arbuşti de cactus, izolaţi, veştezi, îngălbeniţi. Ici şi colo răsăreau în pâlcuri stinghere, îndesându-se treptat şi alcătuind în cele din urmă un hăţiş interminabil, prelungit până peste linia orizontului.

        Fireşte că urmele după care mă luasem nu duceau prin această vegetaţie vrăjmaşă, ci se înşirau pe marginea ei. Îmi continuai astfel drumul, dar nu multă vreme, căci îmi veni deodată un gând tonic, însufleţitor.

        Când în şesurile fierbinţi ale peninsulei Florida dogoarea seacă toate apele, când oamenii şi vitele sunt gata să piară şi pământul rămâne totuşi ca „de plumb topit”, iar cerul ca un mineral incandescent, fără petic de nor – atunci locuitorii greu încercaţi dau foc stufărişului, buruienilor, tufelor – şi iată că ploaia vine, în sfârşit, ca prin minune. Observasem personal în două rânduri acest fenomen care, pentru un om cât de cât familiarizat cu legile şi forţele naturii, e uşor explicabil.

        Iată la ce mă gândeam în clipa aceea. Şi abia ce-mi veni ideea, că şi îngenuncheai lângă un arbust şi îmi preparai un mănunchi de fire uscate, uşor inflamabile Câteva minute şi focul se înălţă, la început timid, apoi din ce în ce mai puternic. Se întindea mereu, până mă trezii ca în faţa unui front în acţiune. Oceanul de flăcări părea nemărginit.

        Contemplasem în viaţa mea nu o dată incendii în plină prerie. Dar niciodată nu văzusem o asemenea dezlănţuite a focului, când cactuşii plesnesc şi bubuie infernal, când fiece vrej detună ca o carabină şi totul parc ca o năvală năprasnică, fără noimă, a unui întreg corp de armată. Vâlvătaia se înălţa la cer, iar sus, deasupra ei, se învolburau, se frământau aburii încinşi, amestecaţi cu fărâme de cactus proiectate în văzduh. Pământul se cutremura şi în aer bântuia ca un vuiet de bătălie.

        Acesta era cel mai bun ajutor pe care – cel puţin deocamdată – îl puteam acorda lui Bernard Marshall şi grupului său. Făcui apoi cale-ntoarsă, fără să mă gândesc dacă voi mai regăsi urma lor. Nădejdea mă întărise; nu mi-ar fi trebuit mai mult de o jumătate de ceas ca să parcurg drumul înapoi. Dar iată că la jumătatea drumului îmi şi ieşiră înainte Sam şi Bob împreună cu cei doi cai, care izbutiseră să se pună oarecum pe picioare.

        — Zounds, ce naiba se petrece, Charlie? Întâi am crezut că se cutremură pământul, dar se pare că a luat foc nisipul, ca să zic aşa.

        — Nu nisipul, ci cactuşii care acolo sunt nenumăraţi.

        — Cum s-a întâmplat? Doar nu le-oi fi dat tu foc?

        — Şi de ce nu?

        — El a făcut-o, al naibii! Păi, ce vrei cu asta, omule?

        — Vreau ploaie!

        — Ploaie?! Iartă-mă, Charlie, cred că te-ai cam smintit la cap!

        — Oare nu ştii că uneori scrântiţii trec drept oameni foarte deştepţi?

        — Şi pretinzi cumva că ai făcut o treabă deşteaptă? Păi, căldura e şi mai mare acum, s-a dublat.

        — Într-adevăr, căldura a crescut şi se produce electricitate.

        — Lasă-mă-n pace cu electricitatea! Ce, asta se mănâncă, se bea? În fond, nici nu ştiu ce creatură o fi, cum arată.

        — Ai să vezi numaidecât. Vom avea o ploicică grozavă, poate şi trăsnete.

        — Zău că ai luat-o razna, Charlie! Eşti bun de balamuc!

        Mă privi cu atâta compătimire, încât îmi dădui seama că nu glumeşte. Arătai spre cer.

        — Vezi cum se adună sus aburii?

        — Formidabil, omule, te pomeneşti că n-ai înnebunit de tot!

        — Uite că se formează un nor care va produce descărcări violente…

        — Charlie, dacă treaba asta se adevereşte, atunci eu sunt măgar sadea, iar tu cea mai deşteaptă minte a Americii şi chiar a mapamondului.

        — Nu exagera, Sam. Eu am mat văzut ploi din astea în Florida şi nu fac decât să imit. Mă gândesc că nu strică un pic de umezeală. Uite norul, s-a şi adunat! Cum se va stinge focul jos, cum va porni ploaia. Şi ca să te convingi de pe acum, priveşte-o pe Tony cum dă din ciotul ei de coadă şi cum adulmecă. Şi mustangul meu presimte ceva. De altfel, să ştii că ploaia nu se va întinde prea mult dincolo de porţiunea incendiată. Haide, s-o apucăm şi noi!

        Ne deplasarăm pe jos, deşi de astă dată am fi putut folosi caii, care se învioraseră şi pe cât îi ţineau puterile, zoreau din instinct către multrâvnita răcoare.

        „Profeţia” mea se adeveri. Nu trecu nici o jumătate de oră şi norul crescu acoperind cerul deasupra noastră şi întunecând zarea. Apoi se porni ploaia, nu treptat ca în regiunile cu climă temperată, ci brusc, vijelios, de parcă s-ar fi răsturnat nişte găleţi uriaşe. Apa ne izbea umerii ca şi când zeci de pumni s-ar fi abătut asupra lor. În mai puţin de un minut eram uzi leoarcă; s-ar fi zis că înotasem îmbrăcaţi în valurile unui fluviu. Caii se lăsară la început în voia ploii, nechezând de nesaţ. Apoi porniră să joace şi să zburde de mai mare dragul. Se vedea cât de colo că-şi reveniseră pedeplin. Iar noi, în culmea bucuriei, întinserăm păturile şi colectând preţiosul lichid, băurăm pe săturate şi ne umplurăm burdufurile.

        Cel mai entuziast se arăta Bob. Se tăvălea pe jos, se dădea peste cap şi croia nişte mutre care, datorită înfăţişării lui şi a contrastului dintre părul alb şi obrazul tuciuriu, apăreau cu totul năstruşnice.

        — Massa, massa, oh, frumos apă, bun, mult apă! Bob sănătos, Bob puternic, Bob poate merge, călărim până la Californ'! Sunt oare apă şi la massa Bern'?

        — Probabil. Nu cred că Bernard să fi trecut mult de cactuşi. Dar bea şi tu, Bob! Ploaia se opreşte îndată.

        Negrul îşi ridica de jos pălăria cu boruri largi, o ţinu până se umplu cu apă, căscă gura până la urechi şi dându-şi capul pe spate, bău totul dintr-o răsuflare.

        — Oh, bun, massa! Bob mai bem! Îşi sticli el dinţii şi întinse din nou pălăria cu gura în sus. Dar şi-o retrase dezamăgit: Oh, gata ploaie? Nu mai vinem?

        Într-adevăr, după o ultimă salvă de tunete, ploaia încetă tot atât de brusc precum apăruse. De altfel, nici nu mai aveam nevoie de ea. Setea ne-o potolisem, iar burdufurile erau pline-ochi.

        — Acum să îmbucăm ceva şi apoi, după Bernard, mă adresai celor doi tovarăşi.

        Prânzirăm în câteva minute: câte o porţie de pastrama de vita. Apoi Sam şi cu mine încălecarăm şi pornirăm la trap, în timp ce Bob, dovedindu-se un excelent alergător, ţinu pas cu caii, fără prea mult efort.

        Ploaia ştersese, ce-i drept, urmele, dar eu cunoşteam acum direcţia. Nu dură mult şi întâlnii jos, în nisip, o tărtăcuţă, aruncată probabil de vreun călăreţ din grupul lui Bernard.

        Cactuşii trebuie să se fi întins hăt-departe, dinspre est spre vest, deoarece porţiunea incendiată nu se mai isprăvea. Faptul mă bucura, de altminteri: va să zică, Bernard cu oamenii lui avuseseră şi ei parte de ploaie. Totuşi depăşirăm curând locul incendiului şi peste puţin zărirăm în depărtare un grup de oameni şi animale. Dusei luneta la ochi şi numărai zece cai şi nouă oameni, dintre care opt şedeau jos, iar cel de al nouălea, călare, tocmai îşi lua avânt în direcţia noastră. Deodată, observându-ne, îşi struni calul. Îl privii atent prin luneta şi-l recunoscui pe Bernard Marshall.

        Intenţia lui îmi era clară. Se aflase, ca şi ceilalţi, într-o asemenea stare de sfârşeală şi depresiune, încât nici nu sesizase absenţa lui Bob. Acum, înviorat de ploaie, găsi de datoria lui să-l caute pe negru şi să-l readucă între ai săi. Nu întâmplător tânărul ducea de frâu un al doilea cal. Faptul că nimeni din grup nu i se alăturase îmi displăcea. Puteam să pariez că era vorba de nişte yankei pentru care viaţa unui nigger – şi nici măcar propriul lor servitor – nu valora o ceapă degerată.

        Bernard ne scrută de la distanţă, striga ceva către ceilalţi din grup şi numaidecât îi văzui încălecând, cu armele în mâini.

        — Du-te tu înainte, Bob şi explică-le cine suntem! îi poruncii negrului.

        Acesta o luă în pas alergător, iar noi îl urmarăm la oarecare distanţa. Când Marshall îl recunoscu pe Bob, orice bănuială îi dispăru. Toată lumea descălecă din nou, aşteptând apropierea noastră. Îi lăsasem lui Bob un micavans, încât să putem auzi discuţia lui cu stăpânul regăsit:

        — Nu puşcaţi, massa, nu puşcaţi! Frumos oameni vine, buni oameni, massa Charlie, care omorâm tâlharii cu pumn, dar cruţăm gentleman şi nigger!

        — Charlie?! E cu putinţă?! exclamă surprins Marshall şi mă fixă preţ de o clipă.

        Acolo, în patria lui, arătasem cu mult mai gentlemanlike decât în savană. Un chip pe care îl ştiai abia umbrit de o bărbuţă delicată cu greu îl mai recunoşteai când, după luni de zile, apare năpădit de o barbă deasă şi sălbatică! Adăugaţi şi îmbrăcămintea în care omul nu mă mai văzuse nicicând. Era deci firesc să nu fiu recunoscut imediat şi încă de la distanţă. Dar acum, când mă apropiasem la numai treizeci de lungimi de cal, tânărul giuvaergiu se convinse că Bob îi spusese adevărul. Într-o clipă se şi afla lângă mine şi îmi întinse mâna.

        — Charlie, formidabil! Chiar dumneata! Parcă intenţionai să mergi la fortul Benton şi în Munţii înzăpeziţi! Cum de-ai ajuns în sud?

