Chapter 7 PE MUNTELE HANCOCK.
Prin „canion” americanul înţelege o prăpastie abruptă printre stânci. Aceasta ne poate da o imagine succintă a locului unde ajunsesem. Trenurile circulau încă de mult prin Echo-Cannon, dar pe o linie provizorie. Terminarea şi definitivarea lucrărilor cerea multe eforturi şi numeroase braţe de muncă.
Coborând pe o trecătoare îngustă, întâlnirăm jos pe cei dintâi lucrători ocupaţi să arunce în aer un bloc de stâncă. Oamenii ne priviră miraţi. Doi străini înarmaţi până-n dinţi şi un indian în fruntea lor – aceasta putea să însemne o primejdie. Părăsindu-şi uneltele, puseră repede mâna pe arme.
Le făcui semne liniştitoare şi ne apropiarăm tustrei în galop.
— Good-day! îi salutai până a ne opri. Lăsaţi puştile! Suntem prieteni.
— Dar cine anume? se auzi un glas.
— Suntem vânători şi venim cu o misiune foarte importantă. Cine comandă aici, la Echo-Cannon?
— De fapt, inginerul colonel Rudge. Dar dumnealui lipseştemomentan. Apelaţi la master Ohlers, administratorul antreprizei.
— Şi colonelul Rudge unde se află?
— Urmăreşte banda de railtroublers care ne-a distrus o garnitură de tren.
— Ah, va să zică au plecat! Şi pe master Ohlers unde îl găsim?
— Mai încolo, în tabără, la coliba aceea mare.
Pornirăm, însoţiţi de privirile curioase ale lucrătorilor. După vreo cinci minute ajunserăm la tabără, de fapt câteva clădiri din bârne, plus două de cărămidă, lucrate de mântuială şi înşirate una lângă alta. Jur împrejur, un parapet din bolovani, înalt de cel mult cinci picioare şi destul de solid; în faţă o poartă din lemn masiv şi deschisă.
Cum nu vedeam nici o colibă, apelarăm la serviciile unui lucrător care ne îndreptă spre una din cele două clădiri de cărămidă. Oameni nu se prea zăreau, în afară de câţiva inşi care descărcau un vagon.
Clădirea, neavând decât o singură încăpere, era burduşită cu lăzi, butoaie şi saci – semn că slujea ca magazie de alimente. Când ne văzu intrând, un omuleţ scund, slăbuţ se ridică de pe o ladă, întrebând cu glas ascuţit:
— Ce doriţi dumneavoastră?
Dar observându-l pe Winnetou, se sperie rău de tot:
— Vai de mine, un indian!
— Nu vă temeţi, sir! îl liniştii eu. Căutam pe master Ohlers, administratorul.
— Eu sunt, răspunse omul, privind neîncrezător pe sub ochelarii lui mari cu ramă de oţel.
— De fapt, am fi vrut să discutăm cu colonelul Rudge, dar în absenţa lui îngăduiţi-ne să stăm de vorba cu dumneavoastră.
— Poftim! ne invită el aruncând o privire nostalgică spre uşă.
— Colonelul a plecat în urmărirea unei bande de railtroublers?
— Da.
— Câţi oameni a luat cu dânsul?
— Vă interesează?…
— Ei bine, atunci câţi oameni au mai rămas aici?
— Trebuie s-o ştiţi şi pe-asta?…
Şi omuleţul se tot muta într-o parte cu câte un pas.
— În fond, putem renunţa deocamdată la aceste informaţii, cedai eu. Spuneţi-mi însă când a plecat colonelul?
— Şi asta vă interesează? mi-o întoarse el încă şi mai înfricoşat.
— Domnule, să vă explic de ce…
Dar tăcui. Nu mai aveam cu cine vorbi. Mic şi neajutorat cum părea, master Ohlers ţâşnise pe lângă noi şi o zbughise afară, trântind uşa. Barele de fier zăngăniră, zăvorul masiv scrâşni. Auzirăm şi închizătoarea unui lacăt. Eram prizonieri.
Mă uitai la tovarăşii mei. Winnetou, atât de grav de obicei, râdea ca pentru sine, dezvelindu-şi dinţii luminoşi. Fred grăsunul arăta de parc-ar fi înghiţit zahăr amestecat cu piatră acră. Iar eu, amuzat de această nostimă întâmplare, izbucnii într-un adevărat hohot de râs.
— Va să zică închişi, dar nu cu regim celular! glumi Fred. Omuleţul neia drept nişte terchea-berchea.
Afară răsuna sunetul strident al unui ţignal. Mă apropiai de fereastra în formă de crenel şi zării lucrătorii alergând şi încuind poarta. Numărai şaisprezece inşi. Se strânseră lângă parapet, în jurul administratorului care le dădea, probabil, instrucţiuni. Apoi se risipiră repede pe la clădirile de lemn ca să-şi ia armele.
— Ne aşteaptă execuţia! rostii bine dispus. Ce ne facem?
— Fumăm câte un trabuc, propuse Fred.
Vârî mâna într-o cutie ce odihnea deschisă pe un balot, scoase o ţigară şi o aprinse. Luai şi eu una. Doar Winnetou nu se atinse de ţigări.
După puţin, uşa se întredeschise încet şi glasul piţigăiat al domnului Ohlers ne somă de afară.
— Nu cumva să trageţi, vagabonzilor, că vă împuşcăm pe loc!
Strecurându-se în fruntea oamenilor care se postaseră la intrare cu armele întinse, îşi ghemui mica făptură în dosul unui cogeamite butoi şi, astfel baricadat, ne ameninţa cu flinta-i lungă de vânat păsări.
— Cine sunteţi? strigă el sever, ştiindu-se apărat de ai săi şi de butoiul cu pricina.
— Ce prostie! râse Fred Walker. Adineauri ne-aţi făcut vagabonzi, iar acuma ne întrebaţi cine suntem. Ieşiţi de după butoi şi stăm de vorbă!
— Aha, credeţi că am căpiat?! Răspundeţi: cine sunteţi!
— Vânători de prerie.
