Chapter 8 TESTAMENTUL LUI WINNETOU.

        Winnetou mort! Aceste două cuvinte sugerează starea în care mă aflam. Părea că nu voi reuşi să mă despart de mormântul lui. Stăteam acolo zile întregi, mut de durere şi contemplând forfota oamenilor care lucrau la noua lor aşezare. Mă uitam, dar de fapt nu vedeam nimic. Glasurile treceau pe lângă mine ca un zvon depărtat. Eram ca şi absent. Parcă mă lovise cineva în moalele capului şi căzusem în acea stare de semi conştientă când sunetele se pierd undeva departe, iar imaginile joacă stranii ca după un geam aburit. Noroc că ogellallaşii nu dăduseră între timp de urmele noastre şi că nu mai puteau descoperi acum locul unde ne aflam. Altminteri n-aş fi fost în stare să le ţin piept. Sau, mai ştii, poate că primejdia m-ar fi trezit din apatie? Poate.

        Bravii oameni încercau cu stăruinţă să-mi deştepte interesul pentru munca lor, dar nu reuşeau decât în foarte mică măsură. Mi-au trebuit câteva zile ca să-mi revin şi să le dau în sfârşit o mână de ajutor.

        Acţiunea reconfortantă a muncii nu întârzie să-şi arate roadele. Ce-i drept, rosteam cu greu câte un cuvânt, totuşi vechea mea energie începu să se manifeste din nou, încât ajunsei în curând îndrumătorul activităţii pe şantier.

        Toate acestea durară două săptămâni, până hotărâi să curm zăbava. Testamentul lui Winnetou mă chema spre Nugget-tsil, acolo unde îi înmormântasem pe Inciu-ciuna şi pe minunata-i fiică Nşo-ci. În plus, mă simţeam dator să trec pe la Rio Pecos şi să-i înştiinţez pe apaşi despre moartea celui mai mare şi mai vestit dintre conducătorii lor. Ştiam că în prerie asemenea veşti se răspândesc fulgerător (poate ca apaşii vor fi aflat totul încă înainte de sosirea mea), dar mă credeam obligat să-i informez în calitate de martor ocular, să le descriu tragica întâmplare cât mai fidel şi mai amănunţit. Coloniştii se puteau dispensa acum de mine; dacă simţeau cumva nevoia să se consulte cu un westman încercat, îl aveau pe Fred Walker, care hotărâse să mai rămână cu ei.

        Plecai aşadar, după o despărţire emoţionantă. Plecai la drum călare pe murgul meu credincios şi fortificat în urma zilelor lungi de odihnă.

        Poate că altădată aş fi dorit să trec prin cât mai multe aşezări omeneşti; acuma însă, nu voiam să întâlnesc pe nimeni; trebuia să-mi port durerea în singurătate.

        Şi, într-adevăr, nu văzui faţă omenească până la Beaver-Creek, din Canadienii nordici, unde îmi răsări în cale cruntul şi primejdiosul To-kei-hun, căpetenia comanşilor, din mâinile căruia scăpasem cândva cu multă abilitate. Pe când noi ne băteam cu siucşii, la sud comanşii dezgropaseră din nou securea războiului şi To-kei-hun pornise împreună cu şaptezeci de supuşi spre sacrul Makik-Natum, muntele galben, unde se află mormintele căpeteniilor lor, ca să oficieze acolo dansul războiului şi să consulte „vracii”. În drum ei capturaseră câţiva albi şi hotărâseră să-i omoare la stâlpul torturii. Apariţia mea îi salvă pe aceşti oameni din ghearele morţii. Trec însă peste această întâmplare, ea neavând legătură cu Winnetou. Am s-o povestesc cu altă ocazie. Pe albii eliberaţi îi călăuzii până la frontiera cu New Mexico, unde se aflau în siguranţă. De acolo m-aş fi putut duce direct spreRio Pecos. Dar mă interesa în primul rând testamentul lui Winnetou; trebuia să lămuresc totul cât mai repede. Mă îndreptai deci spre sud-est, către Nugget-tsil.

        Drumul era primejdios, trecând prin teritoriul ostil al comanşilor şi prin cel al kiowaşilor de care trebuia să mă feresc cu toată atenţia. Întâlnii şi o seamă de urme, dar, ţinându-mă cât mai departe de ele, sosii neobservat până în preajma lui Canadian-River. Acolo descoperii nişte urme de copite înşirându-se exact pe direcţia în care înaintam eu. Ca să nu mă pomenesc cu niscai indieni şi nici cu albi, ar fi trebuit să fac un ocol mare, ceea ce nu-mi prea convenea, în afară de asta, voiam să ştiu cine erau călăreţii din faţă: indieni sau albi. De aceea îmi continuai drumul în aceeaşi direcţie. Urmele nu erau mai vechi de o oră.

        Curând constatai că e vorba de trei călăreţi; întâlnii apoi şi locul unde se opriseră pentru un scurt popas. Unul descălecase, probabil pentru a mai strânge chinga şeii. Era încălţat cu cizme. Aşadar, un alb. Şi cum nu vedeam de ce un alb s-ar fi însoţit cu doi indieni, ajunsei la concluzia că tustrei călăreţii trebuie să fie albi.

        Nici nu-mi trecea prin gând să-mi schimb itinerarul din cauza lor. Îmi văzui mai departe de drum. De altfel, chiar dacă îi întâlneam, nimic nu mă obliga să rămân cu ei. Călăreţii – era vizibil – se deplasau fără grabă. Astfel îi ajunsei din urmă în numai două ore. Nu departe se zăreau nişte coline printre care şerpuia în vale Canadian-River.

        Era în asfinţit şi intenţionam să poposesc pe malul apei. Nu vedeam de ce prezenţa celor trei străini din faţa mea m-ar fi făcut să renunţ la acest plan. Chiar dacă-şi puseseră şi ei în gând să poposească aici, nu eram deloc obligat să le ţin companie. După puţin, călăreţii dispărură în desişul ce acoperea colinele, iar când ajunsei şi eu acolo, îi văzui lângă râu ocupaţi cu priponirea cailor. Păreau să aibă cai şi arme bune. Dar înfăţişarea lor nu-mi inspira nici o încredere.

        Zărindu-mă aşa, dintr-o dată, se speriară mai întâi, apoi însă se liniştiră şi-mi răspunseră la salut. Mă oprisem la oarecare distanţă de ei.

        — Omule, ne-ai băgat în sperieţi! vorbi unul apropiindu-se de mine.

        — Aveţi cumva conştiinţa încărcată ca să tresăriţi din te miri ce? îl întrebai.

        — Pshaw! Cât despre asta, dormim liniştiţi! Fiindcă altcum, vei fi ştiind şi dumneata că o conştiinţă încărcată nu prea e pernă moale. Dar ţine cont, domnule, că aici, în Vestul plin de primejdii neaşteptate, apariţia unui străin te cam îndeamnă să pui mâna pe cuţit. Dar îmi dai voie să te întreb de unde vii?

        — Dinspre Beaver-Fork.

        — Şi încotro?

        — Spre Rio Pecos.

        — Atunci ai drum lung de făcut. Noi mergem numai până la Mugworthills.

        Ciulii urechile. Mugworthills făcea parte din acelaşi lanţ de munţi pe care Winnetou şi tatăl său îl numeau Nugget-tsil. Ce interese vor fi având acolo aceşti trei oameni? Trebuia să le aflu intenţiile.

        — Mugworthills? Unde vine asta? Întrebai, făcând-o pe neştiutorul.

        — E o regiune foarte frumoasă. Creşte acolo un soi de peliniţă căreia i se spune., „mugwort”, de unde şi denumirea regiunii. Dar se mai găseşte şi altceva.

        — Ce?

        — Hm. Dac-ai şti!… Dar nu-ţi spun nimic. Altminteri te-ai grăbi să mergi şi dumneata cu noi.

        — Gură-spartă! interveni mânios unul din ceilalţi doi călăreţi. Ce tot îndrugi acolo?

        — Pshaw! Nu ştii că gândurile plăcute îţi gâdilă limba? Dar, în definitiv, dumneata, domnule, cine eşti?

        Fireşte ca aluzia ce-i scăpase de pe buze îmi stârni interesul. Era, desigur, vorba de Nugget-tsil. Văzusem şi eu cu altă ocazie peliniţa ce creşte acolo pe întinderi mari. Cuvintele acestea învăluite în mister mă îndemnau să mă alătur grupului, fără a-mi declara însă identitatea. De aceea îmi dădui o meserie inventată ad-hoc.

        — Sunt puitor de capcane, dacă n-aveţi nimic împotrivă.

        — Nu ne deranjează. Şi numele? Sau preferi să ţi-l ascunzi?

        — Ba de loc. Mă cheamă Jones.

        — Rar nume, foarte rar, n-am ce zice! se veseli el. Mă întreb dacă o să-l pot reţine… Şi capcanele unde le-ai lăsat?

        — Mi le-au luat comanşii împreună cu toată agonisita mea de două luni.

        — Ghinion!

        — Da, mare ghinion. Dar sunt bucuros că am scăpat teafăr.

        — Te cred. Indivizii ăştia nu cruţă nici un alb, mai cu seamă acum.

        — Parcă kiowaşii nu sunt la fel de răi?!

        — Ba da.

        — Şi cu toate astea, v-aţi încumetat prin teritoriul lor.

        — Cu noi e altceva. Noi suntem aici în siguranţă. Avem nişte recomandaţii clasa întâi. Mister Santer e prieten cu Tangua, şeful lor.

        Santer! Vă puteţi imagina şocul ce-l produse asupra mea acest nume. Cu mare greu izbutii să mă prefac indiferent şi calm. Deci oamenii aceştia îl cunoşteau pe Santer! Acum eram hotărât să mă alătur grupului lor. Doar nu putea fi vorba de un alt Santer decât de banditul care ne scăpase de atâtea ori din mâini. Ştiam că e prieten cu Tangua, căpetenia kiowaşilor.

        — Şi Santer al dumneavoastră e un om atât de influent? întrebai eu cu toată naivitatea.

        — Ba bine că nu! Mai ales printre kiowaşi. Dar ia spune, dumneata n-ai de gând să descaleci? Înserează şi-mi închipui că vrei să poposeşti aici. Uite apa, uite şi păşunea pentru cal!

        — Hm, chiar dumneata spuneai adineauri că aici trebuie să fii prudent. Şi cum eu nu vă cunosc…

        — Cum adică, avem noi mutre de bandiţi?

        — Asta nu. Dar dumneata m-ai descusut în tot felul fără să-mi spui măcar cu cine am onoarea.

        — Ţi-o spun imediat. Suntem westmen-i şi ne îndeletnicim când cu una, când cu alta. Omul se hrăneşte pe-aici cum poate. Mie îmi zice Gates; dincoace îl vezi pe mister Clay, iar dumnealui de dincolo e mister Summer.Acum eşti mulţumit?

        — Yes!

        — Atunci descalecă sau vezi-ţi de drum, după pofta inimii!

        — Dacă-mi îngăduiţi, voi rămâne cu dumneavoastră. Pe meleagurile astea e de preferat să nu stai de unul singur.

        — Well! Cât eşti cu noi, să n-ai nici o grijă. Numele lui Santer ne ocroteşte pe toţi.

        — Dar ce fel de om mai e şi Santer ăsta? mă interesai eu, în timp ce descălecam.

        — Un gentleman în toată puterea cuvântului. O să-i fim foarte îndatoraţi dacă lucrurile vor ieşi aşa cum ne-a făgăduit.

        — Îl ştiţi de multă vreme?

        — Nu. L-am cunoscut acum câteva zile.

        — Da? Unde?

        — La fortul Arkansas. Dar de ce te interesează? Nu cumva îl cunoşti şi dumneata?

        — Păi dacă l-aş cunoaşte, ce rost ar avea să mai întreb? Nu-i aşa, mister Gates?

        — Hm, asta cam aşa-i.

        — Spuneai că numele lui Santer vă asigură împotriva kiowaşilor. Or, aflându-mă acum printre dumneavoastră, profit şi eu ca să zic aşa, de ocrotirea lui. E căzul deci să mă interesez, nu?

        — Yes! Atunci ia loc lângă noi şi fă-te comod. Ai demâncare?

        — Doar o bucată de pastramă.

        — Noi ne-am aprovizionat mai serios. Pofteşte şi dumneata, dacă vrei.

        La început îi privisem cu suspiciune, crezând că am de-a face cu nişte vagabonzi. Acuma însă înclinam să-i socotesc oameni de treabă, adică ceea ce – după normele specifice Vestului – s-ar putea numi oameni mai mult sau mai puţin cinstiţi.

        Adusei apă limpede de la râu şi ne aşezarăm pe frupt. Oamenii mă tot măsurau cu coada ochiului. După un răstimp Gates, care părea să vorbească şi în numele celorlalţi, mi se adresă din nou.

        — Aşadar, ţi-au luat capcanele şi vânatul. Păcat! Cum ai să-ţi mai procuri demâncare?

        — Dobor eu vreun animal.

        — Văd că ai două puşti. Sunt bune?

        — Bunicele. Asta mare e pentru gloanţe, cealaltă pentru alice.

        Îmi înfăşurasem carabina într-o husă croită de mine. Dacă le pomeneam de doborâtorul de urşi şi de carabina Henry, se lămureau imediat cine sunt.

        — Ciudat om! De ce să te cari cu două puşti, una pentru alice şi alta pentru gloanţe, când ţi-ar ajunge una singură cu două ţevi, fiecare pentru alt soi de muniţie!

        — E drept, dar m-am deprins cu arma asta veche.

        — Şi ce-ai de gând la Rio Pecos, mister Jones?

        — Nimic deosebit. Cică se găseşte acolo vânat bunicel.

        — Dacă te laşi în nădejdea că apaşii îţi vor da voie să vânezi pe teritoriul lor, atunci nu te văd bine. Cum să-ţi treacă prin gând aşa ceva?Deocamdată n-ai pierdut decât nişte capcane şi câteva piei de animal. Dincolo, însă, rişti să-ţi pierzi propria piele. Ţii neapărat să te duci la Rio Pecos?

        — Nu. În fond, nu mă obligă nimeni şi nimic.

        — Atunci hai cu noi!

        — Cu dumneavoastră?! mă prefăcui eu mirat.

        — De ce nu?

        — Păi, ziceaţi că vă duceţi la Mugworthills!

        — Ei da.

        — Şi ce să caut eu acolo?

        — Hm, ştiu eu dacă să-ţi spun sau nu? Voi ce părere aveţi, Clay, Summer?

        Ceilalţi doi se priviră o clipă întrebător, apoi Clay răspunse:

        — E o chestiune cam delicată. Ştii doar că mister Santer ne-a obligat să tăcem. Dar, pe de altă parte, tot dânsul spunea că ar mai fi nevoie de câţiva oameni potriviţi. Aşa că procedează cum crezi.

        — Well! se hotărî Gates. Dacă mister Santer mai angajează oameni, de ce nu l-am lua pe Jones cu noi? Va să zică, n-ai nici o altă obligaţie?

        — N-am nimic, îl asigurai eu.

        — Înseamnă că dispui de timp?

        — Berechet.

        — Ai vrea să te apuci de o treabă care ne-ar aduce bani serioşi?

        — De ce nu? Orice om vrea să câştige bani. Şi dacă afacerea promite, nu văd de ce aş sta pe gânduri. Fireşte că trebuie să aflu mai întâi despre ce e vorba.

        — Păi altminteri cum! De fapt e un secret, dar dumitale am să ţi-l spun. Ai o mutră atât de cinstită şi sinceră, încât nu cred să ne tragi pe sfoară.

        — Ei, în ce priveşte cinstea, te rog să n-ai îndoieli.

        — Nici nu am. Ei bine, mergem la Mugworthills după nuggeţi.

        — Nuggeţi! exclamai eu mirat. Se găseşte aur acolo?

        — Nu ţipa aşa! Spune dacă te trage inima, că nuggeţi sunt, slavă Domnului!

        — De unde ştiţi?

        — Păi, de la mister Santer.

        — I-a văzut el?

        — Asta nu. Altminteri de ce ne-ar mai lua şi pe noi? Ar pune singur mâna pe comoară.

        — Va să zică nu i-a văzut? E numai o presupunere. Hm!

        — Ba nu e presupunere. E sigur. Omul cunoaşte regiunea, numai locul nu-l ştie precis.

        — Pare cam ciudat.

        — Pare, nu zic nu. Dar ăsta-i adevărul. Să-ţi spun exact cum stau lucrurile, cum ni le-a înfăţişat el. Ai auzit vreodată de Winnetou?

        — Căpetenia apaşilor? Da, ştiu.

        — Poate că vei fi auzit şi de un anume Old Shatterhand?

        — Parcă.

        — Bun. Află că ăştia doi, care sunt prieteni la cataramă, au urcatcândva la Mugworthills, împreună cu tatăl lui Winnetou, cu o fata roşie şi cu încă un alb. Mister Santer îi spionase şi surprinsese tocmai momentul când Winnetou se sfătuia cu tatăl lui când şi cum să urce până sus şi să aducă nuggeţi. Era deci limpede. Însemna că nuggeţii zac pe-acolo cu grămada, nu?!

        — Probabil.

        — Ascultă mai departe: mister Santer a pândit ce-a pândit ca să vadă încotro apucă cei doi apaşi şi să afle unde anume e situat zăcământul. De fapt nu e nimic rău în asta. Şi aşa sălbaticii n-au ce face cu aurul. Nu-i cunosc valoarea, nu se pricep.

        — Şi a reuşit mister Santer?

        — Din păcate, nu prea. S-a luat după ei (urcase şi sora lui Winnetou), dar trebuind să tot cerceteze urmele, a pierdut o mulţime de timp şi a ajuns prea târziu. Apaşii terminaseră treaba şi coborau de pe munte. Ghinion, ce zici?

        — Nu văd.

        — Cum adică, nu vezi? Explică-mi şi mie.

        — Apaşii n-aveau decât să coboare. Mister Santer putea să urce apoi liniştit, orientându-se după urmele lor. Acestea l-ar fi condus exact la nuggeţi.

        — Formidabil! Văd că-ţi lucrează bine mintea. Poţi să ne fii într-adevăr de ajutor. Numai vezi că lucrurile s-au desfăşurat altfel. Santer, crezând pe bună dreptate că apaşii se întorc cu pungile doldora, a tras în ei ca să le ia nuggeţii.

        — Şi? I-a ucis?

        — Doar pe bătrân şi pe fată. Mormintele lor sunt chiar acolo sus. L-ar fi împuşcat el şi pe Winnetou, dar n-a mai fost chip pentru că apăruse ca din pământ Old Shatterhand, care s-a năpustit să-l prindă şi 1-a tot fugărit împreună cu nişte cete de apaşi până ce cu marc greu omul a reuşit să se refugieze la tribul kiowaşilor, cu a cărui căpetenie a legat prietenie. Pe urmă, s-a mai urcat el la Mugworthills în repetate rânduri şi a căutat peste tot, dar degeaba. Abia acum i-a venit ideea să-şi ia nişte oameni de ajutor. Mai multe perechi de ochi văd mai bine decât una singură. Ei şi oamenii aceia suntem noi, trei la număr. Dacă vrei, poţi fi al patrulea.

        — Şi credeţi că avem şanse de succes?

        — Sută-n sută! Apaşii au coborât atunci atât de repede de la ascunzătoare, încât aceasta nu putea fi prea departe de locul unde i-a întâlnit apoi mister Santer. Nu vom avea deci de explorat decât o mică porţiune de teren. Numai dracu ne-ar putea încurca socotelile, că de timp nu ducem. Lipsă. Stăm oricât de mult, câteva săptămâni sau chiar luni, până găsim aurul. Nu e nici ţipenie de om acolo. Ei, ce părere ai?

        — Ca să fiu sincer, povestea nu-mi prea place.

        — De ce, omule?

        — Păi, s-a vărsat sânge, au fost victime omeneşti…

        — Ia lasă prostiile! L-am vărsat eu sau dumneata? Ce vină avem? Niciuna. Vrei să-i jelim acum pe indieni? În fond, asta e soarta lor: vor pieri cu toţii. Ce-a fost, nu ne priveşte. Noi să găsim aurul. Ne luăm fiecare partea şi huzurim ca domnul Astor sau ca alţi milionari.

        Îmi dădui în sfârşit seama cu cine am de-a face. Nu erau ce-i drept chiar lepădături de ultimă speţă, cum întâlnisem atâtea în peregrinările mele; totuşi viaţa unui indian nu preţuia în ochii lor mai mult decât aceea a unui vânat oarecare. Nici nu prea erau oameni încercaţi şi prevăzători. Altminteri nu s-ar fi încrezut atât de lesne în înfăţişarea mea onestă, iniţiindu-mă nitam-nisam în secretul lor, ba propunându-mi chiar participarea la acţiune.

        De prisos să mai spun cât de mult îmi convenea această întâlnire. Iată că mă găseam din nou în preajma lui Santer. De astă dată, nu – cu siguranţă că nu avea să-mi mai scape din mâini. Mă arătam încă destul de indiferent şi sceptic în legătură cu propunerea lor.

        — Mi-ar conveni, nu zic, nişte nuggeţi. Dar şi în cazul că i-am găsi, încă nu-mi vine să cred că vor fi ai noştri.

        — Ce idee! Păi, dacă-i găsim, nu ne rămân nouă?

        — Da? Şi pentru cât timp?

        — Pentru oricât. Doar n-o să-i aruncăm la păsări.

        — Şi dacă ni-i ia cineva?!

        — Cine?

        — Santer. La el mă gândesc.

        — Măi, dumneata parcă n-ai fi în toate minţile!

        — Parcă voi îl cunoaşteţi ca lumea?…

        — În privinţa asta, da!

        — Abia de curând l-aţi întâlnit pentru întâia oară.

        — Ascultă ce-ţi spun: e un om cinstit. Cine-l vede nu se mai îndoieşte de cinstea lui. Mai adaugă că, interesându-ne la fort în legătură cu persoana sa, nu ne-a fost dat să auzim decât laude.

        — Unde-i acum?

        — Ne-am despărţit ieri, urmând ca noi s-o luam de-a dreptul spre Mugworthills, iar el să tragă o raită până pe Red River, unde se află Tangua cu kiovaşii lui.

        — Şi ce caută acolo?

        — Îi duce lui Tangua o veste foarte bună: a murit Winnetou.

        — Cum? Zici că a murit?

        — Păi da. L-au împuşcat siucşii. Tangua şi Winnetou erau duşmani de moarte. Îţi închipui ce bucurie va fi pe kiowaş. Tocmai de aceea mister Santer s-a grăbit să-i ducă vestea. Rămâne să ne întâlnim din nou la Mugworthills. Un gentleman Santer ăsta! Ţine să ne pricopsească, zău aşa. Îţi garantez că o să îţi placă şi dumitale.

        — Sper. Dar e bine să fim precauţi.

        — În legătură cu el?

        — Da.

        — Eu te asigur ca nu e nici un motiv de bănuială.

        — Iar eu ţi-o spun de pe-acuma că, deşi sunt hotărât să vă însoţesc, am să fiu cu ochii-n patru. Un ins care de dragul nuggeţilor omoară doi oameni paşnici e capabil să ne împuşte şi pe noi, după ce vom fi găsit aurul, ca să-l păstreze numai pentru el.

        — Mister Jones, ce tot spui…

        Se întrerupse şi mă fixă cam descumpănit. Clay şi Summer păreau de-a dreptul consternaţi.

        — Da, da, continuai eu, nu e numai posibil, ci chiar probabil că v-a angajat ca să scotociţi peste tot, să găsiţi comoara şi apoi să vă măture din drum.

        — Vorbeşti ca să te afli-n treabă!

        — Ba nicidecum! Dacă veţi cumpăni lucrurile în mod serios şi fără nici o idee preconcepută, atunci cu siguranţă că-mi veţi da dreptate. Gândiţi-vă mai întâi ca omul acesta e prieten cu Tangua, unul din cei mai fioroşi duşmani ai albilor. Cum de-a ajuns sa lege prietenie tocmai cu el?

        — Asta n-o ştiu.

        — Nici nu-i nevoie să ştii. Poţi să judeci, e cât se poate de simplu.

        — Nu înţeleg, mister Jones!

        — Ca să te împrieteneşti cu un asemenea mâncător de albi, trebuie să-i fi dovedit cumva că nici ţie nu-ţi pasă de soarta lor. Iată de ce trebuie să ne păzim de Santer. Just sau nu?

        — S-ar parca că nu e chiar greşit. Ai şi alte argumente?

        — Da, cel de adineauri.

        — Că i-a împuşcat pe roşii aceia?

        — Nu ajunge?

        — Cât despre asta, repet că nu ţi-o iau în nume de rău. Nu e un motiv de suspiciune.

        — Nu-ţi dai seama, mister Gates, că te pui şi dumneata într-o lumină proastă?

        — Eh, indienii sunt nişte sălbatici! Trebuiesc distruşi.

        — Ba înainte de toate sunt oameni, au şi ei drepturile lor. Iar noi avem datoria să le respectăm.

        — Ceea ce spui sună cât se poate de frumos. Dar şi aşa stând lucrurile, încă nu văd de ce împuşcarea a doi indieni ar fi un act atât de reprobabil.

        — Într-adevăr, nu vezi?…

        — Deloc. Să luăm lucrurile pe partea lor practică. Poate înţelegi şi dumneata ca, de fapt, indienii sunt sortiţi pieirii?…

        — Din păcate da, înţeleg.

        — Ei, dacă tot trebuie să dispară, atunci ce importanţă are că unul sau altul o sfârşeşte cu un ceas mai devreme?! Acesta-i punctul de vedere practic pe care-l susţin eu. Iar daca-i aşa, atunci omul care-i lichidează nu c de fapt un ucigaş. El nu face decât să anticipeze deznodământul.

        — Curioasă teorie de „morală” practică!

        — Poate. Însă nu ţi-ar strica nici dumitale dacă ţi-ai însuşi-o.

        — Well, să judec şi eu niţel din punctul dumitale de vedere. Va să zică, mister Santer nu e de condamnat.

        — Sigur că nu.

        — Ba este. Dumneata susţii că, împuşcându-l pe bătrânul şef al apaşilor şi pe fata acestuia, Santer n-ar fi comis nici o crimă; să presupunem pentru moment că aş fi de aceeaşi părere. Urmează însă întrebarea practică: de ce i-a ucis?

        — Ca sa afle unde au ascuns aurul.

        — Nu, nu ăsta e motivul!

        — Nu! Atunci care?

        — Ca să afle ascunzătoarea nu era nevoie să-i ucidă. Să-i fi lăsat să treacă şi apoi urmele lor l-ar fi dus direct la ţintă. Singur ţi-a spus că s-au întors foarte repede. Nici nu şi-au permis răgazul să şteargă urmele. Dar nici nu găseau necesar să fie atât de prevăzători, fiindcă erau convinşi că nu mai era nimeni la Mugworthills. Urmele lăsate de apaşi l-ar fi condus cu siguranţă la locul dorit. Am mai spus acest lucru.

        — Mă rog, n-are a face. Nu văd ce legătură au toate astea cu părerile mele, mister Jones.

        — Hai să judecăm, mister Gates. Va să zică Santer nu i-a împuşcat ca să descopere ascunzătoarea, ci ca să-i jefuiască de nuggeţii pe care-i aveau asupra lor.

        — Ceea ce nu schimbă nimic.

        — Pentru victime şi pentru asasin e într-adevăr totuna. Nu însă şi pentru noi.

        — De ce?

        — Ia spune, cât aur crezi că era acolo sus? Puţin?

        — Ba mult, foarte mult. N-am nici o dovadă sigură, dar e uşor de presupus.

        — Eu, însă, ţi-o pot dovedi.

        — Dumneata.

        — Fireşte, cu un pic de raţiune. Chiar şi necunoscând regiunea, îţi poţi lesne închipui că la Mugworthills nu există aur. Aşadar, nuggeţii trebuie să fi fost aduşi din altă parte. Or, dacă indienii au făcut acolo un depozit, înseamnă că nu era vorba de un pumn de grăunţe.

        — Într-adevăr.

        — Ei şi din depozitul acela de aur Winnetou şi tatăl său n-ar fi putut lua cu ei decât o parte foarte mică. Nu-i aşa?

        — De acord.

        — Şi iată că pentru o bagatelă mister Santer a ucis doi oameni!

        — Hm, da! E un om practic. Voia să pună mâna şi pe punguliţele lor.

        — Tot nu-ţi dai seama ce vreau să spun? Omul dumitale atât de practic poate constitui o mare primejdie pentru noi.

        — Cum aşa?

        — Păi gândeşte, mister Gates: să zicem că am ajuns sus şi am dibuit depozitul. Şi pe urmă…

        — Împărţim nuggeţii între noi, se grăbi el să completeze.

        — Da, îi împărţim. Cam cât crezi că ne-ar reveni de căciulă?

        — Cine să ştie? Ar trebui să aflăm mai întâi cât aur e în depozit.

        — Chiar şi aşa, tot n-am putea să prevedem câştigul nostru. Santer va da să-şi oprească partea leului şi nouă să ne arunce câte un mizilic.

        — Nu, asta n-are s-o facă. Te înşeli.

        — Nu mă înşel, poţi să fii sigur.

        — Ba da. Împărţeala va fi cinstită, toţi în mod egal.

        — Nici chiar Santer n-o să apuce mai mult?

        — Nici el.

        — V-a promis că aşa o să facă?

        — Nu ca a promis, a şi bătut palma cu noi.

        — Şi v-a făcut impresia unui suflet generos?

        — Fireşte. E un model de cinste şi nobleţe.

        — Iar dumneavoastră, tustrei, sunteţi modele de naivitate!

        — Cum aşa?

        — Dacă-i daţi crezare !

        — De ce nu i-am da?

        — Vreţi să v-o spun deschis?

        — Spune.

        — Ei bine, un ins care nu se sfieşte să ucidă doi oameni de dragul câtorva nuggeţi e un ahtiat nemaipomenit după avere. Nici prin gând nu i-ar trece să împartă aurul cu voi.

        — Dar atunci era vorba doar de nişte indieni.

        — Totuşi erau oameni care nu-i făcuseră nimic. Şi nici cu albii nu s-ar fi purtat mai frumos.

        — Hm! Mormăi el neîncrezător.

        — Ascultaţi ce vă spun! Santer v-a promis să împartă aurul în părţi egale, iar eu susţin…

        — Nici o grijă, se va ţine de cuvânt, mă întrerupse el.

        — S-ar putea, pentru că ştie c-o să-l ia înapoi.

        — Să ne ia înapoi aurul?

        — Da, da. Partea noastră, a fiecăruia, va fi în orice caz însutit mai mare decât ceea ce duceau cu ei Inciu-Ciuna şi Winnetou. Şi totuşi Santer i-a omorât. Ei bine, pot să jur că din clipa când primiră aurul nu mai suntem siguri de viaţa noastră.

        — Să vedem, mister Jones, să aşteptăm.

        — Eu oricum aştept.

        — Chiar dac-ai avea dreptate în general, totuşi greşeşti în cazul de faţă. Mister Santer e un gentleman în toată puterea cuvântului.

        — M-ar bucura să nu aveţi deziluzii.

        — Sunt sigur pe ceea ce spun, mister Jones. Mai întii să-l cunoşti şi pe urmă să vorbeşti. Din prima clipă se vede că e un om integru.

        — Well! Sunt curios să-l văd.

        — Dumneata eşti plin de bănuieli ca balta de broaşte. Dacă te temi într-adevăr, n-ai decât să eviţi primejdia, să renunţi.

        — Adică, să nu merg cu voi la Mugworthills?

        — Păi! Doar nu te sileşte nimeni. Şi în fond nici nu ştiu dacă mister Santer va fi mulţumit de dumneata. Credeam că-ţi facem un hatâr…

        De data asta Gates îmi vorbi aproape cu scârbă. Îl iritase neîncrederea mea. De aceea căutai s-o dreg.