        — Am fost şi acolo, Bernard, dar era un frig crâncen şi m-am întors pentru o vreme. Ei, bine te-am găsit în Estacado! Nu vrei să mă prezinţi camarazilor?

        — Cum sa nu! Să-ţi spun drept, nici o mie de dolari nu m-ar face mai fericit ca prezenţa dumitale. Descalecă şi vino mai aproape!

        Mă recomandă celorlalţi pe numele meu adevărat şi-mi comunică, pe rând, numele lor. Apoi mă copleşi cu o grămadă de întrebări, la care îi dădui lămuriri pe cât îmi stătea în putinţă. Toţi ceilalţi erau yankei – cinci voiajori ai companiei de blănuri, prevăzuţi cu echipament splendid şi trei persoane atât de împovărate cu arme, încât în nici un caz nu puteau fi westmen-i autentici. Erau. Desigur, negustorii de care îmi pomenise Bob, dar care-mi păreau mai curând nişte aventurieri aciuaţi în Vest pentru a-şi căuta pe orice cale norocul. Cel mai în vârstă dintre voiajori, care-mi fusese prezentat sub numele de Williams, era conducătorul grupului şi îmi făcea impresia unui urs spălător „cam aşa şi-aşa” cum se spune de obicei în Vest, După ce Bernard îşi epuizase întrebările, de altfel nu prea importante, acest Williams mi se adresă la rândul lui. Se vede că Sam nu-i prea trezise interesul.

        — Acum ştim oarecum cine sunteţi şi de unde veniţi, dar nu şi încotro mergeţi, rosti el.

        — La Paso del Norte sau poate în altă parte, sir, depinde de împrejurări.

        Găsii de cuviinţă să nu-i divulg deocamdată mai mult decât credeam necesar.

        — Şi ce ocupaţie aveţi ?

        — Cutreierăm şi noi lumea, să vedem cum arată.

        — Lack-a-day! Nu mai spuneţi! E o ocupaţie plăcută şi nu cere eforturi prea mari. Sunteţi, probabil, bine situat, dacă nu chiar bogat de-a binelea. Se vede, de altfel şi după armele dumneavoastră!

        Raţionamentul său în această chestiune era foarte greşit, căci, în afara acestor arme, nu posedam decât nişte fleacuri pe care le lăsasem acasă. Iar întrebarea ca atare nu-mi prea plăcuse. Şi încă mai puţin privirea omului şi intonaţia glasului său ironic, viclean, provocator. Procedase, de altfel,imprudent, reuşind ca în ciuda exteriorului său îngrijit, să-mi insufle neîncredere. Hotărâi deci să-l ţin la respect şi evitai un răspuns precis.

        — Sărac sau bogat, mi se pare fără importanţă aici, în Estacado.

        — Aveţi dreptate, sir. Numai cu o jumătate de oră mai înainte era cât pe-aci să murim. S-a petrecut aşa o minune cum nu cred să se mai fi întâmplat în aceste locuri.

        — Ce fel de minune?

        — Ploaia, domnule! Ori poate că veniţi dintr-o direcţie unde n-a plouat?

        — Ba ne-a udat binişor. Dar noi înşine am provocat-o.

        — Aţi provocat-o? Nu înţeleg!

        — Adineauri, fiind şi noi sfârşiţi de sete şi dogoare, am ajuns la concluzia că singurul mijloc de a ne salva e să preparăm nişte nori, fulgere şi tunete.

        — Ia lăsaţi palavrele, sir ! Doar nu ne credeţi nătângi şi nătărăi cărora le poţi vinde iepuri morţi drept urşi vii! Altminteri, zău că aţi lua-o pe cocoaşă! Te pomeneşti că aţi fost dincolo, pe la Lacul Sărat din Utah şi faceţi parte din secta „Credincioşii ultimelor zile”, care cică fac asemenea minuni!

        — Am fost într-adevăr cândva pe-acolo, dar acum asta n-are importanţă. Ne permiteţi să vă însoţim, eu şi tovarăşul meu?

        — De ce nu! Mai ales că vă cunoaşte master Marshal. Cum se face însă că v-aţi aventurat singuri în Llano estacado?

        Din cauza neîncrederii pe care mi-o insuflase acest Williams, căutai s-o fac pe naivul lipsit de experienţă:

        — Ce fel de aventură? Drumul e marcat. N-ai decât să te orientezi după indicatori şi ajungi drept la ţintă!

        — Good lack, dar grăbit mai sunteţi! N-aţi auzit de stakemen-i?

        — Nu. Despre cine-i vorba?

        — Ei, poftim! Mai bine n-aş fi pomenit de ei! Nu cumva să se întâmple, vorba ceea: vorbeşti de lup şi lupul la uşă. Dar atâta vă spun: cine se încumetă numai aşa, în doi, prin Estacado, acela trebuie să fie ori un Old Firehand, ori un Old Shatterhand, ori un şmecher ca Sans-ear, bătrânul vânător de indieni. Nici de ăştia n-aţi auzit?

        — S-ar putea să fi auzit, însă mi-a intrat pe o ureche şi mi-a ieşit pe alta. Mai e mult până ieşim din Estacado?

        — Două zile călare.

        — Ne aflăm, desigur, pe drumul cel bun?

        — Şi de ce nu ne-am afla?

        — Mi s-a părut că, la un moment dat, indicatorii se înşiră pe direcţia sud-est în loc de sud-vest.

        — Vi s-o fi părut dumneavoastră, dar nu şi mie, care sunt un vechi şi încercat voiajor. Cunosc Estacado ca şi buzunarul meu.

        Bănuiala mea spori. Dacă Williams era într-adevăr atât de versat, atunci trebuia să-şi fi dat seama că se abătuse de la direcţia justă. Mă hotărâi deci să-l supraveghez mai atent.

        — Cum se face că firma dumneavoastră vă trimite atât de departe în sud? Cred că în nord se găsesc mult mai multe blănuri.

        — Deştept mai vorbiţi, zău aşa! Păi, una e blana şi alta e pielea! Înnord sunt, într-adevăr, foarte mulţi urşi negri, racooni, oposumi şi alte fiare cu blănuri scumpe; dar noi mergem în sud, pentru ca la migraţiunea de toamnă a bivolilor să facem rost de câteva mii de piei.

        — Aşa! Credeam că pe astea le puteţi obţine mult mai uşor sus, în rezervaţiile cu bivoli şi prin împrejurimi. De altfel, dumneavoastră, ca voiajor, beneficiaţi de un avantaj: nu aveţi a vă teme de indieni. Mi s-a spus că firma dumneavoastră şi-ar folosi voiajorii şi ca poştaşi sau curieri şi că o scrisoare din partea companiei ar fi cel mai sigur scut împotriva indienilor. E adevărat?

        — Întocmai. Nu numai că nu ne temem de ei, dar ne şi bizuim pe ajutorul lor.

        — Înţeleg. Înseamnă că aveţi, desigur, vreo scrisoare de acest fel la dumneavoastră.

        — Fireşte. Ajunge să arat sigiliul şi orice indian ne oferă sprijinul sau.

        — Mă faceţi curios, sir. Nu-mi arătaţi şi mie un astfel de sigiliu?

        Observai numaidecât că-l pusesem în încurcătură. El căută însă să pareze:

        — N-aţi auzit, domnule, de secretul corespondenţei? Sigiliul nu se arată decât indienilor.

        — Doar nu v-am cerut scrisoarea ca s-o citesc! În orice caz, se pare că nu v-aţi găsit niciodată în situaţia de a vă legitima în faţa unui alb.

        — Atunci mă legitimez cu arma. Luaţi notă ! Făcui o mină de om intimidat şi tăcui. Sam cel pirpiriu clipi din ochi cu înţeles, dar aşa fel, ca şi cum s-ar fi adresat nu mie, ci bătrânei sale Tony.

        — Am aflat de la Bob încotro te duci şi ce motive te-au determinat la această călătorie. Îmi îndreptai de astă dată vorba către Marshall. Nu aveţi nici un indiciu în legătură cu banditul care v-a jefuit toată averea?

        — Nimic. De altfel, cred că trebuie să fi fost isprava mai multor persoane.

        — Unde-i Allan?

        — La San Francisco. Cel puţin aşa îmi indică în scrisori.

        — Well, atunci va fi lesne de găsit. Mai continuaţi drumul astăzi, sau poposiţi aici?

        — Ne-am înţeles să rămânem.

        — Bine, să-mi deşeuez calul.

        Luai şaua de pe mustangul meu, îi scosei frâul şi zăbala şi îi dădui să ronţăie câţiva pumni de boabe de porumb. Sam procedă la fel cu iapa lui. Ne feream să schimbăm între noi vreo vorbă. De altfel, nici nu era necesar: ne înţelegeam fără cuvinte. Vânătorii, după ce au petrecut săptămâni întregi împreună, îşi citesc gândurile din ochi. Nici cu Marshall nu discutai nimic pe ascuns. Astfel, în taifasuri fără însemnătate, trecu restul zilei şi se făcu scară.

        — Rânduiţi străjile, sir, îl îndemnai pe Williams. Suntem obosiţi, trebuie să dormim. El luă măsurile de rigoare, dar constatai că la niciunul din posturile duble nu ne programă nici pe mine, nici pe Sam, nici pe Marshall, ci numai pe câte doi dintre voiajorii săi.

        — Culcă-te printre ci, ca să nu se poată sfătui în taină! îi şoptii lui Marshall. Acesta, auzindu-mi îndemnul misterios, mă privi foarte mirat, darse supuse.

        Cum nu exista păşune prin apropiere, caii se lungiră pe jos. În timp ce fârtaţii se culcară roată, eu mă tolănii lângă mustangul meu, culcându-mi capul pe trupul lui. Ceilalţi îşi rezemară capetele de şei. Aveam motivele mele să-mi aleg această poziţie. Sam mă înţelese şi fără să mai aştepte vreun semn din partea mea, îşi potrivi culcuşul printre voiajori, în aşa fel, ca aceştia să nu poată vorbi între ei decât atunci când vor face de strajă.

        Stelele răsăriră, dar – poate din cauza ploii ce o provocasem – plutea în văzduh un abur uşor, învăluind şi domolindu-le strălucirea. Doi negustori alcătuiră prima strajă; schimbul lor se consumă fără să remarc vreun fapt deosebit. Al doilea schimb Williams îl rezervase pentru sine şi cel mai tânăr dintre voiajori. Până să le vină rândul, aceştia nu dormiră de loc. Se sculară, îşi luară în primire postul şi începură să patruleze fiecare pe semicercul lui. Reţinui exact ambele puncte unde se întâlneau de fiecare dată. Unul se afla în imediata vecinătate a calului de care se folosea Bob – şi acest amănunt mi se părea preţios – deoarece nu era de presupus ca negrului să i se fi încredinţat un cal de prerie dintre cei mai buni, al cărui instinct ager te poate pune în grea încurcătură.