Cum Fred Walker avea chef să conducă tratativele, eu mă ţineam tăcut deoparte.
Administratorul continuă interogatoriul.
— Cum vă cheamă?
— N-are nici o importanţă.
— Aşadar, refuzaţi să răspundeţi! Las' că vă dezleg eu limba! Ce căutaţi la Echo-Cannon?
— Vrem să vă punem în gardă.
— Să ne puneţi în gardă?! Şi împotriva cui, mă rog?
— Împotriva indienilor şi a bandiţilor care au distrus trenul şi acuma vor să vă atace pe dumneavoastră.
— Pshaw! Ia lăsaţi-vă de bancuri! Faceţi parte din banda de railtroublers şi vreţi să ne duceţi de nas. Dar aţi dat de dracu'!
Şi, întorcându-se spre oamenii lui, ordonă:
— Pe ei! Legaţi-i!
— Ho, staţi un pic! îl opri Fred Walker băgând mâna în buzunar.
Bănuind că vrea să scoată legitimaţia de detectiv, intervenii:
— Nu e nevoie? Fred. Lasă drăcia aia în buzunar! Să vedem cum o scot la capăt şaptesprezece feroviari cu trei westmen-i autentici. Care mişcă un deget, îi zbor creierii!
Făcui o mutra cât se poate de fioroasa, luai puşca la umăr şi, cu amândouă pistoalele întinse, mă îndreptai spre ieşire. Winnetou şi Walker mă urmară.
Cât ai clipi, viteazul administrator dispăru din faţa ochilor noştri, pitulându-se şi mai adânc în spatele butoiului. Doar ţeava flintei, îndreptată spre tavan, mai indica locul unde la nevoie, master Ohlers putea fi găsit.
În ce-i priveşte pe feroviari, aceştia nu păreau să dispreţuiască exemplul şefului lor. Se dădură la o parte şi ne lăsară să trecem nestingheriţi.
Iată deci oamenii care urmau să ţină piept ogellallaşilor şi bandiţilor! Perspectiva nu era dintre cele mai roze.
Mă adresai acestora.
— De fapt, am putea să vă închidem la rândul nostru, domnilor, dar n-o facem. Scoteţi-l pe bătăiosul master Ohlers la lumină ca să ne putem înţelege cu el. E absolut necesar, dacă nu vreţi ca siucşii să vă şteargă de pe faţa pământului!
După oarecari eforturi oamenii reuşiră să-l aducă pe administrator într-o poziţie normală. Le relatai toată povestea. Alb la faţă ca varul, master Ohlers după ce se lăsă moale pe un bloc de piatră – vorbi sughiţând de frică:
— Acum vă cred, sir. Auzisem, într-adevăr, că la locul dezastrului doi călători ar fi coborât din tren, cică să împuşte o ciocârlie. Prin urmare acesta e master Winnetou? Am onoarea să vă salut, sir! şi se înclină în faţa indianului. Iar dumnealui e master Walker, supranumit Walker cel-gras? Vă salut cu tot respectul, sir ! Mi-ar face plăcere să aflu şi numele dumneavoastră! încheie el, adresându-mi-se mie.
Mă recomandai, bineînţeles cu numele meu de acasă, nu cu cel dobândit în prerie.
— Toată stima, sir ! mă salută el înclinându-se. Va să zică, după părerea dumneavoastră, domnul colonel a găsit mesajul şi se va întoarce degrabă?
— Aşa cred.
— Asta mi-ar conveni şi mie; vă asigur că mi-ar conveni.
Îl crezui pe cuvânt. El reluă:
— N-am la dispoziţie decât patruzeci de oameni din care majoritatea lucrează pe linie. Poate ar fi bine să evacuăm imediat Echo-Cannon şi să ne retragem la staţia următoare?
— Ce vă trece prin gând, sir ? Vă trageţi din neamul iepurilor? Cum v-ar judeca superiorii? V-ar scoate din slujbă numaidecât.
— Am să vă spun un adevăr, sir: mai scumpa mi-e viaţa decât slujba. Înţelegeţi?
— Înţeleg. Câţi oameni au plecat cu colonelul?
— O sută în cap, cei mai destoinici.
— Asta se vede…
— Ştiţi cumva dumneavoastră numărul indienilor?
— Împreună cu bandiţii albi, sunt peste două sute.
— Aoleu! Ne curăţă! Nu vad altă scăpare decât să fugim.
— Pshaw! Care e staţia cea mai populată?
— Promontory. Are vreo trei sute de lucrători.
— Atunci telegrafiaţi la Promontory să vă trimită de urgenţă o sută de oameni bine înarmaţi!
Master Ohlers rămase mai întâi cu gura căscată, apoi îşi frecă palmele fericit.
— Zău dacă m-am gândit la una ca asta!
— Păi sigur, doar sunteţi un strateg nemaipomenit! Oamenii să vină cumerinde şi muniţii, dacă nu aveţi destule. Şi încă un lucru: totul să se petreacă în cel mai desăvârşit secret, altminteri iscoadele pieilor-roşii vor bănui că le-am descoperit planul. Telegrafiaţi şi asta. Câte mile sunt până la Promontory?
— Douăzeci şi una.
— Vor fi având acolo o locomotivă şi vagoane disponibile?
— Totdeauna.
— Bine. Dacă telegrafiaţi chiar acum, detaşamentul poate sosi mâine la prima oră. Până atunci, ne rămâne timp sa mai fortificăm niţel tabăra. Mobilizaţi-i pe cei patruzeci de oameni ai dumneavoastră şi porunciţi să înalţe parapetul cu încă trei picioare. Mâine ne vor ajuta şi cei din Promontory. Trebuie să facem în aşa fel încât indienii să nu poată observa ce se petrece şi câţi inşi se află dincoace de zid.
— Vor vedea de sus, de pe creastă, sir.