        — Îmi faceţi într-adevăr un bine. Vă sunt sincer îndatorat.

        — Atunci arată-ţi recunoştinţa în alt chip, nu ponegrindu-1 pe un om în necunoştinţă de cauză. Hai să lăsăm ciorovăiala! Vom trăi şi vom vedea.

        Cu aceasta epuizarăm subiectul şi discuţia luă alt curs. Până la urmă izbutii să şterg proasta impresie ce le-o făcusem datorită neîncrederii mele.

        Câtă dreptate mi-ar fi dat oamenii aceştia dacă le-aş fi dezvăluit adevărul! Dar nu puteam să risc. Erau nişte gură-cască, nişte ageamii care, aflând cine e Santer, mi-ar fi adus mai multă pagubă decât folos.

        Între timp se făcuse destul de târziu şi urma să ne culcăm. Dar pânăatunci, deşi după părerea mea ne aflam într-un loc sigur, cercetai totuşi împrejurimile. Neobservând nimic suspect, renunţai la ideea de a organiza straja. Cât priveşte pe naivii mei fârtaţi, aceştia nici nu-şi puneau asemenea probleme.

        Dimineaţa pornirăm tuspatru spre Mugworthills. Gates şi ai lui nici nu bănuiau că aceasta fusese de fapt dintru început şi ţinta mea.

        Toată ziua mi-o petrecui în nelinişte şi încordare. Ceilalţi nu-şi făceau nici un fel de griji. Erau siguri că, la o eventuală întâlnire cu kiowaşii, simpla referire la Santer ar fi făcut să fie trataţi cu prietenie. Pe mine însă, kiowaşii m-ar fi recunoscut imediat. În timp ce Gates şi ai lui nici nu se gândeau la vreo măsură de prevedere, eu – deşi într-o cu totul altă situaţie – trebuia să accept această nepăsare ca să nu le trezesc neîncrederea sau antipatia. Noroc că nimeni, absolut nimeni nu ne ieşi în drum.

        Seara poposirăm în preria deschisă. Ceilalţi ar fi vrut să aprindă un foc de tabără, dar n-aveau cu ce – lucru de care mă bucuram în sinea mea. De altminteri, focul n-ar fi avut nici un rost: vremea era destul de caldă, iar de fript nu aveam ce frige.

        În zori, până a porni iar la drum, împărţirăm între noi ultima ciosvârtă de pastrama. Trebuia, deci, să mai vânăm câte ceva. În privinţa asta, Gates făcu o observaţie de natură să mă amuze.

        — Vei fi fiind dumneata puitor de capcane, îmi spuse el, dar nu şi vânător, chiar dacă, precum ziceai, ştii să tragi cu puşca. Mie, unul, dă-mi voie să mă îndoiesc de priceperea dumitale. Ia spune, nimereşti de la o sută de paşi un iepure de prerie care trece prin faţa dumitale?

        — O sută de paşi? Hm, cam mult, făcui eu.

        — Te cred. Mai mult ca sigur că dai pe-alături. De altfel, nu ştiu de ce te cari cu bombarda aia cât toate zilele, că tot nu-ţi serveşte la nimic. Cu asemenea armă poţi să dărâmi o turlă de biserică, dar la vânat nu face două parale. În sfârşit, las' că avem noi grijă şi de dumneata.

        — Aveţi experienţă, nu-i aşa.

        — Păi cum! Doar suntem vânători de prerie, westmen-i. Înţelegeţi?

        — Asta n-ajunge.

        — Zău? Şi ce-ar mai trebui?

        — Un fleac, adică să ai ce vâna! Degeaba toată măiestria, când n-ai în ce trage! O să cam înghiţim în sec.

        — N-avea dumneata grijă! Găsim noi câte ceva.

        — Aici, în savană? Poate nişte antilope, dar astea sunt grozav de prudente, nu le poţi nimeri.

        — Că deştept vorbeşti! Adică, de fapt, mi se pare că ai oarecum dreptate. În schimb, sus, la Mugworthills, e pădure, deci şi vânat mult. Ne-a spus mister Santer.

        — Când credeţi că ajungem sus?

        — Poate către prânz, dacă mânăm bine şi ne ţinem vârtos în şa.

        Nimeni nu ştia mai sigur ca mine că, mânând binişor caii, puteam ajunge la Nugget-tsil încă înainte de prânz. De fapt, eu îi conduceam pe domnii aceştia fără ca ei să-şi dea seama. Nu eu îi urmam pe ei, ci ei pe mine.

        Nici nu se ridicase încă soarele în zenit, că şi apărură la sud nişteculmi împădurite, dominând maiestuos câmpia.

        — Te pomeneşti că e Mugworthills? rosti Clay.

        — Păi, sigur, confirmă Gates fără ezitare. Mister Santer ne-a descris foarte clar peisajul ce se oferă ochilor când vii dinspre nord. Priveliştea corespunde precis. Mai avem o jumătate de oră până la ţintă.

        — Ba nicidecum! îl contrazise Summer.

        — Ce vrei să spui?

        — Ai uitat că pe munţii aceştia nu te poţi sui călare venind dinspre nord? E imposibil să treci dincolo.

        — Las' că ştiu. Voiam doar să spun că într-o jumătate de oră atingem munţii. Apoi ocolim pe la sud până dăm în vâlcea.

        Santer le descrisese deci foarte precis terenul. Pentru a mă lămuri totuşi cât de departe a mers banditul cu această descriere, întrebai:

        — Şi în vâlceaua, aceea v-aţi dat întâlnire, mister Gates?

        — Ba nu. Ne întâlnim sus.

        — Şi urcăm călare?

        — Da.

        — E vreo potecă?

        — Nu e niciuna, dar e o albie de râu. Fireşte că pe-acolo n-o să ne legănam toată vremea în şa. Mai mergem şi pe jos, ducem caii de căpăstru.

        — La ce bun atâta trudă? E neapărat nevoie să ne căţărăm până sus? N-am putea rămâne în vale?

        — Păi, nuggeţii sunt sus. Acolo trebuiesc căutaţi.

        — Atunci să lăsăm măcar caii jos. Ne-am uşura urcuşul!

        — Absurd Se vede că nu eşti decât puitor de capcane. S-ar putea să treacă săptămâni de zile până să dăm de nuggeţi. Cum să laşi caii atâta vreme singuri? Ar trebui să stea cineva cu ei, să-i păzească. Sus, însă, îi avem sub ochii noştri. Pricepi?

        — Acuma pricep. Când nu cunoşti locul, e normal să-ţi răsară în minte asemenea întrebări.

        — De altfel, cum ţi-am mai spus, avem şi câte ceva de admirat: sus, pe creastă, se află mormântul Căpeteniei apaşilor, precum şi al fiicei sale.

        — Şi chiar acolo, la morminte, să ne instalam tabăra?

        — Exact.

        — Şi noaptea ce ne facem? întrebarea îşi avea tâlcul ei. După cum se ştie, eu trebuia să sap la mormântul lui Inciu-ciuna ca să dau de testamentul lui Winnetou. Or, pentru asta nu aveam nevoie de martori şi nu-mi convenea deloc să stăm toată vremea împreună. Poate izbuteam să-i sperii, să nu stea noaptea lângă morminte; mi-aş fi asigurat astfel libertatea de acţiune măcar pentru câteva ceasuri. Şi chiar aşa, încă mi-ar fi fost greu. Pe întuneric nu te poţi orienta şi riscul de a greşi e cu atât mai mare. Şi apoi, chiar dacă lucrurile ar fi mers bine, cum să astup la loc groapa, aşa, orbecăind, fără să se observe nimic a doua zi?

        — Şi ce-i cu noaptea? zâmbi ironic Gates. De ce te interesează?

        — Hm, să dormi lângă nişte morminte… nu prea convine orişicui.

        — A, ţi-e frică!

        — Asta nu.

        — Ba ţi-e frică. Auziţi, Clay, Summer ! Mister Jones se teme de morţi!Te pomeneşti că se vor scula noaptea din somn şi-i vor sări în spate, ha-ha-ha-ha!

        Râdea cu poftă şi ceilalţi îi ţineau hangul. Eu tăceam. Doar asta îmi fusese intenţia: să-i conving că mi-e frică de morţi. Altminteri, ar fi putut crede că am alte planuri. În cele din urmă Gates vorbi în batjocură, căutând să mă liniştească în acelaşi timp:

        — Sunteţi superstiţios? Mare nerozie, zău aşa! Morţii, domnule, nu se mai întorc, iar ăştia doi se vor feri ca de dracu' să părăsească veşnicele plaiuri ale vânătoarei unde hălăduiesc fără grijă, înfulecând carne de cerb şi de bizon. Ei şi dacă totuşi s-ar scula din mormânt, n-aveţi decât să ne chemaţi în ajutor, că-i fugărim noi să le scapere călcâiele…

        Pe când discutam astfel, atinserăm poalele muntelui şi cârmirăm spre vest, ocolind o bună bucată, pentru ca, după o nouă abatere la stânga, să intrăm în vâlceaua de care pomenise Gates. De aci urcarăm călare până într-un loc unde strunga de care am mai amintit în aceste rânduri se ramifica în două. Ne continuarăm apoi suişul pe jos, printr-o albie pietroasă, către creasta ce trebuia s-o depăşim.

        Eu rămăsesem intenţionat în urmă. Gates era capul coloanei. De câteva ori omul se opri ca să-şi amintească descrierea făcută de Santer. Avea memorie bună, se orienta repede. Luând-o prin pădure, coborî în sfârşit de partea cealaltă, unde copacii se răreau treptat. Acolo Gates se opri.

        — Am nimerit cât se poate de precis, continuă el cu bucurie. Iată şi mormintele! Le vedeţi? De-acum nu rămâne decât să apară şi mister Santer.

        Da, ne aflam la mormântul lui Inciu-ciuna, fosta căpetenie a apaşilor, care, sub movila aceea de pământ cu bolovani stivuiţi deasupra, odihnea pe calul său, cu toate amuletele şi armele sale, în afară de puşca de argint. Şi alături, la rădăcina copacului ce-şi înălţa coroana din vârful piramidei de piatră, îşi dormea somnul de veci frumoasa Nşo-ci. În timpul peregrinărilor mele cu Winnetou mai trecusem nu odată pe acolo, pentru a cinsti memoria celor două fiinţe dragi. Şi iată-mă din nou – dar singur şi despărţit pentru totdeauna de bunul meu prieten! Venea şi el singur uneori, pe când eu cutreieram meleaguri depărtate. Ce gânduri va fi frământat în mintea lui, ce simţiri îi vor fi bântuit sufletul? Santer! Dorinţa de răzbunare împotriva asasinului pusese cândva stăpânire pe toată fiinţa nobilului apaş. Dar mai târziu?

        Winnetou nu a reuşit să pună mâna pe făptaş şi să-l pedepsească. Acum eu stăteam aici şi-l aşteptam pe nemernic. Nu eram eu oare executorul său testamentar şi moştenitorul setei sale de răzbunare? Nu mă însoţise şi pe mine gândul neostoit de a-l pedepsi pe Santer pentru odioasa lui crimă? Şi nu aş comite oare un păcat de neiertat dacă, prinzându-l în sfârşit pe asasin, m-aş lăsa condus de milă?… Şi totuşi…

        — Ce tot stai şi te uiţi la movilele alea? Mă trezi din gânduri glasul iui Gates. Ţi s-au năzărit cumva strigoii? Păi dacă tremuri de frică în miez de zi, atunci ce mai faci deseară, ca să nu zic la noapte?

        Nu-i dădui nici un răspuns. Dusei calul în luminiş, îi scosei şaua şi-l lăsai să se bucure de libertate.

        Apoi, după vechiul meu obicei, mă apucai să cercetez împrejurimile. Până să revin, Gates şi ai lui se lungiseră comod lângă mormântulcăpeteniei, tocmai în locul unde trebuia să sap.

        — Pe unde umbli? Mă luă acesta la rost. Te-ai şi apucat să cauţi comoara? Lasă-te de şotii, bre! Asta o facem împreună, ca nu cumva vreun deştept să pună mâna pe toţi nuggeţii şi să-i ascundă de ochii celorlalţi.

        Tonul acesta nu-mi plăcea. E adevărat că oamenii nu ştiau cine sunt, dar nici, nu le puteam îngădui să-mi vorbească pe acest ton. De aceea replica mea fu aspră, fireşte, fără a jigni.

        — Mă întrebi din curiozitate, sir, sau pentru că-ţi închipui că eşti în drept să-mi comanzi? Pentru ambele cazuri, te avertizez că am ajuns la o vârstă când nu îngădui să fiu muştruluit!

        — Cum, muştruluit? Ce vrei să spui cu asta, mister Jones?

        — Vreau să spun că mă consider stăpân pe toate actele mele.

        — Ei vezi, tocmai aici e baiul! Din clipa când te-ai asociat cu noi, ai devenit parte dintr-un lanţ. Nici o verigă nu se mai poate mişca după voia ei. S-a zis cu independenţa!

        — Dar nici n-am să mă las dominat de altul!

        — Ba da! Unul din noi trebuie să dirijeze întregul grup.

        — Şi crezi că acela eşti dumneata?

        — Fără discuţie.

        — Atunci află că te-nşeli. Dacă e cineva căruia îi datorăm ascultare, acela nu poate fi decât Santer.

        — El nu-i aici. Între timp, conduc eu.

        — Dar nu şi pe mine! Uiţi că Santer încă nu m-a angajat? Aşadar, nu sunt încă „verigă”, cum spui dumneata.

        — Atunci nu te mai foi peste tot, pentru că nici n-ai dreptul, de vreme ce te consideri în afara grupului nostru.

        — Să lăsăm cearta, sir! Am dreptul să mă mişc cum vreau. Adineauri m-am dus să văd dacă nu e vreo primejdie. Sunteţi doar westmen-i, parcă aşa v-aţi lăudat! Atunci, ar trebui să ştiţi că nu e bine să stai în pădure fără să-ţi iei mai întâi măsuri de siguranţă. Or, pentru că dumneavoastră aţi neglijat acest lucru, m-am dus eu să văd cum stăm. În consecinţă, aş merita mai curând laudă decât răstelile dumitale.

        — Aha! Te-ai dus să cauţi niscai urme?

        — Exact.

        — Te pricepi în socotelile astea?

        — Probabil.

        — Credeam că umbli după nuggeţi.

        — N-oi fi chiar atât de prost!

        — Adică, de ce trebuie să fii prost pentru aşa ceva?

        — Ştiu eu unde să-i caut? Singurul care ar putea să ştie ceva e Santer. Asta, presupunând că se găseşte într-adevăr aur pe-aici. Pentru că eu, ca să fiu sincer, mă cam îndoiesc.

        — Păi da, dumneata parcă eşti plămădit numai din bănuială şi neîncredere! Mai bine te lăsam să-ţi vezi de drum.

        — Aşa? Aflaţi că eu aş fi singurul în măsură să descopăr nuggeţii, dac-ar mai fi aici. Dar nu mai sunt.

        — Cum nu sunt? Cine ţi-a spus?

        — Eu însumi mi-o spun.

        — Ce tot vorbeşti! De unde să ştii dumneata că a dispărut aurul?

        — E la mintea oricui şi mă miră că dumneavoastră nişte westmen-i încercaţi, nu v-aţi dat încă seama de realitate.

        — Nu ne mai suci, omule! Vorbeşte pe şleau! A fost aici aur sau nu?

        — A fost.

        — Şi cine să-l fi luat?

        — Winnetou.

        — Ia te uită. Cum de ţi-a venit asemenea idee.

        — Iar eu aş întreba cum de nu ţi-a venit dumitale şi celorlalţi. Din câte ştiu, Winnetou nu era numai cel mai viteaz dintre indieni, dar şi cel mai inteligent.

        — Asta se ştie.

        — Mă rog, atunci judecă niţel! Winnetou a urcat încoace după nuggeţi. Fiind atacat şi-a dat numaidecât seama că cineva caută să descopere depozitul. Era imposibil ca bănuiala lui să nu cadă pe Santer, care mai încercase odată să pună mâna pe nuggeţi. Ce-ai fi făcut dumneata, mister Gates, în locul apaşului? Ai fi lăsat aurul tot acolo?

        — Ei, drace! făcu cel întrebat.

        — Lasă-l pe dracu. Mai bine răspunde.

        — E o părere, să zicem, dar nenorocită şi urâtă.

        — Dacă socotiţi că Winnetou era un idiot, atunci poftim de căutaţi nuggeţii! Mie să nu-mi reproşaţi însă că aş umbla să-i iau fără ştirea voastră. Să nu-mi atribuiţi asemenea gugumanii.

        — Şi crezi că n-o să găsim nimic?

        — Sunt convins de asta.

        — Păi atunci de ce-ai mai venit cu noi?

        Fireşte că nu puteam să-i spun adevărul. De aceea minţii.

        — Pentru că ideea mi-a venit abia acum.

        — Aha! Va să zică până adineauri erai tâmpit ca şi noi. Să admitem că judecata dumitale nu e chiar de lepădat. Se pot găsi însă tot atâtea argumente împotrivă.

        — Care anume?

        — Să-ţi spun numai unul: poate ca aurul e atât de bine ascuns, încât Winnetou nu se temea deloc că va fi descoperit. Posibil?

        — Da.

        — Bine. Aş mai avea şi altele, dar până una alta e suficient. Să-l aşteptăm pe mister Santer şi şi auzim ce spune.

        — Când credeţi că va fi aici?

        — Azi nu. Mâine, însă, cu siguranţă.

        — Mâine? Nu se poate. Cunosc întâmplător Salt-fork-ul, unde ziceai că se află Santer. Chiar dac-ar călări cu toată viteza, încă n-ar ajunge aici decât poimâine seara. Mă întreb ce facem până atunci…

        — Vânăm. Doar avem nevoie de hrană.

        — Hm, credeţi că e cazul să merg şi eu la vânătoare? Pusesem întrebarea cu alt scop: nădăjduiam ca tustrei să plece la vânătoare şi să mă lase singur. Din păcate, răspunsul lui Gates nu mă satisfăcu.

        — Mai bine nu. Ne-ai strica tot rostul. O să mergem numai eu şi Clay. Să sperăm că nu ne întoarcem cu mâinile goale. Iar dumneata rămâi cuSummer.

        Cei doi îşi luară armele şi plecară. Nu cumva Gates căuta să mă ţină sub supraveghere? În cazul acesta, mă socotea într-adevăr un guguman. Pe de altă parte, dacă într-adevăr se temea să nu-i stric vânătoarea, înseamnă că mă lua drept un ageamiu sută-n sută, fără să-şi dea seama ce greşeală comite astfel. Rostea „puitor de capcane” cu un vădit dispreţ, dovedind cât de puţin cunoaşte faptul că tocmai un puitor de capcane trebuie să fie şi bun ţintaş şi, în general, bun westman.

        Cutreierând toată pădurea, cei doi vânători emeriţi nu se aleseră decât cu un iepure mic şi prăpădit, din care ar fi trebuit să se sature patru guri.

        A doua zi dimineaţă Gates îşi luă tovarăş de vânătoare pe Summer. Toată recolta se rezumă la câţiva porumbei sălbatici, cu carnea bătrână şi tare ca pielea de bocanc.

        — Avem ghinion, mare ghinion! se scuză el. Nu răsare nici un vânat ca lumea.

        — Bine măcar că ghinionul dumneavoastră nu se poate frige şi consuma, îi luai eu peste picior, că altminteri v-aţi aştepta şi la felicitări. Porumbeii ăştia sunt de pe vremea lui Matusalem. Au pierit de tineri, săracii!

        — Ia ascultă, domnule, ne iei în băşcălie?

        — Nicidecum. Cu stomacul gol nu-ţi arde de glume.

        — Atunci poftim, arată dumneata ce poţi!

        — Well, vă aduc eu o fripturică.

        — Pe dracu ai să aduci!

        — Vreun iepure sau porumbel de dinaintea potopului tot am să găsesc.

        Îmi luai ambele puşti şi pornii spre pădure. În urma mea se auzi râsul lui Gates:

        — Ha-ha-ha, uitaţi-vă la el! Cu tunul ăla te pomeneşti că doboară niscai copaci, că de vânat, nici vorbă!

        Restul nu mai auzii. Din păcate, nu-mi veni în gând să mă opresc o clipă şi să trag cu urechea. Pentru că aş fi auzit şi alte vorbe, de mare importanţă pentru mine. După cum aveam să aflu mai târziu, oamenii erau sincer convinşi că n-am să vânez nimic. De aceea hotărâră să-şi mai încerce o dată norocul şi să-mi arate mie la întoarcere ce pot ci şi ce târâie-brâu sunt eu. Aveau poftă să-şi râdă de mine. O luară deci şi ei spre pădure. Dac-aş fi ştiut de plecarea lor, m-aş fi putut întoarce să sap în linişte la mormântul lui Inciu-ciuna. Astfel, găsind testamentul lui Winnetou, l-aş fi putut ascunde frumos în buzunar, rămânându-mi şi timp ca să vânez vreo sălbăticiune. Dar n-a fost să fie aşa.

        Cum până atunci bravii mei vânători apucaseră în două rânduri spre sud, speriind, desigur, din calea lor vânatul, hotărâi s-o iau spre nord, să cobor povârnişul şi să trec pajiştea în care altădată îi ademenisem pe kiowaşi, îngrămădindu-i la strunga ce se deschidea în faţă. Pe aici fără îndoială că nu mai călcase de ani de zile picior de om şi se putea nădăjdui într-un vânat serios. Dar era către prânz, cel mai prost timp de vânătoare. De aceea mare îmi fu bucuria când, după vreun ceas de pândă, mă alesei cu două curci grase, de toată frumuseţea. Drept care, făcui calea-ntoarsă sprelocul nostru de popas.

        Acolo însă – nimeni! Unde se vârâseră oamenii? Să se fi ascuns undeva ca să mă pândească, să vadă ce-am adus? Ori au plecat iar la vânătoare? Îi strigai pe nume. Nici un răspuns.

        Ah, de-ar fi cât mai departe! Trebuia însă să fiu prudent. Îi căinai peste tot. Da, lipseau într-adevăr. Aşadar, la lucru! Repede!

        Scosei cuţitul şi tăiai afară o brazdă de pământ cu iarbă de pe marginea dinspre apus a mormântului, ca să am cu ce masca locul după ce voi fi terminat de săpat. Îngrămădeam ţărâna pe o pătură întinsă alături. După plecarea mea, de acolo nu trebuia să se vadă nici un semn, nici un fir răscolit; groapa trebuia astupată la loc.

        Lucram cu o grabă febrilă, căci Gates şi ai săi puteau să revină din moment în moment. Trăgeam mereu cu urechea ca să desluşesc la timp paşii sau vocile lor. Dar agitat cum eram, fireşte că auzul nu-mi funcţiona chiar atât de perfect ca în condiţii de calm.

        Groapa se adâncea treptat. La peste un cot adâncime vârful cuţitului se întâlni scrâşnind cu o piatră. 0 scosei repede afară, apoi dădui de încă una dedesubt şi, în fine, văzui un lăcaş pătrat, îngrădit cu pietre lucioase, netede. Pe fundul lui, o bucată de piele groasă, împăturită! Da, acesta era testamentul lui Winnetou! Îl băgai în buzunar şi, cu o viteză nebună, mă apucai să astup iarăşi groapa.

        Treaba asta mergea mult mai repede decât săpatul. Răsturnai ţărâna la loc în groapă, o îndesai tare cu pumnii şi potrivii, tocmai bine deasupra brazda verde pe care o scosesem la început. Nimeni, oricât de ager la vedere, n-ar fi putut să descopere vreo urmă.

        Slavă Domnului, izbutisem! Cel puţin aşa mi se părea. Ascultai atent; nu se auzea nicăieri nici un zgomot. Aveam deci tot timpul să desfac pielea îndoită în formă de plic. Înăuntru mai era încă un asemenea plic cusut pe margini cu coarde de cerb. Tăiai cusăturile. Testamentul lui Winnetou apăru sub ochii mei: câteva foi de hârtie scrise des şi mărunt.

        Să-l ascund sau să-l citesc chiar acum? Ma întrebam în sinea mea. Adică de ce nu l-aş citi? Nu vedeam nici un motiv. Dacă Gates şi ai săi se întorc şi mă văd citind, cu ce-ar putea să-mi căşuneze? Doar nu ştiau despre ce e vorba. O scrisoare, nişte însemnări, atâta tot. În fond, cu ce drept şi-ar fi vârât nasul în intimităţile mele?! Şi chiar dacă mi-ar fi cerut o lămurire, îi puteam îmbrobodi după plac.

        Mă hotărî! Deci să citesc, mai bine spus să sorb din ochi rândurile scrise de Winnetou. Căci el cu mâna lui trebuie să le fi aşternut. Klekih-petra îl învăţase să scrie, după cum îl instruise în atâtea alte domenii. Numai că viteazul apaş nu prea avusese ocazia să se folosească de condei sau creion. Îi cunoşteam totuşi scrisul după nişte însemnări ce le făcuse în carnetul meu. Nu era un scris frumos, nici prea sigur, dar purta o amprentă personală. La prima vedere semăna cu caligrafia unui şcolar încă stângaci.

        Momentul mă copleşea. Mă aşezai şi despăturii foile. Da, nu încăpea îndoială, era scrisul lui. Literele aşternute cu grijă, la aceeaşi înălţime, păreau mai degrabă desenate. Când şi unde înşirase el toate aceste rânduri dese? Cât timp va fi închinat oare acestei migăloase munci? Ochii mei se împăienjeniră de lacrimi când începui să citesc: „Dragul meu frate!

        Tu trăieşti în timp ce Winnetou, care te-a iubit atât de mult, e mort. Dar sufletul lui se află acum în palma ta, pentru că e scris în aceste foi, Păstrează-le la piept, lângă inimă.

        Vei şti ultima dorinţă a fratelui tău roşu şi vei afla şi multe altele pe care nu trebuie să le uiţi. Dar mai întâi să-ţi spun ce-i mai însemnat. În faţa ochilor tăi nu se află singurul testament al lui Winnetou. El a mai lăsat unul în urechile şi în gândul războinicilor săi. Acesta însă e numai pentru tine.

        Vei găsi foarte mult aur şi vei face cu el ceea ce spiritul meu îţi porunceşte. Aurul a stat ascuns în Nugget-tsil, dar ucigaşul de Santer umbla să pună mâna pe el. De aceea Winnetou l-a luat de acolo şi l-a dus la Deklit-to, la apa întunecată, pe unde am trecut cândva amândoi. Caută de găseşte locul acela. Mergi călare prin Îndelcecil, prin pădurea de brazi, până la Te-şoş, la stânca ursului, unde apa se prăvale de sus. Acolo descaleci şi te urci… „

        Până aici ajunsei cu lectura când, deodată, un glas răsună în spatele meu.

        — Good-day, mister Shatterhand! Faci exerciţii de silabisire?

        Mă întorsei şi-mi dădui imediat seama că făcusem cea mai mare prostie din viaţa mea. La vreo zece paşi înapoia mea îmi lepădasem neglijent puştile şi cele două curci. Şedeam sprijinit de mormânt, cu spatele către drumul ce urca din vale, poziţie cu totul neavantajoasă şi explicabilă numai prin tulburarea ce mă cuprinse gândindu-mă la ultima dorinţă a lui Winnetou. Astfel nu observasem cum individul ce mi se adresa pusese mai întâi stăpânire pe armele mele, la care eu nici gând să mai pot ajunge, cu atât mai mult cu cât noul venit stătea cu mâna pe trăgaci. Şi omul acesta nu era altul decât… Santer!

        Dintr-un gest reflex îmi dusei repede mâinile la centură. Ei da, n-ar fi stricat să găsesc pistoalele la locul lor! Dar îngenunchind ca să sap groapa, mă despovărasem şi de centură şi de celelalte lucruri care ar fi putut să mă stingherească. Procedasem cu multă uşurinţă. Acum centura şi cuţitul odihneau alături în iarbă. Pentru moment, eram complet lipsit de apărare. Santer, observând gestul meu inutil, râse ironic şi mă avertiză:

        — Nici un pas, domnule şi lasă armele în pace dacă nu vrei să te împuşc imediat! Vorbesc foarte serios!

        Ochii lui mă fixau cu atâta turbare, încât nu mă îndoiam că era gata să tragă în mine.

        Deşi foarte surprins la început, redevenii totuşi stăpân pe fiinţa mea. Şedeam nemişcat şi îl priveam în ochi cu sânge rece.

        — În sfârşit, eşti al meu! rosti Santer cu satisfacţie. Mă vezi cum stau cu degetul pe trăgaci? O scurtă apăsare şi-ţi zboară creierii! În privinţa asta n-ai ce te îndoi. Prin urmare, să nu minţi, că altminteri te expediez la naiba! Cu tine nu merge să te slăbească omul din ochi. Mă aşteptai, nu-i aşa?

        — Deloc! răspunsei calm.

        — Ei da, credeai că am sa vin abia mâine seară. Ai calculat greşit.

        Ştia de calculul meu, deci vorbise între timp cu Gates şi ceilalţi. Dar unde întârziau ei?… Oricum, nu erau nişte ucigaşi, iar prezenţa lor mi-ar fi fost de folos, căci Santer – chiar dacă l-aş fi provocat – n-ar fi îndrăznit să mă lichideze de faţa cu ei. Şedeam deci ţeapăn, în timp ce banditul mă lămureape un ton de batjocură şi ura:

        — Mă duceam la Saltfork ca să-l informez pe Tangua în legătură cu pieirea câinelui de Winnetou; dar întâlnind întâmplător o ceată de kiowaşi am luat-o mai repede încoace. Jos îl văd pe Gates şi aflu despre un anume Jones care ar fi venit cu el. Cică are două puşti,. Una mare cât toate zilele şi alta mica. Asta m-a făcut să intru la bănuieli. I-am cerut să mi-l descrie exact pe individul cu pricina şi am înţeles imediat. O făcuseşi, ce-i drept, pe prostul cu el, jucaseşi teatru, dar am mirosit eu că „prostul” se cheamă Old Shatterhand. Am urcat încoace cu intenţia să mă ascund până te întorci de la vânătoare. Când colo, te găsesc aici. Straşnic mai săpai, stimabile! Te-am admirat cu toţii. Ce-i cu hârtiile din mâna ta?

        — O notă de plată a croitorului.

        — Câine, îţi permiţi să glumeşti cu mine?! Ce-i cu hârtiile?

        — Ţi-am mai spus: o notă de plată a croitorului. Vino şi vezi!

        — Ţi-ar conveni! Dar las' că te fac eu inofensiv! Ce vrei aici, la Mugworthills sau Nugget-tsil, cum îi spun apaşii? Ce cauţi?

        — Caut şi eu nişte comori.

        — Aha, mi-am închipuit.

        — Din păcate, însă, n-am găsit decât nota croitorului.

        — O s-o cercetez. Dracu te pune să-ţi vârî mereu nasul unde nu-ţi fierbe oala! Dar de data asta s-a terminat cu tine, s-a zis!

        — Sau cu dumneata. Căci unul din noi tot trebuie s-o păţească. Asta e sigur.

        — Potaie obraznică! Te pândeşte moartea şi tot mai mârâi? Dar degeaba îţi arăţi colţii. Ţi-o repet:

        S-a zis cu tine! Iar aurul după care umbli va fi al nostru!

        — N-aveţi decât să-l luaţi şi să-l roadeţi până vi se tocesc dinţii.

        — Nu-ţi bate joc! Spuneai tu că aurul nu mai e aici, dar hârtiile. Astea or să ne informeze exact.

        — Poftim, ia-le!

        — Las' că le iau, n-ai grijă! Dar bagă la cap ce-ţi spun: cum te mişti într-aiurea sau încerci sa mi te opui, trag! Cu altul m-aş opri la ameninţări. Tu, însa, eşti un afurisit; am să te împuşc fără ezitare.

        — Nu e nevoie s-o subliniez! Sunt oricum convins.