        Nu-mi dădeam seama dacă cei doi discută între ei ori de câte ori se întâlnesc, dar mi se părea că paşii lor întârzie oarecum la fiecare din aceste întâlniri. Viaţa în savană îmi ascuţise auzul. Dacă nu mă înşelam, aveam de-a face cu nişte indivizi extrem de rafinaţi.

        Mă târâi uşurel până în preajma calului. Părea să fie o gloabă răbdătoare şi de nădejde, căci nu-mi trăda prezenţa în nici un fel; nici nu sforăi, nici nu tresări măcar. Astfel mă putui lipi strâns de trupul ralului, fără a mă teme că voi fi divulgat.

        Williams venea dintr-o parte, tânărul din cealaltă parte. La întâlnirea lor, desluşii clar cuvintele:

        — Tu sări pe el, cu negrul mă descurc eu! Vorbise Williams. Când se întâlniră a doua oara, auzii:

        — Fireşte şi pe ei!

        Probabil că la celălalt punct de întâlnire tânărul îl întrebase ceva în legătură cu mine şi cu Sam. La următoarea rundă prinsei alte câteva cuvinte:

        — Pshaw! Unul e mărunţel de tot. Iar celălalt… doar îl luăm din somn.

        „Mărunţelul” era, desigur, Sam, iar. „celălalt”, eu. Deci voiau să ne omoare. Cu ce scop? Asta nu mi-o puteam explica. Când se întâlniră din nou, desluşii încă două vorbe:

        — Tustrei!

        Probabil că dincolo tânărul se interesase dacă şi cei trei negustori ar urma să împărtăşească soarta noastră. Era clar: voiajorii, cinci la număr, intenţionau să ne atace pe noi doi, pe Marshall. pe Bob şi pe negustori. Adică cinci contra şapte. Îşi făcuseră o socoteală foarte simplă. Dacă nu mi-ar fi venit ideea să-i spionez, ne-ar fi lichidat fără nici un risc. Mizerabilii se întâlniseră din nou.

        — Cu nici un minut mai devreme. Gata! hotărî Williams, încheind convorbirea.

        Prin urmare, pasionanta lor discuţie luase sfârşit. Ultimele cuvinte serefereau, desigur, la momentul când vor trece la acţiune. Dar când anume aveau s-o facă? În timpul somnului – asta o aflasem. Totuşi nu ştiam dacă azi ori mâine. Azi, părea mai probabil. Şi cum cele două bestii mai aveau cel mult un sfert de oră până să iasă din schimb, trebuia să le-o iau repede înainte.

        Stăteam încordat, gata să sar. Iată-i că se întâlnesc iarăşi, dar fără să mai schimbe nici un cuvânt. Fac amândoi stânga-mprejur. Câteva clipe şi Williams ajunge în dreptul meu. Mă salt fulgerător în picioare, îi vâr stânga în beregată ca să nu poată crâcni şi-l izbesc cu pumnul drept în tâmplă. Canalia cade ca o cârpă la pământ.

        Îi iau repede locul şi fac pe santinela. Mă apropii calm de celălalt punct de întâlnire şi dau peste voiajorul cel tânăr, care habar n-are de nimic. Crede că sunt Williams. Îl prind şi pe acesta de beregată şi până să zică pâs, îl culc dintr-un pumn. Îmi fac socoteala că vor rămâne amândoi în nesimţire cel puţin zece minute. Asta e sigur. Mă reped la grupul nostru. Toţi dorm, afară de Sam, fireşte şi de Bernard care, în urma avertismentului meu, n-a mai putut aţipi. Îmi scot lasso-ul de la brâu; Sam face la fel.

        — Numai pe voiajori, îi şoptesc, pe tustrei! Apoi îmi înalţ glasul şi strig: Alo, voi ăştia, sus!

        Într-o clipă toată lumea sare în picioare, chiar şi Bob. Şi în aceeaşi clipă lasso-urile noastre îi prind pe doi dintre voiajori. Mai facem câte un nod şi îl strângem atât de tare, încât nu se mai pot mişca. Bernard, mai mult bănuind decât înţelegând situaţia, se aruncă asupra celui de-al treilea voiajor şi îl ţine în loc, până reuşim să-l legăm. Acum sunt tustrei la dispoziţia noastră.

        Toată operaţia s-a desfăşurat uimitor de repede. Abia când eram aproape gata, unul dintre negustori se repezi la puşcă strigând:

        — La arme! Suntem atacaţi! Sam râse din toată inima.

        — Las-o în pace de stropitoare, bre! S-ar putea să nu ia foc, ha-ha-ha!

        Prevăzător, în timp ce mă aflam încă la pândă, Sam scosese capsele de la cele trei puşti ale negustorilor – dovadă cât de bine acţionam împreună, fără a schimba măcar un cuvânt.

        — Staţi fără grijă, oameni buni, nu vi se întâmplă nimic! Adăugai eu, ca să-i liniştesc pe negustori. Stimabilii aceştia voiau să ne omoare. De aceea, până una-alta, i-am făcut inofensivi.

        Cu tot întunericul, se putea observa panica pe care o semănaseră aceste cuvinte. Până şi Bob se apropie în mare grabă.

        — Massa, voit omorât şi Bob?

        — Da şi pe tine au vrut să te omoare.

        — Atunci spânzurăm pe ei în Estaccad', sus la pari!

        Cei prinşi tăceau mâlc. Sperau, pesemne, în ajutorul santinelelor.

        — Ascultă, Bob, mă adresai negrului, acolo jos zace Williams, iar dincolo mai zace unul. Adu-i încoace!

        — Mort sunt? se întrebă el.

        — Nu, numai leşinaţi.

        — Aducem, gata!

        Uriaşul Bob îi cără câte unul pe umerii lui laţi şi îi depuse în faţa noastră. Îi legarăm şi pe ei fedeleş. Acum puteam discuta, în sfârşit, cu ceitrei negustori ca să-i lămuresc asupra celor întâmplate. Ascultându-mă, o mânie fără margini îi cuprinse şi cerură ca voiajorii să fie pedepsiţi cu moartea. Trebuii să mă opun.

        — Domnilor, preria îşi are tradiţiile şi legile ei. Dacă voiajorii s-ar fi năpustit înarmaţi asupra noastră şi ar fi încercat să ne ucidă, atunci se cădea să-i împuşcăm pe loc; dar aşa cum stau lucrurile, nu avem dreptul să-i omorâm, ar fi o crimă. Trebuie să alcătuim un complet de judecată.

        — O, bun judecată! îşi dădu cu părerea negrul, bucuros să asiste la un asemenea spectacol. Apoi Bob spânzurăm la toţi cinci.

        — N-o să-i judecăm acum. E noapte, nu avem lumină. Mai bine aşteptăm până dimineaţă. Suntem şapte inşi. Cinci pot să doarmă liniştiţi, iar câte doi vor sta de pază. În ce-i priveşte pe voiajori, n-o să ne dea nici o bătaie de cap în cursul nopţii.

        Îmi impusei punctul de vedere cu oarecare greutate, dar în cele din urmă căzurăm cu toţii de acord. Cinci dintre noi se culcară, în timp ce eu şi unul din negustori preluarăm sarcina de santinele. După un ceas, furăm înlocuiţi. Sam luă asupră-şi ultimul schimb, de unul singur. Începea să se crape de ziuă; ajungea un singur om în post.

        Noaptea, prizonierii nu suflară o vorbă. Dimineaţa însă constatai că Williams şi complicele său se treziseră la realitate.

        Luarăm în primul rând gustarea de dimineaţă şi ne ospătarăm caii cu câte o porţie de grăunţe. Trecurăm apoi la dezbateri. Sam luă cuvântul arătând spre mine:

        — Iată-l pe şeriful nostru! Dumnealui va deschide şedinţa, ca să zic aşa.

        — Nu, Sam, eu nu prezidez. Rolul acesta îţi revine ţie.

        — Mie? Ce-ţi veni? Sam Hawerfield şerif? La treaba asta se pricep mai bine scriitorii.

        — Eu nu sunt cetăţean al Statelor Unite şi am trăit în prerie mai puţin ca tine. Dacă nu vrei tu, atunci să conducă Bob!

        — Bob? Şerif negru? Asta ar fi boacănă de tot! Ei, dacă insişti, ce să fac! Nu-mi rămâne decât să primesc, ca să zic aşa.

        Îşi umflă pieptul şi luă o atitudine marţială, voind să sublinieze astfel că în acest tribunal al savanei vor domni aceeaşi nepărtinire şi acelaşi respect al adevărului ca la oricare for de justiţie dintr-un stat civilizat.

        — Aşezaţi-vă roată, domnilor! Sunteţi juraţi. Negrul Bob rămâne în picioare în calitate de supraveghetor.

        Bob îşi strânse şi mai bine sabia la şold şi se strădui să arate cât mai demn de acest titlu.

        — Supraveghetor, scoate legăturile arestaţilor! Suntem aici într-o lume liberă. Şi într-o asemenea lume chiar şi ucigaşii stau slobozi înaintea judecăţii.

        — Dar daca fug toţi cinci…, încercă negrul să obiecteze.

        — Executarea! tună Sans-ear. N-o să fugă nimeni, căci le-am luat armele şi până să facă zece paşi, gloanţele noastre i-ar domoli, ca să zic aşa.

        Dezlegaţi, prizonierii se ridicară tăcuţi în picioare. Noi stăteam cu armele în mâini. O evadare ar fi fost cu neputinţă.

        — Spui că te cheamă Williams, începu Sam adresându-se capului bandei. E numele dumitale adevărat?

        — Nu răspund, făcu acesta îndârjit. Voi înşivă sunteţi criminali! Voi ne-aţi atacat! Pe voi ar trebui să vă judece un tribunal al savanei!

        — Faci cum vrei, băiete, treaba ta! Îţi atrag doar atenţia că refuzul de a răspunde echivalează cu o mărturisire. Aşadar: eşti într-adevăr voiajor?

        — Da.

        — Dovedeşte! Unde-ţi sunt scrisorile?

        — N-am nici o scrisoare.

        — Bine băiete, asta e de ajuns ca să ne lămurească asupra persoanei dumitale. N-ai vrea să ne spui ce ai discutat aseară cu camaradul tău când făceaţi de straja şi cam ce aţi hotărât?

        — Nimic! N-am schimbat nici o vorbă!

        — Acest bărbat demn de toată încrederea v-a ascultat şi a desluşit cuvânt cu cuvânt discuţia voastră! Voi nu sunteţi westmen-i. Un adevărat vânător de prerie ar fi lucrat cu mai multă isteţime.

        — Nu suntem westmen-i? All devils, pe toţi dracii, sfârşiţi cu comedia şi atunci vă arătăm noi cât face vitejia voastră! Cine sunteţi, la urma urmei? Nişte greenhorn-i, care ne-au atacat în somn ca să ne omoare şi să ne jefuiască.