— N-or să vadă. Ies eu în întâmpinarea cercetaţilor şi vă anunţ de cum îi zăresc. Oamenii dumneavoastră se vor ascunde prin clădiri, iar indienii vor crede că nu suntem decât foarte puţini la număr. Batem chiar azi nişte ţăruşi în pământ, dincoace de zid, fixăm pe ei grinzi şi scânduri, ca să aibă pe ce sa urce oamenii când vor fi să tragă. După părerea mea, colonelul va fi aici mâine la prânz. Împreună cu cei de la Promontory vom fi atunci peste două sute patruzeci de inşi contra două sute şi ceva. În plus, suntem apăraţi de zid. Pieile-roşii, în schimb, n-au nici o acoperire. Pe de altă parte, nici nu se aşteaptă la o ripostă serioasa. Aproape de neconceput ca, încă de la prima salvă, să nu-i punem pe fuga tăindu-le orice poftă de atac.
— Şi pe urmă ne aruncăm asupra lor! jubilă omuleţul, pe care măsurile schiţate de mine îl făcuseră grozav de viteaz.
— Asta se va vedea. Deocamdată daţi-i zor! Aveţi trei lucruri de făcut: să ne asiguraţi mâncarea şi cazarea, să telegrafiaţi la Promontory şi să daţi dispoziţii pentru înălţarea parapetului.
— Se face, sir, se face imediat. Doar n-am să fug eu de teama roşilor! Vă pregătesc şi o cină să va lingeţi buzele. O să vedeţi, am fost pe vremuri bucătar.
Pe scurt, toate dispoziţiile mele fură puse în aplicare. Caii primiră nutreţ îndestulător, iar noi mâncarăm pe cinste. Master Ohlers părea, într-adevăr, mai dedat cu cratiţa decât cu flinta. Oamenii lucrară ca nişte titani la înălţarea zidului. Nu se odihniră toată noaptea. Când mă trezii dimineaţa din somn, rămăsei uimit de progresul făcut.
Prin şeful unui tren de noapte Ohlers repetase cererea adresată telegrafic staţiei Promontory. Dar inutil, căci depeşa lui fusese recepţionată la timp şi se luaseră măsurile de rigoare. Într-adevăr, încă înainte de prânz, sosi un transport cu o sută de oameni, cu arme, muniţii şi provizii de alimente.
Noii veniţi se puseră şi ei pe lucru: până la prânz, totul era gata. La sugestia mea, butoaiele disponibile fură umplute cu apă şi aduse lângă parapet. Atâta omenire trebuia asigurata cu apă, nu glumă, ca să-şi poată stinge la nevoie setea; şi apoi nu era exclus să fim câtva timp asediaţi, sau să izbucnească un incendiu.
Staţiile învecinate fuseseră puse la curent cu situaţia, dar trenurilecirculau normal, spre a nu stârni bănuieli.
După masa de prânz, Winnetou, Walker şi cu mine plecarăm din Cannon în cercetare. Luarăm sarcina asupra noastră pentru că preferam să ne bizuim pe propriile constatări. De altfel, nimeni dintre feroviari nu-şi oferise serviciile pentru această treabă periculoasă. Urma ca, de îndată ce unul din noi va fi adus ştirea că a descoperit iscoadele indienilor, la Cannon să se dea semnalul prin provocarea unei explozii.
Aceasta, pentru că trebuia să ne despărţim. Indienii aveau să apară dinspre nord. Asta era clar. Numai că, după spusele administratorului, trei drumuri veneau dintr-acolo. Eu preluai deci spre control partea de vest a preriei, Winnetou pe cea din mijloc, iar Walker pe cea de est, având să supravegheze drumul pe care venisem noi la Cannon.
Trecând de nişte stânci, intrai în pădure şi, printr-o râpă lăturalnică, mă îndreptai spre nord. După vreo trei sferturi de oră ajunsei într-un loc deosebit de prielnic scopurilor melc. Acolo, în pădure, se înălţa un stejar uriaş şi, lipit de el un brad zvelt. Mă căţărai pe cel din urmă şi apoi, când ajunsei în dreptul unei crengi mai puternice a stejarului, trecui pe acesta, continuând să mă caţăr tot mai sus.
Peisajul se întindea atât de clar în faţa ochilor mei, încât vedeam de sus toate luminişurile şi toţi arborii în parte. Mă instalai foarte comod şi mă pusei pe pândă.
Trecu astfel ceas după ceas fără să zăresc nimic. Dar trebuia să-mi continui veghea cu multă răbdare, în sfârşit, zării la nord un cârd de ciori înălţându-se din rămurişul copacilor. Ar fi putut să fie o simplă întâmplare. Dar păsările nu apucară, ca de obicei, o anume direcţie, ci se împrăştiară care încotro, rotindu-se câtva timp neliniştite în văzduh şi reaşezându-se apoi cu băgare de seamă. Trebuie că se speriaseră de ceva.
După puţin, jocul se repetă. Apoi a treia şi a patra oară. Era limpede: venea cineva dinspre nord, se apropia prin pădure exact de locul meu de observaţie. Coborâi repede din copac şi, ştergând orice semn în urma mea, mă furişai într-acolo.
Ajunsei astfel într-un huceag aparent de nepătruns: reuşii totuşi să mă strecor în el şi să mă întind cu burta la pământ. Şi iată… unul, doi, trei, cinci, şase indieni trecură pe lângă ascunzătoarea mea ca nişte strigoi. Se fereau să nu calce vreun vreasc, să nu facă zgomot.
Erau iscoade şi aveau feţele vopsite în culorile războiului.
Cum se depărtară de mine, cum ieşii şi eu din huceag. Fără îndoială că aveau să meargă prin porţiunea de pădure cea mai deasă; în acelaşi timp erau nevoiţi să examineze fiecare locşor înainte de a face un pas. Toate acestea însemnau întârziere. Pe când eu puteam să apuc drumul drept şi să alerg până la Cannon fără a fi descoperit. Eram deci în mare avantaj. Făcui repede cale-ntoarsă şi nu dură mai mult de un sfert de ceas că mă şi lăsai în jos de pe povârniş spre tabăra din Cannon.
Jos, omenirea era şi mai multă ca înainte. Sosiseră noi întăriri. Treceam tocmai linia ferată când, spre mirarea mea, îl văzui şi pe Winnetou coborând spre tabără.