        — Bine că-ţi dai seama. Hei, voi de colo, veniţi şi legaţi-l!

        Gates, Clay şi Summer se iviră de după nişte arbori unde stătuseră ascunşi până atunci. Se apropiară încet de mine. Scoţând o curea din buzunar, Gates mi se adresă în chip de scuză:

        — Spre surprinderea noastră, am aflat, sir, că nu vă cheamă Jones, ci Old Shatterhand. De ce ne-aţi minţit? Aţi vrut să ne trageţi pe sfoară. Acum trebuie să vă legăm. Mai bine nu vă opuneţi, că tot nu ajută la nimic. Mister Santer vă împuşcă pe loc, nu încape îndoială.

        — Nu mai trăncăniţi! strigă Santer. Iar tu lasă hârtiile jos şi întinde mâinile!

        Eram convins că mă aflu la cheremul lui. Nici nu-i trecea prin gând că de fapt eu îi sunt stăpânul. Trebuia doar să profit cât mai abil şi energic de situaţie.

        — Ei, ce faci? Executarea, că de nu, te împuşc! tună Santer. Aruncăhârtiile!

        Le lăsai să cadă.

        — Întinde mâinile!

        Aparent docil, întinsei mâinile către Gates, dar aşa fel, încât să-l oblig să se posteze între Santer şi mine.

        — Dă-te la o parte, Gates! îi strigă banditul. Ce-mi stai în dreptul puştii?! Dacă…

        Dar nu continuă, deoarece îi tăiai vorba într-un mod foarte nedelicat. În loc să mă lege Gates pe mine, îl apucai eu de mijloc, îl ridicai de jos şi-l zvârlii cu toată puterea asupra lui Santer. Acesta dădu să se ferească, dar era prea târziu. Îl izbii atât de tare, încât căzu la pământ şi puşca îi zbură din mână. Cât ai clipi, mă şi aflam lângă el; îi proptii genunchiul în piept şi dintr-un pumn îl ameţii bine de tot. Apoi, sărind în picioare, mă răstii la ceilalţi trei:

        — Iată dovada că sunt într-adevăr Old Shatterhand! Va să zică, aţi vrut să mă legaţi? Jos armele, că vă împuşc! Aruncaţi-le! Vorbesc şi eu cât se poate de serios!

        Îi smulsesem lui Santer pistolul de la brâu şi-l ţineam întins spre cei trei vajnici „westmen-i”. Drept care oamenii se executară.

        — Aşezaţi-vă colo, la mormântul fiicei lui Inciu-ciuna! Hai, pas alergător!

        Se duseră şi se aşezară repede la locul indicat, îi trimisesem tocmai acolo, ca să stea departe de armele lor.

        — Staţi liniştiţi! N-am să mă ating de voi, pentru că ştiu că aţi fost înşelaţi. Dar să n-o luaţi la picior, nici să vă daţi cumva la mine, că atunci e rău!

        — Măi, ce nenorocire, ce năpastă! se tânguia Gates, frecându-şi mădularele lovite. Nici nu ştiu când şi cum m-am trezit zburând ca o minge! Cred că mi-am frânt oasele.

        — Nu-i decât vina dumitale. În orice caz, fii atent să n-o păţeşti şi mai rău. De unde ai cureaua?

        — De la mister Santer.

        — Mai ai şi altele?

        — Yes.

        — Dă-le-ncoace!

        Îşi deşertă buzunarul şi mi le dădu, iar eu îl legai pe Santer de picioare şi cu mâinile la spate.

        — Aşa, cu ăsta am rezolvat. Doriţi să vă leg şi pe voi?

        — Nu, sir, mulţumesc, răspunse Gates plin de umilinţă. Mi-ajunge. Stau aici cât vă place. Nu mă mişc.

        — Foarte înţelept, căci eu, după cum vezi, nu prea ştiu de glumă.

        — Glumă? Ce să mai vorbim! Şi noi care vă credeam puitor de capcane…

        — Nu v-aţi înşelat prea mult. Un vânător adevărat trebuie să se priceapă în toate cele. Dar cu vânătoarea de adineauri cum staţi? Aţi împuşcat ceva?

        — Nici n-am tras măcar odată!

        — Ia uitaţi-vă la curcile mele! Dacă staţi cuminţi, până la urmă lefrigeţi şi le mâncaţi. Sper să vă convingeţi în curând că acest Santer nu e omul cumsecade pe care l-aţi crezut, ci un ticălos fără pereche. O să vedeţi. Mi se pare că-şi revine.

        Santer începu să dea semne de trezie. Se dezmetici şi deschise ochii. Stăteam în faţa lui şi-mi strângeam catarama de la centură. Când îi văzu şi pe cei trei tovarăşi ai lui şezând dezarmaţi lângă mormântul lui Nşo-ci, banditul exclamă speriat:

        — Ce-i asta? Eu… Va să zică sunt legat!

        — Întocmai! îl asigurai eu. Situaţia s-a schimbat spre mulţumirea dumitale. Cred că n-ai nimic împotrivă.

        — Câine! urlă el ca ieşit din minţi.

        — Pst, nu-ţi agrava soarta.

        — Lua-te-ar dracii, bestie!

        — Te mai previn odată. Adineauri te-am lăsat să mă tutuieşti; aşa era situaţia, trebuia să înghit. Acum însă ai face foarte bine să te porţi mai politicos.

        Santer se uită întrebător la oamenii lui şi le strigă de departe:

        — Doar n-oţi fi pălăvrăgit?!

        — Nu, răspunse Gates.

        — Vă sfătuiesc să n-o faceţi nici de-aici înainte.

        — Ce s-a întâmplat? Despre ce anume le interzici să pălăvrăgească? Mă interesai eu.

        — Despre nimic.

        — Oho! Vorbeşte, că de nu, îţi deschid eu gura! Deci?

        — E vorba de nişte aur, făcu el ca şi când mi-ar mărturisi-o silit de împrejurări.

        — Aşa. Şi?

        — Adică de locul unde cred eu că se află nişte aur. Le-am spus-o şi lor şi mă temeam să nu fi pălăvrăgit.

        — Aşa e? îl întrebai pe Gates.

        — Da, răspunse acesta.

        — Şi de altceva nu-i vorba?

        — Nu.

        — Fii sincer! Vă atrag atenţia la tustrei că tot voi o să ieşiţi în pagubă dacă încercaţi să mă duceţi de nas.

        Gates şovăi câteva clipe, apoi mă asigură pe un ton convingător:

        — Puteţi să mă credeţi, sir. Nu-i nici o minciună. De aur e vorba.

        — Şi totuşi nu te cred. Dumneata te prefaci doar că eşti sincer, iar Santer e perfidia întruchipată. Ei bine, n-o să vă meargă aşa! Te invit din nou să-mi spui adevărul, mister Gates. V-a pomenit Santer jos, când v-aţi întâlnit cu el, despre kiowaşi?

        — Da.

        — Era singur?

        — Absolut singur.

        — Zicea că s-a întâlnit pe drum cu kiowaşii?

        — Da.

        — Şi de aceea nu s-a mai dus la Saltfork?

        — Exact, nu s-a mai dus.

        — Kiowaşii erau mulţi?

        — Şaizeci.

        — Sub conducerea cui?

        — A lui Pida, fiul căpeteniei Tangua.

        — Acum unde se află?

        — Acasă, la corturile lor.

        — Nu minţi?

        — Deloc, sir!

        — Bine, mister Gates, fă cum vrei! Voinţa îl poate duce pe om la fericire sau îl poate nenoroci. Dacă mă minţi, vei regreta amarnic mai târziu. În ce priveşte aurul, degeaba v-aţi ostenit până aici. N-o să găsiţi nici un bob. Aurul s-a dus şi nu mai e.

        Ridicai de jos testamentul, îl împăturii la loc în cele două plicuri de piele şi-l băgai în buzunar.

        — Se pare că mister Santer ştie mai bine ca dumneavoastră unde se află aurul, mi se adresă Gates.

        — Ştie mai mult decât nimic.

        — Dar dumneavoastră ştiţi unde-i acum?

        — Poate.

        — Atunci spuneţi-ne şi nouă.

        — Asta nu.

        — Vedeţi, sir? Nu ne doriţi folosul, ci paguba.

        — Doar aurul nu e al vostru!

        — O să fie. Mister Santer ne arată locul şi ne luăm fiecare partea noastră.

        — Cine să vi-l arate?! Păi Santer e în mâna mea!

        — Ce-i puteţi face? O să fie din nou liber.

        — Cam greu. Va plăti curând pentru toate crimele lui.

        La acestea, Santer izbucni într-un râs impertinent, îmi întorsei faţa la el.

        — Are să-ţi treacă pofta de râs! Ce crezi c-am să fac cu dumneata?

        — Nimic! rânji el.

        — Ce mă poate împiedica să-ţi zbor creierii?

        — Dumneata însuţi. Toată lumea ştie că Old Shatterhand nu ucide pe nimeni. Se teme.

        — Mă feresc să ucid. Dumneata însă ai merita să te împuşc pe loc şi pot să-ţi spun că, dacă te întâlneam acum câteva săptămâni, îţi astupam imediat gura. Dar între timp Winnetou a murit şi odată cu el am îngropat şi dorul de răzbunare.

        — Lasă vorbele meşteşugite! Nu poţi să-mi faci nimic, asta e!

        Ce neruşinat! Nu-mi explicam atitudinea lui decât prin tupeul care îi era propriu. Căci nu bănuiam ceea ce ştia el. Drept care, i-o întorsei cu tonul cel mai calm din lume:

        — Vorbeşte, provoacă-mă cât îţi place! Unul ca dumneata nu mă poate scoate din fire. Spuneam că răzbunarea a fost înmormântată odată cu Winnetou; dar una e răzbunarea şi alta pedeapsa… Fiecare crimă trebuie ispăşită. N-am să mă răzbun pe dumneata, dar de pedeapsă nu scapi.

        — Pshaw ! Zi-i pedeapsă ori răzbunare, tot un drac! Căci nu vrei să terăzbuni, dar mă pedepseşti, adică mă ucizi pesemne. Păi omorul e omor, ce te joci cu cuvintele!

        — Uite că greşeşti. Eu n-am să mă ating de viaţa dumitale. Te duc până la fortul cel mai apropiat şi te dau pe mâna judecătorilor.

        — Zău? Vorbeşti serios?

        — Foarte serios.

        — Şi, mă rog, stimate domn, cum veţi face asta?

        — Treaba mea.

        — Ba e şi a mea, fiindcă îmi închipui că va trebui să ajung şi eu acolo. Cred însă că lucrurile se vor petrece invers. Am să te duc eu pe dumneata, nu dumneata pe mine. Or, eu sunt mai puţin evlavios, să ştii. Nici nu mă gândesc să renunţ la răzbunare. Aha, uite-i! Au şi venit!

        Banditul nu mai putea de bucurie. Şi nu fără motiv. Căci în clipa aceea un urlet asurzitor năvăli din toate părţile. O mulţime de kiowaşi cu feţele vopsite în culorile războiului veneau târâş ca şerpii, împresurându-mă.

        Deci Gates mă minţise. Santer îi chemase pe kiowaşi la Nugget-tsil. Aflând de moartea lui Winnetou, ei hotărâseră să prăznuiască fericitul eveniment chiar la mormintele tatălui şi surorii sale Nşo-ci. Astfel datina indienilor se împletise cu lăcomia şi cruzimea acestui neom, care mai avea şi satisfacţia de a-l prinde tocmai aici, la Mugworthills, pe cel mai bun prieten al lui Winnetou şi legatarul testamentului său.

        Deşi lucrurile se întâmplaseră atât de neaşteptat, totuşi nu-mi pierdui cumpătul în nici un fel. La început, hotărât să mă apăr, scosei pistolul; apoi însă, văzându-mă înconjurat de şaizeci de inşi, renunţai şi-l băgai la loc. Să fug era imposibil; să opun rezistenţă ar fi fost în van. Puteam cel mult să-mi înrăutăţesc situaţia. Nu făcui decât să-i împing pe kiovaşii ce tăbărâseră asupra mea şi să strig cu glas tare:

        — Old Shatterhand e gata să se predea războinicilor kiowaşi! Unde-i tânărul vostru şef? Vreau să mă predau lui de bună voie!

        Roşii îmi dădură drumul căutându-l din ochi pe Pida, care încă nu se apropiase şi stătea după un copac.

        — De bună voie? făcu ironic Santer. Individul care se făleşte cu porecla Old Shatterhand n-are ce vorbi despre o aşa-zisă predare de bună voie. E obligat să se predea, pentru că altminteri îl ia dracu. Pe el, băieţi!

        Singur însă se feri să se apropie de mine, în timp ce kiowaşii, dându-i ascultare, se repeziră asupra mea cu mâinile goale, fără arme, voind să mă prindă de viu. Rezistai din răsputeri. Cu câţiva din ei măturai chiar pământul. Dar până la urmă n-aş fi fost în stare să ţin piept atâtor oameni dacă nu intervenea Pida cu glas poruncitor.

        — Lăsaţi-l în pace! Omul doreşte să mi se predea. N-are rost să-l loviţi!

        Kiowaşii se dădură la o parte. Santer, însă, izbucni mânios.

        — De ce să-l cruţe? Ba să-i care la pumni cât or putea! Pe el! Vă poruncesc!

        Tânăra căpetenie se apropie atunci de bandit şi, cu un gest nu prea curtenitor, îl puse la respect.

        — Te-ai apucat să ordoni aici? Ştii cine e căpetenia acestor războinici?

        — Tu.

        — Şi tu cine eşti?

        — Sunt prietenul kiowaşilor: dorinţa mea se cade să fie luată în seamă.

        — Prieten? Cine te socoate astfel?

        — Tatăl tău.

        — Nu-i adevărat. Tangua, căpetenia kiowaşilor, nu s-a împrietenit niciodată cu tine. Eşti doar un alb căruia i-am îngăduit să stea în mijlocul nostru.

        Aş fi putut să profit de prilejul ce mi-l oferea acest schimb de cuvinte ca sa mă strecor din îngrămădeală şi să fug; probabil c-aş fi reuşit chiar să scap, căci indienii erau cu toţii atenţi la discuţia dintre Santer şi Pida; aproape că nici nu mă mai luau în seamă. Dar asta ar fi însemnat să-mi las armele acolo, ceea ce nu-mi convenea deloc. În fine, Pida veni spre mine şi rosti:

        — Old Shatterhand vrea să-l iau prizonier. Se va preda el în bună pace şi va lepăda toate lucrurile?

        — Da.

        — Şi se va lăsa legat?

        — Şi asta.

        — Bine. Atunci să-mi dea armele!

        Întrebările lui nu-mi displăceau. Însemna că-i e frică de mine. Îi dădui pistoalele şi cuţitul. Santer voi să ridice de jos carabina Henry şi doborâtorul meu de urşi. Interveni însă Pida.

        — De ce iei armele? Lasă-le jos !

        — Nici gând să le las! Astea sunt ale mele.

        — Ba ale mele!

        — Ba nu, se îndărătnici Santer.

        — Old Shatterhand e prizonierul meu, deci armele lui trec asupra mea.

        — Şi cum l-ai prins, dacă nu datorită mie?! Doar era în mâinile mele! Nu renunţ nici la el, nici la carabina Henry!

        Atunci Pida ridică ameninţător dreapta şi porunci:

        — Lasă armele jos dacă-ţi spun!

        — Ba nu le las!

        — Luaţi-le! ordonă kiowaşul oamenilor săi.

        — Va să zică săriţi la mine?… făcu Santer, luând poziţie de apărare.

        — Hai repede! îi îndemnă Pida pe kiowaşi. Văzându-se încolţit, Santer lepădă puştile.

        — Poftim! Doar n-o să stea la voi până la sfârşitul lumii! Am să mă plâng lui Tangua.

        — N-ai decât, rosti Pida cu vădit dispreţ.

        I se aduseră puştile. Kiowaşii tocmai se apucaseră să-mi lege mâinile, când Santer se apropie şi se făcu din nou auzit.

        — Mă rog, armele păstraţi-le naibii, dar celelalte lucruri sunt ale mele. Uite astea, din buzunar…

        Şi întinse mâna spre buzunarul în care păstram testamentul lui Winnetou.

        — Înapoi! îl repezii cu.

        Probabil că tonul meu îl cam sperie pe bandit. Se dădu înapoi. Darimediat se reculese şi rânji.

        — Obrăznicătura dracului! E prizonier, îşi vede moartea cu ochii şi tot mai latră ca dulăul legat de lanţ. Dar n-o să-ţi ajute, stimabile! Mie să-mi spui ce ai dezgropat adineauri şi ce-ai citit!

        — Încearcă de-mi ia hârtiile!

        — Fireşte că am s-o fac. Şi ai să crapi de ciudă când voi pune mâna pe comoara aceea. Dar va trebui să te resemnezi.

        Se apropie din nou şi dădu să-mi scoată testamentul din buzunar. Kiowaşii încă nu-mi legaseră de tot mâinile; abia de-mi petrecuseră cureaua în jurul uneia din încheieturi. Smucindu-mă fulgerător, îl apucai pe Santer de piept şi, repezindu-i un pumn în cap, îl făcui una cu pământul. Arăta ca şi când n-ar mai fi avut suflare în el.

        — Iuf! Iuf! Iuf! se mirară indienii din jur.

        — Hai, legaţi-mă! îi îndemnai cu, întinzând amândouă mâinile.

        — Old Shatterhand îşi merită într-adevăr numele, mă lăudă Pida, tânărul şef. Ce voia Santer de la tine?

        — O hârtie, îi explicai, fără să dau alte amănunte.

        — Parcă vorbea despre o comoară?

        — Pshaw! Habar n-are ce scrie în hârtia mea. Dar, la urma urmei, al cui prizonier sunt eu: al tău sau al lui?

        — Păi, al meu.

        — Atunci de ce-i dai voie să se atingă de mine şi să-mi ia lucrurile?

        — Războinicii roşii nu-ţi iau decât armele. Cu celelalte n-au ce face.

        — Şi asta înseamnă că lucrurile mele să încapă pe mâna unui mişel? Dar cine-i Old Shatterhand? Un băieţaş căruia orice haimana are dreptul să-i umble prin buzunare? Eu nu m-am predat decât lui Pida, cinstindu-l astfel ca pe un războinic şi conducător viteaz. Cu Santer n-aş face decât să-i dau un picior în dos!

        Indianul preţuieşte curajul şi hotărârea chiar dacă e vorba de cel mai înverşunat duşman al său. Or, eu nu aveam deloc reputaţia unui laş, iar când – pentru a-l salva pe Sam – fusesem nevoit să-l răpesc pe tânărul Pida, îl tratasem cu toate menajamentele. Acum contam pe această amintire a lui şi se dovedi imediat că nu mă înşelam. Privindu-mă fără pic de duşmănie, Pida vorbi:

        — Old Shatterhand e cel mai viteaz dintre vânătorii albi. În schimb ăsta, pe care l-ai doborât, are două limbi în gură şi cu fiecare spune într-alt fel; are şi două feţe schimbătoare. De aceea n-am să-i îngădui să-ţi umble prin buzunare.

        — Mulţumesc. Se vede că meriţi într-adevăr rangul de căpetenie şi că vei ajunge cândva printre cei mai străluciţi războinici ai kiowaşilor. Un luptător cinstit îşi ucide duşmanul, dar nu-l umileşte.

        Vorbele mele îl umplură de mândrie şi o undă de regret îi învălui glasul.

        — Da, îl ucide… Old Shatterhand va trebui să moară. Va fi legat la stâlpul caznelor.

        — Chinuiţi-mă, omorâţi-mă! Nu voi scoate nici un geamăt. Dar pe ticălosul acesta să-l ţineţi departe de mine!

        După ce-mi legară mâinile, trebui să mă întind la pământ ca să-milege şi picioarele. Între timp, Santer îşi reveni şi, sculându-se de jos, mă izbi cu vârful cizmei strigând:

        — M-ai lovit, câine! Ai să mi-o plăteşti! Te sugrum!

        Şi se aplecă să mă strângă de gât.

        — Nu te atinge de el! interveni Pida răspicat. Îţi poruncesc!

        N-ai ce să-mi porunceşti! Câinele ăsta e duşmanul meu de moarte şi a cutezat să mă lovească. Las' că-l învăţ eu…

        Nu apucă însă să-şi termine fraza, căci pe neaşteptate îmi încordai genunchii şi-l izbii în piept cu amândouă picioarele. Lovitura fu atât de puternică, încât banditul se dădu peste cap şi rămase lat la pământ. Se dezmetici totuşi repede şi, de furie, începu să urle ca o fiară; încercă să se ridice şi să se arunce asupra mea, dar nu izbuti: nu-l ţineau picioarele. Până la urmă, într-un efort îndârjit, se sculă, scoase pistolul şi îl îndreptă asupra mea.

        — Ţi-a sunat ceasul! În iad cu tine, câine! Kiowaşul care se afla lângă el îl apucă brusc de mână şi glonţul scăpat din ţeava nimeri în gol.

        — De ce te bagi? se răsti Santer la indian. Eu fac ce vreau! Câinele ăsta m-a lovit şi m-a călcat în picioare. Trebuie să-l ucid!

        — Nu, n-ai să faci ce vrei, interveni Pida apropiindu-se şi prinzându-l vârtos de braţ. Old Shatterhand e prizonierul meu. Nimeni n-are vreun drept să se amestece. Eu şi numai eu îi hotărăsc soarta.

        — Dar şi eu am o răfuială cu el. Şi încă una veche de tot.

        — Asta nu mă priveşte. I-ai făcut unele servicii tatălui meu, pentru care ţi-a îngăduit să rămâi printre noi. Asta-i totul. Bagă-ţi deci minţile în cap şi nu te atinge de Old Shatterhand, că altminteri te omor cu mâna mea! Înţelegi?

        — Păi, atunci ce facem cu el? întrebă Santer intimidat.

        — Ne vom sfătui şi vom vedea.

        — Ce mai e de sfătuit? Totul e limpede.

        — Cum adică; limpede?

        — Trebuie ucis.

        — Îl vom ucide.

        — Şi când? Doar aţi venit încoace ca să sărbătoriţi moartea lui Winnetou, cel mai aprig duşman al vostru! Nici că s-ar putea sărbătoare mai frumoasă decât chinuindu-l şi omorându-l chiar aici pe Old Shatterhand, care i-a fost cel mai apropiat prieten!

        — Asta n-o putem face.

        — De ce?

        — Trebuie să-l ducem la corturile noastre.

        — Nu văd ce nevoie ar fi.

        — Trebuie să-l înfăţişăm lui Tangua, părintele meu. Old Shatterhand i-a sfărâmat cândva genunchii. Numai Tangua poate hotărî în ce fel să moară.

        — Prostie! Să vă căraţi cu el până la corturi… Mare prostie!

        — Taci! Pida, căpetenia kiowaşilor, nu spune prostii!

        — Dar nu pricepi că?…

        — N-am ce pricepe!

        — Nu ştii că acest Old Shatterhand a mai fost prins în multe rânduri şi de fiecare dată a scăpat prin şiretlic? Dacă-l căraţi până la corturi, scapădin nou.

        — Lasă, n-ai grijă! O să-i dăm cinstea ce se cuvine unui războinic încercat, dar nu-l vom slăbi din ochi. Degeaba s-ar gândi la fugă!

        — Fir-ar al naibii! Să-l mai şi trataţi ca şi când ar fi ceva de capul lui! Rămâne doar să-i împletiţi cununi de laur şi să-i agăţaţi medalii de piept!

        — Nu înţeleg ce spui. Nu ştiu ce-s alea cununi de laur şi medalii. Dar Pida, căpetenia kiowaşilor, ştie un lucru: cu Old Shatterhand se cade să ne purtăm altfel decât ne-am purta cu tine dac-ai fi prizonier.

        — Frumos! M-am lămurit. Deşi am drepturi mari asupra lui, totuşi eram gata să renunţ. Ziceam că vi-l las, să-l pedepsiţi voi. Dar se schimbă socoteala. Dacă aveţi de gând să vă purtaţi cu el ca şi cum ar fi cogeamite om de seama, atunci lăsaţi că-i fac eu zile fripte! Pe voi poate să vă înşele şi să scape. Eu, însă, am să veghez şi am să i-o plătesc cu vârf şi îndesat. Merg şi eu până la corturi.

        — N-am să te opresc, dar îţi mai spun odată: nu te atinge de el, că mori de mâna mea. Şi acum, gata! E timpul să ne sfătuim şi să hotărâm ce-i de făcut.

        — Nu e nevoie de sfat. Vă spun eu ce să faceţi.

        — Păstrează părerile pentru tine. Doar nu te-a ridicat nimeni în sfatul bătrânilor şi al înţelepţilor.

        Şi Pida îi întoarse spatele. Alese pe câţiva dintre războinicii mai în vârstă şi se aşeza cu ei la sfat. Ceilalţi stăteau în jurul meu şi discutau în şoaptă. Păreau bucuroşi şi mândri că mă predasem în mâinile lor. Schingiuirea şi omorârea lui Old Shatterhand ar fi fost pentru ei un titlu de glorie invidiat de toate celelalte triburi.

        Mă prefăceam că nu-i iau în seamă, căutând să citesc însă pe chipurile lor cum mă apreciază şi ce sentimente au faţă de mine. Ceea ce constatam nu aducea deloc a duşmănie, a ură pătimaşă. Altădată, pe când nu eram încă atât de vestit şi-l schilodisem pe Tangua pentru tot restul zilelor, ura lor trebuie să fi fost fără margini. Dar de atunci trecuseră ani. Îndârjirea lor se potolise treptat, iar eu ajunsesem celebru, dovedind în repetate rânduri că ştiu să preţuiesc oamenii în mod egal, fie ei albi, fie roşii. Poate doar Tangua să-mi fi păstrat o ură neîmpăcată – lucru firesc, judecând după nenorocirea ce-i provocasem. Că vina era numai a lui, asta n-ar fi recunoscut-o, desigur, nici în ruptul capului.

        Faptul că odinioară, capturându-l pe Pida, mă purtasem cu el – deşi duşman – cu deosebită blândeţe, nu prea se putea să nu atârne în judecata lor. Ei mă priveau nu ca pe un alb oarecare, ce a îndrăznit să-l schilodească pe Tangua, ci ca pe vestitul Old Shatterhand. S-ar putea spune că mă priveau deci cu mult respect. Totuşi, nu trebuia să-mi fac iluzii în ce priveşte soarta mea. Stima rămâne stimă; la îndurare însă nu mă puteam aştepta. Ba mai curând l-ar fi iertat pe oricare altul în locul meu; pentru că prinderea şi osândirea lui Old Shatterhand avea să-i înalţe mult în ochii celorlalte seminţii indiene. Eram hărăzit unei morţi la stâlpul caznelor. Şi precum albii se duc plini de aşteptare la teatru spre a face cunoştinţă cu opera unui dramaturg sau compozitor, tot astfel – chiar cu mai multă curiozitate – aşteptau kiowaşii să vadă cum va îndura Old Shatterhand caznele la care va fi supus.

        Deşi conştient de acest adevăr, nu eram stăpânit nici de frică, nici de îngrijorare. Din câte situaţii aparent fără ieşire nu scăpasem până atunci! De ce să mă fi lăsat tocmai acum pradă deznădejdii, socotindu-mă iremediabil pierdut? Omul trebuie să spere până în ultimul ceas, acţionând, fireşte, cu toată energia de care e capabil pentru a-şi împlini propria speranţă. Doar cine nu posedă această forţă se poate considera într-adevăr răpus.

        Santer se aşeză lângă Gates şi ai săi, vorbindu-le! E cu glas scăzut şi stăruitor. Bănuiam despre ce e vorba. Oamenii mai auziseră de mine, ştiau deci că nu sunt un nemernic. În consecinţă, purtarea lui Santer faţă de mine îi cam revolta. Probabil că se adăugau şi mustrările de conştiinţă căci – urmându-l docil pe Santer – ei mă minţiseră grav şi-mi tăinuiseră apariţia kiowaşilor. Erau deci direct vinovaţi că ajunsesem să mă predau şi, nefiind totuşi nişte oameni fără scrupule, regretau acum gestul lor infam. De aceea Santer se ostenea să prezinte lucrurile în aşa fel încât el să apară în ochii lor basma curată.

        Sfatul kiowaşilor nu dură mult. Participanţii se ridicară toţi în picioare, iar Pida se adresă cu glas tare oamenilor săi:

        — Războinicii kiowaşi nu vor rămâne aici. Mâncăm şi pornim de îndată spre corturile noastre. Pregătiţi-vă deci de drum!

        Eu mă aşteptasem la această hotărâre, nu însă şi Santer, care cunoştea prea puţin obiceiurile şi mentalitatea indienilor. Banditul sări de la locul lui şi se adresă lui Pida:

        — Cum vine asta? Vreţi să plecaţi? Doar ne-am înţeles să mai stăm câteva zile!

        — Parcă odată se întâmplă să te înţelegi într-un fel şi pe urmă să se schimbe lucrurile? făcu tânărul şef.

        — Păi, cum rămâne cu sărbătorirea morţii lui Winnetou?

        — O sărbătorim noi altă dată.

        — Când?

        — Va hotărî Tangua.

        — Nu înţeleg de ce aţi dat totul peste cap…

        — Şi crezi c-ar trebui să-ţi dau socoteală?! Dar hai să-ţi spun, ca să audă şi Old Shatterhand.

        Şi, întors mai mult spre mine decât spre Santer, continuă:

        — Când veneam încoace ca să ne bucurăm de moartea lui Winnetou, mai-marele peste câinii de apaşi, atunci noi nu ştiam că prietenul şi fratele său Old Shatterhand va cădea în mâinile noastre. Căzând el, izbânda noastră e şi mai mare. Winnetou ne-a fost fără îndoială, duşman, dar să nu uităm că era totuşi din neamul nostru, pe când Old Shatterhand e şi duşman şi din neamul albilor! Moartea lui ne va bucura chiar mai mult decât aceea a lui Winnetou. Fiii şi fiicele kiowaşilor vor avea deci prilejul să prăznuiască în acelaşi timp două sărbători. Aici însă nu se află decât puţini războinici, iar eu sunt prea tânăr ca să hotărăsc de capul meu când şi în ce fel va muri Old Shatterhand. Va trebui ca pentru asta să se adune toţi kiowaşii şi Tangua, cel mai mare şi mai bătrân dintre conducători, să-şi spună cuvântul, să hotărască. Ce avem de făcut. De aceea plecăm de îndată spre corturi. Fraţii şi surorile noastre trebuie să afle cât mai degrabă ce s-a întâmplat.

        — Dar nicăieri nu e un loc mai potrivit ca aici ca să-l supunem pe Old Shatterhand la chinurile morţii. L-aţi ucide chiar la mormântul acelora pentru care v-a purtat atâta duşmănie.

        — Înţeleg. Dar am hotărât noi oare ca să-l ucidem într-alt loc? Parcă nu putem să ne întoarcem?

        — N-o să puteţi. Tangua va trebui să fie de faţă. Or, el nu-i în stare să se ţină pe cal.

        — O să-l aducem cu o pereche de cai. Ştie el ce şi cum. Iar Old Shatterhand va fi îngropat aici.

        — Chiar dacă-l vom ucide la Saltfork?

        — Da.

        — Şi-o să-l căraţi încoace?

        — Desigur.

        — Şi cine-o să facă treaba asta?

        — Eu.

        — Nu înţeleg nimic. Ce-i nevoie ca un războinic întreg la minte să se ostenească atâta cu hoitul unui câine alb?

        — Am să-ţi răspund, nu de alta, dar pentru că nu strică să-l cunoşti mai bine pe Pida, şeful cel tânăr al kiowaşilor. Şi Old Shatterhand să asculte şi să afle cu acest prilej câtă recunoştinţă îi port pentru faptul că nu m-a omorât mai demult, ci m-a lăsat liber în schimbul unui prizonier alb.