        — Nu te aprinde aşa, fiule! Am să-ţi fac cunoştinţă cu greenhorn-ii care vor hotărî aici asupra vieţii sau morţii voastre. Bărbatul acesta, după ce a înţeles ce puneţi la cale, v-a doborât de unul singur cu pumnul lui şi totul s-a petrecut, ca să zic aşa, atât de corect, încât nimeni nu 1-a observat, nici măcar voi înşivă. Şi iată că stăpânul acestui pumn faimos răspunde la numele de Old Shatterhand! Clar! Ei şi acum, uitaţi-vă niţel la mine! Are voie omul, după ce navajoşii i-au tăiat urechile, să se cheme Sans-ear? Va să zică, suntem exact dintre cei puţini despre care ziceai că s-ar putea aventura şi singuri în Llano estacado. Iar afirmaţia că am provocat ieri ploaia corespunde perfect adevărului: cine altul ar fi putut s-o facă? Ori aţi auzit cumva ca în Estacado sa plouă de la sine?

        Era vădit că numele noastre nu-i încântaseră de loc pe cei cinci „voiajori”. Williams luă cel dintâi cuvântul. Cumpănise bine situaţia şi spera, probabil, că n-are a se aştepta tocmai din partea noastră la vreun act de violenţă.

        — Dacă sunteţi într-adevăr aceia drept care vă daţi, atunci sperăm într-o judecată cinstită. Am să vorbesc sincer, fără ocol. Purtam înainte alt nume; dar nu văd ce crimă ar fi aceasta, de vreme ce nici dumneavoastră nu vă numiţi de fapt Old Shatterhand şi Sans-ear. Orice om e liber să şi spună cum îi place.

        — Well, nici nu te acuzăm din cauza numelui!

        — Şi nici pentru vreo crimă nu putem fi acuzaţi. N-am făcut nici un rău nimănui, n-am avut nici o intenţie de acest fel. Ce-i drept, aseară am discutat despre un omor. Dar am pomenit oare numele voastre?

        Bravul Sam privi o vreme în gol şi rosti, în cele din urmă, cam supărat:

        — Ei da, n-aţi pomenit, însă din vorbele voastre reieşea totul cât se poate de clar.

        — Simpla deducţie după nişte vorbe nu înseamnă o dovadă, nu e unfapt dovedit, înţeleg, un tribunal de prerie e o instituţie onorabilă şi un asemenea for are obligaţia să judece după fapte, nu după simple presupuneri. I-am întâmpinat pe Sans-ear şi pe Old Shatterhand cu ospitalitate şi drept răspuns, ei caută să ne curme viaţa fără să fim cu nimic vinovaţi. Toţi vânătorii, de la Marele Ocean până la Mississippi, de la Golful Mexic până la Fluviul Sclavilor, toţi vor afla despre această faptă şi vor spune: „iată ce au devenit cei doi faimoşi westmen-i: nişte bandiţi, nişte asasini!”

        Trebuia să constat în sinea mea că omul îşi susţinea apărarea cu multă pricepere. Sam fu atât de răscolit de vorbele lui, încât exclamă:

        — 's death, nimeni n-are să spună aşa ceva, pentru că nici n-o să vă condamnăm! Din partea mea, sunteţi liberi! Dumneavoastră ceilalţi ce părere aveţi?

        — Să-i punem în libertate! Sunt nevinovaţi! Aprobară cei trei negustori, care nici înainte nu prea fuseseră convinşi de vinovăţia acuzaţilor.

        — Nici eu, din câte cunosc, n-am motive să-i condamn, adaugă la rândul lui Bernard. Ce sunt şi cum îi cheamă nu ne priveşte pe noi. Iar dovezi pentru condamnare nu avem, doar bănuieli.

        Bob, negrul, stătea pleoştit, uluit. Vedea cum deodată i se năruiesc toate nădejdile în legătură cu spânzurarea celor vinovaţi. În ce mă priveşte, eram oarecum satisfăcut de întorsătura pe care o luau lucrurile; de altfel, o şi prevăzusem şi nu degeaba insistasem în ajun pentru amânarea judecăţii. Tot din acelaşi motiv propusesem ca Sam să prezideze tribunalul. Ca vânător era deosebit de înzestrat, dar pentru interogarea şi demascarea unui „criminal” nu era nicidecum omul potrivit. În prerie nu poţi fi niciodată sigur de propria ta viaţă. De ce atunci să curmi cinci vieţi omeneşti, când, de fapt, nimic concret nu s-a săvârşit împotriva ta? Ar însemna să condamni la moarte pe oricine numai pentru o simplă bănuială. Şi în fond, mă interesa mai puţin lichidarea acestor oameni şi mai mult siguranţa noastră. Or, în acest scop puteam lua măsurile de rigoare. Sam însă merita o papară pentru că lăsase să-i fie smuls un lucru pe care l-am fi putut oferi drept dovadă de milă şi mărinimie. De acea, când îmi ceru şi mie părerea, îi replicai:

        — Mai ţii minte, Sam, în ce constă marea superioritate a bătrânei tale Tony ?

        — În ce?

        — Are grăunţe în cap.

        — Da, îmi amintesc. Şi constat că nici ţie nu-ţi lipseşte memoria. Dar ce sunt eu de vină dacă, fiind vânător, nu am, ca să zic aşa, talent de jurist? Tu poate că ai fi scos de la ei ceva mărturisiri. De ce n-ai vrut să prezidezi juriul? Acuma oamenii sunt liberi: ce-am hotărât rămâne bun hotărât.

        — Fireşte, părerea mea nu mai poate să schimbe nimic. Însă dumnealor au fost achitaţi numai în ce priveşte tentativa de omor, nu şi în alte privinţe. Master Williams, am să te întreb un lucru. Răspunsul dumitale vă va decide soarta. Spune-mi, pe ce drum se ajunge cel mai repede la Rio Pecos?

        — Drept înainte, spre vest.

        — În cât timp?

        — În două zile.

        — Eu vă socotesc stakemen-i, deşi ieri te-ai grăbit să ne previi împotriva acestor bandiţi şi în ciuda faptului că, după ce avuseşi grijă să-i storci de vlagă, păreai să-i conduci pe aceşti oameni în direcţia justă. Veţi rămâne prizonieri timp de două zile. Dacă până atunci nu ajungem la Rio Pecos, s-a terminat cu voi! Mă voi îngriji personal de judecarea voastră; ori vă fac să simţiţi curelele pe spinare, ori glonţul în scăfârlie. Acum ştiţi ce vă aşteaptă! Hai, legaţi-i şi urcaţi-i pe cai! Plecăm!

        — Oh, asta bine! fu de părere Bob. Dacă la râu n-ajungem, Bob spânzurăm la ei în pom!

        După numai un sfert de oră ne aflam în mers. Prizonierii, legaţi pe şei, călăreau bineînţeles la mijloc. Bob părea că n-are de gând să renunţe la slujba de supraveghetor; se ţinea scai de ei şi îi păzea cu străşnicie. El încheia coloana, iar Bernard şi cu mine călăream în faţă.

        Natural că discutam despre întâmplarea de ieri, dar fără să-i dăm prea multă importanţă. În cele din urmă, ne distanţarăm mai mult de voiajori şi Bernard mă întrebă:

        — E adevărat ceea ce susţine Sans-ear, cum că dumneata ai fi provocat ploaia?

        — Da.

        — Nu pricep, deşi ştiu prea bine că-ţi place să spui numai adevărul.

        — Am provocat ploaia ca să ne salvăm cu toţi, atât noi cât şi voi.

        Îi explicai procedeul atât de simplu prin care „făcătorii de ploaie” şi vracii triburilor indiene îşi dobândesc printre credincioşii naivi un credit nelimitat.

        — Prin urmare, îţi datorăm viaţa. Ne-am fi încheiat zilele chiar acolo unde ne-ai găsit.

        — N-aţi fi murit de extenuare, aţi fi fost ucişi. Vezi numai ce cară cu ei aceşti „voiajori”! Burdufurile li-s pline cu apă! Nici n-au suferit măcar de sete, tâlharii. Dacă nu m-aş feri să vărs sânge omenesc, i-aş împuşca fără milă. Cum îi spune tânărului care a fost aseară în schimb cu Williams?

        — Mercroft!

        — Nume fals, desigur. În ciuda tinereţii sale, individul mi se pare cel mai suspect dintre toţi; parcă l-am mai văzut la faţă în împrejurări nu prea plăcute. Vai de pielea lor dacă nu ajungem la Rio Pecos în timpul fixat! Acum dă-mi, te rog, amănunte în legătură cu jefuirea şi asasinarea tatălui dumitale.

        — Nu cunosc amănunte. Allan era plecat la San Francisco după achiziţii de aur. Rămăsesem cu Bob şi cu menajera noastră, deci patru la număr, având în vedere că lucrători şi calfele nu locuiau cu noi. Tata, după cum ştii, ieşea întotdeauna seara în oraş. Ei şi într-o dimineaţă l-am găsit mort în culoarul casei. Uşa era încuiată pe dinafară, iar atelierul şi magazinul vraişte. Dispăruse tot ce-ar fi avut oarecare valoare. Bătrânul purta de obicei la el o cheie care se potrivea la toate uşile. După ce l-au omorât, criminalii i-au luat cheia şi astfel au jefuit casa fără nici o greutate.

        — Şi n-aveţi nici o bănuială?

        — Amănuntul cu cheia nu-l cunoştea decât una din calfe, dar toate cercetările poliţiei au rămas fără rezultat. Calfele au fost eliberate şi au dispărut. Printre bijuteriile furate se aflau şi importante depuneriaparţinând diverşilor clienţi. Am fost nevoit să-i despăgubesc pe toţi şi nu mi-au rămas decât mijloacele necesare acestei călătorii în California. Trebuie să-l caut pe Allan, de la care, în treacăt fie zis, n-am mai primit ştiri în ultima vreme.

        — Aşadar, n-ai nici o nădejde să-i prinzi pe criminali şi să-ţi redobândeşti măcar în parte averea?

        — Niciuna. Făptaşii trebuie să-şi fi trecut de mult prada peste frontieră. Nu-mi prea pun speranţe nici în faptul că, la cererea mea, toate ziarele mari din Europa şi America au relatat despre acest furt, dând şi o descriere exactă a celor mai valoroase obiecte dispărute. Asemenea criminali rafinaţi au destule căi şi mijloace ca să se pună în siguranţă.

        — Aş dori să văd şi eu un astfel de anunţ.

        — Se poate. Am la mine un număr din Morning Herald. Îl păstrez pentru orice eventualitate.

        Băgă mâna în buzunar, scoase ziarul şi mi-l întinse. Citii anunţul în timp ce ne urmam drumul şi mă izbiră din nou unele înlănţuiri de fapte cărora scepticul le spune coincidenţe. După lectură, împăturii ziarul şi-l înapoiai lui Marshall.