— Văd că fratele meu roşu s-a întors o dată cu mine, îl întâmpinai eu. A văzut ceva?
— Winnetou s-a întors, pentru că nu mai avea nici un rost să aştepte. Doar fratele Şarli a şi descoperit iscoadele!
— Ah! De unde ştie Winnetou că le-am descoperit?
— Stăteam sus, într-un copac şi privind prin lunetă l-am zărit departe, la apus, pe fratele meu Şarli. Stătea lângă un arbore înalt. Eram sigur că mintea lui deşteaptă îl va sfătui să se caţere sus. Apoi, după o vreme, un cârd de păsări s-au ridicat în văzduh, speriate. Atunci, înţelegând că fratele meu trebuia să fi observat iscoadele ogellallaşilor, m-am grăbit să mă întorc la tabăra noastră.
Iată, aşadar, un nou exemplu de perspicacitate din partea lui Winnetou.
Până a intra în tabără, ne ieşi înainte un bărbat pe care nu-l văzusem încă.
— Ei, v-aţi întors din cercetare, sir? întrebă el. Oamenii v-au văzut de departe şi m-au înştiinţat. Pe mine mă cunoaşteţi după nume: sunt colonelul Rudge. Permiteţi să vă mulţumesc!
— Pentru asta mai e timp, domnule colonel. Deocamdată, să dăm foc pulberii şi să-l avertizăm pe camaradul nostru Fred Walker. Porunciţi ca oamenii să intre toţi în adăposturi! În cel mult un sfert de ceas iscoadele ogellallaşilor vor şi scruta de sus tabăra.
— Well, se face! Poftim, intraţi. Eu mă întorc imediat.
Trecură câteva clipe şi răsună o detunătură, destul de tare pentru a putea fi auzită de Fred. Apoi lucrătorii se adăpostiră în clădiri. Doar câţiva oameni rămaseră afară: ocupaţi în aparenţă cu treburi gospodăreşti.
Colonelul Rudge veni după noi în magazie.
— Ei, spuneţi mai întâi ce aţi constatat, sir! mi se adresă el.
— Se apropie şase iscoade ale ogellallaşilor.
— Well! Vom avea grijă să-i păcălim. Ascultaţi-mă, sir, noi toţi vă suntem profund recunoscători dumneavoastră şi camarazilor ce vă însoţesc. Mă întreb cum să vă mulţumim…
— Prin a nu mai vorbi de recunoştinţă, sir. Aţi găsit biletul?
— Desigur.
— Şi mi-aţi urmat sfatul?
— Păi da, am făcut imediat cale-ntoarsă. Altminteri n-am sta acum de vorbă aici. Se pare că am picat exact la timp. Când credeţi că vor apare ogellallaşii şi stimabilii bandiţi?
— Mâine noapte.
— Atunci avem răgazul să ne cunoaştem mai îndeaproape, sir, se bucură colonelul. Poftiţi-l şi pe camaradul indian. Îmi fac o plăcere din a vă considera invitaţii mei.
Ne conduse pe amândoi la cealaltă clădire, de cărămidă, alcătuită din mai multe încăperi. Una din ele, destul de mare, îi slujea de locuinţă. Furăm poftiţi înăuntru. Acest colonel-inginer, bărbat solid şi hotărât, făcea impresia că nu se prea teme de indieni. Curând reuşi să stabilească între noi relaţii de încredere reciprocă. De altfel şi Winnetou, despre care auzise încă de mult, i se făcu repede simpatic.
— Hai, domnilor, să frângem deocamdată gâtul unei sticle, până vin pieile-roşii cu gâturile lor, glumi gazda. Simţiţi-vă ca la dumneavoastră acasăşi nu uitaţi ca vă sunt profund îndatorat. Când se întoarce domnul Walker, îl poftim, bineînţeles, să ne ţină tovărăşie.
Era sigur că iscoadele indienilor ne şi observau de sus, de pe stânci. De aceea ne comportam în aşa fel, încât să-i inducem în eroare în ce priveşte situaţia din tabără. Curând se întoarse şi Fred. Nu descoperise nimic, dar auzise semnalul nostru.
Cum soarele mai lenevea pe cer, nici noi nu aveam ce face. Totuşi, timpul nu ni se părea prea lung. Rudge trecuse prin multe şi era un bun povestitor.
Dar când se lăsă seara şi cercetaşii ogellallaşilor căţăraţi pe stânci nu mai puteau vedea ce se petrece în tabără, dădurăm zor cu întăriturile, ca să le terminăm. Spre bucuria mea, colonelul Rudge se declară de acord cu toate măsurile preconizate de mine.
Astfel se scurse noaptea, ca şi ziua următoare. Apoi o seară de crai-nou îşi întinse pânzele tivite cu stele, luminând destul de bine terenul de dincolo de zid.
Toţi oamenii noştri erau înarmaţi cu puşti şi cuţite. Mulţi aveau şi pistoale sau mici revolvere de buzunar. Ştiind că indienii nu atacă de obicei decât înainte de ivirea zorilor, lăsai la parapet numai străjile absolut necesare. Ceilalţi tolăniţi în iarbă, tăifăsuiau cu glas scăzut. Văzduhul părea încremenit: nici un freamăt, nici o pală de vânt. La miezul nopţii toată lumea puse mâna pe arme şi-şi luă în primire locurile dinainte stabilite. Eu şi Winnetou ne postarăm împreună cu alţii la poarta de intrare. Renunţasem la puşca obişnuită şi luasem cu mine carabina Henry, care putea să-mi fie de mai mult folos.!
Ne rânduisem în număr egal pe toate cele patru laturi ale taberei – două sute şi zece bărbaţi. Restul de treizeci aveau să asigure paza cailor, pe care îi priponisem într-un loc mai izolat.
Timpul se târa încet ca melcul. Poate că unii dintre noi îşi şi luaseră de grijă în ce priveşte atacul ogellallaşilor – când deodată se auzi o pietricică lovindu-se de şinele de fier. Apoi desluşii în văzduh acel freamăt abia perceptibil pe care orice neştiutor l-ar lua drept o boare lină de vânt… Veneau indienii. Se apropiau.