        Şi adresându-se din nou, mai curând mie decât lui Santer, urmă:

        — Old Shatterhand ne duşmăneşte într-adevăr, dar e un duşman cu inima bună. La Rio Pecos el ar fi putut să-l ucidă pe Tangua şi nu l-a ucis. I-a zdrobit numai genunchii. Aşa s-a purtat întotdeauna. De aceea oamenii roşii se cade să-l cinstească. El va muri, desigur, dar nu oricum, ci ca un mare viteaz. Îndurând cele mai grele chinuri ce i-au fost date cândva unui om să îndure, dânsul nu va geme şi nu se va tângui. Apoi, după ce va muri, trupul lui nu va fi mâncat de peşti, nici de vulturi sau de lupi. O căpetenie ca dânsul trebuie să-şi aibă lăcaşul său de veci spre cinstea celor care l-au înfrânt. Şi unde va trebui să fie mormântul? Ştiu din auzite că Nşo-ci, frumoasa fiică a apaşilor, i-a dăruit cândva inima ei înflăcărată. De aceea trupul lui va fi să odihnească lângă al ei, pentru ca şi spiritele lor să-şi fie aproape în veşnicile plaiuri ale vânătoarei. Astfel îi mulţumeşte Pida celui care l-a cruţat cândva. Fraţii mei roşii mi-au ascultat cuvintele. Oare suntem cu toţii într-un acelaşi gând, sau nu?

        Îşi plimbă privirea întrebător peste chipurile kiowaşilor.

        — Howgh! Howgh! Howgh! Veni aprobarea din toate gurile.

        Fără îndoiala că acest Pida era un tânăr neobişnuit şi, ţinând seama de mediul în care trăia, chiar un caracter nobil. Că vorbea cu atâta siguranţă despre moartea mea, aceasta nu mă impresiona prea mult; dar că-mi rezerva un sfârşit atât de sublim, menit să-mi sporească, faima de erou, aceasta mă obliga într-adevăr la recunoştinţă. Iar grija lui de a mă aşeza după moarte lângă Inciu-ciuna şi Nşo-ci vădea un suflet sensibil, duios, bineînţeles în raport cu felul de a fi al altor băştinaşi.

        În timp ce războinicii îşi exprimau zgomotos aprobarea, Santer izbucni în râs şi mă apostrofă:

        — Felicitările mele, stimabile! Ce poate fi mai plăcut decât să te însoriîn veşnicele plaiuri ale vânătoarei cu o frumuseţe indiană! Zău că m-aş bucura barem cu o invitaţie, dacă nu mi-e dat să-i fiu eu mire. Mă pofteşti, ce zici?

        Măgarul nu merita nici o replică. Ţinut totuşi să-l avertizez.

        — De invitaţie nu va fi nevoie: vei fi acolo înaintea mea.

        — Ba nu zău! Ţi-ai pus în gând să fugi? Bine că mi-o spui pe şleau. Voi avea eu grijă de tine, te asigur.

        Indienii se ridicară apoi îndreptându-se spre caii ce staţionau în vale. Mie îmi sloboziră picioarele şi mă legară în schimb de doi indieni care mă flancau. Aşa trebuia să merg până jos. Pida îşi agăţă de umeri amândouă puştile mele. În urma lui veneau banditul de Santer împreună cu ceilalţi trei albi care-şi duceau caii de dârlogi; pe al meu îl ducea un kiowaş.

        Jos, poposirăm din nou. Indienii aprinseră un foc şi se apucară să frigă nişte vânat. In sacii lor de merinde aveau şi pastrama. Îmi oferiră şi mie ditamai porţia, pe care cu greu o putui dovedi. O înghiţii însă toată pentru că trebuia să-mi păstrez forţa fizică. Pe timpul mesei kiowaşii îmi scoaseră legăturile de la mâini; în schimb, mă păzeau cu atât mai vârtos. Nici vorbă nu putea fi de o evadare. Apoi, după ce toată lumea termină de mâncat, mă legară strâns pe calul meu. Şi astfel pornirăm la drum spre corturile kiowaşilor.

        Ajunşi în câmp, aruncai o ultimă privire spre Nugget-tsil. Oare aveam să mai revăd totuşi mormintele bravului Inciu-ciuna şi al gingaşei Nşo-ci? Speram. Trebuia să sper în viaţă. Căci mort degeaba m-ar mai fi adus Pida încoace. Morţii nu mai pot vedea.

        Drumul spre Saltfork, lângă Red River, e cunoscut cititorului. Nu e nevoie deci să-l mai descriu. De altfel, nici vreo întâmplare mai aparte n-aş avea de relevat. Kiovaşii mă păzeau cu toată sârguinţa. Şi chiar dacă n-ar fi făcut-o, încă n-aş fi putut evada din cauza lui Santer care – aşa cum făgăduise îmi purta de grijă fără răgaz, căutând cu un zel diabolic să-mi împovăreze drumul, să mă calce pe nervi, să mă umilească. Eforturile sale erau însă cu totul zadarnice. Eu nu dădeam nici o atenţie persecuţiilor şi provocărilor sale. Dimpotrivă, eram de un calm imperturbabil şi nu-i răspundeam la nimic în nici un fel. Iar Pida, la rândul lui, nu permitea să mi se îngreuneze situaţia mai mult decât era necesar.

        Gates, Clay şi Summer aproape că nici nu erau luaţi în scamă de indieni; se ţineau de Santer şi atât. Vedeam însă c-ar fi dorit să stea de vorbă cu mine, ceea ce Pida nu le-ar fi refuzat. În schimb Santer căuta să împiedice orice contact dintre noi. Făcea el cum făcea ca oamenii să nu se apropie de mine şi să nu am prilejul de a-i lămuri asupra persoanei mele. De altfel, nici nu-i trata ca pe nişte camarazi. Era clar că, după ce l-ar fi ajutat să descopere comoara, banditul s-ar fi descotorosit de ei. Nu s-ar fi sfiit de loc să mai lichideze trei oameni! Acum însă situaţia se schimbase. Banditul ştia desigur chiar din gura lor că Winnetou – după afirmaţiile mele – şi-a mutat nuggeţii în altă parte. Iar hârtiile pe care le văzuse la mine păreau să-i confirme acest lucru. Or, dacă aurul nu mai era acolo, ce rost ar fi avut să-l mai caute? Prin urmare, nici de ajutorul celor trei inşi nu mai avea nevoie. Gates, Clay şi Summer deveniseră, aşadar, o povară de care s-ar fi descotorosit fără nici un regret. Dar cum? Să-i expedieze pur şi simplu? Nu.Vrând-nevrând, trebuia să mai tolereze prezenţa lor până se ivea un prilej nimerit.

        E lesne de înţeles că toată atenţia îi era concentrată asupra testamentului. Nu avea altă dorinţă mai mare decât să intre în posesia lui. Să-mi ia hârtiile cu forţa? S-ar fi opus Pida. Nu avea deci decât una din două căi de ales: ori să mi le fure în timpul somnului, ori, ajungând la kiowaşi, să-l determine pe Tangua să mi le ia. Nu i-ar fi fost de loc greu să-şi ajungă scopul pe una din aceste căi. Testamentul era tot în buzunarul meu. În ce alt loc l-aş fi putut ascunde? Poate în căptuşeală. Dar pentru asta ar fi trebuit să fiu singur şi cu mâinile libere. Cât priveşte cealaltă cale, Santer îi făcuse destule servicii lui Tangua pentru că bătrânul şef să-i fie îndatorat. Acesta s-ar lăsa deci uşor convins să-mi ia hârtiile şi să i le cedeze banditului. De fapt, problema testamentului era singura ce-mi dădea dureri de cap. Nu mă preocupau nici persoana, nici viaţa mea. Toate gândurile mele roiau în jurul acestor hârtii lăsate de bunul meu prieten Winnetou.

        Corturile kiowaşilor se aflau în locul ştiut, adică la întâlnirea dintre Saltfork şi Red River. Îl traversarăm pe acesta din urmă într-un punct unde apa era mai scăzută. Apoi, când mai rămăseseră doar puţine ore de mers, Pida expedie doi curieri care să anunţe sosirea noastră. Câtă zarvă şi bucurie trebuie să fi stârnit printre kiowaşi vestea că Old Shatterhand fusese făcut prizonier!

        Ne aflam încă în plină prerie şi încă nu se zărea pădurea răspândită pe malurile celor două râuri, când ne şi întâmpinară călăreţi, venind valvârtej câte doi, câte trei, după cum apucaseră să-şi mâie caii. Goneau nebuneşte, fiecare dorind să-l vadă cel dintâi pe faimosul Old Shatterhand.

        Călăreţii, cum ajungeau în dreptul meu, scoteau câte un strigăt ascuţit în semn de salut şi, după ce mă priveau o clipă, se orânduiau în urma coloanei noastre. Nimeni nu se înghesuia să mă vadă de aproape, să mă pipăie, cum ar face curioşii din lumea civilizată. Nu. Indienii sunt mult prea sobri pentru a-şi manifesta astfel interesul sau emoţia de care sunt cuprinşi.

        În felul acesta eşalonul nostru creştea într-una fără ca eu, să fiu câtuşi de puţin incomodat. Iar când în cele din urmă zărirăm pădurea care aici, pe malul lui Saltfork, nu alcătuia decât o fâşie îngustă, eram însoţiţi de aproape patru sute de indieni, toţi bărbaţi, în puterea vârstei. În ce priveşte satul kiowaşilor, acesta mai crescuse în ultimul timp şi ca întindere şi ca număr de locuitori.

        Printre copaci se înălţau sumedenie de corturi în care desigur că nu era nimeni în acea clipă. Toată lumea ieşise afară să ne vadă. Femei bătrâne şi tinere, adolescenţi, fete, copii – toţi căscau ochii la noi. Nefiind obligaţi să păstreze rezerva gravă şi tăcută a războinicilor, aceştia făceau o asemenea larmă asurzitoare încât, dacă n-aş fi fost cu mâinile legate, mi-aş fi astupat numaidecât urechile. Ţipau, chiuiau, urlau, râdeau zgomotos, pe scurt, făceau un tărăboi grozav, demonstrând cât de mult îi bucură apariţia mea ca prizonier.

        La un moment dat Pida, care călărea în faţă, ridică un braţ şi făcu semn de linişte. Larma încetă imediat. La un al doilea semn călăreţii alcătuiră din mers un semicerc. Eu veneam legat pe cal şi flancat de câte un kiowaş. Santer, înghesuit în mulţimea călăreţilor, se ostenea să-şi taie drumspre noi. Pida însă nu-i acorda nici un fel de atenţie.

        Ne apropiarăm astfel de un cort mare, împodobit cu pene în vârf. La intrare şedea cam într-o rână, chinuit şi chircit, însuşi Tangua. Îmbătrânise mult. Ajunsese ca un schelet şi parul îi albise de tot. Numai ochii scufundaţi în orbite fulgerară la vederea mea ca două pumnale reci. Mocnea în ei o veche şi năprasnică ură.

        Pida sări de pe cal şi războinicii, descălecând la rândul lor, se adunară ca să audă primirea ce mi-o face bătrânul şef. Coborându-mă de pe cal, îmi dezlegară numai picioarele, ca să pot sta drept. Eram şi eu destul de curios să aud primul cuvânt al lui Tangua, dar acesta nu se grăbi deloc.

        Mai întâi mă măsură îndelung şi de repetate ori cu nişte ochi crânceni care, mărturisesc, m-ar fi speriat într-adevăr dacă n-aş fi fost pregătit să-i înfrunt. Apoi îşi plecă pleoapele. Nimeni nu suflă un cuvânt. Se lăsase o liniştea grea, întreruptă doar din când în când de fornăitul cailor. Ca să spun drept, nu mă prea simţeam în apele mele. Îmi venea să sparg eu tăcerea aceasta cruntă, chinuitoare. Dar în cele din urmă Tangua, fără să deschidă ochii, rosti apăsat şi solemn:

        — Floarea tânjeşte după rouă. Tot aşteptând-o zadarnic, se apleacă şi se ofileşte. Gata-gata să moara, când iată că rouă se arată în sfârşit!

        Tăcu apoi un răstimp până să reia.

        — Bivolul scormoneşte zăpada sub care nu se arată nici un fir de iarbă. Mugeşte flămând şi cheamă primăvara, dar în zadar; slăbeşte apoi şi cocoaşa i se moaie, puterile îi scad, aproape să-şi dea sufletul. Şi iată că adie un vânt călduţ: se apropie primăvara.

        Urmă o nouă pauză.

        Ce făptură ciudată mai e şi omul! Indianul acesta m-a umilit şi m-a batjocorit ca nimeni altul, m-a urmărit cu ura lui feroce, căutând să mă ucidă. Care a fost răspunsul meu? L-am tratat cu îngăduinţă. În loc să-l omor, i-am zdrobit numai genunchii. Şi asta silit de împrejurări! Şi iată-1 acum în faţa mea, o ruină, numai piele şi os, cu glasul stins, hârâit, venind parcă din adâncul unei hrube. Şi ce simţeam de astă dată? Îl compătimeam, regretam sincer întâmplarea care m-a făcut să-l schilodesc, deşi îmi era clar că bătrânul arde de patima răzbunării. Stătea cu ochii închişi ca într-un extaz. Îl covârşea clipa aceasta în care i-a fost dat în sfârşit să-şi potolească setea de sânge. Da, omul e într-adevăr o fiinţă plină de ciudăţenii…

        Ghemuit, cu faţa încremenită şi abia mişcându-şi buzele, bătrânul şef vorbi din nou.

        — Tangua era floarea, era bivolul flămând. El a dorit şi a chemat răzbunarea. Şi ea nu venea. Şi Tangua se stingea din lună-n lună, din săptămână-n săptămână, din zi în zi. Şi răzbunarea zăbovea mereu. Şi Tangua îmbătrânea şi moartea îl pândea din ce în ce mai lacoma. Şi iată că ceasul răzbunării a sosit!

        Şi spunând acestea, bătrânul deschise ochii mari, se ridica pe cât îi îngăduia şubrezenia picioarelor, întinse amândouă mâinile spre mine cu câteşicinci degetele răşchirate şi strigă ca ieşit din minţi:

        — Da, ceasul a sosit! E aici! Ochii mei văd răzbunarea! Eh, cum ai să piei, câine! Cum ai sa crapi!

        Se prăbuşi apoi epuizat şi închise din nou ochii. Nimeni nu seîncumeta să spargă tăcerea. Nici măcar Pida, fiul său. Abia după un răstimp destul de lung bătrânul îşi înălţă iarăşi pleoapele şi întrebă:

        — Cum de-a căzut în mâinile voastre acest broscoi împuţit? Povestiţi-mi!

        Santer nu lăsă să-i scape ocazia. Căutând s-o ia înaintea lui Pida, deşi acesta era singurul în drept să vorbească, banditul se oferi grăbit:

        — Eu ştiu cel mai bine. Să spun?

        — Vorbeşte!

        Santer începu să povestească, arogându-şi cu neruşinare tot meritul. Nimeni nu protestă. Pida era prea mândru ca s-o facă, iar mie puţin îmi păsa de lăudăroşenia banditului. La sfârşit, Santer adăugă în chip de concluzie:

        — Aşadar, numai datorită mie vă puteţi răzbuna în sfârşit de acest nemernic. Recunoşti?

        — Da, încuviinţă bătrânul.

        — Atunci îmi împlineşti o dorinţă?

        — Dacă pot.

        — Sigur că poţi.

        — Ce anume?

        — Am nevoie de nişte hârtii pe care le ţine Old Shatterhand în buzunar.

        — Le-a luat de la tine?

        — Nu.

        — Atunci ale cui sunt?

        — Oricum, nu sunt ale lui. Eu m-am dus să le caut la Mugworthills, dar din păcate le-a găsit el mai înainte.

        — Bine, ale tale să fie! Scoate-i-le din buzunar.

        Santer, fericit că obţinuse această hotărâre, se apropie de mine. Eu stăteam liniştit, nu mă mişcăm. Doar cu ochii îl fixam ameninţător. Banditul se cam sperie.

        — Aţi auzit, sir, ordinul căpeteniei? mi se adresă el.

        De astă dată nu mă mai tutuia, ba îmi spunea chiar sir, eu însă nu-i dădui nici un răspuns.

        — Mister Shatterhand, stărui el, cel mai bun lucru ar fi să nu vă împotriviţi. Staţi cuminte să vă caut în buzunar.

        Se apropie şi mai mult şi întinse mâna. Atunci, deşi cu mâinile legate, îi repezii amândoi pumnii sub bărbie, încât banditul zbură cât colo şi căzu icnind la pământ.

        — Iuf! exclamară câţiva indieni cu o nuanţă de bucurie în glas.

        Dar Tangua era de altă părere. El strigă foc de mânios:

        — Legat şi tot se împotriveşte, câinele! Ia faceţi să nu se mai poată mişca deloc şi scoateţi-i hârtia din buzunar!

        De data asta Pida îşi ieşi din muţenie:

        — Părintele meu, marea căpetenie a kiowaşilor, e înţelept şi judecă cu dreptate, dar să asculte şi glasul fiului său.

        Dacă până atunci bătrânul vorbise parcă întors către sine, ca într-o stare de transă, acum – îndreptându-şi ochii spre fiul său – chipul i se lumină ca prin farmec şi glasul i se limpezi.

        — De ce vorbeşte fiul meu astfel? Oare Santer nu cere pe drept ceea cecere?

        — Nu.

        — De ce?

        — Nu Santer, ci noi l-am luat prizonier pe Old Shatterhand, care nici nu s-a împotrivit măcar şi n-a lovit pe nimeni. S-a predat de bună voie. Mie mi s-a predat. Şi atunci al cui prizonier e dânsul?

        — Al tău.

        — Ale cui trebuie să fie deci calul şi armele lui şi toate celelalte lucruri?

        — Ale tale.

        — Într-adevăr, aşa e drept. A mea e toată prada. Şi atunci, cum vine Santer să ceară pentru el acele hârtii?

        — Fiindcă sunt ale lui.

        — Cum ale lui? S-o dovedească!

        — Păi, cică a fost la Mugworthills ca să le caute acolo, dar Old Shatterhand i-a luat-o înainte.

        — Dacă s-a dus să le caute înseamnă că ştia şi ce scrie în ele. E adevărat, tată?

        — Adevărat.

        — Să spună atunci Santer ce scrie în hârtiile acelea!

        — Bine, să-l ascultăm. Dacă va şti, înseamnă că sunt ale lui.

        Cererea aceasta îl puse pe Santer în mare încurcătură, îşi putea uşor imagina că e vorba de aurul care fusese ascuns la Nugget-tsil. Dar dacă totuşi hârtiile se refereau la altceva? Atunci s-ar fi dat de gol. Şi apoi, parcă-i convenea să divulge adevărul adevărat? Taina cu aurul trebuia să rămână numai a lui. De aceea căută să ameţească lucrurile.

        — Ceea ce scrie acolo n-are însemnătate pentru nimeni afară de mine. Iar hârtiile sunt ale mele, asta o vedeţi chiar din faptul că m-am dus să le iau de la Mugworthills. Numai întâmplarea a făcut ca Old Shatterhand să le găsească înaintea mea.

        — Ai vorbit cu înţelepciune, hotărî Tangua. Vei primi hârtiile; sunt ale tale.

        Sosise şi pentru mine momentul să intervin, mai ales că Pida părea resemnat. Rostii calm şi cu hotărâre:

        — Într-adevăr, a vorbit cu înţelepciune Santer, numai că a minţit. Nu pentru aceste hârtii a urcat el la Mugworthills.

        La auzul glasului meu, bătrânul tresărirea în faţa unei primejdii neaşteptate, apoi şuieră printre dinţi:

        — Câinele împuţit s-a pornit să latre, dar n-o să-i ajute la nimic!

        — Pida, tânărul şi viteazul tău fiu, spunea adineauri că eşti înţelept şi judeci cu dreptate, continuai eu. Asta înseamnă că nu părtineşti pe nimeni.

        — Aşa este.

        — Atunci spune deschis: te aştepţi oare ca din gura mea să iasă vreo minciună?

        — Nu. Old Shatterhand e cel mai primejdios dintre albi şi cel mai înverşunat duşman al meu, dar el nu vorbeşte niciodată cu două limbi.

        — Ei, află că eu sunt singurul om care putea şti unde se găsesc hârtiile şi ce scrie în ele. Santer habar n-avea de nimic. Nu i-am luat-o euînainte ci dânsul le-a zărit din întâmplare, după ce le-am găsit. Sper că mă crezi.

        — Tangua bănuieşte că Old Shatterhand nu spune minciuni. Dar şi Santer zice ca a spus adevărul. Cum vreţi atunci să judec cu dreptate?

        — Judecata dreaptă merge mână-n mână cu înţelepciunea. Santer a mai fost în câteva rânduri la Mugworthills. Voia să dea de aur, însă n-a găsit nimic. Asta o ştie şi Tangua, pentru că a făcut-o cu îngăduinţa lui. Or, acum tot după aur s-a dus!

        — Minciună! exclamă Santer.

        — Ba e adevărul adevărat, susţinui eu. Tangua n-are decât să întrebe pe ceilalţi trei albi, care trebuiau să-l ajute pe Santer la găsirea aurului.

        Bătrânul îmi dădu ascultare. Iar Gates, Clay şi Summer n-avură încotro şi confirmară spusele mele. Atunci Santer mai făcu o ultimă tentativă.

        — Şi totuşi m-am dus pentru hârtii! E adevărat că şi aurul mă ispitea şi de aceea mi i-am luat de ajutor pe oamenii aceştia. Lor nu le-am spus nimic despre hârtii. Astea mă priveau numai pe mine personal.

        Bătrâna căpetenie îşi ieşi din fire şi exclamă:

        — Acuma iar au dreptate amândoi! Ce vreţi la urma urmei?

        — Nimic decât o judecată dreaptă. Să spună Santer dacă hârtiile au vreo valoare pentru el.

        — Fireşte că au, răspunse banditul, chiar foarte mare. Altminteri n-aş stărui atât.

        — Bine! Câte foi sunt?

        — Mai multe, se grăbi el să răspundă, căci le văzuse doar pe când le citeam lângă mormânt.

        — Câte? Două, trei, patru, cinci?

        Tăcu. Dacă nu reuşea să ghicească, se dădea de

        — Vedeţi că tace?! Nu ştie.

        — Nu mai ţin minte. Cine stă să le numere exact?

        — Dacă hârtiile au atâta valoare pentru el, atunci ar trebui să ştie şi câte foi sunt. Dar hai să ne spună măcar dacă sunt scrise cu cerneală sau cu creionul. Sunt convins că o să tacă şi acum.

        Vorbisem dinadins pe un ton foarte ironic pentru a-l provoca la un răspuns imediat. Mă aşteptam să nu ghicească, având în vedere faptul că în Vest cerneala e lucru rar, se găseşte doar prin forturi, iar oamenii scriu îndeobşte cu creionul. Calculasem fără greş, căci banditul] se grăbi să-mi pareze ironia printr-o afirmaţie pe cât de hotărâtă pe atât de necugetată:

        — Fireşte că ştiu. Asta nu se uită. Sunt scrise cu creionul!

        — Nu cumva te înşeli? stăruii eu ca să-l fac să mai repete odată.

        — Nici gând să mă-nşel: sunt scrise cu creionul, nu cu cerneală.

        — Bun. E vreun războinic de faţă care ştie să deosebească cerneala de creion? Unul care a mai văzut hârtii din acestea care grăiesc?

        Câţiva inşi se încumetară să-şi arate cunoştinţele. De altfel, mai erau de faţă şi Gates cu ai săi. Mă adresai atunci lui Pida:

        — Tânăra căpetenie a kiowaşilor să scoată hârtiile din buzunarul meu şi să le arate acestor războinici. Dar aşa fel încât Santer să nu le poată vedea.

        Tânărul se învoi numaidecât, iar eu avui grijă ca ceilalţi trei albi să vadă şi ei în treacăt testamentul fără să-l poată citi. Toţi constatară că e scris cu cerneală, iar Tangua şi Pida, deşi nu pricepeau mare lucru, se declarară de acord cu ei.

        — Dobitocilor! se răsti atunci Santer la Gates. Cine m-a pus să mă întovărăşesc cu voi? Nici nu ştiţi să deosebiţi cerneala de creion!

        — Ei, chiar atât de proşti n-om fi noi, dom'le Santer! E cerneală toată ziua.

        — Da? Şi aţi căzut acum ca musca în călimară! N-o să mai ieşiţi de-acolo uşor.

        Bineînţeles că Santer nu îndrăznea să le spună de la obraz că ar fi trebuit să mintă.

        În timpul acesta Pida, împăturind la loc testamentul în cele două plicuri de piele, se adresa tatălui său:

        — Old Shatterhand a biruit. Părintele meu va hotărî acum dacă Santer are vreun drept asupra hârtiilor.

        — N-are nici un drept. Sunt ale lui Old Shatterhand, vorbi bătrânul.

        — Atunci le iau eu, pentru că Old Shatterhand mi s-a predat mie. De vreme ce oamenii se ceartă atâta pentru ele, înseamnă că au un mare preţ. Am să le ţin în punga cu „medicamente”.

        Le ascunse într-adevăr în punga agăţată de gât. Lucrul era aproape funest pentru mine. Şi totuşi dintr-un anume punct de vedere îmi convenea. Desigur că aş fi dat orice ca testamentul sa rămână în buzunarul meu. Aşa, cum aş fi putut sa mai ajung în posesia lui în cazul unei evadări? Pe de alta parte însă, dacă hârtiile ar fi rămas la mine, foarte probabil că Santer ar fi încercat să mi le ia, fie pe ascuns în timpul somnului, fie chiar făţiş, cu forţa. Fiind legat, mă aflam la discreţia lui, nu mă puteam împotrivi în nici un fel. Judecind din acest punct de vedere, era mai convenabil ca testamentul să stea în păstrarea tânărului kiowaş de care Santer n-ar fi avut curajul să se atingă. De altfel, banditul renunţă imediat la stăruinţele sale şi se prefăcu că, în fond, nu-i prea pasă de hârtii.

        — Poftim, păstrează-le, că tot n-ai sa înţelegi nimic! Doar nu ştii să citeşti. Pentru mine, ce să zic, erau într-adevăr de preţ şi aş fi vrut să fie în mâna mea. Dar la urma urmei mă pot lipsi. Bine că ştiu ce scrie în ele. Haideţi, domnilor! Nu mai avem nici o treabă aici. Să ne căutam un adăpost.

        Şi se depărtă împreună cu Gates, Clay şi Summer. Nimeni nu-l reţinu. Problema cu hârtiile era deci rezolvată. Aşteptam ca Tangua să se ocupe, acum de mine. Şi, într-adevăr, bătrânul îl întrebă pe fiul său:

        — Dacă Old Shatterhand mai avea asupra lui hârtiile acelea care grăiesc, înseamnă că nu i-aţi golit buzunarele, nu-i aşa?

        — Nu, nu i le-am golit, răspunse Pida. El e un mare războinic. Îi vom lua viaţa, însă fără să-l jignim umblându-i prin buzunare. Destul că i-am luat armele. Celelalte lucruri şi aşa ne rămân noua după ce-l omorâm.

        Mă aşteptam ca bătrânul să fie de altă părere, dar mă înşelam. El îşi privi fiul cu mândrie şi dragoste.

        — Pida, tânăra căpetenie a kiowaşilor, e un războinic cu suflet mare şi cald. El îi cruţă până şi pe cei mai temuţi duşmani ai săi; îi ucide, dar nu-i jigneşte şi nu-i face de ocară. Numele lui va fi odată şi mai vestit decât al luiWinnetou, câinele acela de apaş. Drept răsplată pentru vitejia lui am să-i îngădui să-şi moaie cuţitul în inima lui Old Shatterhand când, după toate caznele, acesta va fi să-şi dea sufletul. A lui să fie slava de a-l fi răpus cu propria mâna pe cel mai tare şi mai vestit dintre albi. Şi acum să vină bătrânii la sfat, să vedem ce fel de moarte îi hotărâm acestui câine cu faţa palidă. Până atunci, agăţaţi-l de arborele morţii.

        Ce fel de arbore era acesta? Explicaţia mi se oferi neîntârziat. Fusei dus până la un pin cu diametrul de vreo două picioare, înconjurat de nişte stâlpi înfipţi în pământ patru câte patru, de al căror rost aveam să mă dumiresc abia seara. Pinului acesta kiowaşii îi ziceau „arborele morţii” pentru că de el erau legaţi prizonierii condamnaţi la moarte prin tortură. Jos, de trunchi erau fixate curelele. Aici mă legară exact după sistemul aplicat cândva lui Winnetou şi tatălui său când aceştia căzuseră în mâinile noastre şi ale kiowaşilor. Doi războinici înarmaţi mă străjuiau în dreapta şi în stânga. În faţa cortului căpeteniei se adunaseră în semicerc bătrânii tribului pentru a-mi hotărî sfârşitul, mai bine zis felul cum aveam să mor, pentru că, de fapt, condamnarea la moarte era de mult hotărâtă. Înainte de a începe dezbaterea, Pida se apropie de mine şi-mi controlă legăturile. Erau cumplit de strânse. Tânărul le mai slobozi puţin şi rosti către străjeri:

        — Fiţi cu ochii-n patru, dar nu cumva să-l umiliţi. E o mare căpetenie a vânătorilor albi şi niciodată nu s-a atins din senin de vreun războinic roşu.

        Apoi se depărta ca să participe la sfat.

        Stăteam drept în picioare, legat cu spatele de copac şi pe dinaintea mea treceau mereu o mulţime curioasă de femei, fete şi copii. Războinicii, în schimb, se ţineau deoparte. Ba chiar şi băieţii mai răsăriţi, mândri şi retraşi, căutau să-şi ascundă curiozitatea. Ură nu citeam în ochii nimănui, ci mai curând respect şi aşteptare ca în ajunul unei sărbători. Îi interesa într-adevăr acest vânător alb despre care auziseră multe şi a cărui moarte avea să le ofere un spectacol nemaipomenit de crud şi pasionant.

        Printre femei zării la un moment dat o tânără care părea să nu fie încă squaw, adică nevastă. Întâlnindu-mi privirile, fata se desprinse de cercul celorlalte şi se opri apoi în loc, examinându-mă pe furiş. Parcă i-ar fi fost ruşine să se amestece şi ea în grămada de gură-cască. Nu era o frumuseţe fără cusur, dar nicidecum urâtă. Trăsăturile ei delicate atrăgeau atenţia, ca şi ochii ei mari cu profunzimi sincere şi grave. Îmi amintea de Nşo-ci, deşi nu semăna de loc cu sora apaşului. Dintr-un imbold de o clipă, îi făcui un semn prietenesc din cap. Fata se roşi ca focul, îmi întoarse spatele şi-şi văzu repede de drum. Dar după puţin se opri din nou şi, după ce mă privi încă odată, dispăru într-unul din corturile cele mai arătoase.

        — Cine e tânăra fiică a kiowaşilor care a stat acolo singură şi apoi a plecat? îl întrebai pe unul din paznicii mei.

        Neavând consemn să refuze discuţia cu mine, străjerul îmi răspunse:

        — E Kaho-oto —, Păr-negru”, fiica lui Sus-ho-maşa – „Pană-de-vultur” – care încă de copil şi-a cucerit dreptul să poarte o pană în creştetul capului. Îţi place fata?

        — Îmi place, confirmai eu, deşi în situaţia dată întrebarea indianului suna cel puţin ciudat.

        — E soră cu nevasta lui Pida, completă el.

        — Cu nevasta lui Pida?

        — Da.

        — Va să zică, e rudă cu tânăra voastră căpetenie.

        — Desigur. Uite-l şi pe tatăl ei, colo la sfat, cu o pană mare în chică.

        Scurta noastră convorbire se încheie aici; dar avea să aibă urmări nebănuite.