        — Ce-ai zice dac-aş fi în măsură să-ţi indic pe unul din făptaşi?

        — Dumneata, Charlie?! se miră el.

        — Şi dacă te-aş ajuta să recuperezi o parte însemnată din pagubă?

        — Lasă glumele, Charlie. Când s-a petrecut crima, dumneata crai în prerie. Cum să-ţi reuşească dumitale ceea ce nu le-a reuşit organelor competente venite la faţa locului?

        — Bernard, eu sunt un om dur. Dar ferice de acela care îşi păstrează credinţele copilăriei până la vârsta aspră a maturităţii! Eu cred că exista un ochi care veghează peste tot şi un braţ care schimbă în bine chiar şi cele mai crunte lovituri. Pentru acest ochi, pentru acest braţ, Louisville şi savana sunt totuna. Ia priveşte aici!

        Scosei din buzunar pungile cu diamante şi i le dădui. Bernard le luă curios şi când le desfăcu, mâinile începură să-i tremure. Recunoscuse diamantele dintr-o privire şi exclamă fericit:

        — Doamne, sunt ale noastre! Fără nici o îndoială! Cum se face?…

        — Stop! îl potolii. Stăpâneşte-te! Indivizii din urma noastră nu trebuie să ştie despre ce discutăm.

        Dacă e într-adevăr vorba de pietrele voastre, lucru de care nu mă îndoiesc, atunci păstrează-le. Şi pentru ca să nu crezi cumva că aş fi eu însumi hoţul, am să-ţi explic cum au ajuns în mâinile mele.

        — Dar, Charlie, cum îţi trece prin minte aşa ceva?

        — Pst, mai încet! Vorbeşti de parc-ai vrea ca discuţia noastră să se audă până în Australia!

        Bernard se afla într-o explicabilă surescitare, iau eu – trebuie să recunosc – mă bucuram din tot sufletul de marea lui fericire. Regretam doar faptul că nu mai era nici o putinţă ca bietul său tată să-şi revadă comoara.

        — Vorbeşte, Charlie! se rugă Bernard. Sunt nerăbdător să aud cum au ajuns diamantele la dumneata.

        — N-a lipsit mult să pun mâna şi pe criminal. Eram atât de aproape unul de altul, încât i-am făcut vânt cu piciorul de pe o locomotiva pe care măurcasem. Şi Sam l-a urmărit, dar fără rezultat. Sper totuşi să-l găsesc foarte curând dincolo de Rio Pecos, unde s-a deplasat desigur în vederea unei noi tâlhării. Trebuie să-i dăm de urmă!

        — Mai spune, Charlie! Zi-i!

        Îi relatai amănunţit încercarea ogellallaşilor de a jefui trenul, apoi îi citii scrisoarea adresată de Patrik tatălui său Fred Morgan. Tânărul Marshall mă ascultă cu cea mai mare atenţie şi în cele din urmă rosti entuziast:

        — Îi prindem, Charlie! Îi prindem şi aflăm ce s-a făcut cu restul bijuteriilor.

        — Dar nu mai vorbi aşa de tare, Bernard! Nu, suntem decât la câteva lungimi de cal înaintea lor şi aici, în Vest, trebuie să păstrezi secretul chiar şi cu privire la cele mai neînsemnate lucruri. Uşurinţa nu foloseşte la nimic.

        — Bine-bine! Şi ai de gând să-mi înapoiezi diamantele fără nici o condiţie sau pretenţie ?

        — Desigur, doar sunt ale dumitale!

        — Ascultă, Charlie, eşti… dar stai…

        Băgă mâna într-una din pungi şi scoase un diamant dintre cele mai mari:

        — Fă-mi plăcerea şi ia-l ca amintire.

        — Pshaw! Ferească Sfântul! Nici n-ai măcar dreptul să înstrăinezi vreo piatră din acestea, nimic, absolut nimic! Diamantele nu-ţi aparţin numai dumitale, ci şi lui Allan.

        — El va fi de acord cu mine.

        — Se poate, sunt chiar convins că va fi de acord, par nu uita că pietrele astea sunt numai o mică parte din cât aţi pierdut. Păstrează-le deci şi când va fi odată să ne despărţim, dăruieşte-mi un obiect oarecare. Te asigur că-mi va fi tot atât de drag şi de scump ca şi diamantul. Şi acum, ia-o dumneata înainte, că eu îl aştept pe Sam.

        Îl lăsai cu bucuria lui şi strunindu-mi calul, aşteptai ca grupul să treacă înainte şi Sans-ear să ajungă în dreptul meu.

        — Ce secrete grozave aţi discutat acolo, Charlie? întrebă Sam. Vă agitaţi mâinile, ca să zic aşa şi băteaţi cu ele aerul ca într-o scenă de balet.

        — Ştii tu cine 1-a omorât pe tatăl lui Bernard?

        — Ei, doar nu-l vei fi dibuit!

        — Ba da!

        — Well, frumoasă treabă! Charlie, ţie toate îţi merg în plin. Unul se zbate ani şi ani de-a rândul, alergând să-şi împlinească o dorinţă, iar tu n-ai decât să întinzi mâna în vis şi gata, s-a făcut! Ei, cine-i banditul? Sper că nu te înşeli!

        — Fred Morgan!

        — Fred Morgan… tocmai ăla! Charlie, cred eu multe, dar pe asta nu! Morgan e o canalie a Vestului, dar în Est nici nu i-a călcat piciorul!

        — Crede ce vrei. Totuşi, diamantele sunt ale lui Marshall. I le-am înapoiat.

        — Păi, deh, dac-ai făcut asta, înseamnă că eşti sigur de tot. Ce bucurie pe bietul băiat! Da, da, va să zică avem acum un motiv în plus să schimbăm o vorbuliţă cu acest Morgan. Sper să mai crestez un semn pe răbojul meu.

        — Şi pe urma, după ce terminăm cu el, ce mai facem?

        — Ce facem? Hm, eu numai din cauza lui am venit în sud; m-aş fi dus şi în Mexic, în Brazilia, în Ţara de Foc, orişiunde. Ei şi dacă-l găsesc, mi-e totuna încotro şi pe unde o iau. Posibil, ca să zic aşa, să mă apuc de vânat prin bătrâna Californie unde, cică, ar fi rost de aventuri excepţionale.

        — Atunci te însoţesc. Mai am câteva luni de răgaz şi n-aş vrea să-l las pe Bernard singur în această lungă şi primejdioasă călătorie.

        — Well, suntem înţeleşi. Vezi numai să ieşim cu bine din deşertul ăsta şi din societatea indivizilor, mă-nţelegi. Acuma mi-s şi mai antipatici ca azi-dimineaţă. Mai ales mutra tânărului nu-mi place de loc; parcă cere palme. De altfel, îmi face impresia ca l-am mai văzut undeva şi încă în timp ce săvârşea o faptă urâtă.

        — Am şi eu aceeaşi impresie. Poate să-mi amintesc până la urmă unde şi când l-am întâlnit.

        Drumul continuă aproape fără întrerupere până seara, când făcurăm un popas. Îngrijirăm de cai, îmbucarăm nişte pastrama tare şi uscată, apoi ne dădurăm odihnei. Prizonierii fură legaţi pe timpul nopţii şi santinela îi păzi ca nu cumva să-şi desfacă legăturile. În zori pornirăm mai departe şi către prânz observarăm că regiunea se schimbă la faţă, devenind din ce în ce mai fertilă. Cactuşii erau mai zemoşi; ici-colo, fire de iarbă sau câte o tufă galben-verzuie se iveau din nisip spre delectarea cailor noştri. Treptat, iarba şi tufele se îndesiră. Deşertul luă tot mai mult înfăţişarea unei pajişti. Descălecarăm pentru a da posibilitate cailor să-şi potolească foamea. Dar trebuia, fireşte, să luăm măsuri ca să nu se îndoape peste măsură; de aceea îi legarăm, lăsându-i să pască doar cât îngăduie lasso-ul. Fiind sigur că vom găsi în curând apă, nu prea făcurăm economie cu rezervele rămase pe fundul burdufurilor.

        Pe când ne bucuram că vom ieşi, în sfârşit, din această pustietate, Williams se apropie de mine şi rosti:

        — Cred că acum v-aţi convins, sir, în ce priveşte adevărul spuselor mele.

        — M-am convins.

        — Atunci restituiţi-ne caii, armele şi daţi-ne drumul. Nu v-am făcut nici un rău ca să ne trataţi ca pe nişte duşmani.

        — S-ar putea. Însă eu nu hotărăsc de unul singur. Am să-i întreb şi pe ceilalţi.

        Ne aşezarăm la sfat şi făcui o scurtă introducere:

        — Domnilor, deşertul a rămas în urmă şi în faţa noastră se întinde pământ roditor. Vă întreb, deci, dacă mai e cazul să rămânem împreună, ori ne despărţim.

        Şi, adresându-mă negustorilor, întrebai:

        — Dumneavoastră unde vreţi să ajungeţi?

        — La Paso del Norte.

        — Noi patru o luăm în sus, spre Santa Fe. Aşadar, drumurile noastre se despart. Şi acum, încă o întrebare: ce facem cu aceşti cinci voiajori?

        După o scurtă dezbatere, se ajunse la concluzia ca voiajorii să fie eliberaţi şi aceasta nu a doua zi, ci chiar imediat. Hotărârea nu venea de loc în contradicţie cu intenţiile mele.

        Voiajorii îşi recăpătară deci lucrurile reţinute de noi şi pornirănumaidecât. La întrebarea mea, Williams ne informase că aveau să urmeze cursul lui Rio Pecos până la întâlnirea acestuia cu Rio Grande, şi că acolo au de gând să vâneze bizoni. După nici o jumătate de ceas, plecară şi negustorii. Ambele grupuri dispărură pe rând după linia orizontului.

        Stăturăm o vreme liniştiţi, până ce Sam mi se adresă:

        — Ei, Charlie. Să-ţi aud părerea?!

        — Cred că nu se duc la Rio Grande. Vor să ne taie drumul spre Santa Fe.

        — Well, aşa cred şi eu. Deştept ai procedat informându-1 asupra ţintei noastre. Acum toată chestia e dacă mai întârziem aici sau pornim imediat.

        — Cred că e mai bine să rămânem pe loc. De urmărit tot nu-i putem urmări, pentru că, aşteptându-se la una ca asta, vor fi cât se poate de vigilenţi. Pe de altă parte, drumul nostru va cere probabil eforturi, cărora caii încă nu sunt în stare să le facă faţă. Mai bine stăm aici până mâine. Lăsând caii să pască şi să prindă puteri.

        — Dar dacă indivizii se întorc şi ne atacă? interveni Marshall.

        — Atunci vom avea, în sfârşit, motive să discutăm cu ei cum se cuvine! De altfel, eu plec în recunoaştere; mă duc chiar eu pentru că mustangul mi-e mai zdravăn decât caii voştri. Mă întorc probabil către seară. Voi staţi aici şi mă aşteptaţi.