— Atenţie! îi şoptii vecinului meu.
Acesta transmise cuvântul de ordine mai departe, astfel că în mai puţin de un minut toată lumea era pusă în gardă. Dincolo de zid, umbre fugare, fantomatice, lunecau prin noapte, care spre dreapta, care spre stânga, fără cel mai mic zgomot, indienii se desfăşurară jur împrejur împresurând treptat întreaga tabără. Atacul era iminent.
Umbrele se apropiau încet, ameninţătoare. Nu le mai despărţeau de zid decât cincisprezece – doisprezece – zece – opt – şase paşi. Deodată izbucni în noapte un glas teribil de sonor:
— Selkhi Ogellallah! Ntsagé sisi. Winnetou natan Apaches! Shne ko – Piară ogellallaşii! Aici e Winnetou, căpetenia apaşilor! Foc!
Şi descărcându-şi puşca bătută cu ţinte de argint, Winnetou lumină ca un fulger întreaga tabără. Şi peste două sute de puşti detunară la rândul lor. Numai eu nu trăsesem. Aşteptam să văd efectul salvei, abătută asupra duşmanilor ca într-un blestem neiertător. Câteva clipe neînchipuit de lungidomni cea mai adâncă tăcere. Apoi se dezlănţui acel urlet îngrozitor care-ţi macină parcă nervii şi oasele. La început salva noastră îi făcu pe asediatori să încremenească. Acum însă urletul lor bântuia întregul Cannon, ca rostogolit din gâtlejul a o mie de ciraci.
— Încă o salvă, foc! comandă de astă data colonelul sfâşiind cu vocea lui văzduhul saturat de strigăte.
Ordinul fu executat. Rudge lansă alt ordin.
— Pe ei, băieţi! Cu paturile puştilor!
Într-o clipă oamenii escaladară zidul împrejmuitor. Chiar dacă unii aşteptaseră poate bătălia cu oarecare teamă, acum se năpusteau cu toţii la luptă ca nişte lei. Nici un indian nu apucă să urce pe parapet.
Eu rămăsesem la postul meu. Afară se desfăşura o luptă aprigă nimicitoare. Mult nu putea să dureze, căci rândurile agresorilor se răreau vertiginos. Cei ramaşi în viaţă nu aveau alta soluţie decât să dea bir cu fugiţii. Vedeam făpturile lor întunecate furişându-se, alergând care încotro. Şi deodată, ei, da, un alb! Şi încă unul! Jefuitorii de trenuri, venind din cealaltă parte, fugeau desperaţi prin dreptul meu. Acum abia îmi dusei carabina la ochi. Să poţi trage douăzeci şi cinci de gloanţe fără a mai încărca între timp arma! Înţelegeţi, desigur, ce atu aveam de partea mea. Trăsei opt focuri la rând, după care trebuii să mă opresc, din lipsă de ţintă. În cine să mai trag? Cei scăpaţi neatinşi fugiseră; restul zăceau inerţi la pământ sau se târau anevoie ca să iasă în afara câmpului de luptă. Zadarnică trudă! Erau împresuraţi cu toţii. Iar cine nu se preda nu făcea decât să-şi grăbească sfârşitul.
După puţin, câteva focuri se aprinseră afară, dincolo de zid şi ochii putură măsura cumplita recoltă pe care moartea o secerase într-un interval atât de scurt. Priveliştea mă răscoli. Nu voiam să mai vad nimic, absolut nimic. O luai din loc şi intrai în locuinţa colonelului. Dar numai după câteva secunde mă pomenii cu Winnetou. Îl întâmpinai mirat:
— Cum, fratele meu roşu a părăsit câmpul de bătălie? Unde sunt scalpurile duşmanilor săi?
— Winnetou a hotărât să nu mai scalpeze pe nimeni! răspunse el. De atunci, de când cu cântecul acela pe munte… îi va ucide pe duşmani, dar n-o şi le mai tragă pielea de pe cap. Howgh!
— Pe câţi a doborât căpetenia apaşilor? Winnetou nu i-a numărat. La ce bun să-i numere, când fratele lui alb nici măcar n-a căutat să ucidă pe careva?
— De unde ştii?
— Oare n-a tăcut arma fratelui meu Şarli până în clipa când bandiţii albi au trecut prin dreptul lui? Şi de ce a ochit numai la picioare? Pe aceştia i-am numărat. Sunt opt cu toţii. N-au putut fugi. Au fost prinşi şi zac afară.
Cifra era exactă. Aşadar, nimerisem exact şi-mi atinsesem scopul: imobilizasem pe câţiva dintre bandiţi. Poate că şi Haller era printre ei. De ceilalţi îmi păsa mai puţin.
Nu dură mult până se ivi şi Fred grăsanul.
— Charlie, Winnetou, veniţi afară! Am pus mâna pe ticălos! Ne strigă el.
— Pe cine?
— Pe Haller.
— Ah! Cine l-a prins?
— Nimeni. E rănit, nu mai poate umbla. Minunat, nu-i aşa? Au fost împuşcaţi opt railtroublers şi toţi în acelaşi loc, în coapsă! Se vânzolesc pe jos de durere.
— Într-adevăr interesant.
— Dintre indieni nu s-a predat niciunul. Numai albii ăştia opt se roagă de iertare.
— E totuşi vreunul lovit mai grav?
— Nu ştiu. N-am avut timp să le văd rănile. Dar ce mai staţi? Haideţi afară! Din toată afacerea n-au scăpat teferi decât cel mult optzeci de indivizi.
Era îngrozitor! Dar nu-şi meritaseră oare soarta? Desigur că multă vreme cei care au reuşit să scape din acest dezastru aveau să pomenească păţania de azi. Se petreceau nişte scene pe care pana refuză să le descrie.
Când, dimineaţa, la lumină, văzui mulţimea de cadavre stivuite din loc în loc, un fior rece mă cuprinse şi-mi întorsei repede capul. Fără să vreau îmi adusei aminte de afirmaţia unui contemporan că omul este uneori cea mai cumplită fiară.