        Sfatul bătrânilor dură mult, aproape două ceasuri, după care fui dezlegat şi adus în faţa lor ca să aflu soarta ce mă aşteaptă. A trebuit să ascult mai întâi lungi cuvântări despre crimele albilor în general şi despre ale mele în particular. Tangua istorisi până în cele mai mici amănunte înfruntarea noastră de odinioară care se încheiase cu betegirea lui. Nu omise nici faptul că l-am eliberat pe Sam Hawkens capturându-l pe Pida. Într-un cuvânt, îmi fu dat să ascult un rechizitoriu cu atâtea capete de acuzare încât orice indulgenţă părea a fi exclusă. Dar şi mai lungă fu înşirarea chinurilor ce mă aşteptau. Cred că nici un alb osândit de indieni nu fusese supus vreodată la atâtea rafinate şi sălbatice torturi. Puteam fi într-adevăr mândru de o asemenea distincţie – cea mai concretă manifestare a stimei şi respectului de care se bucură cineva în ochii acestor oameni atât de îndatoritori! Singura-mi consolare consta în faptul că mi se acordase un termen de graţie până la revenirea din deplasare a unui detaşament de kiowaşi plecat nu ştiu unde. Nu se cădea ca războinicii absenţi să piardă marele prilej de a asista la moartea lui Old Shatterhand.

        În faţa sentinţei mă comportai ca un om căruia nu-i pasă că va muri, dar fără să rămân dator în ce priveşte răspunsul. Vorbii scurt, cuprinzător, ferindu-mă să fac vreo afirmaţie prin care să-i jignesc pe judecătorii mei.

        Atitudinea mea era foarte neobişnuita în asemenea cazuri când, spre a-şi dovedi neînfricarea, cel osândit căuta cu tot dinadinsul să mai pună paie pe foc, copleşindu-i pe judecători cu blesteme şi injurii. Eu însă renunţai la acest joc de dragul lui Pida, care se purtase cu mine atât de prietenos şi chiar de dragul celorlalţi kiowaşi care nu-mi arătau nici un fel de ură. Mă bucurasem în fond de o primire foarte bună la ei, dacă ţineam seama de firea şi de obiceiurile lor, ca şi de duşmănia ce le-o purtau apaşilor. Că această atitudine a mea putea să fie interpretată ca un semn de laşitate? Nu, de asta eu unul, cu toate antecedentele mele, nu trebuia să mă tem.

        Condus înapoi la „arborele morţii”, trecui pe lângă cortul ce aparţinea bătrânului Pană-de-vultur. Fiica lui stătea în faţa intrării. Fără vreun gând anume, mă oprii şi o întrebai:

        — Tânăra mea soră se bucură, desigur, că Old Shatterhand cel hain a fost în cele din urmă prins?

        Fata se înroşi iar ca focul şi răspunse abia după un timp:

        — Old Shatterhand nu e hain.

        — De unde ştii?

        — Toată lumea ştie.

        — Atunci de ce-mi pregătiţi moartea?

        — Fiindcă l-ai schilodit pe Tangua şi fiindcă nu mai eşti faţă palidă, ci apaş.

        — Ba nu sunt apaş. Am fost şi rămân alb.

        — Inciu-ciuna te-a primit printre apaşi şi te-a făcut chiar căpetenie. N-ai băut tu din sângele lui Winnetou şi el dintr-al tău?

        — Asta-i adevărat. Dar în afară de cazul când am fost silit, ce rău le-am făcut eu vreodată kiowaşilor? Oare sora mea Kaho-oto uită cum m-am purtat?

        — Cum, Old Shatterhand mă ştie pe nume?

        — Am căutat să-ţi aflu numele fiindcă eşti fiica unui mare şi preţuit războinic. Fie ca să apuci multe ocoluri ale soarelui, mai multe decât mi-au rămas mie ceasuri de trăit!

        Acestea zise, îmi continuai drumul. Străjerii nu interveniseră deloc în acest schimb de cuvinte. Alt prizonier ar fi fost tratat desigur cu mai puţine menajamente. Purtarea lor binevoitoare nu se datora numai atitudinii lui Pida, ci şi faptului că însuşi Tangua se schimbase mult. Şi la rândul ei această schimbare nu se datora doar împrejurării că bătrâneţea te face mai îngăduitor sau îţi slăbeşte energia, ci serioasei înrâuriri pe care fiul o exercita asupra tatălui său. Un vlăstar mlădiu, viguros, împrumută şi bătrânului trunchi forţe noi.

        După ce fusei iarăşi legat la „arborele morţii”, se retraseră chiar şi femeile şi copiii. Părea că se dăduse ordin în această privinţă, ceea ce mă bucura într-un fel; nu-mi făcea nici o plăcere sa se uite lumea la mine ca la urs, chiar dacă era vorba de copii.

        Ceva mai târziu o văzui pe tânăra indiană ieşind din cortul ei. Venea spre mine ducând un vas de lut.

        — Tata mi-a îngăduit să-ţi aduc ceva demâncare. Primeşti? Mă întrebă ea când ajunse în dreptul meu.

        — Cu plăcere, făcui eu prietenos. Dar nu mă pot servi de mâini. Mi-s, legate.

        — N-ai nevoie de mâini. Voi fi slujnica ta.

        Îmi adusese carne de bizon friptă şi tăiată bucăţi. Luând câte o bucată în vârful cuţitului, mi-o ducea cu gingăşie la gură. Frumos, nu-i aşa? Old Shatterhand hrănit ca un prunc de o indiană! Cu toată situaţia mea deloc veselă, îmi venea să pufnesc în râs. De ruşinat nu mă ruşinam, căci fata ce mă servea cu atâta graţie nu era o lady năzuroasă sau o signorina plină de fumuri, ci o indiană-kiowa, pentru care gestul acesta va fi fost cât se poate de firesc.

        Cele două străji ne priveau fără să-şi mişte nici o cută a feţei, deşi cred că scena îi amuza. După ce terminai de mâncat, unul din ei, cam palavragiu, crezu de cuviinţa să-i facă fetei o surpriză plăcuta.

        — Old Shatterhand zicea că Păr-negru îi place mult. Tânăra mă privi cu ochi mari şi cred că de astă dată mă roşii eu la faţă. Apoi dădu să plece. Dar se întoarse iar spre mine şi mă întrebă:

        — E adevărat ce spune războinicul roşu?

        — Dânsul voia să ştie dacă-mi placi şi i-am spus că da.

        De astă dată fata plecă numaidecât.

        Târziu după-amiază, zărindu-l pe Gates cum se plimbă printre corturi, mă adresai unuia dintre paznicii mei:

        — S-ar putea să vorbesc cu această faţă palidă?

        — Da, încuviinţă el. Dar să nu vorbeşti cumva despre fugă!

        — Nicidecum. În privinţa asta fratele meu roşu poate fi liniştit.

        Îl strigai pe Gates, care se apropie cu paşi înceţi, nesiguri, ca unul care nu prea ştie ce are de făcut.

        — Stai, nu te sfii! îl îndemnai eu. Ori n-ai voie să vorbeşti cu mine?

        — Mister Santer sar necăji, răspunse el.

        — Ţi-a atras el atenţia să nu-mi vorbeşti?

        — Da.

        — Cred şi eu! Se teme să nu ţi-l descriu în adevărata lui lumină.

        — Mi se pare şi acum că vă înşelaţi în ce-l priveşte, mister Shatterhand.

        — Nu eu mă înşel, ci dumneata.

        — E un gentleman.

        — Cu ce-mi dovedeşti? Eu însă pot să-ţi demonstrez contrariul, cu fapte, concret şi temeinic.

        — Nu mă interesează, de vreme ce ştiu că-l duşmăniţi.

        — Asta da. Îl duşmănesc în aşa măsură, încât ar face bine să se păzească de mine.

        — De dumneavoastră? Hm! Nu vă supăraţi, sir, dar nu văd cui şi cum i-aţi mai putea face vreun rău.

        — Pentru că sunt condamnat la moarte?

        — Păi?!

        — Între dorinţă şi realizare e o serioasă distanţă. Eu am mai stat nu o dată pe muchia prăpastiei şi uite că n-am căzut în ea. Dar hai să vedem: crezi dumneata că Old Shatterhand e într-adevăr un ticălos abject cum susţine Santer?

        — Cred şi nu cred. Adevărul e că vă duşmăniţi. De aceea nu mă interesează cine are dreptate.

        — Atunci cel puţin să nu mă fi minţit!

        — Când am făcut eu asta?

        — Sus, la Mugworthills, când mi-ai ascuns faptul că kiowaşii sunt în apropiere. Dacă te-ai fi purtat cinstit cu mine, nu aş fi ajuns prizonier.

        — Nu cumva aţi fost dumneavoastră mai sincer?

        — Dar ce, v-am înşelat cu ceva?

        — Fireşte.

        — Când? Cum?

        — Când v-aţi dat drept Jones.

        — Asta numeşti dumneata înşelătorie?

        — Fireşte!

        — Înşelătoria presupune intenţia de a obţine un avantaj asupra altuia pe căi necinstite. În cazul meu nu era vorba de aşa ceva. Faptul că mi-am tăinuit numele şi am folosit altul, nu poate fi considerat nici măcar un şiretlic, ci doar o necesitate. Santer e un ucigaş notoriu, un escroc fără pereche, un ins extrem de periculos. A vrut să mă omoare şi pe mine. Când voi îl slujeaţi pe acest nemernic, cum era să vă spun că mă numesc Old Shatterhand şi că ţinta mea e Mugworthills?

        — Hm! mormăi el.

        — Iartă-mă, mister Gates, dar dacă tot te mai îndoieşti de mine, dă-mi voie să nu te înţeleg.

        — Ar fi trebuit totuşi să ne spuneţi adevărul. Era de datoria dumneavoastră.

        — Nu eram cu nimic obligat, înţelegi? Sunteţi nişte oameni lipsiţi de experienţa. Da, nişte uşuratici, cel puţin în comparaţie cu mine care ştiu ce înseamnă Vestul sălbatic. De aceea trebuia să fiu cu băgare de seamă.

        — Dacă ne spuneaţi adevărul, v-am fi dat crezare.

        — Nu mi-aţi fi dat.

        — Ba da.

        — Ba eu îţi dovedesc că nu.

        — Cu ce?

        — Păi acum, când ştii cine sunt, parcă-mi dai crezare?

        — Acum e altceva… După ce ne-aţi indus odată în eroare, sigur că…

        — Asta se cheamă pretext. Doar ştii acum şi cine sunt şi ce motive m-au determinat să-mi ascund numele. Şi ceea ce-i mai important, ai fost personal de faţă la maşinaţiile lui Santer împotriva mea.

        — Nu v-a pus nici un gând rău.

        — Cine spune asta?

        — El însuşi… A repetat-o chiar adineauri.

        — Nu face decât să vă arunce praf în ochi. De fapt, ţelul lui e să mă omoare.

        — Vă înşelaţi. Omul acesta nu minte.

        — Uite că şi acuma ţii cu el. Cu atât mai inutil ar fi fost să vă împărtăşesc adevărul la Mugworthills. N-am căutat eu în zadar să vă conving acolo de faptul că Santer umblă cu gânduri ascunse? Iată că nici acuma n-o crezi, deşi datoria voastră ar fi să-mi luaţi apărarea, să mă ajutaţi, să mă scăpaţi de o moarte cumplită.

        — Santer însuşi vrea să vă salveze. O ştiu de la el.

        — Minte! Minte cu neruşinare! În sfârşit, se vede că nu te laşi convins. V-a îmbrobodit serios banditul, n-am ce spune. N-o să vă dezmeticiţi decât prea târziu. Şi are să vă coste.

        — Pe noi? Ce să ne coste? Cu dumneavoastră e altceva; l-aţi urmărit, îl ameninţaţi. Cu noi, însă, omul se poartă omeneşte.

        — Va să zică, tot mai speraţi să găsiţi aurul?

        — Păi cum!

        — La Mugworthills n-o să găsiţi nici un bob.

        — Atunci îl găsim în altă parte.

        — Unde?

        — Deocamdată nu ştim. O să aflăm.

        — De la cine o să aflaţi?

        — Santer va lămuri totul.

        — Dar în ce fel? V-a spus?

        — Nu.

        — Vezi că nu e sincer cu voi?

        — Cum să ne spună ceea ce nici el nu ştie încă?!

        — Ba ştie! Ştie foarte bine cum poate afla locul unde sunt depozitaţi nuggeţii.

        — Dacă vorbiţi astfel, înseamnă că ştiţi şi dumneavoastră.

        — Desigur.

        — Îmi spuneţi şi mie?

        — Nu, asta nu.

        — Aha! Unde-i sinceritatea? Şi mai pretindeţi să vă dăm ajutor!

        — Aş vorbi foarte deschis cu voi dacă mi-aţi inspira încredere. Dar aşa, datorită atitudinii voastre, sunt silit să-mi păstrez secretul. Ia spune, unde v-aţi adăpostit?

        — Stăm într-un cort ales de Santer.

        — E şi dânsul acolo?

        — Da.

        — Şi unde-i cortul acesta?

        — Lângă cel al lui Pida.

        — Ciudat. Zici că l-a ales chiar Santer?

        — Chiar el. Tangua i-a îngăduit să locuiască unde-i place mai mult.

        — Şi s-a stabilit tocmai lângă Pida care, în nici un caz nu-i poartă simpatia ce i-o poartă bătrânul? Băgaţi de seamă! Se poate întâmpla ca Santer să dispară subit şi să vă lase de izbelişte! Şi atunci atitudinea kiowaşilor faţă de voi s-ar schimba radical.

        — Nu înţeleg.

        — Acum vă tolerează; atunci însă vă vor trata ca duşmani. Şi e destul de problematic ca eu să vă pot salva.

        — Dumneavoastră… pe… pe noi?! se bâlbâi Gates. Vorbiţi de parc-aţi fi liber şi v-aţi bucura de prietenia kiowaşilor!

        — Am şi eu nişte temeiuri, pentru că…

        — Aoleu! mă întrerupse el deodată. Ne-a şi văzut stând de vorbă!

        Tocmai apăruse Santer dintre corturi. Se apropia repede de noi.

        — Rău mai tremuri de frica individului ăstuia ! îl ironizai eu pe Gates.

        — Nu că mi-e frică, dar dumnealui doreşte să nu stau de vorbă cu dumneavoastră.

        — Atunci fugi, mister Gates, aruncă-te la picioarele lui şi cere-i îndurare, biet păcătos ce eşti!

        — Ce faci aici, Gates? se răsti Santer încă de departe. Cine te-a trimis să vorbeşti cu acest om?

        — Treceam din întâmplare şi dânsul a început vorba, se scuză Gates smerit.

        — Aici n-ai ce căuta din întâmplare. Hai cu mine!

        — Mister Santer, doar nu sunt copil şi…

        — Ţine-ţi gura şi mişcă-te!

        Banditul îl apucă de braţ şi-l trase după sine. Ce naiba le-o fi îndrugat el acestor gură-cască de-i îngăduiau să-i trateze astfel?

        Paznicii mei fuseseră aleşi dintre kiowaşii care o rupeau niţel pe englezeşte. Înţeleseseră aşadar toată discuţia şi, drept dovadă că mă bucuram în ochii lor de mai multă stimă decât Santer, unul din ei – cel care-mi vorbise adineauri – făcu următoarea observaţie:

        — Ăştia parc-ar fi nişte oi blege care se iau după lup. Când l-o apuca foamea, îi înghite pe tustrei. De ce nu l-or fi ascultând pe Old Shatterhand care le vrea binele?

        După puţin sosi şi Pida pentru a-mi controla legăturile, dar şi pentru a se convinge de starea mea. Arătă spre stâlpii aceia înşiraţi câte patru.

        — Old Shatterhand o fi obosit de atâta stat în picioare. Noaptea va putea să se culce aici, între pari. Sau doreşte cumva să se culce de pe-acum?

        — Nu. Mai stau aşa.

        — Atunci după masa de seară. Are vânătorul alb vreo dorinţă?

        — Da.

        — Vorbească! O îndeplinesc cu plăcere ducă pot.

        — Vreau numai să te previn împotriva lui Santer.

        — Faţă de Pida, fiul căpeteniei kiowaşilor, Santer nu-i decât un păduche!

        — Foarte adevărat. Dar şi de păduche trebuie să te scapi când ţi se vâră sub cămaşă. Am auzit că Santer locuieşte chiar lângă tine.

        — Da. Cortul acela era liber.

        — Atunci bagă de seamă să nu pătrundă în cortul tau! Se pare că asta urmăreşte.

        — Îl dau afară!

        — Fireşte, dac-ar intra sub ochii tăi. Ce te faci însă dacă vine pe furiş, fără să-l vezi?

        — Îl văd eu!

        — Chiar dacă eşti plecat?

        — Atunci îl vede nevasta şi-l alungă.

        — Să ştii că el vrea să pună mâna pe hârtiile ce mi le-ai luat.

        — N-am să i le dau.

        — Ştiu că n-ai să i le dai. Însă fii atent să nu ţi le fure!

        — Chiar dac-ar intra pe ascuns în cortul meu, tot nu le-ar găsi. Le păstrez la loc sigur.

        — Să sperăm. Dar mie mi-ai îngădui să le mai văd odată?

        — Păi le-ai văzut şi le-ai citit.

        — Nu în întregime.

        — Atunci ai să le vezi, dar nu acum când înserează. Ţi le aduc mâine în zori.

        — Îţi mulţumesc. Şi încă ceva: Santer nu umbla numai după hârtiile, ci şi după armele mele. Sunt nişte puşti fără seamăn de bune şi tare ar vrea să-i încapă pe mâini. Unde le ţii?

        — La mine.

        — Te sfătuiesc să le păzeşti.

        — N-avea grijă. Chiar dac-ar intra în cort ziua-n amiaza-mare şi tot nu le-ar vedea. Le-am învelit în două pături şi le-am ascuns sub aşternut ca să nu prindă umezeală. De-acuma numai eu mă voi sluji de ele. Cu carabina Henry va însemna că sunt urmaşul lui Old Shatterhand. Dă-mi voie să te rog un lucru.

        — Poftim, te ascult cu dragă inimă.

        — Am cercetat armele cu de-amănuntul. La doborâtorul de urşi mă pricep, dar cu carabina nu ştiu sa trag şi pace. Ai vrea, până nu mori, să-mi arăţi şi mie cum trebuie mânuită, cum se încarcă şi cum se trage cu ea?

        — Sigur că-ţi arăt.

        — Îţi mulţumesc. Nimeni nu te sileşte să-mi spui taina. Şi dacă nu mi-o spui, atunci carabina nu-mi foloseşte la nimic. Văd însă că vrei să mă ajuţi. De aceea şi eu am să-ţi port de grijă până vor începe caznele: ai săprimeşti tot ce-ţi pofteşte inima.

        Şi Pida se depărta fără să ştie ce nădejdi trezise în sufletul meu.

        Ca să fiu sincer, crezusem la început că m-aş putea alege cu vreun folos de pe urma prezenţei lui Gates, a lui Clay şi Summer. Chiar dacă nu-mi erau cu adevărat prieteni, încă ar fi avut datoria – ca albi – să intervină pe cât posibil în favoarea mea. Cu oarecare bunăvoinţă ar fi găsit chiar un prilej să mă elibereze de acest păcătos „arbore al morţii”. Să-mi fi tăiat numai legăturile de la mâini, că pe urmă m-aş fi descurcat şi singur. Din păcate însă trebuia să renunţ la acest gând. Comportarea lui Gates îmi dovedea că nu pot nădăjdui în ajutorul lui, nici în al celorlalţi doi papă-lapte.

        Nu mă puteam bizui decât pe propriile mele puteri. Dar şi aşa nu mă încerca desperarea. Trebuia, trebuia negreşit să găsesc un mijloc care să mă scape de tortură şi de moarte. Câteva clipe doar să fi avut o mână liberă şi un cuţit la dispoziţie! În fond lucrul nu era imposibil şi nici măcar atât de greu de realizat. Până atunci nu-mi trecuse prin gând să cer ajutorul tinerei indiene, dar acum ideea aceasta mă obseda. Fata părea să nutrească sentimente de milă şi simpatie faţă de mine… Fie ce-o fi, trebuia să scap, să fug, să evadez, chiar recurgând în ultima clipă la vreun act desperat!

        Şi Pida! Vrea să-i explic mecanismul carabinei! Ce mi-aş putea dori mai mult? Ca să-i arăt cum se încearcă arma şi cum se manipulează, trebuie să mi se dezlege mâinile. Atunci aş putea să-i smulg cuţitul de la brâu şi să-mi tai curelele din jurul gleznelor. Ei şi pe urmă aş fi stăpân şi pe mine şi pe carabina mea cu repetiţie! Ar fi, desigur, o lovitură foarte riscantă, dar în fond ce pot pierde decât viaţa, care şi altminteri e pierdută? Fireşte, ar fi mai bine dacă s-ar ivi prilejul să scap cu ajutorul unui şiretlic, fără să mă expun armelor pieilor-roşii. Deocamdată nu găseam nici o idee salvatoare, dar putea să-mi vină ulterior; timp era berechet.

        Aşadar, noaptea voi sta culcat între parii aceştia, şaisprezece la număr, înfipţi în grupuri de câte patru în jurul copacului. Sunt deci ţarcuri pregătite pentru patru prizonieri şi, după dispoziţia parilor, se vede cam în ce fel te poţi simţi acolo, culcat la mijloc, cu membrele legate fiecare de câte un par. Nici gând să adormi răstignit astfel la orizontală. Iar şansa de a evada e inexistentă.

        Pe când mă frământam cu aceste gânduri, seara coborî de-a binelea. La corturi se aprinseră focurile, iar femeile se apucară să gătească de cină. Din nou Păr-negru îmi aduse de mâncare şi de băut. Obţinuse, probabil, prin intermediul tatălui ei permisiunea lui Tangua de a se îngriji de mine. De astă dată nu schimbarăm nici un cuvânt. Îi mulţumii doar la plecare. Între timp, cei doi gardieni fură schimbaţi de alţi doi care se arătau nu mai puţin prietenoşi faţă de prizonierul lor. Întrebându-i când aveam să mă culc în ţarcul meu, îmi explicară că aceasta se va petrece în prezenţa lui Pida.

        Dar până să apară tânăra căpetenie se apropie de mine cu paşi rari şi solemni altcineva – şi anume Pană-de-vultur, tatăl fetei care mă îngrijea. Se opri, mă măsură în tăcere preţ de un minut, după care ordonă străjilor:

        — Fraţii mei să stea mai deoparte până îi chem din nou! Am ceva de vorbit cu acest alb.

        Cei doi se retraseră imediat, ceea ce dovedea că Pană-de-vultur, chiar fără a fi căpetenie, se bucura de o trecere deosebită. După ce străjerii sedepărtară, bătrânul se aşeză în faţa mea. Trecu din nou un răstimp până să înceapă vorba. Glasul lui avea în el ceva sărbătoresc.

        — Feţele palide locuiesc dincolo de apa cea mare şi au pământ destul. Totuşi au venit încoace sa ne răpească munţii şi plaiurile strămoşeşti.

        Tăcu. Cunoscându-i pe indieni, mă aşteptam ca aceasta să nu fie decât o introducere. Pesemne că bătrânul voia să discute cu mine o problemă de mare importanţă. Dar ce anume? Aproape că ghiceam. Pană-de-vultur făcuse, desigur, pauza sperând într-un răspuns. Dar văzând că eu tac, reluă:

        — Albii au fost primiţi cu bunăvoinţă de către oamenii roşii, dar ei ne-au răsplătit prin jaf şi omor.

        Altă pauză.

        — Chiar şi astăzi feţele palide folosesc tot soiul de vicleşuguri ca să ne asuprească, iar când nu le merge în felul ăsta, vin peste noi cu puterea armelor.

        Din nou pauză.

        — Când un om roşu vede în faţa lui un alb, poate fi sigur că acesta îi e duşman de moarte. Vor fi fiind oare şi feţe palide care nu ne duşmănesc?

        Înţelegeam unde vrea să ajungă; de fapt, gândurile lui mă vizau pe mine. Şi cum eu încă nu ma hotărâsem să răspund, omul atacă mai direct chestiunea ce-l interesa.

        — Văd că Old Shatterhand nu-mi răspunde. Oare nu s-au purtat albii faţă de noi aşa cum spun eu?

        — Ba da, recunoscui. Pană-de-vultur are dreptate.

        — şi nu sunt ei duşmanii noştri?

        — Sunt.

        — Vor fi fiind totuşi printre albi şi unii care ne duşmănesc mai puţin?

        — Sunt şi din aceştia.

        — Să-mi numească Old Shatterhand măcar unul dintre aceşti albi.

        — Aş putea să-ţi dau destule nume, dar n-o fac. Dacă ai ochi de văzut, atunci vei recunoaşte că un asemenea alb stă acum în faţa ta!

        — Nu-l văd decât pe Old Shatterhand.

        — Păi da, la mine mă gândesc.

        — Va să zică pretinzi că te-ai purtat cu noi mai puţin duşmănos decât fraţii tăi?

        — Nu, nu pretind.

        — Nuuu?! Se miră Pană-de-vultur. Negaţia mea îi cam încurca şirul gândurilor.

        — Fratele meu roşu a rostit cuvinte nelalocul lor.

        — Ce cuvinte?

        — Că m-aş fi purtat doar mai puţin duşmănos decât alţii. Or, eu mă port faţă de oamenii roşii fără pic de duşmănie.

        — N-ai ucis, n-ai rănit pe nimeni?

        — Ba da, însă numai când am fost silit s-o fac. Eu nu m-am purtat, cum ai spus adineauri, mai puţin duşmănos cu indienii, ci v-ara arătat numai prietenie, am nenumărate dovezi. De câte ori mi-a stat în puteri, v-am luat partea împotriva albilor, v-am apărat de samavolnicii. Dacă judeci cu dreptate, ai să recunoşti acest adevăr.

        — Eu sunt un om drept.

        — Aminteşte-ţi, de pildă, de Winnetou! Am fost cei mai buni prieteni şi fraţi de sânge. Oare Winnetou nu era indian?

        — Nu zic ba. Însă Winnetou era duşmanul nostru.

        — Greşeşti. Numai voi l-aţi făcut să vă duşmănească. El îi iubea pe toţi indienii ca şi pe apaşii lui şi ar fi vrut să trăiască în pace şi în bună înţelegere cu toţii. Dar triburile s-au apucat să se bată şi să se sfâşie între ele. Aceasta era marea lui suferinţă, mâhnirea care nu l-a părăsit nicicând. Şi tot aşa simţeam şi eu. Toate faptele le săvârşeam din dragoste pentru seminţiile roşii.

        Vorbisem la fel de rar şi serios ca şi dânsul. Pană-de-vultur îşi înclină capul şi se scufundă câtva timp în tăcere. Apoi, smulgându-se parcă din gânduri, rosti:

        — Old Shatterhand a spus adevărul. Pană-de-vultur e un om drept şi recunoaşte ce-i bun chiar şi la duşmanii săi. Dacă toţi oamenii roşii ar fi ca Winnetou şi toate feţele palide ca Old Shatterhand, atunci am trăi laolaltă ca fraţii, ne-am iubi şi ne-am ajuta la nevoie. Şi pământul ar fi destul pentru toţi fiii şi toate fiicele noastre. Dar e lucru primejdios să dai pilde pe care nimeni nu le urmează. Winnetou a căzut ucis de un glonţ duşman, iar Old Shatterhand va pieri în groaznice chinuri.

        Discuţia se opri acum la punctul unde căuta el să ajungă. Socotii că e mai bine să tac şi să-l ascult. Pană-de-vultur reluă:

        — Old Shatterhand e un viteaz; el va trebui să îndure cazne multe şi cumplite. Oare se va arăta el slab, spre bucuria judecătorilor săi?

        — Nu. Dacă va fi să mor, atunci voi muri aşa fel încât să merit un mormânt pe care să-l cinstească lumea.

        — Dacă va fi sa mori? Adică, te mai îndoieşti !

        — Vad că eşti foarte sincer.

        — Ai vrea să te mint?

        — Nicidecum. Dar îţi trebuie mult curaj ca să vorbeşti astfel.

        — Old Shatterhand n-a fost niciodată un laş.

        — Va să zică ţi-ai pus nădejdea în fugă?

        — Da. Şi sunt sigur că am să izbutesc. Afirmaţia mea categorică îl uimi şi mai mult decât primul răspuns.

        — Iuf, iuf! exclamă el ridicând mâinile la cer. Te-ai bucurat până acum de blândeţe; va trebui să ţi se arate asprime mai multa.

        — Nu mă tem de nimic. Nu mă îngrozeşte nici o asprime. Sunt chiar mândru că nu simt nevoia să ascund adevărul. Altul în locul meu n-ar face aşa.

        — Old Shatterhand are dreptate. E singurul prizonier care spune deschis, răspicat, că are de gând să fugă. Nu e vorba numai de curaj. E şi obrăznicie!

        — N-ai dreptate. Obraznicul fie că nu-şi dă seama ce face, fie că nu are nimic de pierdut. Eu însă vorbesc sincer, pentru că am temeiurile mele, pentru că urmăresc un scop cu totul diferit.

        — Care anume?

        — Asta nu-ţi spun. Trebuie să ţi-o închipui singur.

        De fapt, era vorba de următoarele: Pană-de-vultur venise fără îndoialăcu intenţia de a-mi oferi mâna fiicei sale şi de a mă salva în acest fel. Consimţind la această căsătorie, n-aş mai fi fost ucis, mi-aş fi redobândit libertatea şi, în plus, m-aş fi ales cu o nevastă tânără. Dar asta însemna să devin kiowaş lucru fireşte inacceptabil pentru mine. A respinge propunerea echivala cu a-l jigni profund pe Pană-de-vultur şi a naşte în el dorinţa răzbunării. Pentru a evita asemenea complicaţii şi pentru a-l descumpăni pe bătrân, îi făcusem acele mărturisiri pline de cutezanţă şi tupeu. Îi dădusem astfel a înţelege că n-are rost să mi-o ofere pe fiica lui, pentru că eu aveam să-mi recapăt libertatea şi fără să ajung soţul unei indiene. Dacă mi-ar fi înţeles aluzia, ar fi evitat propria-i jignire şi, ca urmare, dorinţa de a se răzbuna împotriva mea.

        Pană-de-vultur păru să cugete la cele spuse de mine, dar, din păcate, nu-mi sesiză adevărata intenţie, îmi răspunse pe tonul lui obişnuit, măsurat.

        — Old Shatterhand caută doar să ne tulbure gândurile, că de scăpat ştie şi el că nu va scăpa de aici. El nu vrea să recunoască pe faţă că a pierdut, pentru ca nu cumva să-şi piardă din faimă. Dar Pană-de-vultur nu se lasă amăgit. Degeaba orice gând de fugă!

        — Şi totuşi am să fug!

        — Vei fi chinuit de moarte.

        — Ba am să scap!

        — Uite ce-i: dacă aş şti că poţi fugi, m-aş prinde chiar eu să te păzesc. Dar ştiu bine că nu poţi. Numai o singură scăpare ar fi, una singura…

        — Care? Cum? întrebai eu, văzând că nu-l pot scoate pe bătrân din ale sale.

        — Dacă te-aş ajuta eu.

        — Nu-mi trebuie nici un ajutor!

        — Eşti mai încrezut chiar decât bănuiam. Cum să respingi un ajutor care te poate scăpa de la moarte?

        — De ce să nu-l resping când n-am nevoie de el, când ştiu că mă voi salva singur!

        — Eşti prea mândru şi încăpăţânat. Mai bine îţi dai viaţa decât să rămâi îndatorat faţă de cineva. Dar eu nu-ţi cer recunoştinţa. Nu vreau decât să te văd liber.

        — O ştii pe Kaho-oto care ţi-a adus de mâncare?

        — O ştiu.

        — Mi-e fiică. Şi tare îi mai e milă de tine!