        Fără să întâmpin vreo opoziţie din partea lui Sam, pornii pe urmele voiajorilor. Aceste urme duceau în direcţia sud-vest, către prerie, în timp ce negustorii o luaseră spre sud.

        Călăream la trap. Voiajorii se deplasaseră mai întâi fără grabă, dar pe urmă trebuie să-şi fi accelerat mersul, căci trecu mai bine de o jumătate de oră până să-i zăresc. Ştiam că ei nu dispun de nici o lunetă; puteam deci să-i urmăresc îndeaproape şi să-i ţin mereu sub observaţie cu ajutorul lunetei mele.

        După un timp, constatai cu surprindere că unul dintre voiajori se desparte de ceilalţi şi o apucă spre vest. În acea direcţie, hăt-departe, creşteau o seamă de desişuri intrând ca nişte peninsule în largul preriei. Curgea pe acolo, desigur şi vreo apă. Cum trebuia să procedez? După cine să mă iau? După cei patru, sau după al cincilea, care călărea de unul singur? O presimţire îmi spunea că acesta urmăreşte un plan care ne vizează pe noi. În ce-i priveşte pe ceilalţi, putea să-mi fie indiferent încotro se duc – destul că se depărtau de tabăra noastră. În schimb, mi se părea mai important să aflu intenţiile călăreţului aceluia izolat. Apucai deci pe urmele lui.

        După vreo trei sferturi de oră, îl văzui dispărând printre arbuşti. Îmi îndemnai mustangul la galop şi făcui un ocol ca să nu-mi trădez prezenţa în cazul că individul s-ar întoarce pe acelaşi drum. Trecui prin desiş, foarte aproape de punctul unde dispăruse călăreţul, până descoperii un locşor neted, frumos înverzit, înconjurat de tufe. Spre bucuria mea, văzui ţâşnind dintre ierburi un izvor cu apă limpede. Descălecai şi îmi priponii mustangul lângă izvor, ca să poală bea şi paşte. Băui şi eu cu nesaţ din apa aceea proaspătă, dăruitoare de puteri, apoi o luai pe jos, căutând urmele misteriosului călăreţ.

        Le găsii foarte curând şi spre mirarea mea, constatai că pe acolo nu trecuse numai unul, ci mai mulţi oameni călare. Ba descoperii chiar şi opotecă mai demult bătucită de pasul cailor. Mă ferii, bineînţeles, de acest drum, poate supravegheat – ca să nu mă trezesc cumva cu un glonţ în cap. Mă furişai paralel cu poteca, tot pitulându-mă după tufe, până ce un nechezat puternic mă ţintui locului.

        Tocmai dădui să mă dumiresc ce cal nechezase, când o descoperire făcu să mă ascund din nou, în cea mai mare grabă. Înaintea mea stătea lungit un om care îşi iţea capul de după o tufă, ţinând sub observaţie poteca. Era, desigur, un om de strajă, a cărui prezenţă dovedea că prin apropiere trebuie să fi fost mai mulţi camarazi de-ai săi.

        Omul nu văzuse şi nu simţise nimic. Făcui câţiva paşi îndărăt şi îl ocolii. Totul îmi reuşi perfect. În cinci minute mă lămurii asupra situaţiei terenului. Poteca ducea spre o rarişte la mijlocul căreia un mărăciniş stufos, năpădit de hamei sălbatic, îţi închidea orice perspectivă. De acolo venise nechezatul. Mă furişai pe marginea rariştei, căutând să pătrund cu privirea prin mărăciniş, dar în zadar: era ca un perete impenetrabil. De fapt însă, părea să fie numai un camuflaj, pentru că de dincolo străbătu până la mine mai întâi o voce, apoi alta, demonstrând prezenţa unor bărbaţi.

        Să mă strecor până acolo? Era extrem de periculos, dar mă hotărâi să încerc. Din câteva salturi intrai în rarişte, într-un loc ferit de ochii străjerului. Înaintai aşa, ascuns după mărăciniş, căutând în zadar o deschizătură prin care să trec. Nu exista decât un singur ochi, jos, chiar la rădăcina tufelor, prin care lipindu-mă cu burta de pământ, aş fi putut să încerc trecerea.

        Mersei încet, foarte încet, dar până la urmă izbutii şi abia atunci constatai că dincolo, în inima rariştei, terenul era curăţit, netezit, pe un spaţiu cam de treizeci de coţi diametru, complet camuflat de jur-împrejur. Am numărat acolo optsprezece cai, legaţi strâns unul de altul; nu departe de mine zării şaptesprezece bărbaţi, care lungiţi în iarbă, care şezând. În rest, spaţiul era ocupat cu tot soiul de calabalâc clădit în grămezi şi acoperit cu piei crude de bivol.

        Totul făcea impresia unei vizuini în care tâlharii îşi depozitau marfa.

        Tocmai atunci unul dintre indivizi îşi înălţă glasul. Îl recunoscui pe Williams. El era călăreţul care se despărţise de grup. Desluşeam fiecare cuvânt:

        — Cred că am fost spionat. M-am pomenit cu un pumn în cap, de-am căzut ca buşteanul…

        — Cum spionat, bre! se răsti la el un ins îmbrăcat într-un frumos costum mexican. Eşti un nătărău! Va trebui să ne lipsim de tine. Cum adică, să te spioneze tocmai în Estacado, unde nu există măcar vreun ascunziş?!

        — Nu fi atât de sever, capitano! se apără Williams. Dacă ai şti cine a fost, ţi-ai da seama că nici ţie nu ţi-ar fi mers mai bine.

        — Mie? Vrei să-ţi găuresc scăfârlia? Şi nu numai că te-a spionat, dar te-a şi doborât cu pumnul ca pe un ţânc, ca pe un papă-lapte!

        De ciudă, lui Williams i se umflară vinele de pe frunte.

        — Ştii bine, capitano, că nu sunt laş. Omul care m-a culcat la pământ te-ar da gata şi pe tine dintr-un pumn.

        Capitano râse cu zgomot.

        — Dă-i înainte!

        — Şi Patrik, adică, să-i zic şi cu Mercroft, a păţit la fel.

        — Patrik? Cu ţeasta lui de taur Şi pe urmă? Williams povesti toată întâmplarea până în momentul eliberării „voiajorilor”.

        — Carajo, nemernicule, te împuşc ca pe o potaie! se înfurie capitano. Te laşi tu bătut împreună cu patru din cei mai buni oameni ai mei, de către două lepre pripăşite de aiurea?… Te laşi prins şi legat ca un mucos ce se ţine de fusta maică-sii?

        — Thunder-storm, mii de trăsnete, capitano! Vrei să ştii cine sunt cele două lepre ce-şi zic Charlie şi Sam Hawerfield? Dac-ar apărea ei acum singuri-singurei, cu puştile în mâini şi cu cuţitele la brâu, mulţi dintre noi nici n-ar şti ce să facă: să se apere sau să se predea. Află că e vorba de Old Shatterhand şi de Sans-ear I

        — Mincinos ordinar! sări în sus şeful. Vrei să-ţi scuzi laşitatea!

        — Capitano, poftim, vâra cuţitul în mine! Să ştii că nici n-am să clipesc.

        — Va să zică, spui adevărul?

        — Numai adevărul.

        — Dacă-i aşa, por todos los santos, pe toţi sfinţii, trebuie să-i ucidem pe amândoi! Şi yankeul trebuie omorât împreună cu negrul lui. Altminteri, perechea asta de vânători nu se astâmpără până nu ne distrug.

        — N-or să ne facă nimic; au hotărât să plece imediat la Santa Fe.

        — Ţine-ţi clonţul! Eşti mai tâmpit de o mie de ori decât ei şi tot nu le-ai spune adevărul, dacă te-ar întreba încotro mergi. Îi cunosc eu pe vânătorii ăştia din nord. Dacă vor să ne ia urma, ne-o găsesc şi de-ar fi să zburăm. Nici măcar aici nu am siguranţa că nu ne pândeşte careva din tufiş.

        La aceste cuvinte, mă simţii destul de prost. Capitano continuă:

        — Da, le cunosc eu felul. Am lucrat un an întreg cu vestitul Florimont, supranumit Track-smeller, omul care miroase urmele, căruia indienii îi spuneau As-ko-lah, adică Inimă-de-urs. De la el am învăţat toate manevrele şi trucurile lor. Ascultaţi ce vă spun: ăştia nu se duc la Santa Fe şi nici nu-şi părăsesc tabăra. Ştiind că şi mâine vă pot da de urma, se vor îngriji mai întâi de odihna cailor. Abia mâine, refăcuţi şi cu mintea limpede, se vor lua după noi. Şi atunci, chiar daca i-am birui, tot ar cădea barem jumătate dintre ai noştri. Old Shatterhand cică ar avea o armă cu care trage şapte zile în şir fără s-o mai încarce. I-o fi dat-o dracul, luându-i în schimb sufletul. Deci, va trebui să-i atacăm încă în seara asta, să-i luăm din somn. Ei sunt numai patru la număr, va să zică nu pot rândui pe schimb decât un singur om. Ştii bine locul unde se află?

        — Da, răspunse Williams.

        — Atunci, pregătirea! Trebuie să-i atacăm la miezul nopţii. Dar mergem pe jos, fără cai. Ne strecurăm până la ei şi-i luăm prin surprindere.

        Se vede că bravul capitano nu ne cunoştea chiar atât de bine cum credea că ne cunoaşte; altminteri ar fi luat şi alte măsuri. Oamenii din prerie, ca şi cei din regiunile civilizate, suferă nu odată de mania exagerării care face din ţânţar armăsar. Când se întâmplă ca un westman, într-o împrejurare sau alta, să se comporte bărbăteşte în faţa duşmanului, dovedindu-şi totodată isteţimea, i se duce faima din tabără în tabără, umflându-se mereu. Până la urmă, omul ajunge un erou fără pereche,supranatural, de al cărui nume tremură toţi, ca şi când s-ar afla aievea în faţa puştii sale. Astfel ajunsesem şi eu posesorul unei arme miraculoase care cică mi-ar fi fost dăruită de însuşi diavolul şi cu care puteam trage o săptămână în şir, fără răgaz – când de fapt nu era vorba decât de carabina Henry care, ce-i drept, avea un încărcător cu douăzeci şi cinci de cartuşe.

        — Unde-i Patrik cu ai lui? se interesă acum capitano.

        — S-a dus la Head-Pik. După cum ţi-a raportat, ca să-l aştepte pe taică-su. Pe drum o să „lămurească” şi chestiunea cu cei trei negustori, care au arme excelente şi o mulţime de bani. Poate că, între timp, a şi terminat cu ei; doar era grăbit.

        — Şi prada mi-o trimite încoace?

        — Da, cu doi oameni. Pe al treilea îl reţine ca însoţitor.