Abia după-amiază sosi cu trenul un medic, care-i consultă pe răniţi. Dintre aceştia, Haller nu mai putea fi salvat. Rana lui era mortală. Dar nici acum, deşi aflase că va muri, Haller nu dădea nici cel mai mic semn de remuşcare. Fred grăsunul, care stătuse tot timpul lângă el, veni fuga la mine, agitat, speriat.
— Hei, Charlie! Trebuie să plecăm!
— Încotro?
— La Helldorf-Settlement.
— De ce? îl întrebai cuprins de nelinişte.
— Ogellallaşii au de gând să atace colonia.
— Dumnezeule! De unde ştii?
— De la Haller. Şedeam lângă el şi vorbeam cu colonelul despre seara petrecută de noi la Helldorf-Settlement. Deodată Haller izbucneşte în râs şi ce crezi că-mi spune? Cică n-o să mai apucăm acolo asemenea seri! Îl iau din scurt şi aflu că aşezarea va fi distrusă de ogellallaşi.
— Nemaipomenit! Fugi de-l anunţă pe Winnetou şi porunceşte să ni se aducă imediat caii. Între timp, vreau să stau şi eu de vorbă cu Haller.
Nu-l mai văzusem pe omul acesta din ziua când spionasem tabăra ogellallaşilor. În încăperea unde zăcea rănit de moarte, îl găsii şi pe colonelul Rudge. Prizonierul, întins pe o pătură plină de sânge, stors de vlagă şi livid, mă fixă cu nişte ochi crânceni.
— Cum te cheamă: Rollins sau Haller? îl întrebai.
— Ce te priveşte pe dumneata?! răspunse el răstit.
— Mă priveşte mai mult decât îţi închipui.
Era de prevăzut că nu-mi va răspunde direct la nici o întrebare. De aceea mă gândisem să ating altă strună.
— Nu ştiu nimic! Cară-te! îmi strigă el.
— Nimeni nu e mai în drept ca mine să-ţi ceară un răspuns, stăruii eu apăsat. Doar eu, cu puşca mea, te-am rănit de moarte!
Haller făcu ochii mari. Sângele, cât mai era în el, îi năvăli în cap,accentuând şi mai mult cicatricea de pe frunte.
— Câine, vorbeşti adevărat? scrâşni el.
— Da.
Atunci banditul se porni pe blesteme şi înjurături ce nu pot fi redate. Eu însă rămăsei calm în aparenţă.
— N-am vrut decât să te rănesc. Aflând azi că nu ai nici o scăpare, am trăit sincere remuşcări. Acuma, însă, m-am liniştit, pentru că îţi văd ticăloşia. Împuşcându-te, n-am făcut decât să aduc un serviciu semenilor mei. N-o să mai faceţi nici un rău nimănui, nici dumneata, nici ogellallaşii dumitale!
— Asta s-o crezi tu! rânji el, dezvelindu-şi dinţii ca de fiară. Ia încearcă şi te mai du la Helldorf-Settlement!
— Pshaw! Colonia e bine apărată.
— Ce? Nu va rămâne piatră peste piatră acolo! Am cercetat personal locul şi m-am înţeles cu indienii ca, după ce vom ataca Echo-Cannon, să trecem pe la Helldorf-Settlement. Ne-aţi dat voi peste cap aici, dar dincolo, nici o grijă! Coloniştii vor plăti cu vârf şi îndesat victoria voastră!
— Bine, asta-i tot ce voiam să ştiu! Dumneata, Haller, ai căpăţâna tare, dar eşti prost de dai în gropi. Vom pleca numaidecât la Helldorf-Settlement ca să salvăm ce mai poate fi salvat. Dacă ogellallaşii dumitale îi vor răpi cumva pe colonişti, află că-i vom scoate pe aceştia din captivitate. Şi asta mulţumită faptului că mi-ai trădat acum planul vostru.
— O să scoateţi pe naiba! striga Haller mânios. Atunci unul din răniţii care zăceau în aceeaşi încăpere, un fârtat din banda lui, îşi înălţă capul şi rosti:
— Poţi să-l crezi., Rollins! Asta nu vorbeşte în vânt. Eu îl cunosc: e Old Shatterhand!
— Old Shatterhand! exclama Haller. Mii de trăsnete! De-aia am auzit opt focuri în serie!… înghiţi-l-ar iadul şi…
Îi întorsei spatele şi ieşii. Nu aveam chef să-i ascult blestemele spurcate. Colonelul Rudge veni după mine şi mă întreba surprins:
— Sunteţi, într-adevăr, Old Shatterhand, sir?
— Ei da, eu sunt. Haller m-a întâlnit cândva la o vânătoare. Şi acum, colonele, aştept să-mi daţi câţiva oameni. E absolut necesar să mă reped la Helldorf-Settlement.
— Asta, dragă domnule, nu se poate. Aş merge bucuros cu dumneavoastră împreună cu întreg detaşamentul, înţelegeţi însă că, fiind în serviciul căilor ferate, am anumite obligaţii.
— Atunci să-i lăsăm pe bieţii colonişti în voia agresorilor? Oamenii vor fi decimaţi. Cum veţi răspunde în faţa propriei conştiinţe?
— Vă rog, sir, n-am dreptul să plec de-aici decât în interes de serviciu. Şi nici nu am latitudinea să vă pun la dispoziţie oamenii mei. Dar într-un fel, pot să vă ajut: poftim, vorbiţi dumneavoastră cu ei! Cine, vrea să renunţe la lucru şi să vă urmeze, n-are decât. Eu n-am să-l opresc. Ba îi voi repartiza şi un cal, arme, muniţii şi ceva de-ale gurii, cu condiţia ca armele şi caii să-mi fie înapoiaţi mai târziu.
— Bun, vă mulţumesc, sir! Cred că faceţi într-adevăr maximum posibil, dar să nu-mi luaţi în nume de rău dacă mă abţin de la complimente.Sunt tare grăbit. Când ne întoarcem, voi căuta să recuperez această lipsă.