        — Înseamnă că Old Shatterhand nu e viteaz, ci un biet nevolnic, o făptură demnă de plâns. Mila nu e decât jignire!

        Mă foloseam anume de acest limbaj sever şi brutal; voiam să-l abat de la intenţiile lui. Dar nu reuşii nici de astă dată. Pană-de-vultur mă asigură pe un ton prietenesc:

        — N-am vrut să te supăr. Până a te fi întâlnit aici, Kaho-oto auzise multe despre tine. Ea ştie că Old Shatterhand e cel mai mare viteaz al albilor şi gândul ei e să te scape de la moarte.

        — Asta înseamnă că Păr-negru are inimă bună. Dar ca dânsa să mă scape de aici mi se pare cu neputinţă. Nu văd deloc cum.

        — Ba să ştii că se poate. Nici măcar nu e greu.

        — Te înşeli!

        — Eu nu spun vorbe în vânt. Cunoşti, pesemne, datinele oamenilor roşii, dar pe asta la care mă gândesc s-ar putea să n-o ştii. Te vei supune deci acestei datini. Fiica mea îţi place, nu-i aşa? I-ai spus-o chiar tu.

        — Nu-i adevărat; nu i-am spus-o eu.

        — Păi de la dânsa o ştiu! Kaho-oto nu mă minte niciodată!

        — E o neînţelegere la mijloc. Dânsa mi-a adus demâncare. Pe urmă unul din străjeri m-a întrebat dacă-mi place fata şi i-am răspuns că da. I-am spus-o deci străjerului.:

        — Asta nu schimbă nimic. Înseamnă că-ţi place. Ştii că bărbatul care ia de squaw pe o fată roşie poate fi primit în tribul ei?

        — Ştiu.

        — Chiar dacă până atunci a fost duşman sau prizonier…

        — Ştiu şi asta.

        — e dezlegat de orice vină şi trăieşte în libertate…

        — Toate astea le cunosc.

        — Iuf! Atunci mă vei înţelege.

        — Te-am şi înţeles.

        — Tu o placi şi ea te place. Vrei să-ţi fie squaw.

        — Nu.

        Se lăsă o tăcere lungă şi penibilă. Pană-de-vultur nu se aşteptase la un asemenea refuz. Eu, un condamnat la moarte – iar dânsa, una din fetele cele mai râvnite ale tribului, fiică de războinic fruntaş! Şi totuşi, o refuzam! Era de necrezut!

        În cele din urmă bătrânul întrebă scurt:

        — De ce?

        Să-i fi spus adevăratul motiv? Să-i fi explicat că un european instruit nu-şi poate distruge întreaga viaţă căsătorindu-se cu o fată de indian? Că o asemenea căsnicie nu se poate ridica la înălţimea cerinţelor sale? Că Old Shatterhand nu e un nemernic dintre aceia care iau de soţii fete indiene spre a le părăsi la prima ocazie, căutându-şi apoi alte victime având până la urmă câte o nevastă în fiecare trib? Să-i fi spus toate acestea, sa fi adăugat şi alte argumente pe care orizontul lui nu ar fi fost în stare să le cuprindă? Nu. Trebuia să-i dau un răspuns pe care să-l înţeleagă şi să-l găsească plauzibil.

        — Fratele meu roşu spunea că vede în Old Shatterhand un mare războinic ; se pare însă că nu gândeşte chiar aşa.

        — Am spus ceea ce gândesc.

        — Atunci de ce-mi ceri să mă las salvat de o femeie?

        Oare Pană-de-vultur aşa ar face?

        — Iuf! făcu el contrariat.

        Apoi tăcu. Argumentul acesta părea să-l convingă măcar în parte. După un răstimp, mă întrebă:

        — Ce părere are Old Shatterhand despre Pană-de-vultur?

        — Cred că e un războinic mare, viteaz, priceput, în care tribul îşi poate pune toată nădejdea şi la luptă şi la sfat.

        — Ai vrea să fim prieteni?

        — Din toată inima.

        — Şi ce crezi despre Kaho-oto, fiica mea mezină?

        — E cea mai gingaşă dintre flori şi cea mai frumoasă dintre toate fiicele kiowaşilor.

        — Are ea dreptul să-şi aleagă un bărbat după placul ei?

        — Oricare dintre războinicii kiowaşi ar fi fericit să i-o dai de nevastă.

        — Va să zică, nu e vorba că mă dispreţuieşti pe mine sau pe fata mea?

        — Departe de mine acest gând! Doar atât că Old Shatterhand vrea şi poate să-şi apere singur viaţa. Nu se cade a fi salvat de o femeie. Asta nu!

        — Iuf! Iuf! încuviinţă bătrânul.

        — Vrei ca oamenii adunaţi pe lângă focurile de tabără să strâmbe din nas la auzul numelui meu?

        — Ei, cum să vreau?!

        — Vrei să se spună că Old Shatterhand a scăpat de moarte ascunzându-se în poala unei tinere squaw ?

        — Nicidecum!

        — Oare nu-i datoria mea să-mi apăr cinstea şi renumele chiar şi cu preţul vieţii?

        — Fără îndoială.

        — Atunci, îţi dai seama că nu pot primi propunerea. Dar vă mulţumesc din suflet şi ţie şi fiicei tale! Mult aş dori să vă arăt cândva recunoştinţa-mi toată; cu fapta, nu cu vorba aş vrea să vă mulţumesc.

        — Iuf! Iuf, iuf! Old Shatterhand e un om întreg. Păcat că va muri. Ceea ce am propus era singura ta cale de scăpare. Dar te înţeleg. Ca războinic viteaz şi vestit nu poţi merge pe acest drum. Îi voi spune totul fiicei mele şi dânsa n-o să-ţi poarte pică.

        — Da, spune-i. Mi-ar părea tare rău dac-ar crede că din pricina ei nu m-am învoit.

        — Ea te va iubi şi cinsti şi mai mult ca până acum; iar când vei îndura cumplitele chinuri şi oamenii se vor desfăta privind, ea va sta ascunsă în cel mai întunecat ungher al cortului, ascunzându-şi faţa şi ochii. Howgh !

        După aceasta se ridică şi plecă. Abandonase probabil ideea de a mă supraveghea personal. Cei doi străjeri se întoarseră şi-şi ocupară posturile lor.

        Slavă Domnului, ieşisem cu bine dintr-o situaţie gingaşă şi complicată; căci mă aflasem într-un impas în care speranţa de a mă salva era cât pe ce să naufragieze. Dacă Pană-de-vultur mi-ar fi devenit duşman, atunci vigilenţa lui ar fi fost mai primejdioasă decât toţi străjerii la un loc.

        Peste puţin sosi şi Pida. Era timpul să mă culc în ţarc. Fui legat între patru pari cu braţele şi picioarele larg răşchirate. Totuşi, oamenii îmi aduseră o pătura făcută sul şi servind drept pernă, iar cu alta mă acoperiră grijuliu.

        Nici nu plecă bine Pida, că primii o altă vizită, care mă bucură nespus. Era calul meu! Păscuse, sărmanul, prin apropiere, singur, izolat de ceilalţi cal. Dar acum, mângâindu-mă uşor cu botu-i catifelat, se întinse alături de mine. Străjerii nu interveniră; doar nu era în stare calul să mă dezlege şi să mă răpească.

        Bravul animal! Gestul lui devotat putea să-mi fie de mare folos. Evadarea nu era realizabilă decât în timpul nopţii; or, dacă animalul se culca în fiecare seară lângă mine, atunci, în momentul decisiv, n-aş mai fi obligatsă caut la repezeală un alt cal, poate mai puţin potrivit şi să mai pierd şi timp preţios în dificila mea acţiune.

        După cum prevăzusem, era imposibil de dormit. Membrele întinse până la refuz începură să mă doară, apoi îmi amorţiră. Abia aţipeam, sfârşit de oboseală, că mă şi trezeam din nou. Astfel se scurse noaptea şi zorii se înălţară deasupra-mi ca un duh mântuitor. Kiowaşii mă scoaseră din ţarc şi mă legară din nou de trunchiul copacului.

        Dacă procedeul avea să se repete câteva nopţi la rând, atunci în ciuda alimentaţiei consistente, aş fi ajuns la capătul puterilor. Dar trebuia să rabd şi să tac. Un Old Shatterhand să se plângă de nesomn? Mi-aş fi pierdut toate atuurile.

        Eram curios să văd cine va veni cu mâncarea. Oare Păr-negru? Puţin probabil. Doar refuzasem s-o iau de soţie! Şi totuşi veni dânsa. Nu-mi adresă nici un cuvânt; se vedea însă că nu e supărată pe mine, ci doar tristă, mai tristă ca în ajun.

        Pida, care veni apoi să-mi inspecteze legăturile, mă informă că se duce la vânătoare cu un grup de războinici şi că se va întoarce abia după prânz. Mai târziu ieşiră într-adevăr călare apucând drumul preriei.

        Trecură apoi câteva ore liniştite până ce, deodată, apăru Santer dintre copaci. Cu puşca pe umăr, venea ducând de frâu un cal înşăuat. Venea drept spre mine. Se opri şi-mi spuse plin de emfază:

        — Mă duc şi eu la vânătoare, mister Shatterhand şi consider de datoria mea să vă dau raportul.

        Poate să-l întâlnesc în prerie pe prietenul dumneavoastră Pida, care nu mă suferă de loc.

        Părea să aştepte un răspuns, dar eu făcui pe surdomutul.

        — V-aţi pierdut auzul, stimabile?

        Îl ignorai şi de astă dată. Parcă nici nu exista.

        — Îmi pare grozav de rău nu numai pentru dumneavoastră, ci şi pentru mine.

        — Pleacă de-aici nemernicule! îl repezii în cele din urmă.

        — Aha, limba se mai învârte, doar timpanul s-a blegit. Păcat, mare păcat! Voiam să vă mai întreb câte ceva.

        Şi mă fixa cu impertinenţă drept în ochi. Avea o expresie diabolică, triumfătoare. Cocea el ceva, eram sigur de asta.

        — Mda, voiam să vă mai întreb ceva, repetă el. Cred că v-ar fi interesat întrebarea, mister Shatterhand.

        Şi se tot uita la mine aşteptând un răspuns. Cum eu însă continuam să tac, banditul izbucni în râs.

        — Ha-ha-ha-ha, ce privelişte rară! Faimosul Old Shatterhand legat fedeleş de arborele morţii şi nemernicul de Santer plimbându-se liber! Dar ceea ce urmează e şi mai grozav, sir. Cunoaşteţi cumva o pădure, hm, de molizi?… Aţi auzit de Indelce-cil?

        Denumirea aceasta mă zgudui ca un şoc electric. Winnetou se referea la ea în testamentul său. Îmi venea să-l străpung pe ticălos cu privirea.

        — Ia te uită, acuma parc-ar avea săbii în loc de ochi! râse el. Da, da, se pare că există asemenea pădure după câte am auzit.

        — Mizerabile, de unde ştii?

        — Exact de-acolo de unde ştiu şi alte nume: Te-şoş. De ăsta aţi auzit cumva?

        — Lua-te-ar moartea! Am să…

        — Stai, nu te pripi! mă întrerupse el. Ce drăcie o mai fi şi aia Deklil-to, sau cum îi zice? Mi-ar plăcea să…

        — Bestie! izbucnii aproape urlând. Ai pus mâna pe hârtiile care…

        — Ei da! îmi râse el în faţă batjocoritor.

        — Le-ai furat de la Pida!

        — Furat? Auzi ce-i în stare să-mi spună! N-am făcut decât să iau ce-mi aparţine. Asta se cheamă furt? Ei şi acum hârtiile stau frumuşel aici cu tot cu ambalaj, se făli banditul lovindu-se cu palma de piept.

        Atunci îmi ieşii complet din fire şi strigai către străjeri!

        — Puneţi mâna pe el! Repede! Nu-l lăsaţi să fugă!

        — Să mă oprească pe mine? rânji el sărind în şa. N-au decât să încerce!

        — Nu-l lăsaţi! Săriţi! urlai eu. L-a prădat pe Pida! Nu cumva să scape… nu cumva…

        Glasul mi se frânse din cauza efortului meu desperat de a mă smulge din legături. Banditul o luă la goană şi străjerii, deşi săriseră în picioare, nu făceau decât să se uite miraţi după el. Testamentul lui Winnetou, cel din urmă cuvânt al fratelui meu Winnetou fusese furat! Şi acolo, în prerie, galopa hoţul şi nimeni, absolut nimeni nu încerca măcar să-l oprească.

        Îmi pierdusem complet cumpătul şi trăgeam nebuneşte de curelele de la mâini, ce mă imobilizau lângă trunchiul copacului. Nici nu mai ţineam cont de faptul că era aproape imposibil să le rup, ca eram legat şi de picioare, încât tot nu aş fi putut fugi. Nici nu mai simţeam durerea crâncenă pe care mi-o provocam la încheieturi. Mă zbăteam năprasnic, trăgeam şi urlam într-una, până ce deodată mă prăbuşii la pământ. Curelele de la mâini se rupseseră!

        — Iuf, iuf! exclamară străjile. S-au desfăcut, s-au rupt!

        Săriră amândoi, încercând să mă apuce, să mă ţină în loc.

        — Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă în pace! urlam eu. Nu vreau să fug! Vreau numai să-l prind pe Santer, tâlharul, banditul care l-a jefuit pe Pida, tânărul vostru şef!

        Bineînţeles că urletele mele sculară tot satul în picioare. Toată lumea se luă după mine. Era de altfel destul de uşor să mă prindă: ei, sute de inşi, iar eu unul singur şi cu picioarele legate. Totuşi afacerea nu se soldă fără lovituri şi cucuie, în sfârşit, reuşiră să-mi pună alte curele şi să mă lege iarăşi de copac.

        Kiowaşii, deşi se aleseseră cu destui pumni din partea mea, nu păreau de loc supăraţi. Dimpotrivă, comentau cu admiraţie faptul că izbutisem să rup curelele.

        — Iuf, iuf, iuf… le-a rupt… nici un bivol n-ar fi fost în stare. Măi, ce om!…

        De peste tot auzeam asemenea comentarii pline de respect, în timp ce încheieturile de la mâini mă ardeau şi mă săgetau din ce în ce mai tare: până a se rupe, curelele îmi sfâşiaseră carnea până la os.

        — Ce staţi şi vă holbaţi la mine? strigai cu către mulţimea de kiowaşi.Tot n-aţi înţeles nimic? Santer l-a jefuit pe Pida. Repede, urcaţi-vă pe cai şi aduceţi-l îndărăt!

        Nici o mişcare. Nimeni nu catadicsi să-mi asculte îndemnul. Îmi venea să rup cerul în două; strigam şi urlam la ei – totul degeaba. În cele din urmă se găsi totuşi cineva mai înţelegător. Era Pană-de-vultur: îşi tăie drum până la mine şi se interesă ce anume se întâmplase. Îi dădui repede lămuriri.

        — Va să zică hârtiile care vorbesc sunt acum ale lui Pida? întrebă el în mod inutil.

        — Fireşte, fireşte! Doar ai fost şi tu de faţă când le-a luat în primire de la mine.

        — Şi eşti sigur că Santer a fugit cu ele şi nu se mai întoarce?

        — Sigur, fără nici o îndoială!

        — Atunci s-auzim ce spune Tangua. El e căpetenia şi va hotărî.

        — Hai, întrebaţi-l, dacă vreţi ! Dar nu mai întârziaţi, oameni buni! Grăbiţi-vă!

        Şi totuşi Pană-de-vultur nu se grăbi. Văzând curelele rupte, răspândite pe jos, se aplecă, le culese, le examina îndelung şi, clătinând din cap, se adresă celorlalţi:

        — Pe astea le-a rupt?

        — Da.

        — Iuf, iuf! Şi un asemenea om trebuie să moară! De ce n-ar fi şi el un războinic de-al nostru, un kiowaş! De ce e o faţă palidă?

        Abia acum se depărta luând cu sine şi curelele. Kiowaşii îl urmară liniştiţi. Ramaseră numai paznicii mei.

        Aşteptam cu încordare, cu neastâmpăr chinuitor, să înceapă urmărirea banditului. Dar nicăieri nici un semn! Viaţa satului se aşeză iarăşi în matca ei calmă şi tăcută. Simţeam că înnebunesc. Mă rugai de paznici să se informeze, dar aceştia n-aveau voie să părăsească postul. Îl chemară pe un alt kiowaş şi acesta le relată că Tangua nu era de acord cu urmărirea. Ce să se bată pentru nişte hârtii pe care Pida nici nu ştia sa le citească? N-aveau nici o valoare, nu-i erau de nici un folos!

        Îşi poate oricine închipui câtă mânie clocotea în sufletul meu. Scrâşneam pur şi simplu din dinţi de ciudă. Paznicii vedeau în ce stare sunt şi mă pândeau îngrijoraţi. Cât pe ce să mă smulg iarăşi din legături, cu toate durerile ce mi provoca orice mişcare. Eram disperat. La ce puteau folosi însă toate acestea? La absolut nimic! Nu-mi rămânea decât să mă resemnez. De aceea mă liniştii în cele din urmă, cel puţin aparent, concentrându-mi toate gândurile asupra felului cum aveam să evadez din captivitate. Căci nu încăpea îndoială că trebuie să fug. Şi jurai în sinea mea că voi fugi trecând peste orice obstacole.

        După vreo trei ore de linişte auzii deodată ţipătul unei femei. Observasem eu mai înainte că Păr-negru, ieşind din cortul ei, plecase undeva, departe. Acum se întorcea fuga şi ţipa. Dispăru apoi în cort şi reveni însoţită de tatăl ei. Alergau amândoi şi strigau cât îi ţinea gura. Kiowaşii aflaţi prin apropiere li se alăturară imediat. Se întâmplase, probabil, ceva deosebit, poate chiar în legătură cu furtul testamentului.

        Nu dură mult şi Pană-de-vultur veni în mare grabă spre mine, strigând încă de departe:

        — Old Shatterhand se pricepe la multe. E şi vraci sau nu?

        — Da, răspunsei eu, în speranţa că voi fi dezlegat ca să îngrijesc pe cineva.

        — Ştii să alungi bolile?

        — Desigur.

        — Morţii ştii să-i înviezi?

        — Dar ce, a murit cineva? Cine?

        — Fiica mea.

        — Cum? Păr-negru?

        — Nu ea, ci sora ei mai mare, nevasta lui Pida. Zace jos, pe pământ, legată, nemişcată. Vraciul nostru spune că a murit. Cică a ucis-o Santer, care a furat hârtiile. Vrei s-o aduci din nou la viaţa?

        — Duceţi-mă la ea!

        Mă sloboziră de lângă copac, dar având grijă sa mi lege totuşi mâinile şi picioarele – ce-i drept, mai puţin strâns, ca să pot umbla. Mergând astfel, încet şi bine păzit, ajunsei la cortul lui Pida. Mi se oferea deci prilejul să cunosc interiorul cortului, ceea ce-mi convenea foarte mult: ştiam doar că acolo se află armele mele. În faţa cortului se adunaseră între timp o mulţime de bărbaţi, femei şi copii care, privindu-mă respectuos, îmi făcură loc să trec.

        Intrai în cort împreună cu Pană-de-vultur. Înăuntru se aflau Păr-negru şi un bătrân hidos, şezând ghemuit pe vine lângă presupusul cadavru: era onorabilul vraci. La intrarea mea, bătrânul se ridică în picioare. Îmi plimbai privirea jur împrejur şi iată, da, da, colo în stânga, văzui şaua şi pătura mea, iar sus, atârnate într-un par, pistoalele şi cuţitul meu de vânătoare! Era firesc ca lucrurile să se afle aici: doar îi aparţineau acum lui Pida. Inutil să spun câtă bucurie îmi provocă aceasta descoperire.

        — Să vadă Old Shatterhand dacă fiica mea mai poate să învie din morţi, mă rugă Pană-de-vultur.

        Mă lăsai în genunchi şi aşa, cu mâinile legate, o examinai atent. Abia după câtva timp constatai că pulsul femeii bate totuşi. Tatăl şi sora ei mă priveau cu o încordare plină de teamă.

        — E moartă şi nimeni n-o mai poate învia! declară sentenţios vraciul.

        — Ba Old Shatterhand poate! i-o întorsei eu hotărât.

        — Ai spus că poţi? Chiar poţi? întrebă radios Pană-de-vultur.

        — Trezeşte-o, trezeşte-o! se rugă de mine Păr-negru, aşezându-mi mâinile pe umăr.

        — Bine, se face. O trezesc. Dar pentru asta trebuie să mă lăsaţi singur.

        — Vrei să ieşim din cort?

        — Da.

        — Iuf! îţi dai seama ce-mi ceri?

        — Adică? făcui eu, deşi ştiam bine ce-l îngrijora.

        — Aici se află armele tale. Dacă le iei şi fugi? Făgăduieşte-mi că n-ai să te atingi de ele!

        Se înţelege că-mi venea greu să promit. Ce ocazie minunată! Cu ajutorul cuţitului puteam să mă eliberez din legături – apoi, înarmat cu carabina şi cu pistoalele mele, puteam să evadez fără nici un risc. Care smintit ar mai fi cutezat să-mi stea în drum?! Dar nu! S-ar fi iscat totuşi oluptă şi un tărăboi sălbatic. Şi apoi – de ce să fug folosindu-mă de leşinul unei femei?

        Pe o blană, între diverse mărunţişuri de uz casnic – ace, sfredele şi alte asemenea – zării şi două-trei lame din acelea de care se servesc femeile indiene pentru a tăia tendoanele de la cusături. Aceste lame sunt de obicei foarte fine şi ascuţite. Nu-mi trebuia decât o asemenea sculă ca să-mi tai legăturile fără multă greutate şi să ajung iarăşi stăpân pe propriile mele mişcări. De aceea îl asigurai pe Pană-de-vultur:

        — N-am să mă ating de arme. Făgăduiesc. De altfel, puteţi să le luaţi cu voi.

        — Nu, nu e cazul. Când Old Shatterhand făgăduieşte, înseamnă că se va ţine de cuvânt. Dar asta nu ajunge.

        — S-ar putea să fugi şi fără arme, aşa cum ai încercat adineauri, când te-ai smuls de lângă copac. Făgăduieşti că n-ai să fugi?

        — Da.

        — Şi că ai să te întorci la arborele morţii, ca să te legăm din nou?

        — Vă promit!

        — Atunci haidem afară! Old Shatterhand nu e un mincinos ca Santer; putem avea încredere în el.

        După ce părăsiră ei cortul şi rămăsei doar cu femeia leşinată, prima mea grijă fu să ascund una din acele lame într-o manşetă a cămăşii. Apoi mă ocupai de aşa-zisa moartă.

        Soţul ei, Pida, plecând la vânătoare, Santer se folosise de prilej ca să pătrundă în cort. De atunci trecuse destulă vreme şi iată că femeia încă mai zăcea fără cunoştinţă. Nu se putea, deci, să fi leşinat doar datorită unui şoc psihic; cu siguranţă că fusese lovită. Îi săltai capul şi descoperii în creştet o umflătură serioasă. Apăsai şi femeia scoase un geamăt de durere. Repetând apăsarea, o făcui să deschidă ochii. Se uită la mine mai întâi buimăcita, apoi privirea i se limpezi.

        — Old Shatterhand, şopti ea.

        — Mă cunoşti?

        — Da, te cunosc.

        — Fii tare, să nu adormi şi să mori din nou! Adu-ţi aminte ce s-a întâmplat!

        Teama că va muri dacă nu-şi forţează memoria o făcu să se concentreze la maximum. Îşi duse mâna la umflătura de la cap şi spuse:

        — Eram singură… A intrat şi mi-a cerut punga cu „medicamente”…

        — I-am dat-o… Atunci m-a lovit.

        — Unde-i punga? Mai este?

        Privi spre un ungher unde era înfipta o prăjină şi constată speriată:

        — Iuf! Nu mai e! A furat-o! M-a lovit, am căzut şi… nu mai ştiu nimic.

        Atunci îmi amintii că Pida îmi spusese în ajun unde şi-a ascuns hârtiile şi anume în punga cu „medicamente”. Iar azi, înainte de a fugi, Santer se lăudase că le are cu ambalaj cu tot, în buzunarul de la piept. Furase aşadar punga în care era şi testamentul. Pentru Pida, tânărul şef, pierderea pungii echivala cu o catastrofă. Ar fi trebuit să plece imediat în urmărirea hoţului şi să-şi redobândească amuletele.

        — Poţi să te ţii aşa, trează? Te ajută puterile? Sau ai să mori iar? Oîntrebai pe femeie.

        — Nu mai mor, mă asigură ea. M-ai adus iar la viaţă. Îţi mulţumesc.

        Mă ridicai şi dădui la o parte perdeaua ce masca intrarea în cort. Afară, tatăl şi sora bolnavei, precum şi o mulţime de kiowaşi aşteptau rezultatul vrăjitoriei mele.

        — Intraţi! îi poftii eu. Moarta a înviat!

        Nu mai e cazul să descriu bucuria ce o răspândiră aceste cuvinte. Toţi, în cap cu Pană-de-vultur şi fiica lui mezină, erau convinşi că săvârşisem o minune. Iar eu nu aveam nici un interes să-i contrazic. Fireşte că nu-i recomandai pacientei decât nişte comprese reci, dând indicaţii cum să fie pregătite şi aplicate.

        Pe cât era de mare bucuria kiowaşilor în legătură cu „învierea” din morţi, pe atât de crâncenă furia lor împotriva hoţului care furase punga cu „medicamente”. Desigur că faptul fu aduc la cunoştinţa lui Tangua, care ordonă imediat ca o trupa de războinici să-l urmărească pe bandit. În acelaşi timp câţiva cercetaşi plecară să-l caute pe Pida. Iar eu, condus de Panăr-de-vultur, mă îndreptai iarăşi spre arborele morţii, de care bătrânul mă legă foarte meticulos. Era plin de laude pentru mine şi-mi arăta o recunoştinţă fără margini. Dar, fireşte, în felul său indienesc.

        — Îţi vom pregăti chinuri şi mai grozave decât aveam de gând, mă asigură el. Nimeni pe lume nu va fi pătimit cât ai să pătimeşti tu. Astfel, când ai să ajungi în veşnicele plaiuri ale vânătoarei, vei fi cel mai de vază şi mai cinstit dintre toţi albii care au pătruns acolo.

        „Foarte plăcut, n-am ce zice”, gândii în sinea mea. Lui, însă, îi spusei cu glas tare:

        — Dacă l-aţi fi urmărit pe Santer când v-am cerut eu, acum banditul ar fi fost în mâinile voastre. Aşa, însă, cred c-o să vă scape.

        — Îl prindem noi! A lăsat urme foarte desluşite.

        — Eh, dacă m-aş putea lua şi eu după el!

        — Asta se poate.

        — Cum? Doar sunt prizonier, sunt legat!

        — Poţi să pleci călare împreună cu Pida. Numai să făgăduieşti că vii înapoi, ca să te supunem caznelor. Vrei?

        — Nu. Dacă e să mor, atunci să se întâmple cât mai repede. Nu mai am răbdare să aştept.

        — Eşti un mare viteaz, asta o ştie toată lumea. Numai un viteaz ca tine vorbeşte aşa. Kiowaşilor le pare foarte rău că nu eşti unul de-ai lor.

        Pană-de-vultur plecă fără ca eu să-i fi mărturisit că regretul lor nu găsea de fapt nici un ecou în sufletul meu insensibil şi că nutream speranţa să-i părăsesc pe toţi aceşti admiratori ai mei chiar în noaptea următoare. Şi încă fără să-mi iau rămas bun!

        Pida fu repede găsit şi se întoarse în goana mare pe calul lui înspumat. Intră mai întâi în cortul lui, apoi în cel al bătrânului. Pe urmă veni spre mine. Părea cât se poate de calm, dându-şi desigur multă osteneală ca să-şi ascundă tulburarea inimii.

        — Old Shatterhand a trezit-o din morţi pe soţia mea dragă şi i-a dat din nou viaţă. Îţi mulţumesc. Ai aflat cu de-amănuntul cum s-au petrecut lucrurile?

        — Da. Cum se simte nevastă-ta?

        — O doare capul, însă apa rece îi mai domoleşte durerile. Se va face bine curând. În schimb, sufletul meu e bolnav şi nu poate fi tămăduit până nu-mi recapăt punga cu „medicamente”.

        — De ce n-aţi ţinut seama de cuvântul meu?

        — Old Shatterhand are totdeauna dreptate. Dacă războinicii noştri l-ar fi ascultat măcar azi şi s-ar fi luat de îndată pe urmele hoţului, atunci l-am avea de mult aici.

        — Pida vrea să plece şi să-l caute?

        — Da. Trebuie să plec în mare grabă şi am venit să-mi iau rămas bun de la tine. Acum iarăşi va trece o bucată de timp până să te omorâm, deşi, după câte mi-a spus Pană-de-vultur, ai vrea să mori cât mai curând. Ce să-i faci, trebuie să mai rabzi până mă-ntorc.

        — Aştept cu plăcere!

        O spusesem cu toată sinceritatea. El însă se simţi dator să mă consoleze cât de cât.

        — Cred că nu e prea uşor să-ţi aştepţi atâta vreme sfârşitul, să stai mereu cu moartea în faţa. Dar am poruncit să ţi se facă aşteptarea mai plăcută. Dac-ai vrea să-mi asculţi propunerea, ţi-ar fi şi mai uşor…

        — Despre ce-i vorba?

        — Vino cu mine!

        — Vin, cum să nu!

        — Iuf! Asta-i bine. Cu ajutorul tău nu mai încape îndoială că voi pune mâna pe hoţ. Te dezleg chiar acum şi-ţi dau înapoi armele.

        — Stai! Încă nu! Am şi eu o dorinţă.

        — Spune.

        — Merg cu tine dacă mă eliberaţi cu totul.

        — Iuf! Nu se poate!

        — Atunci rămân aici.

        — Te eliberăm pentru cât durează drumul. Pe urmă, însă, te întorci ca să-ţi împlineşti soarta. Nu-ţi cerem decât să ne dai cuvântul că nu vei fugi pe drum.

        — Va să zică, mă luaţi cu voi numai pentru că ştiţi că ochiul meu descoperă orice urmă? Vă mulţumesc. Mai bine rămân pe loc. Old Shatterhand nu e un copoi, o javră pe care o foloseşti la vânat.

        — Mai gândeşte-te, totuşi.

        — N-am ce mă gândi!

        — Hai, cumpăneşte bine. Fără ajutorul tău s ar putea să nu-l prindem pe hoţ. Şi atunci punga mea…

        — Mie, dac-ar fi, nu mi-ar scăpa nici în gaură de şarpe. Dar nu eu sunt păgubitul, ci tu. Caută-l deci, prinde-l!

        Fără să înţeleagă încotro bat, Pida dădu dezamăgit din cap şi rosti cu resemnare:

        — Te-aş fi luat cu dragă inimă drept mulţumită că ai întors-o de la moarte pe soţia mea. Dar dacă nu vrei, n-am ce face.

        — Mulţumeşte-mi într-alt chip. As avea, de pildă, o rugăminte.

        — Te ascult.

        — Bănuiesc ceva în legătură cu cei trei albi care l-au însoţit pe Santer.Unde se află acum?

        — Sunt la ei în cort.

        — Liberi?

        — Ba nu. I-am legat. Doar sunt prieteni cu hoţul!

        — Păi, ce vină au ei?

        — Şi ei întreabă tot aşa. Însă Santer, fiind duşmanul nostru, înseamnă că şi prietenii lui trebuiesc socotiţi duşmani. Vor fi legaţi la arborele morţii şi vor muri o dată cu tine.

        — Să ştii că ei habar n-au avut de isprava lui Santer.

        — Asta nu ne priveşte. De ce nu te-au ascultat măcar pe tine? Doar i-ai sfătuit ce şi cum.