        — Armele cele mai bune tot de la ăştia doi westmen-i le vom lua. Sans-ear are, cică, o puşcă grozavă: bate la o mie două sute de paşi.

        În clipa aceea se auzi de departe lătratul unui câine de prerie. Semnalul era destul de prost ales, deoarece pe-acolo nici nu există asemenea câini.

        — E Antonio, cu parii pentru Estacado, constată şeful. Să nu-i descarce afară, să-i aducă aici! De când cu vânătorii ăştia, trebuie să fim foarte atenţi.

        Acum mă convinsei pe deplin că aveam de-a face cu o bine organizată bandă de stakemen-i şi că sub pieile acelea de bivol se aflau mormane de lucruri jefuite de la victimele care pieriseră în pustiu.

        Deodată, drept înaintea mea, se dădu la o parte desişul care închipuia în acel loc un fel de perdea de plante agăţătoare, uşor de ridicat sau de tras în lături şi în tabără intrară trei călăreţi, trăgând după ei o sumedenie de pari legaţi cu curele de ambele părţi ale şeilor, aşa cum îşi transportă indienii materialul lemnos pentru corturi.

        Călăreţii atraseră asupra lor întreaga atenţie a celorlalţi indivizi, încât mă puteam retrage fără a fi observat. Avui însă grijă sa iau cu mine un semn, o dovadă a prezenţei mele acolo. Şeful îşi lepădase cuţitul şi cingătoarea în care odihneau două pistoale cu ţeava dublă, bătute în alamă. Le aşezase la spatele său. Dacă întindeam mâna, puteam să iau unul din pistoale. Aşa şi făcui. Apoi mă strecurai îndărăt, ştergând cât mai bine toate urmele. La fel procedai şi dincolo de cercul mărăcinişului; mă îndepărtai apoi către rariştea unde îmi lăsasem mustangul. Mergeam târâş de-a-ndărătelea şi pentru a nu lăsa nici un semn, mă sprijineam doar în vârful degetelor de la mâini şi de la picioare. În sfârşit, distanţa îmi îngădui să mă ridic în picioare şi să-mi continui drumul în mod normal. Dezlegai calul, încălecai şi făcui un ocol mare de tot, ca să mă asigur ca stakemen-ii nu vor simţi nimic care să aibă darul de a-i pune pe gânduri.

        Ajuns spre seară la tovarăşii mei, citii pe feţele lor îngrijorarea cu care mă aşteptaseră.

        — Asta massa Charlie! exclamă Bob, pe un ton care trăda bucurie şi ataşament faţă de mine. Bob avut frică, toţi avut frică pentru massa Charlie!

        Ceilalţi erau mai reţinuţi. Aşteptară să descalec şi să mă aşez lângă ei, apoi Sam începu cu întrebările.

        — Ei?

        — Negustorii sunt pierduţi!

        — Mi-am închipuit. Voiajorii ăia, care sunt de fapt stakemen-i şi-au schimbat direcţia şi se vor răfui la noapte cu negustorii, dacă n-au şi făcut-o cumva în plină zi.

        — Ghici cine-i Mercroft!

        — Ţi-am spus-o şi altădată că mai curând mă iau la trântă cu ursul decât să mă obosesc cu ghicitorile când, de fapt, o vorbuliţă poate lămuri totul.

        — Mercroft e un nume fals şi…

        — Nu sunt chiar atât de prost ca să fi crezut că e numele lui adevărat!

        — Şi iată că individul se cheamă, de fapt, Patrik Morgan! continuai eu.

        — Pa… trik… Mor… gan! exclamă Sam şi rămase, pentru prima oară de când îl ştiam, absolut perplex. Patrik Morgan? Cum aşa?… Ai, Sam Hawerfield, urs bătrân şi idiot! Îţi pică bestia în mâini şi tu o faci pe şeriful şi-i dai drumul! Charlie, eşti convins sută-n sută?

        — Foarte convins. Acuma ştiu şi de ce-mi părea cunoscut: seamănă leit cu tată-său.

        — All right ! Acu' m-am lămurit şi eu de ce-mi făcea impresia că l-aş mai fi văzut cândva. Unde-i? Sper că nu ne mai scapă!

        — După ce-i lichidează pe negustori, pleacă numai în doi la Skettel-Pik şi Head-Pik, ca să-l întâlnească pe tată-său.

        — Atunci sus, oameni buni, să-i ajungem din urmă!

        — Stop, Sam! E aproape seara. Cum vrei să le desluşim urmele? Şi apoi, trebuie să ne pregătim pentru o vizită simandicoasă.

        — Vizită? Cine?

        — Patrik face parte dintr-o bandă de stakemen-i care-şi au tabăra nu departe de-aici. Şeful lor e un mexican, capitano, cum îi spun ei, care pare să fi luat lecţii serioase cu bătrânul Florimont. I-am spionat la vizuina lor: Williams le-a istorisit toată păţania. Ei şi se pregătesc să ne atace la miezul nopţii.

        — Va să zică, ştiu că am rămas aici?

        — Păi da, au ghicit.

        — Well, facă-se voia lor! Îi aşteptăm şi le spunem frumos good-evening. Sunt mulţi?

        — Douăzeci şi unu.

        — Oho, cam multişori pentru noi patru! Tu ce crezi, Charlie? Eu zic să încingem un foc şi să ne atârnăm hainele roată, ca să pară că şedem în jurul focului. Iar noi, de fapt, să ne postăm mai încolo, afară şi să-i prindem pe bandiţi la mijloc, între flacăra focului şi armele noastre. Aşa îi pocnim la sigur.

        — Planul e bun, aprobă Bernard Marshall şi cred că e unicul realizabil în condiţiile date.

        — Bine! Să adunăm repede vreascuri până nu se întunecă, conchise Sam, ridicându-se de jos.

        — Stai, nu te pripi, îl oprii eu. Crezi într-adevăr că putem înfrunta în felul acesta douăzeci şi unu de inşi?

        — De ce nu? La primul foc o şterg cu toţii! Doar n-au de unde să ne ştie numărul.

        — Şi dacă, de pildă, capitano e destul de deştept ca să ghicească şiretlicul? Ne-ar lovi atunci de ne-ar năuci. Tot planul s-ar duce de râpă.

        — La o asemenea surpriză trebuie să se aştepte orice vânător, ca să zic aşa.

        — Atunci amândoi Morgani ţi-ar scăpa din mâna şi de astă dată.

        — Behold, aşa e! Prin urmare, vrei s-o tundem de-aici, să-i lăsăm în pace şi să nu le dam peste cap socotelile? Ar fi să ne asumăm o grea răspundere în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor cinstiţi care vor trece prin Estacado!

        — Nici vorbă să plecăm aşa, omule! Am eu un alt plan, bun de tot.

        — S-auzim!

        — În timp ce bandiţii ne caută aici, noi ne strecurăm în tabăra lor, le luăm caii şi proviziile.

        — Good-lack, bună idee! Dar cum să le luăm caii? Crezi că vor veni încoace pe jos?

        — Da. Şi asta înseamnă că vor porni de-acolo cu vreo două ore înainte de miezul nopţii; dar e o distanţă de parcurs.

        — Eşti sigur că vor face aşa?

        — Se-nţelege! Dacă stăm aici. ne punem viaţa în primejdie; în schimb, dacă-i lăsăm pe bandiţi fără alimente, muniţii şi cai, vor fi obligaţi să renunţe măcar temporar la noi fărădelegi. Şi bagă de seamă că obţinem totul fără un foc de armă.

        — Nu se poate să nu lase străji.

        — Cunosc eu posturile.

        — Dar ne vor urmări, ce zici?

        — Parcă dacă am rămâne aici ne-ar lăsa în pace? Oricum, tot va trebui să fugim.

        — Bine, sunt de acord! Când plecăm?

        — S-ar putea chiar peste un sfert de oră; până atunci, se întunecă binişor.

        — Oh, asta frumos! se bucură negrul. Bob călărim cu massa şi luăm tot, tot de la tâlhari. Asta mai bun, nu rămâne aici şi împuşcat la Bob!

        Peste puţin se întunecă de-a binelea. Nu se vedea la zece paşi. Pornirăm deci călare, eu înainte, ceilalţi înşiraţi câte unul în urma mea.

        Fireşte că n-o luarăm drept spre vizuina tâlharilor, ci făcurăm un ocol larg care ne aduse la marginea mărăcinişului, cam la o mila de Hide-Spot. Priponirăm caii şi ne continuarăm drumul pe jos.

        Deşi Marshall şi negrul nu prea aveau antrenament la furişat, ajunserăm totuşi neobservaţi la hotarul rariştei, exact în dreptul potecii supravegheată mai înainte de străjerul pitulat în tufiş.

        O lumină palidă, abia strecurată în văzduh, ne vesti că bandiţii aprinseseră un foc de tabără sau cel puţin o faclă; în preajma noastră însă era atât de întuneric, încât ne puteam deplasa fără grijă mergând normal. Revenii astfel la locul unde ascultasem discuţia tâlharilor şi până să mă pitulez, auzii iarăşi vocea şefului. Mă strecurai printre mărăcini şi văzui toată banda adunată în jurul rariştii, înarmată până-n dinţi şi gata de plecare. Capitano îşi continua vorbirea începută mai demult:

        — Dac-am fi găsit cât de cât vreo urmă, aş fi zis că a fost pe-aici unuldintre vânători şi ne-a spionat. Dar aşa, unde să fi dispărut pistolul? Poate l-oi fi pierdut pe când călăream azi-dimineaţă şi mi-am scos centura. Ei, Hoblyn, i-ai văzut tu cu ochii tăi pe tuspatru şezând?

        — I-am văzut: trei albi şi un negru. Caii păşteau alături, unul fără coadă. Parc-ar fi ţap; numai coarnele îi lipsesc.

        — Asta-i hodoroaga de iapă a lui Sans-ear; e vestită ca şi stăpânu-său. Dar pe tine nu cumva te-au simţit?

        — Nu. M-am apropiat împreună cu Williams, călare, doar atât cât eram sigur că nu vom fi zăriţi, apoi am luat-o târâş până am văzut totul foarte limpede.

        Elevul bătrânului Florimont fusese deci destul de prevăzător ca să trimită o patrulă în recunoaştere. Din fericire, aceasta s-a petrecut abia după ce mă întorsesem la ai mei.

        — Atunci o să meargă strună! chibzui capitano. Tu, Williams, eşti cam obosit, rămâi aici. Iar tu, Hoblyn, preiei paza la potecă. Voi, ăştilalţi, după mine!

        În lumina săracă a focului văzui cum perdeaua de crengi de la intrare se dădu în lături. Nouăsprezece inşi părăsiră tabăra. Rămaseră numai cei doi pomeniţi mai sus. Abia dispărură bandiţii după un cot, că mă şi aflam iarăşi lângă Sam.

        — Cum stăm, Charlie? Mi se pare că au plecat.