Două ore mai târziu mărşăluiam cu Winnetou şi cu Fred Walker în fruntea unei coloane de patruzeci de călăreţi bine înarmaţi, întorcându-ne pe acelaşi drum pe care venisem atât de repede de la Helldorf-Settlement la Echo-Cannon.
Winnetou tăcea mereu, dar jarul din ochii lui spunea mai mult decât vorbele. Dacă această tânără colonie a fost într-adevăr distrusă, atunci va fi vai şi amar de făptaşi!
Nu ne îngăduirăm nici un popas, nici măcar noaptea. Drumul îl cunoşteam. Nu cred că în tot timpul deplasării să fi schimbat între noi barem o sută de cuvinte.
Era pe la amiaza zilei următoare când caii năduşiţi ne aduseră la marginea vâlcelei în care ştiam că e situată colonia Helldorf-Settlement. Şi iată, se dovedea că Haller nu minţise, iar ajutorul nostru venea, din păcate, prea târziu. Toate casele nu mai erau decât mormane de dărâmături fumegânde.
— Iuf! exclamă Winnetou. Am să-i sfâşii pe lupii de ogellallaşi!
Sus, pe colină, capela fusese şi ea incendiată, iar crucifixul zvârlit undeva, în vale.
Ne apropiarăm în galop de ruine. Acolo dădui dispoziţii feroviarilor să se oprească pentru ca nu cumva să şteargă urmele lăsate de ogellallaşi. În ciuda căutărilor, nu reuşii să descopăr nicăieri vreo rămăşiţă de trup omenesc. Răscolirăm şi cenuşa încă destul de caldă, fără să găsim nimic. Faptul acesta ne consolă deocamdată.
Winnetou, care urcase între timp pe colină, coborî din nou, aducând cu sine micul clopot al capelei.
— Căpetenia apaşilor a găsit glasul de sus, ne anunţă el. Am să-l îngrop aici până mă întorc biruitor.
Apoi Walker şi cu mine făcurăm în mare graba înconjurul lacului, cercetând dacă nu cumva coloniştii fuseseră înecaţi. Rezultatul se dovedi negativ. Un studiu atent al terenului ne conduse la concluzia că atacul se produsese în cursul nopţii şi se încheiase, de fapt, fără nici o luptă. Năvălitorii, împreună cu prada şi captivii lor, se îndreptaseră spre graniţa dintre Idaho şi Wyoming.
— Oameni buni, mă adresai întregului nostru grup. Orice clipă e de mare preţ. Nu avem timp de odihnă. Trebuie să pornim pe urmele ogellallaşilor cât mai e lumină. Abia seara ne vom permite un popas. Haidem!
Cu aceste cuvinte sării în şa. Ceilalţi la fel. Winnetou călărea în frunte şi nu-şi lua o clipă ochii de la urmele ogellallaşilor. Ar fi preferat mai degrabă moartea decât să se abată de la hotărârea lui. Şi noi ceilalţi eram stăpâniţi de o îndârjire extraordinară. Eram doar patruzeci de inşi contra optzeci, dar în mânia noastră nu mai încăpeau asemenea socoteli.
În cele trei ore până la lăsarea serii străbăturăm un drum serios. Caii se comportau cât se poate de bine. În sfârşit, o dată cu primele umbre ale nopţii, ne îngăduirăm un popas.
Dimineaţa constatarăm că ogellallaşii nu mai aveau decât un avans de trei sferturi de zi, deşi goniseră fără răgaz, renunţând la odihnă şi somn.Motivul acestei. Grabe era uşor de ghicit. În noaptea bătăliei de la Echo-Cannon, Winnetou îşi anunţase cu glas tare prezenţa. Ogellallaşii îşi închipuiau deci ca acuma sunt urmăriţi şi ca atare zoreau să se pună la adăpost.
Caii noştri, care făcuseră aproape imposibilul, trebuiau acum menajaţi de prea mari eforturi, căci totul depindea la urma urmei de rezistenţa lor. Iată de ce în primele două zile aproape că nu scurtarăm de fel distanţa dintre noi şi ogellallaşi.
— Ne-o cam ia timpul înainte, rosti la un moment dat Fred Walker. Vom ajunge prea târziu.
— Ba deloc, îl liniştii eu. Prizonierii urmează a fi torturaţi; ori, aceasta se face abia după ce ogellallaşii vor fi ajuns la corturile lor.
— Şi unde-or fi corturile?
— Acuma sunt la Quacking-asp-Ridge, interveni în discuţie Winnetou, dar noi o să-i ajungem pe mişei mult mai încoace, În cea de-a treia zi ne izbirăm de un obstacol cât se poate de serios; urmele se despărţeau în două, îndreptându-se unele spre nord şi altele spre vest. Mai importantă ni se păru prima direcţie.
— Vor să ne întârzie! observă Walker.
— Oamenii albi binevoiască a se opri aici, ne pofti Winnetou. Urmele nu trebuiesc atinse de nimeni.
Şi spunând acestea, îmi făcu un semn pe care îl pricepui imediat: eu să controlez urma care duce înainte, iar el o va cerceta pe cealaltă care apuca spre stânga. Pornirăm deci călări, fiecare în direcţia lui. Coloana se opri pe loc să ne aştepte.
Să tot fi mers aşa vreun sfert de ceas. Numărul cailor care trecuseră pe acolo era greu de stabilit, întrucât fuseseră dispuşi în şir indian. Dar judecând după adâncimea şi forma urmelor, s-ar fi zis că nu erau mai mult de douăzeci. Pe când examinam aceste urme, zării la un moment dat în nisip câteva pete mici, rotunde, negricioase şi pe ambele părţi nişte dâre subţiri. Mai încolo fâşia de teren arăta ca şi când ar fi fost anume nivelată. Mă întorsei repede la ai noştri. Winnetou mă şi aştepta.
— Ce-a văzut fratele meu? îl întrebai.
— Urme de călăreţi şi atât.
— Hai după mine! poruncii eu şi o luai înapoi spre locul cu pricina.