        — Pida, tânărul, viteazul şi preacinstitul şef al kiowaşilor, să-şi plece urechea la cele ce-i spun: eu va trebui să mor, dar nu mă rog pentru viaţa mea. În schimb, vă cer să-i iertaţi pe aceşti oameni.

        — Iuf! Şi ce să facem?

        — Să le daţi drumul.

        — Cum adică, să-i las să plece cu caii şi cu armele lor?

        — Lasă-i, drept răsplată că ţi-am înviat soţia care zici că ţi-e dragă.

        Se întoarse cu spatele la mine. Înţelegeam că se află pradă unui cumplit zbucium sufletesc. După un răstimp, mi se adresă din nou.

        — Old Shatterhand nu seamănă cu celelalte feţe palide, nici cu alţi oameni. De aceea e greu să-l înţelegi. Dacă s-ar fi rugat pentru el, poate că i-am fi dat un prilej de scăpare încercându-l în luptă cu cei mai viteji şi mai tari războinici ai noştri. Insă el nu cere nimic pentru sine. Doar pentru alţii se roagă.

        — E adevărat. Şi mă mai rog încă odată pentru ei.

        — Bine, să fie liberi! Dar atunci să ne înţelegem asupra unui lucru.

        — Să aud.

        — Tu îţi pierzi astfel dreptul la orice îngăduinţă, ca şi la orice răsplată pentru învierea soţiei mele. Adică nu-ţi mai rămân dator cu nimic.

        — Fie şi aşa! Suntem chit.

        — Am să-i eliberez, dar de umilire n-am să-i scap. Destul că nu te-au ascultat la timpul cuvenit. Să vină deci la tine şi să-ţi mulţumească. Howgh!

        Şi Pida se depărtă. Îl văzui apoi intrând în cortul tatălui său care trebuia fireşte informat asupra discuţiei. După puţin ieşi din nou şi se pierdu printre arbori, revenind în cele din urmă cu cei trei albi care îşi purtau caii de dârlogi. Pida întinse braţul în direcţia mea, dar fără să se apropie.

        Gates, Clay şi Summer încălecară şi veniră spre mine cu nişte mutre de autentici pocăiţi.

        — Mister Shatterhand, începu primul, am auzit ce s-a întâmplat. E oare atât de grav când dispare o biată pungă umplută cu cine ştie ce leacuri băbeşti?

        — Întrebarea dumitale confirmă faptul că habar n-aveţi de datinile pieilor-roşii. Pierderea pungii cu „medicamente” e tot ce poate fi mai grav pentru un războinic indian. Măcar atâta s-ar fi cuvenit să ştiţi.

        — Well! Acuma pricep de ce s-a înfuriat Pida atât de tare de a pus să ne lege numaidecât. Ce-o să mai păţească Santer când l-or prinde!

        — Nici nu merită altceva. Ei, acum recunoaşteţi că banditul plănuia să vă ducă de nas?

        — Pe noi? Ce ne pasă nouă de punga aia?

        — Ba ar trebui să vă pese mult de tot! Aflaţi că în pungă se află hârtiile pe care ţinea el să le aibă.

        — Şi ce ne interesează pe noi hârtiile?

        — Acolo e descris exact locul unde se află nuggeţii.

        — Ei, al dracului! Vorbiţi serios?

        — Cât se poate de serios.

        — Şi dacă totuşi vă înşelaţi?

        — Nici gând. Doar le-am citit cu ochii mei!

        — Va să zică, ştiţi şi dumneavoastră locul?

        — Fireşte.

        — Păi, spuneţi-ne şi nouă! O să-l ajungem din urmă pe Santer şi-i luăm aurul de sub nas!

        — Nu sunteţi voi făcuţi pentru aşa ceva. Şi-apoi, dacă nu m-aţi crezul mai înainte, ce vă face să-mi daţi crezare tocmai acum? Adevărul e că Santer v-ar fi folosit numai drept copoi care să adulmece vulpea de aur, după care v-ar fi împuşcat. Acum, însă. se poate lipsi de ajutorul vostru şi nici nu-şi mai bate capul cum să vă înlăture, fiindcă ştie ca indienii, socotindu-vă complicii lui, vă vor trata ca pe nişte duşmani.

        — De necrezut! Se pare că numai datorită dumneavoastră am fost eliberaţi… Aşa ne-a spus Pida.

        — S-ar putea. În orice caz, vă aştepta tortura şi moartea alături de mine.

        — Şi aţi intervenit pentru noi?… Dar cu dumneavoastră cum rămâne? Ce se întâmplă?

        — Ce să se întâmple? O să mă tortureze şi atât.

        — Şi va fi să muriţi?

        — Yes.

        — Ne pare rău, sir, ne pare foarte rău. N-am putea să vă ajutam în vreun fel?

        — Mulţumesc, mister Gates. În cazul meu orice ajutor e de prisos. Vedeţi-vă de drum şi povestiţi pe unde treceţi că Old Shatterhand s-a dus dintre vii, că a murit printre kiowaşi la stâlpul torturii.

        — Tragică veste! Aş prefera să le duc oamenilor un mesaj mai plăcut în legătură cu persoana dumneavoastră.

        — Ai fi putut să-l duci, dacă nu mă minţeai la Mugworthills. Atunci kiowaşii n-ar mai fi pus mâna pe mine. De fapt şi dumneata eşti vinovat pentru moartea atât de oribilă şi grea care mă aşteaptă. Vă fac acest reproş şi vă urez ca, din cauza lui, să nu aveţi somn. Ei haide, plecaţi de-aici!

        Gates se cam fâstâcise; nu ştia ce să răspundă. Clay şi Summer, care stătuseră ca muţii, păreau şi mai încurcaţi. Până la urmă tustrei găsiră cu cale să se cărăbănească. De fapt, nici nu-mi mulţumiră măcar. Atâta doar că, ajunşi la oarecare depărtare, mai întoarseră odată capetele şi mă răsplătiră cu nişte priviri idioate şi rătăcite.

        Abia plecară ei, că şi Pida ieşi călare din sat, fără să se uite barem în direcţia mea. Şi pe bună dreptate.

        Doar eram chit! Dânsul credea că la întoarcere mă va găsi tot aici, legat de copac. Eu, în schimb, eram convins că, dacă se ţinea mereu după Santer, aveam să-l revăd fie la Rio Pecos, fie şi mai departe, la Sierra Rita. Cine urma să aibă dreptate? El sau eu?

        Când Păr-negru îmi aduse mâncarea de prânz, mă interesai cum îi merge pacientei mele şi aflai cu bucurie că durerile de cap scădeau din intensitate. Fata, drăguţa de ea, mă hrăni cu atâta sârg, încât mă văzui nevoit s-o refuz până la urmă; nu mai încăpea în mine friptura. Când să plece, Păr-negru mă învălui într-o privire plină de compasiune. Ochii îi erau umezi. Vedeam că o apasă ceva pe suflet, dar se sfia să vorbească fără îndemnul meu. De aceea o încurajai.

        — Tânăra mea soră vrea să-mi spună ceva?

        — Old Shatterhand n-a făcut bine, îmi reproşa ea.

        — În ce privinţă?

        — Mai bine ar fi plecat cu Pida.

        — N-aveam de ce să plec.

        — Ba Old Shatterhand avea de ce! El aşteaptă să moară mândru şi neînfricat la stâlpul caznelor. Dar Păr-negru crede că e totuşi mai bine să trăieşti mândru şi în cinste, decât să mori.

        — Aşa e. Numai că trebuia să mă întorc şi să mă las ucis.

        — Pida nu putea să nu ceară acest lucru. Până la urmă însă, cine ştie dacă Old Shatterhand nu s-ar fi înfrăţit cu el fumând pipa păcii!

        — Şi dac-am fi fumat, crezi că m-ar fi scăpat el de la moarte?

        — Da.

        — Pesemne că ai dreptate. Eu însa trebuia să fac ce am făcut. Spune-mi: doreşti cu tot dinadinsul ca eu să rămân în viaţă?

        — Doresc, recunoscu ea cu sinceritate. Doar ai înviat-o pe sora mea!

        — Atunci nu-ţi mai face griji. Old Shatterhand ştie totdeauna cum să se descurce.

        Rămase o clipă pe gânduri, aruncă apoi o privire piezişa paznicilor şi făcu un gest nervos. O înţelesei. Dorea să-mi vorbească despre evadare şi nu putea. Îi vorbii eu zâmbind.

        — Ochii tinerei mele surori sunt frumoşi şi limpezi. Old Shatterhand vede prin ei inima şi gândurile tale.

        — Le vede cu adevărat?

        — Desigur. Şi gândurile tale se vor împlini.

        — Când?

        — Foarte curând.

        — Împlinească-se ceea ce spui. Păr-negru va avea o mare bucurie.

        Acest scurt schimb de cuvinte îi uşura inima şi-i dădu curaj. Seara, în timpul cinei, fata riscă şi mai mult. Ca şi în ajun, focurile ardeau în faţa corturilor, dar dincoace, pe sub arbori, era întuneric beznă. În timp ce mă hrănea, întinzându-mi câte o bucată de friptură în vârful cuţitului, fata se apropie mai mult de mine. La un moment dat, mă calcă pe picior, atrăgându-mi atenţia asupra celor ce avea să-mi spună şi-mi vorbi apăsat, cu tâlc:

        — Old Shatterhand n-a mâncat destul. O să-i fie foame. Poate mai doreşte ceva? Sunt gata să-i aduc.

        Paznicii nu se sesizară de aceste vorbe. Eu însă le descifrai imediattâlcul. Trebuia să-i răspund referindu-mă foarte firesc la mâncare, dar indicându-i de fapt un obiect de care aş fi avut nevoie ca sa mi asigur posibilitatea unei evadări. Păr-negru se oferea să mi-l aducă.

        — Sora mea e bună cu mine şi-i mulţumesc, rostii eu pe un ton cât se poate de firesc. Mie însă nu-mi mai trebuie nimic, sunt îndestulat. Cum îi mai merge soţiei lui Pida, tânăra căpetenie a kiowaşilor?

        — O doare din ce în ce mai puţin, dar mai trebuie legată la cap cu cârpe reci.

        — Foarte bine! Să i se dea îngrijire. Cine stă lângă ea de obicei?

        — Eu.

        — Şi deseară?

        — Tot eu.

        — Dar nici noaptea nu trebuie părăsită!

        — Stau eu toată noaptea. Glasul îi tremura. Înţelesese.

        — Va să zică, stai cu ea până dimineaţa. Şi pe urmă mai treci pe-aici?

        — Trec. O să ne revedem…

        Şi plecă. Gardienilor le scăpase total sensul discuţiei noastre.

        Trebuia deci, după ce îmi voi fi tăiat legăturile cu ajutorul lamei, să mă strecor în cortul lui Pida şi să iau de acolo lucrurile ce-mi aparţin. Cu siguranţă că Păr-negru avea să mă aştepte în cort. Faptul mă bucura, dar năştea în acelaşi timp unele complicaţii. Dacă-mi luam armele şi celelalte lucruri de faţă cu cele două surori, atunci a doua zi ar fi fost aspru dojenite. Pentru a nu mă da de gol, ele trebuiau să tacă mâlc – deşi datoria lor era să dea alarma, să strige după ajutor. Cum aveam să rezolv problema?

        Numai determinându-le să se lase legate de mine. Apoi, după ce voi fi plecat, surorile n-aveau decât sa ţipe şi să se zbată în toată legea şi să povestească, îngrozite, că apărusem pe furiş în cortul lor şi ca le lovisem, năucindu-le dintr-un pumn. Kiowaşii le-ar fi crezut cu siguranţă: doar eram renumit în ce priveşte metoda cu pumnul. Că şi nevasta lui Pida va fi de acord cu acest şiretlic, nu mă îndoiam de vreme ce mă socotea salvatorul ei.

        Mă mai frământa încă o problemă cât se poate de serioasă. Oare carabina mea să fi rămas în cort? Oare Pida, care îi cunoştea valoarea, n-o fi luat-o cu el? Pe de altă parte însă, tânărul şef nu ştia s-o mânuiască şi nici nu venise la mine ca să-i explic mecanismul înainte de a pleca. Ce era mai probabil: s-o fi luat sau nu? Trebuia văzut la faţa locului. Dacă n-o găseam, atunci, până a mă ocupa de urmărirea lui Santer, trebuia să-mi regăsesc această armă de mare preţ.

        În fine, sosi şi garda de noapte, dirijată personal de Pană-de-vultur. Serios, dar nu fără simpatie pentru mine, bătrânul mă dezlegă cu mâinile lui, temându-se ca nu cumva ceilalţi umblând mai brutal, să-mi deschidă iar rănile de la încheieturi. Mă culcai în ţarcul meu şi, fără să observe nimeni, trăsei afară lama ascunsă în manşeta de la mâneca stângă. Îmi întinsei apoi braţul stâng ca să mi-l lege de un par. Când îmi petrecură cureaua, făcui ca şi cum m-ar durea cumplit şi dusei repede mâna la gură, în timp ce cu dreapta încă liberă tăiai legătura respectivă aproape complect.

        — Bagă de seamă! îl dojeni Pană-de-vultur pe unul din kiowaşi. I-ai atins rana. O să-l chinuim noi la timpul cuvenit; acum n-are nici un rost!

        Profitând de acest moment, lăsai lama să cadă într-un loc ce-lalesesem dinainte, aşa fel încât s-o pot apuca mai târziu cu mâna stânga. Kiowaşii îmi legară apoi şi mâna dreaptă şi picioarele. Ca şi în seara precedentă, mă înveliră cu o pătură şi alta mi-o puseră sub cap. Totul fiind gata, Pană-de-vultur vorbi într-un fel cât se poate de liniştitor pentru mine.

        — Înainte Old Shatterhand a putut să se smulgă de-aici cât de cât, dar acum, cu rănile astea la încheieturi, nici gând să mai rupă curelele!

        După care bătrânul plecă, iar străjerii se aşezară chiar la picioarele mele.

        Sunt oameni care, în clipe de mare cumpănă, abia dacă îşi pot stăpâni nervii. Eu însă îmi păstram calmul dintotdeauna. Cred că eram chiar mai liniştit ca oricând. Trecu o oră şi încă una. Focurile se stinseră pe rând; numai cel din faţa cortului lui Tangua mai stăruia. Noaptea se lăsase răcoroasă şi paznicii şedeau ghemuiţi, cu genunchii strânşi la gură. Dar poziţia fiind mai incomodă, se lungiră la un moment dat cu capetele spre mine. Atunci… o smucitură scurtă şi cureaua din stânga, aproape tăiată, se rupse de tot. Îmi eliberasem deci mâna stânga. O întinsei uşurel şi, pipăind, găsii lama. Apoi, răsucindu-mă puţin într-o parte – ceea ce înainte n-ar fi fost de loc cu putinţă – îmi strecurai mâna stângă pe sub pătură până izbutii să tai şi cureaua ce-mi imobiliza dreapta. În fine, nu mai era mult. Mă socoteam ca şi salvat!

        Şi acum picioarele. Dar în ce fel? Ca să ajung cu mâna la picioare, trebuia nu numai să mă ridic puţin, dar să mă şi aplec înainte, către capetele celor doi indieni. Oare dorm? Mă mişcai anume, odată şi încă odată. Păreau că dorm şi nu aud nimic…

        Fie ce-o fi!… Dădui pătura la o parte şi mă ridicai în capul oaselor… într-adevăr, flăcăii dormeau buştean. Două tăieturi repezi şi gata: liber! Apoi câte un pumn zdravăn în capetele străjerilor! Bieţii kiowaşi, nici nu se mai deşteptară din somn. Îi legai cu bucăţile de curea ce le aveam la îndemână, rupsei două colţuri din pătură şi le băgai la amândoi în gură, drept căluşe ca să nu poată alarma satul când se vor trezi. Calul, credinciosul meu prieten, venise şi în seara aceea să se culce lângă mine. Deci totul era în ordine.

        Mă ridicai şi-mi dezmorţii mădularele. Cât de bine-mi făcea! Pornii apoi târâş de la copac la copac, de la cort la cort. Nimeni nu se mişca în tot satul. Ajunsei astfel cu bine la cortul lui Pida. Când să intru, auzii în stânga mea un zgomot uşor. Trăsei cu urechea. Se apropiau de mine nişte paşi mărunţi. Şi cine credeţi că era?

        — Păr-negru! şoptii eu.

        — Old Shatterhand! se auzi vocea ei reţinută. Mă ridicai de la pământ şi o întrebai.

        — De ce nu stai în cort?

        — Nu e nimeni înăuntru. Ştii, ca să nu ne certe mâine, am dus-o pe sora dincolo, în cortul tatii. Cică s-o îngrijesc mai bine.

        O, viclenie femeiască, multe mai eşti în stare să inventezi!

        — Şi lucrurile mele unde sunt?

        — Aici la locul lor.

        — Le-am văzut eu azi atârnate sus. Dar puştile?

        — Sub aşternutul lui Pida. Cal ai?

        — Îl am pe-al meu; mă aşteaptă. Dragă Păr-negru, ai fost tare bună cumine! S-ar cădea să-ţi mulţumesc pentru multe, pentru foarte multe…

        — Old Shatterhand a fost bun cu toţi… Ai să te mai întorci pe la noi?

        — Cred că da. Am să mă întorc cu Pida, care va fi să-mi fie frate şi prieten.

        — Te duci după el?

        — Da. Vreau să-l găsesc.

        — Dar să nu-i spui că am vreun amestec în fuga ta. Numai sora mea şi cu mine să cunoaştem această taină.

        — Ştiu că ai fi făcut şi mai mult. Dă-mi mâna să-ţi mulţumesc!

        Mi-o întinse, vorbind cu gingăşie şi sfială.

        — Fie ca toate să-ţi meargă din plin! Acum trebuie să plec; sora va fi îngrijorată.

        Înainte de a fi putut face vreun gest de împotrivire, ea îmi duse mâna la buzele ei şi dispăru. Copilă indiană, dragă şi bună copilă!

        Intrai repede în cort şi în primul rând îmi căutai armele. Erau într-adevăr sub aşternut, învelite într-o pătură. Le scosei afară şi mi le atârnai de umăr. Se aflau în cort şi pistoalele şi cuţitul meu de vânătoare, precum şi harnaşamentul întreg. După numai cinci minute părăseam cortul şi mă întorceam la arborele morţii ca să-mi înşeuez calul. Mă aplecai asupra celor doi paznici: se treziră între timp.

        — Războinicii kiowaşilor n-au avut noroc, le vorbii eu în şoaptă. Ei nu-l vor vedea niciodată pe Old Shatterhand cum se chinuie şi piere la stâlpul caznelor. Acum mă duc în ajutorul lui Pida. Trebuie să-l prind pe Santer, tâlharul şi ucigaşul care ne-a scăpat din mâini. Iar cu tânăra voastră căpetenie să ştiţi că am să mă port ca un frate. Poate să ne întoarcem chiar împreună. Faceţi ca Tangua să afle cele ce vă spun. Să nu-şi facă griji în legătură cu fiul său, căci am să-l ocrotesc. Fiii şi fiicele kiowaşilor mi-au arătat multă prietenie. De aceea le datorez mulţumiri. Spuneţi-le că n-am să uit niciodată. Howgh!

        Luând calul de dârlogi, mă depărtai tiptil; mergeam deocamdată pe jos, ca să nu trezesc pe nimeni din somn. Abia mai încolo urcai în şa şi mă îndreptai, prin prerie, spre miazăzi. Deşi în întunericul nopţii nu vedeam nici urmele lui Santer, nici pe ale kiowaşilor care-l urmăreau, ştiam că trebuie să merg spre sud. Nici nu aveam intenţia să mă ţin după urme.

        Santer o luase spre Rio Pecos şi atât îmi era de ajuns. De unde ştiam că o apucase într-acolo? Din testamentul lui Winnetou!

        Fragmentul pe care izbutisem să-l citesc conţinea trei denumiri în apasă. Pe una din ele, Indelce-cil, banditul o înţelesese. Dar celelalte două – Te-şoş şi Deklil-to – îi erau total necunoscute. Şi chiar dac-ar fi priceput sensul cuvintelor, încă nu putea şti unde se găsesc de fapt „Stânca ursului” şi „Apa întunecată”. Acestea se aflau departe, dincolo de Sierra Rita, pe unde trecusem o singură dată cu Winnetou. Noi înşine botezasem astfel stânca şi apa cu pricina, încât nimeni nu ştia la ce puncte se referă aceste denumiri – în afară de mine şi de doi apaşi care ne însoţiseră atunci şi care, îmbătrânind între timp, nu se mai urneau din satul lor de lângă Rio Pecos. Deci, ca să dezlege misterul, Santer trebuia să-i caute pe ei.

        Dar de unde să afle Santer că tocmai aceşti bătrâni erau singurii deţinători ai secretului? Nimic mai simplu. Orice apaş l-ar fi îndreptat spreei; pentru că toţi ştiau denumirile respective, precum şi întâmplarea ce o trăisem atunci; doar că nimeni nu călcase vreodată pe-acolo, în afara celor doi bătrâni. Eram deci sigur că Santer, la îndemnul celorlalţi apaşi, li se va adresa lor.

        Dar printre apaşi se găseau şi unii care ştiau că Santer fusese duşmanul lui Winnetou, că-i omorâse pe Inciu-ciuna şi Nşo-ci. Avea el să rişte într-atât şi să se arate chiar în satul lor?

        De ce nu? De dragul aurului, banditul riscă orice. La nevoie recurge la tot soiul de şiretlicuri. Chiar şi testamentul furat îl putea scoate din cele mai grele încurcături, servindu-i de legitimaţie. Căci pe plicul de piele Winnetou îşi crestase totemul său.

        Planul meu era să ajung la apaşi înaintea lui Santer, pentru ca, preveniţi din timp, aceştia să pună mâna pe bandit de îndată ce-ar fi apărut. Era cea mai bună soluţie, mai ales că mustangului meu iute ca vântul nu i-ar fi fost prea greu să câştige întrecerea cu calul lui Santer. Planul acesta mă scutea totodată de căutarea urmelor, ceea ce ar fi însemnat multă risipa de timp.

        Din nefericire, încă de a doua zi calul meu începu să şchiopăteze şi mă căzneam în zadar să descopăr cauza. Abia a treia zi observai la picior o inflamaţie provocată de un spin. Îi scosei, ce-i drept, spinul din picior, dar incidentul mă şi întârziase rău de tot. Era aproape sigur că nu-l mai puteam întrece pe bandit, ba că aveam să ajung chiar mult în urma lui.

        Încă înainte de Rio Pecos, pe când străbăteam o savană aproape lipsită de vegetaţie, apărură deodată doi călăreţi venind în direcţia mea. Erau indieni. Văzându-mă de unul singur, nu se sfiiră să-şi continue drumul. Ajunşi în dreptul meu, unul din ei îşi agită puşca deasupra capului şi strigându-mă pe nume, se apropie în galop. Era Yato-ka, adică „Picior-sprinten”, un războinic apaş cu care mă cunoşteam. Pe celălalt nu-l întâlnisem până atunci. După un schimb de saluturi, mă adresai amândurora:

        — După câte văd, fraţii mei nu se află nici pe picior de război, nici pe drum de vânătoare. Atunci încotro graba?

        — Mergem spre miazănoapte, în munţii Ventrei-Mari, ca să cinstim mormântul lui Winnetou, căpetenia noastră, răspunse Yato-ka.

        — Va să zică aţi aflat de moartea lui?

        — Am aflat acum câteva zile. Îţi închipui ce jale şi ce bocet a fost peste tot!

        — Ştiu fraţii mei că eu am fost de faţă la moartea lui Winnetou?

        — Da, ştim. Old Shatterhand ne va povesti totul şi ne va călăuzi apoi în luptă ca să răzbunăm moartea viteazului conducător.

        — Despre asta o să mai vorbim. Şi aţi plecat numai aşa, în doi, spre miazănoapte? Doar e drum până acolo, nu şagă!

        — Noi suntem iscoade, pentru că potăile alea de comanşi iar au dezgropat securea războiului. Fraţii noştri ne urmează de departe.

        — Câţi?

        — De cinci ori câte zece.

        — Cine vă conduce?

        — Til-lata, „Mâna-sângeroasă”, pe care l-am ales căpetenie.

        — Îl cunosc. E cel mai vrednic şi mai potrivit pentru rangul de căpetenie. Aţi văzut cumva vreun călăreţ străin?

        — Am văzut unul.

        — Când?

        — Chiar ieri. Era o faţă palidă. Ne-a întrebat de Te-şoş şi l-am îndrumat spre pueblo, la bătrânul Inta.

        — Iuf! făcui eu ca indienii. E tocmai omul pe care-l caut. Dânsul l-a ucis pe Inciu-ciuna. Trebuie să-l prind!

        — Iuf, iuf! repetară amândoi apaşii cu ciudă. Şi noi nici n-am ştiut! L-am lăsat să-şi vadă de drum!

        — Nu face nimic. Bine că l-aţi văzut. Acuma, însă, faceţi cale-ntoarsă! Haideţi! Vă conduc eu mai târziu în munţii Ventrei-Mari.

        — Bine, ne întoarcem! consimţi Yato-ka. Trebuie să-l prindem pe ucigaş!

        Pornirăm deci tustrei spre Rio Pecos.

        După câteva ore de călărie ajunserăm la râu şi, traversându-l ne continuarăm drumul de-a lungul malului. Între timp, le povestii celor doi războinici întâlnirea mea cu Santer la Nugget-tsil, precum şi celelalte întâmplări trăite printre kiowaşi.

        — Va să zică Pida, tânăra căpetenie, îl urmăreşte pe mişel? întrebă Yato-ka.

        — Întocmai.

        — De unul singur?

        — Înaintea lui a plecat şi o ceată de războinici trimisă de Tangua. Cred că trebuie s-o fi ajuns repede din urmă.

        — Ştii câţi războinici erau?

        — I-am văzut la plecare. Erau zece. Acum, cu Pida, sunt unsprezece.

        — Numai atâţia?

        — Doar n-or fi prea puţini pentru urmărirea unui singur fugar! Mai degrabă sunt prea mulţi.

        — Iuf! Fiii apaşilor se vor bucura grozav; o să-l prindem pe Pida împreună cu războinicii lui şi o să-i legăm pe toţi la stâlpul caznelor.

        — Ba n-o să-i legaţi! rostii ferm.

        — Nu? Crezi c-o să ne scape? Păi Santer a plecat spre satul nostru, iar kiowaşii vin pe urmele lui; aşa că putem să-i prindem.

        — De asta sunt convins. Dar n-o să-i legaţi la stâlpul caznelor.

        — Nu te înţeleg. Doar sunt duşmani! Şi pe tine au vrut să te omoare.

        — Ba s-au purtat omeneşte. Şi să ştii un lucru: cu toate că potrivit obiceiului, se pregăteau să mă omoare, totuşi Pida mi-e prieten!

        — Iuf! făcu Yato-ka. Old Shatterhand nu s-a schimbat deloc; îşi cruţă şi acum duşmanii. Dar va fi oare şi Til-lata de aceeaşi părere?

        — N-am nici o îndoială.

        — Nu uita că Til-lata a fost întotdeauna un războinic viteaz, iar acuma e căpetenia apaşilor! El trebuie să arate că merită a fi în fruntea războinicilor săi. Aici nu prea încape mila.

        — Oare nu sunt şi eu o căpetenie a voastră?

        — Da, Old Shatterhand e căpetenie.

        — Şi n-aş fi ajuns eu oare, încă înaintea lui Til-lata o căpetenie de-avoastră?

        — Adevărat, chiar cu mult înainte.

        — Atunci va trebui să mă asculte. Dacă-i prindeţi pe kiowaşi, Til-lata n-o să le facă nimic. Aceasta mi-e dorinţa.

        Poate că apaşul ar mai fi înşirat unele argumente contra, dar deodată atenţia noastră fu atrasă de nişte urme care veneau dinspre stânga, unde albia râului era mai uşor de trecut şi se înşirau pe mal paralel cu direcţia pe care ne mişcăm noi. Bineînţeles că descălecarăm ca să le cercetăm mai îndeaproape. Călăreţii cu pricina trecuseră în şir indian pentru a nu-şi divulga numărul; se deplasau deci cu mare precauţie, ştiindu-se pe teritoriu duşman. Deşi nu puteam stabili numărul călăreţilor, bănuiam totuşi că e vorba de Pida şi kiowaşii lui.

        După puţin ajunserăm într un loc unde călăreţii se opriseră părăsind ordinea strictă de până atunci. Izbutii astfel să desluşesc urmele a unsprezece cai. Aşadar, nu mă înşelasem.

        — Războinicii voştri vin încoace, spre râu? îl întrebai pe Yato-ka.

        — Da, se vor întâlni deci cu kiowaşii. Aceştia sunt numai unsprezece, pe când ai noştri sunt de cinci ori zece.

        — Şi la ce depărtare se află?

        — Când te-am întâlnit, erau cam la o jumătate de zi în urmă.

        — Iar kiowaşii, după cum se vede, sunt numai la o jumătate de ceas înaintea noastră. Hai să grăbim şi să-i ajungem până nu se vor întâlni cu fraţii tăi. Să dăm pinteni cailor!

        Pornii la galop, pentru că din moment în moment, cele două tabere adverse s-ar fi putut ciocni, iar eu voiam să aşez întâlnirea lor sub semnul prieteniei. Pida merita să-i iau apărarea.

        După scurtă vreme, râul coti spre stânga. Kiowaşii o luaseră drept înainte, ca să scurteze drumul. Noi am procedat la fel şi în curând, îi zărirăm înaintând spre sud, în şir indian. Pe noi nu ne văzuseră, pentru că niciunul dintre ei nu privea înapoi.

        Deodată opriră şi întoarseră caii pentru a o lua cât mai repede îndărăt. Atunci ne observară şi pe noi, zăboviră o clipă, apoi îşi continuară retragerea, dar nu chiar în direcţia noastră.

        — De ce se întorc? întrebă Yato-ka.

        — I-au văzut pe războinicii noştri şi şi-au dat seama că aceştia le sunt superiori ca număr. Noi suntem numai trei, aşa că n-au de ce să se teamă.

        — Adevărat, dintr-acolo vin apaşii noştri. Îi vezi? I-au zărit pe kiowaşi şi mâna la galop ca să-i ajungă.

        — Ieşiţi-le voi în întâmpinare şi spuneţi-i lui Mâna-sângeroasă să stea locului până vin şi eu.

        — Tu de ce nu mergi cu noi?

        — Am ceva de vorbit cu Pida. Haide, plecaţi repede!

        Cei doi apaşi nu se împotriviră. Galoparăm deci pe urmele călăreţilor lui Pida. Aceştia erau încă prea departe ca să ne observe. Dar când ne apropiarăm, îşi întoarseră capetele şi ne recunoscură imediat. Pida răcni speriat, înfigându-şi călcâiele în burta calului. Eu însă o luai după el.

        — Stai, Pida! Nu te teme! îi strigai cât putui de tare. Mă pun chezaş pentru tine în faţa apaşilor!

        Cu toată spaima ce-i provocasem, tânărul păru să aibă încredere în spusele mele. Îşi struni calul, dând şi celorlalţi kiowaşi ordin de oprire… Pe măsură ce mă apropiam de el observam din ce în ce mai clar cât de uluit era de neaşteptata-mi apariţie. Cel puţin oamenii săi încremeniseră de-a binelea.

        — Old… Shat… terhand! Făcu tânăra căpetenie. Old… Shat… terhand e liber! Cine ţi-a dat drumul?

        — Nimeni. M-am dezlegat singur.

        — Iuf, iuf, iuf! Asta nu se poate!

        — Ba uite că se poate! Ştiam eu că am să fug. De aceea nici nu m-am dus cu tine; nu voiam ca tu să-mi faci vreo înlesnire. Fiecare să redobândească singur ceea ce a pierdut, aşa ţi-am spus. Acum te rog să ai încredere. Îţi sunt prieten şi voi avea grija ca apaşii să nu-ţi facă nici un rău.