        — Da. Doi au rămas aici; unul de pază la potecă, iar celălalt, adică Williams, în tabără. Acesta din urmă nu e înarmat: santinela, în schimb, are puşcă. Să stăm deocamdată pe loc, să nu întreprindem nimic; posibil ca vreunul din cei plecaţi să fi uitat ceva şi să se întoarcă. Între timp însă, să ne pregătim. Hai cu mine, Sam! Iar voi staţi aici până vă chem ori vin personal.

        Ne strecurarăm până la potecă şi aşteptarăm acolo vreo zece minute până să se ivească santinela. Omul patrula foarte calm şi nepăsător, simţindu-se în toată siguranţa. Să fi trecut poate vreun sfert de ceas când ajunse iarăşi cam în dreptul nostru. Acum nu mai era de temut că s-ar întoarce cineva din drum. Puteam acţiona.

        Mă ghemuii de o parte şi Sam de cealaltă parte a tufişului. În clipa când banditul dădu să treacă printre noi, Sam îi sari în gât, iar eu, rupând o fâşie din haina lui ponosită, o făcui căluş şi i-o îndesai în gura. Îi prinserăm apoi mâinile şi picioarele în propriul său lasso pe care îl purta la şold şi-l legarăm de o tufă solidă.

        — Hai, continuăm!

        Ne apropiarăm uşurel de intrare şi desfăcurăm niţel perdeaua de hamei sălbatic. Williams şedea lângă foc şi frigea un hartan de carne. Stătea întors cu spatele la noi; mă furişai până la el fără să simtă nimic.

        — Ţine carnea mai sus, master Williams, că se arde! îi rostii în ceafă.

        Se întoarse fulgerător şi recunoscându-mă, împietri de groază.

        — Bună seara! Mai că era să uit reverenţa ce se cuvine unui gentleman ca dumneata!

        — O… O… Old Shat… Shatterhand! gângăvi el cu ochii holbaţi. Ce vreţi aici?

        — Nimic deosebit. Trebuie doar să-i restitui lui capitano pistolul pe care i l-am luat pe când îi povesteai păţaniile dumitale.

        Banditul îşi încorda un picior, ca şi cum ar fi voit să sară şi scormoni cu privirea în jurul său, căutându-şi puşca. Dar nu avea la îndemâna decât cuţitul.

        — Fii calm, master stakeman, cel mai mic gest ar putea să te coste viaţa. Întii de toate, află că pistolul şefului dumitale e încărcat şi apoi, dacă priveşti niţeluş spre intrare, vezi numaidecât că te poate trăsni şi de-acolo un glonţ!

        Omul privi spre intrare şi văzu într-adevăr puşca lui Sam aţintită asupra lui.

        — Thunder-storm, mii de trăsnete, m-am ars!

        — Poale că mai ai oarecare şanse de scăpare dacă te supui şi nu ne faci greutăţi. Bernard, Bob, veniţi încoace!

        La chemarea mea, cei doi tovarăşi apărură şi ei la intrare.

        — Bob, uite colo, lângă şei, sunt nişte lasso-uri. Ia unul şi leagă-l pe dumnealui!

        — Nu, mai bine moartea! izbucni Williams.

        Şi tâlharul se ţinu de cuvânt. Cât ai clipi, îşi înfipse cuţitul în inimă şi se prăbuşi fără viaţă.

        — Dumnezeu să-l ierte! rostii.

        — Canalia! Va fi avut poate sute de vieţi pe conştiinţă, vorbi Sam cu scârbă. Nicicând cuţitul nu şi-a făcut mai bine datoria.

        — S-a osândit singur, dragă Sam. Bine că ne-a scutit pe noi de o faptă sângeroasă.

        Îl trimisei apoi pe Bob după Hoblyn. Peste puţin, individul zăcea jos, în faţa noastră. Îi scosei din gură căluşul. Prizonierul răsuflă adânc, apoi privirea i se opri îngrozită asupra complicelui său mort.

        — Dacă nu ne răspunzi la întrebări, ajungi cadavru ca şi ăsta! îl avertizai.

        — Spun totul! făgădui Hoblyn înspăimântat.

        — Aşadar: unde aţi ascuns aurul?

        — L-am îngropat colo, sub sacii de făină. Dădurăm la o parte pieile de bivol şi ne apucarăm să cercetăm depozitul. Era o adevărată colecţie de tot ce fusese cândva transportat prin Estacado: arme de cele mai diverse tipuri şi calibre, pulbere, plumb, cartuşe, lasso-uri, şei, pungi, pături, echipamente complete de voiaj şi de vânătoare, stofe şi pânzeturi, imitaţii de coral, giuvaeruri şi salbe de perle, mult căutate de indience, tot soiul de alte mărfuri, instrumente şi unelte, o mulţime de cutii cu pemmican – carne conservată – apoi mari cantităţi de alte alimente. Nu era greu să-ţi dai seama ca totul provenea din jaf.

        Bob arunca la o parte sacii grei de parc-ar fi fost pachete de tutun. Marshall scotoci printre unelte şi găsi un hârleţ şi o lopata. Începurăm a săpa. În scurt timp, puserăm stăpânire pe o asemenea cantitate de grăunţe de praf de aur, încât am fi gheboşat sub ele un cal de povară solid. Mă înfioram la gândul câţi bieţi căutători de aur îşi vor fi pierdut viaţa pentru ca să se îngrămădească aici atâta deadly dust – praf al morţii – cum pe drept cuvânt îi spun indienii. Când se întorc în patrie, oamenii transportă cu ei numai o mică parte din aurul agonisit; restul îl schimbă în bancnote sau în cecuri. Cu siguranţă că victimele au avut şi ele asemenea valori. Dar unde s-or fi aflând acum? Mă adresai din nou lui Hoblyn;

        — Spune-mi unde sunt banii şi cecurile jefuite de la călători!

        — Departe, într-o altă ascunzătoare. Capitano nu vrea să le ţină aici. Nu are încredere în toţi oamenii lui.

        — Aşadar, nimeni nu cunoaşte ascunzătoarea în afară de dânsul?

        — O ştie şi locotenentul.

        — Cum îl cheamă?

        — Patrik Morgan.

        Mă fulgeră un gând. „Vom fi bogaţi în orice caz”, îi scrisese el tatălui său. Nu cumva acest Patrik are intenţia să-l jefuiască pe propriul său şef?

        — Şi nu ştii de fel unde se află ascunzătoarea?

        — Ştiu ceva, dar nu sunt sigur. Capitano pare să nu aibă încredere nici în locotenent. Acesta din urmă a plecat azi împreună cu un însoţitor la Head-Pik şi la Rio Pecos; eu trebuia să pornesc mâine pe acelaşi drum şi să-l ţin sub observaţie.

        — Aha! Deci capitano ţi-a dat indicaţii precise, ţi-a descris locul!

        Hoblyn tăcu încurcat. Se codea.

        — Spune adevărul! Dacă taci, moartea te paşte! Vorbeşte sincer şi te cruţăm, deşi meritaţi cu toţii ştreangul.

        — Aţi judecat bine, sir!

        — Ei, unde e ascunzătoarea?

        — Mâine urma să merg încolo şi să-l împuşc pe locotenent, dac-ar încerca să se apropie! E o mică vâlcea; o cunosc foarte bine, am văzut-o cu ochii mei. Însă descrierea nu v-ar folosi prea mult; tot n-aţi găsi ascunzătoarea.

        — Nu ţi-a indicat capitano precis locul ei?

        — Se fereşte să dea amănunte. Mi-a poruncit doar să mă ascund în vâlcea şi să-l împuşc pe locotenent în clipa, când ar pătrunde acolo.

        — Bun! Îţi cruţ viaţa, dacă ne conduci la vâlceaua aceea.

        — Sunt gata să vă conduc.

        — Dar, ţine minte: dacă încerci să ne înşeli, îţi pierzi capul! N-ai să mergi liber; te legăm pe cal şi vii cu noi.

        — Well, făcu Sam, deci treaba s-a cam terminat. Ce urmează?

        — Luăm numai aurul şi alte câteva lucruri folositoare: arme, muniţii, tutun, alimente, plus nişte mărunţişuri, daruri pentru indienii care ar fi să ne iasă în drum. Hai, alegeţi ce vă trebuie! Între timp, eu mă duc să examinez caii.

        Găsii acolo patru cai de povară excelenţi din Michigan şi vreo trei mustangi care meritau toată atenţia. Erau, în orice caz, de preferat gloabelor lui Bernard şi Bob. Aşadar puteam să le schimbăm cu doi mustangi, iar pe-al treilea să-l repartizăm lui Hoblyn.

        Erau aici şi samare, pe care le alezai în spinarea cailor de povară. Apoi, din toate lucrurile alese, făcurăm opt baloturi, câte două de fiecare cal. Tot restul prăzii îl adunarăm grămadă şi puserăm dedesubt pulberea ce ne prisosea, laolaltă cu lucrurile cele mai inflamabile.

        — Ce facem cu caii ceilalţi? Întrebă Sam.

        — Să-i dezlege Bob şi să-i gonească în prerie. Nu e prea convenabil, dar mă doare inima să-i omor. Tu, Sam, preia conducerea convoiului. Eurămân să dau foc mormanului ăsta.

        — Păi, de ce nu i-am da foc imediat? întrebă Marshall.

        — Flăcările ar lumina până departe. Or, stakemen-ii după ce nu ne vor fi găsit la tabăra noastră, se vor întoarce, desigur, în mare grabă şi atunci focul îi va ajuta să ne dibăcească. De aceea e mai bine să vă depărtaţi cât mai mult, iar eu vă ajung mai târziu din urmă.

        — Well, ai dreptate! La drum, boys ordonă Sam. Porni cel dinţii, ducând de frâu pe unul din caii de povară şi urmat de ceilalţi trei. Marshall, Bob şi Hoblyn legat pe un mustang – încheiau convoiul. Eu cu calul meu rămăsei să aştept până se va fi stins orice zgomot. Trecu astfel mai bine de un sfert de ceas. Zăbava nu mai trebuia prelungită: ma puteam pomeni cu stakemen-ii. Intrai deci în ascunzătoare, ca să dau foc prăzii.

        Dintr-o pătură ruptă îmi confecţionasem din vreme un fitil lung, care îmi îngăduia să mă depărtez suficient înainte ca pulberea să ia foc. Cum vârâsem sub grămadă şi o mulţime de cartuşe, era de prevăzut o explozie puternică.

        Aprinsei capătul fitilului, luai calul de frâu şi ieşii pe potecă în direcţia preriei. Dincolo de mărăciniş mă avântai în şa.

        Atunci izbucni un bubuit şi o pălălaie grozave. Focul făcuse să explodeze cartuşele. Dădui pinteni calului şi mânai cât putui de tare, ca să ies din raza luminii. Flăcările se înălţau sălbatice. Focul mistuia toată averea strânsă de bandiţi prin jaf şi omor…