        — Iuf! Vrei să-mi dai o mână de ajutor?

        — Da. Pe cuvântul meu de cinste.

        — Eu cred în cuvântul lui Old Shatterhand.

        — Crede şi nu fi neliniştit. Uită-te colo! Ceata apaşilor s-a şi întâlnit cu doi oameni trimişi de mine. Au descălecat şi mă aşteaptă. Voi aţi dat de urmele lui Santer?

        — Am dat. Însă deocamdată nu l-am prins pe bandit.

        — Dânsul vrea să ajungă în satul apaşilor.

        — Aşa gândim şi noi; urmele duc într-acolo. Tocmai ne ţineam de ele.

        — Mare nechibzuinţă! Apaşii v-ar fi omorât pe toţi.

        — Ce să fac! Trebuie să-mi caut punga cu „medicamente” fie şi cu preţul vieţii! Ziceam să ne furişăm până lângă sat. Poate am fi izbutit să punem mâna pe Santer.

        — Acum o să-l prindeţi mai uşor. Vă apăr eu de primejdii. Dar asta numai dacă ne înfrăţim. Descăleca şi hai să fumăm pipa păcii!

        — Iuf! Old Shatterhand, marele războinic care a izbutit să scape de arborele morţii fără nici un ajutor, vrea să-l cinstească pe Pida cu prietenia lui?

        — Vreau! Hai, grăbeşte-te, că altminteri apaşii îşi vor pierde răbdarea.

        Descălecarăm, fumarăm calumetul potrivit ritualului, după care îl rugai pe Pida să stea pe loc până îi voi face semn. Mă săltai iarăşi în şa şi pornii către ceata apaşilor pe care Yato-ka îi informase între timp despre intenţiile mele. Ţinându-şi caii de căpăstru, oamenii formaseră un semicerc la mijlocul căruia stătea Til-lata.

        Îl cunoşteam foarte bine pe acest apaş. Era, cei drept, foarte orgolios, dar în raporturile sale cu mine se purtase totdeauna plin de politeţe şi supunere. Puteam spera deci că n-o să refuze o înţelegere cu Pida. Îi strânsei mâna, îi adresai câteva vorbe amicale şi adăugai:

        — Old Shatterhand a venit de data asta singur, fără prietenul său Winnetou, căpetenia apaşilor. Fraţii mei roşii vor afla de la mine toate amănuntele în legătură cu moartea mult slăvitului lor conducător. Dar mai întâi v-aş spune ceva despre kiowaşii aceştia.

        — Ştiu ce vrea Old Shatterhand, interveni Mâna-sângeroasă. Mi-a spus Yato-ka.

        — Şi ce părere ai?

        — Old Shatterhand e căpetenie şi apaşii îi cinstesc dorinţa. Cei zecerăzboinici kiowaşi să se întoarcă fără zăbava la corturile lor. Atunci nu ne atingem de ei.

        — Şi cum rămâne cu Pida, tânăra lor căpetenie?

        — V-am văzut fumând calumetul păcii. De aceea să vină Pida cu noi şi să fie oaspetele nostru cât timp vei dori tu. Pe urmă, o să-l socotim iarăşi duşman.

        — Bine, aşa să fie. Războinicii apaşilor să se întoarcă deci cu mine, ca să-l prindem pe ucigaşul lui Inciu-ciuna şi al fiicei sale Nşo-ci. După aceea vă voi însoţi la mormântul lui Winnetou. Howgh!

        — Howgh! făcu şi apaşul strângându-mi dreapta spre a întări înţelegerea intervenită între noi.

        Îi făcui apoi semn lui Pida să se apropie. Acesta se declară de acord cu condiţiile puse de Til-lata şi-i trimise pe cei zece kiowaşi înapoi, în tabăra lor. În sfârşit, pornind-o cu toţii în jos pe malul lui Rio Pecos, călărirăm până spre seară, când făcurăm un popas.

        Fiind pe teritoriul apaşilor, ne puturăm îngădui să încingem un foc de tabără. Ne aşezarăm în jurul focului, îmbucarăm câte ceva şi pe urmă mă apucai să descriu în amănunt moartea lui Winnetou. Relatările mele făcură o impresie profundă. Multă vreme apoi oamenii statură tăcuţi şi duşi pe gânduri până ce ba unul, ba altul începură să-şi amintească întâmplările din viaţa neînfricatului conducător. Iar eu, ascultându-i, retrăiam parcă întreg tragismul ultimelor sale clipe. Chiar şi după ce apaşii adormiră pe rând, eu încă nu-mi găseam somnul. Mereu mă frământa chestiunea testamentului şi a comorii la care acesta se referea. Adormii abia într-un târziu şi mă scufundai într-un vis îngrozitor. Se făcea că nuggeţii zăceau într-o grămadă uriaşă cât muntele, iar Santer îi zvârlea cu lopata în gura unei prăpăstii adânci. Eu, voind să salvez comoara, mă năpusteam zadarnic asupra banditului. Deodată, se căscă parcă pământul de sub noi. Făcui un salt în lături, în timp ce Santer se prăbuşi cu tot aurul în abis.

        Mă deşteptai scăldat în sudori. Visurile sunt amăgiri; şi totuşi, cât fu ziua de lungă, nu reuşii să mă dezbăr de gândul că visul acesta nu era ca toate celelalte, că ascundea şi el un anume tâlc. Şi de fapt era foarte uşor de explicat.

        Călărind cu toată viteza, nu făcurăm decât un scurt popas înainte de prânz. Cum Santer era desigur interesat să dispară cât mai repede din satul apaşilor, ne temeam să nu ajungem prea târziu.

        Soarele asfinţea când ne apropiarăm de pueblo. În dreapta se vedea monumentul funerar ridicat pe vremuri lui Klekih-Petra. În stânga şerpuia râul prin care înotasem atunci nebuneşte ca să scap de caznele ce-mi pregătiseră apaşii. De câte ori nu vizitasem apoi acele locuri împreună cu Winnetou, amintindu-mi de vechile păţanii!

        Cotirăm spre dreapta prin vâlcea şi în faţa ochilor mei se desfăşură iarăşi priveliştea „capitalei” apaşilor, unde îl cunoscusem pe Winnetou şi pe ai săi. Fuioare albastre de fum se înălţau în limpezimea serii – dovadă că femeile pregăteau cina. Oamenii ne zăriră de departe şi Til-lata, făcându-şi mâinile pâlnie la gură, strigă din răsputeri:

        — Old Shatterhand! Vine Old Shatterhand! Războinicii să-i iasă în întâmpinare!

        Se iscă imediat o forfotă nemaipomenită la toate caturile marii clădiri comune. Trunchiurile de copaci ce serveau drept scări fură coborâte la repezeală. Sărirăm şi noi de pe cai şi începurăm urcuşul pe jos. Sute de mâini fluturau în semn de bun venit. O, cât de triste erau totuşi clipele acelea! Căci veneam de astă dată fără Winnetou, căruia soarta îi refuzase bucuria de a mai revedea aceste locuri atât de dragi sufletului său.

        Cum spuneam încă de la începutul acestor istorisiri în pueblo locuia numai acea parte a tribului cu care Winnetou avea relaţii mai strânse, de rudenie sau de altă natură. E deci lesne de ghicit ce ploaie de întrebări mă potopi după primele cuvinte de salut, în cele din urmă reuşii să mai potolesc întrucâtva curiozitatea oamenilor şi mă interesai de cei doi bătrâni care cunoşteau secretul denumirilor din testament.

        — E aici Inta? Trebuie să vorbesc cu el.

        — E acasă, mi se răspunse. Să-l chemăm!

        — Nu, lăsaţi-l în pace. E bătrân şi bolnav. Mă duc eu să-l caut.

        Oamenii mă conduseră într-un mic lăcaş săpat în stâncă, unde îşi trăia zilele bătrânul războinic. Inta se bucură sincer de venirea mea şi porni să-mi adreseze un lung discurs omagial pe care însă fui nevoit să-l întrerup.

        — Lasă asta pe mai târziu! Spune-mi dacă a trecut pe la tine vreun alb.

        — Da, răspunse bătrânul.

        — Când?

        — Ieri.

        — Ţi-a spus cum îl cheamă?

        — Nu. Zicea că Winnetou i-a poruncit sa nu-şi spună numele.

        — Şi a plecat?

        — Da.

        — Cât a stat aici?

        — O oră, după socoteala albilor.

        — A venit să-ţi vorbească?

        — Da. Cineva l-a călăuzit până la mine. Dânsul mi-a arătat pe o piele semnul lui Winnetou, dovada că era chemat să-i împlinească ultima dorinţă.

        — Şi ce voia de la tine?

        — Să-i spun unde se găseşte locul pe care voi l-aţi numit Deklil-to.

        — Şi i-ai spus?

        — Trebuia. Doar era porunca lui Winnetou.

        — I-ai descris locul cu toate amănuntele?

        — Da şi locul şi drumul până acolo.

        — Şi partea de deasupra stâncii suspendate?

        — Şi asta. Pentru sufletul meu a fost o adevărată desfătare să pot vorbi despre locurile pe unde am trecut cu Old Shatterhand şi cu Winnetou, căpetenia apaşilor, care ne-a părăsit şi s-a dus în veşnicele plaiuri ale vânătoarei. În curând o să-l revăd acolo.

        Bătrânul nu avea în fond nici o vină. Nu făcuse decât să respecte totemul veneratului său conducător plecat dintre cei vii.

        — Spune-mi, calul albului era istovit sau nu prea? îl mai întrebai pe Inta.

        — Deloc. Când 1-a încălecat, a luat-o la goană ca şi când n-ar fi venitde la drum.

        — Albul a mâncat cumva la tine?

        — A mâncat ceva la repezeală. Mi-a cerut şi nişte fire, ca să facă din ele fitil.

        — Aha! Şi i-ai dat?

        — Desigur.

        — Ce nevoie avea de fitil?

        — Nu mi-a spus. I-am dat şi o grămadă de pulbere.

        — Ce fel de pulbere? Pentru armă?

        — Nu. Cică trebuie să arunce ceva în aer.

        — Ai văzut unde ţinea pielea cu semnul lui Winnetou?

        — Într-o pungă cu „medicamente”. M-am şi mirat de unde o are, că doar feţele palide nu cred ca noi.

        — Iuf! exclamă deodată Pida, care stătuse tot timpul tăcut lângă mine. Va să zică mai are punga la el! E a mea! Mi-a furat-o!

        — Zău? se miră Inta. E cumva hoţ?

        — Mai rău decât hoţ.

        — Păi, cum de avea la el semnul lui Winnetou?!

        — Tot de furat! El i-a ucis pe Inciu-Ciuna şi pe Nşo-ci. Îl cheamă Santer.

        Bietul bătrân încremeni. Iar eu îl lăsai singur cu spaima şi cu remuşcarea lui.

        Aşadar nu numai că nu-l ajunserăm din urmă pe Santer, dar nici măcar nu ne apropiasem de el. Eram cât se poate de amărât. Atunci Mâna-sângeroasă ne propuse:

        — Să nu mai întârziem. Mai bine ne luăm după el chiar acum. Poate să-l mai ajungem până la Apa-întunecată…

        — Să plecăm aşa, neodihniţi? Adevărat că-i lună plină şi am putea mâna toată noaptea.

        — Eu, unul, n-am nevoie de somn.

        — Dar Pida?

        — Eu nu ştiu ce-i aia pace până nu-mi găsesc punga cu „medicamente”', răspunse acesta hotărât.

        — Bine. Atunci să îmbucăm ceva şi să schimbăm caii. Îl las şi pe-al meu aici. Nici n-aş avea răbdare să stau pe loc. Dacă banditul şi-a făcut rost de fitil şi pulbere, înseamnă că pune la cale o explozie. Atunci tot planul nostru ar fi dat peste cap. Trebuie să ne grăbim!

        Bineînţeles că apaşii din pueblo ne rugară stăruitor să mai stăm, să le mai povestesc despre Winnetou, despre ultimele noastre isprăvi şi despre moartea lui. Amânai însă totul până la întoarcerea noastră.

        După nici două ore de la sosire călăream din nou pe cai odihniţi şi aprovizionaţi cu de toate – Til-lata, Pida, eu şi douăzeci de războinici apaşi. Til-lata stăruise să luăm cu noi o escortă atât de numeroasă, deşi teritoriul pe care urma să-l străbatem aparţinea tribului înrudit al mimbrenjoşilor, de care nu aveam a ne teme.

        Până la Apa-întunecată aveam de parcurs cel puţin şaizeci de mile geografice, din care o bună parte şi mai ales în apropierea ţintei, pe un teren stâncos, foarte dificil. În asemenea condiţii cinci mile pe zi însemna foartemult. Deci la un loc douăsprezece zile.

        Urmele lui Santer nu ne interesau de fel. Căutându-le, n-am fi făcut decât să ne irosim timpul. Drumul îmi era doar binecunoscut de când îl bătusem alături de Winnetou. Mai mult ca sigur că şi Santer, dirijându-se după indicaţiile bătrânului Inta, apucase pe acest drum. Iar dacă s-a abătut cumva de la el, faptul nu era decât în favoarea noastră.

        Timpul trecu fără nimic demn de relevat până ce, în a unsprezecea zi, ne întâlnirăm cu doi indieni, tată şi fiu. Pe bătrân îl cunoşteam: era un mimbrenjo, care pe vremuri ne procurase carne, mie şi lui Winnetou. Omul mă recunoscu la rândul său, îşi struni calul şi exclamă plin de bucurie:

        — Ce-mi văd ochii! Old Shatterhand! Mai trăieşti, n-ai murit?

        — Şi de ce să fi murit?

        — Păi, cică te-ar fi împuşcat siucşii…

        Bănuind că omul se întâlnise cu Santer, îl întrebai:

        — De unde ai auzit asemenea lucru?

        — Din gura unui alb. Dânsul ne-a povestit cum şi-au pierdut viaţa şi Old Shatterhand şi Winnetou. Puteam să nu-l cred? Doar avea asupra lui semnul lui Winnetou şi chiar punga lui cu „medicamente”!

        — Şi totuşi te-a minţit. Uite că mai sunt în viaţă!

        — Atunci nici Winnetou n-a fost ucis?

        — Cu el, din păcate, s-a sfârşit… Dar cum de te-ai văzut cu albul acela?

        — A venit chiar în tabăra noastră. Căuta un cal că al lui era sfârşit de oboseală. Ne-a rugat să-i dăm şi o călăuză spre Deklil-to, adică Apa-întunecată. Mie mi-a dat în schimbul unui cal punga cu „medicamente” a lui Winnetou. Pe urmă eu şi feciorul meu l-am călăuzit până acolo. S-a uitat dânsul ce s-a uitat şi ne-a spus că e bine, că acolo e locul căutat.

        — Dar pe tine te-a tras pe sfoară. Unde-i punga?

        — O am aici.

        — Arat-o, te rog.

        Omul o scoase dintr-un buzunar al şeii. Pida nu mai putu de bucurie şi întinse mâna după ea. Bătrânul, însă, nici gând să-i dea punga. Şi astfel se stârni o scurtă harţă căreia îi pusei capăt lămurindu-l pe bătrân:

        — Să ştii că punga e a lui Pida, tânărul şef al kiowaşilor, aci de faţă. Winnetou nici n-a pus vreodată mâna pe ea.

        — Trebuie că te înşeli! făcu omul contrariat.

        — Crede ce-ţi spun: o ştiu foarte bine.

        — Şi numai de dragul pungii i-am dat un cal de toată frumuseţea şi am mai făcut şi atâta drum cu el!

        — Avea omul nevoie de un cal bun pentru că se ştia urmărit. Te-a minţit, ca să faci schimbul.

        — De n-ai fi Old Shatterhand, zău dacă te-aş crede! Va să zică să dau înapoi punga?

        — Neapărat.

        — Bine! Dacă-i pe-aşa, atunci mă întorc şi-l omor, mincinosul naibii!

        — Pofteşte cu noi! Să-i scurtăm împreună zilele! Omul ni se alătură fără altă vorbă. Când îi zugrăvii pe scurt cine anume e Santer şi câte are pe conştiinţă, indianul se căi amarnic pentru faptul că-i dăduse un cal şi-l maişi călăuzise până la ţintă – căci numai aşa banditul îşi putu menţine avansul faţă de noi.

        Pida era fericit că reintrase în posesia „medicamentului”, care nici nu suferise vreo stricăciune. Scopul era atins. Pe când eu?…

        A doua zi ajunserăm la malul lacului, dar abia către seară, când nu mai era nimic de făcut. Poposirăm liniştiţi la adăpostul copacilor şi nu aprinserăm nici un foc. Santer nu le spusese celor doi mimbrenjos ce anume caută acolo. Îi expediase scurt, afirmând că nu mai are nevoie de ei.

        Venind dinspre Rio Pecos, tăiaserăm colţul de sud-vest al lui New-Mexico şi ne aflam acum în Arizona, unde se întâlnesc cele două teritorii ale triburilor mimbrenjos – respectiv ghilenjos – acesta din urmă de asemenea înrudit cu apaşii. Pământurile sunt aici aride şi triste. Stânci după stânci, piatră şi iar piatră! Doar în locurile străbătute de râuri creşte o vegetaţie deasă, bogată, care însă nu trece mult dincolo de malul propriu-zis. Fără aceste ape care dăruiesc umezeală pământului din preajma lor, soarele ar pârjoli şi ucide totul. Păduri aproape că nu există. Numai aici, în locul unde ne aflam, natura parcă făcuse o excepţie.

        Câteva izvoare umpluseră aici fundul unei văi şi formaseră un iezer întins. Noi ne aflam pe ţărmul de răsărit al iezerului. Ţărmul, bogat împădurit jur împrejur, se înălţa drept şi maiestuos, împrumutând apei acel luciu închis, profund, care ne făcuse s-o denumim, Apa-întunecată”, în timp ce mimbrenjoşii îi spuneau „Lacul-negru”. Cel mai înalt dintre ţărmuri era cel nordic. O stâncă golaşă se desprindea din el, suspendată parcă deasupra apei. Şuvoaiele coborâte de pe culmile din spatele ei o sfredeliseră cu timpul, croindu-şi cale în adânc şi ţâşnind ca printr-un furtun uriaş de la o înălţime de cel puţin o sută de picioare. Aceasta era cascada pomenită în testamentul lui Winnetou. Exact deasupra ei se vedea o grotă de piatră la care pe vremuri nu putusem ajunge, dar pe care Winnetou probabil că o vizitase mai târziu. Şi încă şi mai sus, deasupra grotei, ieşea în afară partea de sus a stâncii ca o streaşină colosală şi nemaipomenit de grea, încât era de mirare că nu se prăbuşise încă din înalt.

        Pe dreapta acestei stânci şi strâns lipită de ea, se înălţa o a doua stâncă, unde vânasem pe vremuri un urs cenuşiu. De aceea Winnetou o botezase Te-şoş, adică „Stânca-ursului”. Toate acestea le spun pentru o mai bună cunoaştere a situaţiei în care ne aflam.

        Se apropia clipa hotărâtoare şi gândul la ea mă făcu să nu dorm decât foarte puţin. Abia se crăpă de ziuă, că ne şi apucarăm de căutat urmele lui Santer. Nu se vedea nimic. Mă hotărâi deci să urc mai sus, unde banditul trebuie să fi căutat comoara. Nu luai cu mine decât pe Til-lata şi pe Pida. Ne îndreptarăm spre păduricea de molizi de care pomenea Winnetou în testament şi urcarăm până la Stânca-ursului. „Acolo descaleci şi te caţări… „, cam aşa scria în testament. Mai mult nu apucasem să citesc din el. Unde să mă caţăr? Probabil sus, la grotă. Trebuia încercat. Peretele era foarte greu, dar nu cu totul inaccesibil. Astfel, urcând cu greu, ajunserăm în sfârşit sub grotă, pe stânga ei. Mai departe nu mergea. Dacă exista totuşi vreo cale de acces, însemna că, necunoscând restul indicaţiilor cuprinse în testament, nu dădusem de această cale.

        Mă gândeam tocmai să cobor din nou când, deodată, se auzi odetunătură şi un glonţ şuieră pe lângă umărul meu muşcând din stânca. Şi în aceeaşi clipă răsună un glas venind de sus:

        — Câine, iar eşti liber? Credeam că numai kiowaşii vin pe urmele mele. Cară-te în iad!

        Nici al doilea glonţ nu mă nimeri. Privirăm în sus: Santer stătea la gura grotei.

        — Vrei testamentul, hai? Te ispiteşte comoara? Râse el batjocoritor. Prea târziu, şmechere! Sunt demult aici şi fitilul e aprins. Arde, m-auzi?! Nu capeţi nimic, absolut nimic! Şi aurul destinat fundaţiilor alea tâmpite tot eu am să-l înghit!

        Se porni pe un râs isteric, nestăpânit, după care adăugă:

        — Nu cunoşti drumul, precum văd?! Şi nici la vale nu mai ştii cum s-o iei! Am să car tot aurul fără să-mi puteţi face nimic Degeaba v-aţi ostenit, ha-ha-ha! De astă dată v-am dus!

        Ce era de făcut? Banditul stătea sus, lângă comoară, iar noi nu puteam ajunge până la el. Poate că în cele din urmă am fi găsit drumul, dar până atunci Santer ar fi dispărut cu pradă cu tot… Pe de altă parte, din locul unde ne aflam era aproape imposibil să-l împuşti, deşi de astă dată aş fi făcut-o fără nici un fel de şovăire. Mă lăsai deci ceva mai în jos, încet, cu atenţie şi-mi scosei carabina de pe umăr.

        — Ia uite potaia, vrea sa mă împuşte! rânji Santer de sus. Aici n-o să-ţi meargă! Stai să vezi!

        Dispăru pentru câtva timp, ca să apară apoi şi mai sus, tocmai pe streaşina de piatră. Se opri la marginea ei. Privind de jos, cât pe ce să mă apuce ameţeala: banditul ţinea ceva alb în mâna!

        — Căscaţi ochii! Iată testamentul, nu-mi mai trebuie: îl ştiu pe de rost. Ducă-se naibii! Îl arunc în lac, iar voi, ha-ha-ha, rămâneţi cu buzele umflate!

        Rupse filele bucăţi-bucăţi şi le împrăştie în aer. Şi bucăţile se legănară multă vreme ca nişte fluturi albi până ce atinseră faţa lacului. Testamentul, cuvântul cel din urmă al marelui Winnetou, fusese distrus. Ceea ce simţeam acum nu se mai putea numi nici ciudă, nici mânie, nici regret. Mi-ar trebui un cuvânt mai crâncen decât toate.

        — Mişelule! urlai de jos către Santer. Fii atent la cele ce-ţi spun!

        — Mă rog, cu plăcere! făcu el ironic.

        — Inciu-ciuna îţi trimite salutări!

        — Mulţumesc.

        — Şi Nşo-ci!

        — Oh, mulţumesc! Sunt încântat!

        — Dar pentru ceea ce urmează, n-o să-mi mai mulţumeşti. Mori, scârnăvie, în numele lui Winnetou!

        Dusesem de astă dată la ochi doborâtorul de urşi. Cu el ţinteam mai sigur. Trebuia cu orice preţ să-l nimeresc pe bandit! De obicei nu ocheam decât o fracţiune de secundă. Dar… ce-i asta? Îmi tremură mâinile? S-a mişcat Santer din loc? Se clatină stâncă. Ce s-a întâmplat? Nu reuşeam să mă fixez asupra ţintei. Coborâi arma ca să privesc cu amândoi ochii.

        Dumnezeule, stânca se clatină! Şi o bubuitură surdă, grea, cutremură deodată depărtarea. Grota, ca o nară de monstru, suflă fumul în văzduh si, ca împinsă de un gigant, streaşină de piatră se înclină deasupra grotei, totmai mult, tot mai adânc, cu Santer sus, agitându-şi desperat braţele şi urlând după ajutor. Apoi, pierzându-şi ultima rezistenţă, colosul trosni sălbatic şi se rostogoli ca într-o viziune de coşmar de-a dreptul în lac! Sus, la locul exploziei, pulberea mai juca în aer ca un abur albicios.

        Privisem totul cu groază şi în tăcere.

        — Iuf! exclamă Pida înfiorat de cele văzute. Marele Spirit l-a judecat şi a rupt stânca de sub el.

        Til-lata arătă spre apele răscolite ale lacului care, în clipa aceea, părea un cazan imens în plin clocot. Palid la faţă, în ciuda tenului său bronzat, căpetenia apaşilor rosti:

        — Spiritul rău 1-a tras în jos înecându-l în apa care fierbe. S-a dus şi nu se mai întoarce în vecii vecilor. Era un blestemat!

        Îl ascultai tăcut; nici nu eram în stare să vorbesc. Visul meu! Da, visul acela năprasnic! Aurul ce se prăvale în abis! Şi ce sfârşit pentru Santer! Iată dar că şi în această clipă supremă fusesem scutit să-l omor cu mâna mea. S-a judecat el însuşi dând foc fitilului. Călăul care nimicise atâtea vieţi şi-a fost până la urmă propriul său călău.

        Jos, lângă lac, apaşii discutau şi gesticulau însufleţiţi. Pida şi Til-lata coborâră să vadă dacă leşul lui Santer ieşise cumva la suprafaţă. Dar nu se zărea nimic. Colosul de piatră îl proiectase în adânc, într-un mormânt invizibil.

        Până şi pe mine, om cu nervii tari şi greu de zdruncinat, mă cuprinse o stare de slăbiciune şi de ameţeală, încât trebuii să mă aşez şi să închid ochii. Şi tot mai vedeam parcă tabloul acela înfricoşător, teribila dislocare a stâncii şi prăbuşirea ei. Şi încă mai auzeam parcă strigătele de ajutor ale lui Santer.

        Cum de se petrecuseră toate astea? Probabil că efectul catastrofal al exploziei se datora unei măsuri de prevedere luată de Winnetou. Descrierea ascunzătoarei, ca şi a felului cum trebuia umblat la intrarea ei vor fi fost astfel făcute în testament încât nimeni în afara mea să nu le poată înţelege decât greşit. Winnetou aşezase acolo o mină căreia impostorul, din pricina greşitei înţelegeri a textului, avea să-i dea foc fără să întrevadă că aceasta înseamnă propria sa pieire. Dar cum stăteau lucrurile cu comoara, cu aurul? Se mai afla oare sus, sau se prăvălise o dată cu stânca în fundul lacului?

        La urma urmei, soarta nuggeţilor mă interesa prea puţin. În schimb pierderea pe veci a testamentului, această sacră amintire lăsată de Winnetou, mă lovea extrem de dureros. Gândul că aş putea să recuperez măcar o parte din bucăţile risipite aiurea îmi reînvie la un moment dat energia. Sării, de la locul meu şi coborâi cât putui de repede în vale. Da, parcă se vede licărind o hârtie pe faţa lacului. Fără să preget, mă dezbrăcai, sării în apă şi înotai în direcţia respectivă. Era într-adevăr o părticică din testament! Străbătui apoi lacul în lung şi-n lat, căutai peste tot înfiorat de speranţă, până mai găsii încă trei astfel de bucăţi.

        Aceste resturi ale testamentului le aşezai la soare ca să se usuce, după care dădui să descifrez scrisul lăţit, spălat şi cenuşiu. Fireşte că nu reuşii să dezleg ceva precis. Cu mari eforturi adunai următoarele cuvinte:… „să capete jumătate… fiindcă sărăcia… stânca va crăpa… vei împărţi… fărărăzbunare… „

        Asta era tot. Ca şi nimic şi totuşi suficient pentru a ghici măcar o parte a conţinutului. Ascunsei aceste patru petice de hârtie ca să le păstrez cu toată sfinţenia.

        Mai târziu, după ce-mi regăsii echilibrul sufletesc, reîncepui cercetările. Câţiva apaşi porniră să facă ocolul lacului, ca să caute calul lui Santer; trebuia să-l găsim, altminteri – fiind desigur legat – s-ar fi prăpădit de foame şi de sete. Alţii urcară cu noi spre grota care nu mai exista de fapt, ca sa ne ajute să găsim eventual aurul. Pierdurăm în van câteva ceasuri, până ce-mi amintii aproape cuvânt cu cuvânt cele citite în testament. Ultima frază nu-mi ieşea din cap: „Acolo descaleci şi te caţări… „ Mă izbea mai ales cuvântul „caţări”. E drept că „a te căţăra” înseamnă de obicei să urci pe o înălţime, mai ales pe una foarte povârnită, dar te pomeneşti că nu era vorba de aşa ceva. Nu cumva Winnetou se referise la un copac? Într-adevăr, chiar la marginea stâncii creştea un molid înalt şi gros. N-o fi ăsta? Mă căţărai până-n vârf. De acolo mă săltai pe buza stâncii, care era mai lată decât părea de jos. Şi iată, trecând de un colţ, zării un drum, o potecă de vreo doi coţi lăţime, ce ducea prin spatele stâncii, prelungindu-se apoi în sus spre o nouă streaşină de piatră născută prin prăbuşirea celei dintâi. Acolo mă întâmpină un vălmăşag haotic de bolovani şi dărâmături prin care totuşi se vedea ceea ce până nu demult fusese fundul grotei. Dacă aurul nu se găsea cumva îngropat sub fundul acesta, dacă Winnetou îl ascunsese în pereţii grotei – atunci nu mai era nimic de sperat. Atunci toată comoara se prăbuşise în adâncul lacului.

        Îi mobilizai pe apaşi sa mă ajute la căutat. Răsturnarăm bolovănişul, răscolirăm totul pas cu pas, dar nicăieri, nu se ivi vreun semn lămuritor. Eram cu toţii bărbaţi deprinşi să ne orientăm după cel mai neînsemnat indiciu, după orice amănunt; aici însă toate eforturile se dovedeau inutile şi perspicacitatea noastră de prisos.

        Către seară făcurăm drumul înapoi, în jos. Între timp reveniră apaşii trimişi în căutarea calului lui Santer. Îl găsiseră. Scotocii prin coburii şeii: nu conţineau nimic.

        Mai zăbovirăm încă patru zile la Apa-întunecată, mereu încordaţi şi frământaţi, căutând zadarnic o soluţie care să ne conducă la descoperirea comorii. Sunt convins că, dacă aurul ar fi rămas sus, la locul lui, nu se putea să nu-l găsim. Dar pesemne că uriaşul tezaur zăcea pe fundul lacului lângă insul avid şi crunt care pierise năprasnic chiar în momentul când îşi credea visul împlinit.

        Ne înapoiarăm astfel fără nici un rezultat la „reşedinţa”' apaşilor de la Rio Pecos, aducând cu noi măcar consolarea că Inciu-ciuna şi frumoasa Nşo-ci fuseseră în sfârşit răzbunaţi.

        Aşa pieri testamentul gloriosului Winnetou, fiul vrednic al apaşilor, căruia nu i-a fost dat să ducă la bun sfârşit înalta misiune ce-şi asumase şi din care îşi făcuse scopul suprem al vieţii. Ca foile rupte din testament şi risipite în cele patru vânturi, aşa rătăceşte fără răgaz şi pace străvechiul său neam pe uriaşele întinderi de pământ ce-i aparţinuseră cândva.

        Dar cel ce se opreşte în munţii Ventrei-Mari, la râul Metsur, lângă mormântul marelui apaş, îşi spune cu respect şi pietate: „Iată, aici doarmeWinnetou, un om roşu, un om minunat!”

        Şi noile generaţii de oameni albi, cu simţul dreptăţii mult evoluat, trecând prin preriile Vestului sălbatic, prin faţa munţilor săi semeţi, vor rosti cândva cu gravitate: „Aici odihneşte un vlăstar al rasei roşii care n-a ajuns mare fiindcă nu i s-a îngăduit să ajungă!…

                                                                                SFÂRŞIT

[1] „Omul bolnav” era Imperiul Otoman, în curs de descompunere în secolul al XIX-lea.

[2] E vorba de Preşedintele Statelor Unite ale Americii.

[3] Mexic