— Iuf! făcu apaşul, surprins de hotărârea din glasul meu şi presimţind că am găsit o dovadă certă a trecerii prizonierilor.
Ajunşi la faţa locului, mă adresai lui Fred:
— Master Walker, dumneata, ca westman încercat, studiază te rog urmele astea şi spune-mi ce vor fi însemnând.
— Care urme? se foi el.
— Uite-le aici!
— Ah! Ce să fie? S-a plimbat niţeluş vântul pe nisip, a dat cu mătura.
— Curios! Parcă odată se plimbă vântul pe nisip, cum zici dumneata?! Eu însă pun rămăşag pe orice că Winnetou va ajunge la alta concluzie, adică la ceea ce cred eu. Îl rog pe fratele roşu să cerceteze!
Apaşul coborî de pe cal, se aplecă şi, privind cu atenţie semnele, stabili:
— Fratele meu Şarli a dat de drumul cel bun: pe aici au fost căraţi prizonierii.
— Şi care-i dovada? întrebă Fred neîncrezător şi în acelaşi timp contrariat de propria sa lipsă de orientare.
— Fratele meu să se uite bine, îl pofti Winnetou. Iată aici nişte stropi de sânge! Pe dreapta şi pe stânga sunt urmele unor mâini de copil, iar la mijloc şi mai în afară e pieptul…
— Prin urmare, căzând de pe cal, copilul s-a lovit în nas şi i-a dat sângele, explicai eu.
— Aha! exclamă Walker, luminându-se în sfârşit.
— Ei, asta n-a fost greu de rezolvat. Sunt convins că vom întâlni mai încolo alte ciudăţenii, mult mai complicate. Hai!
Şi într-adevăr, după numai zece minute, ajunserăm pe un teren pietros unde urmele nu se mai vedeau deloc.
Eşalonul se opri mai în spate, ca să nu încurce cercetările şi peste puţin Winnetou îmi arătă triumfător un fir de lână gros, galben.
— Ce spui de asta? mă adresai iarăşi lui Fred.
— E de la o pătură.
— Exact! Uite capetele firului: sunt tăiate. Va să zică, au tăiat fâşii ca să facă învelitori pentru copitele cailor. Ia să vedem, să căscăm bine ochii!
Ne puserăm din nou pe căutate. Şi iată, la vreo treizeci de paşi, descoperirăm în iarba ce răsărea pe alocuri din pământul arid urma ştearsă prea în grabă a unor mocasini. Poziţia tălpii ne indica direcţia de deplasare.
Mergând pe acest drum, găsirăm curând şi alte câteva puncte de reper care arătau toate că, de-aci încolo, ogellallaşii îşi încetiniseră neobişnuit de mult ritmul de deplasare. Abia după o bună distanţă urmele deveniră iarăşi mai vizibile. Indienii scoseseră cârpele de pe copitele cailor şi îşi continuaseră drumul pe jos, lângă patrupezii lor.
Lucrul mi se păru ciudat şi-mi dădu de gândit. Winnetou, strunindu-şi calul, privi îndelung peisajul dinaintea lui ca şi când ar fi vrut să-şi amintească de ceva.
— Iuf! exclamă el într-un târziu. Acolo e peştera muntelui căruia albii îi spun Hancock!
— Şi ce-i cu peştera asta?
— Winnetou s-a lămurit pe deplin. În această peşteră siucşii ogellallaşi se închină şi-i jertfesc pe prizonieri Marelui Spirit. Va să zică, o mare parte din ogellallaşi au luat-o spre stânga, ca să adune cetele risipite ale tribului lor; ceilalţi, mai puţini, îi duc pe prizonieri la peşteră. I-au legat pe spinarea cailor, iar dânşii merg pe jos.
— Când am putea să ajungem la muntele acela?
— Cam spre scară.
— Nu se poate! După câte îmi amintesc, Hancock se află între Snake-River şi Yellowstone-River.
— Fratele meu nu ştie că sunt doi munţi cu acelaşi nume?
— Aha! Şi Winnetou îl cunoaşte pe ăsta de aici?
— Da.
— Şi peştera?
— Asta e peştera în care Winnetou a făcut legământ cu tatăl lui Ko-it-se, pe care acesta însă l-a călcat. Fraţii albi să lase în pace urmele şi să vină după mine!
Hotărât, sigur de sine, Winnetou dădu pinteni calului şi porni în galop, urmat de întreg eşalonul. Trecurăm în goană peste văiugi, peste ponoare şi coclauri până ce, la un moment dat, munţii se deschiseră larg, oferindu-ne priveliştea unui şes dăruit cu ierburi îmbelşugate şi întins până spre brâul de culmi pierdut la orizont.
— Aici e J-akom akono, cum îi spun tehuaşii, adică „Preria sângelui”, ne lămuri Winnetou fără a-şi încetini galopul.
Aşadar, aceasta era „Preria sângelui”, despre care auzisem atâtea grozăvii! Aici triburile Dakota reunite îşi aduceau prizonierii, le dădeau drumul şi se veseleau apoi hăituindu-i până la moarte. Aici pieriseră cu miile osândiţii la stâlpul torturii, arşi, spintecaţi, sfâşiaţi, îngropaţi de vii. Nimeni, nici un indian din alt trib, nici un alb nu cuteza să se aventureze în acest ţinut blestemat. Şi iată că noi înaintam, sfidând primejdia, ca într-o plăcută şi paşnică plimbare. Călăuză într-un astfel de loc nu putea să ne fie decât un Winnetou!
Caii începuseră să dea semne de oboseală. Înaintea ochilor noştri apăru un munte izolat, născut parcă din îngemănarea mai multor coloşi de pământ. Ajunşi la poalele, lui, lăsarăm caii să se odihnească lângă desiş.
— Acesta e muntele Hancock, ne informă Winnetou.
— Şi unde-i peştera?
— E dincolo, pe partea cealaltă a muntelui. Până într-o oră fratele meu o va vedea. Haide, dar fără armă!
— Să merg numai eu?
— Da. Suntem aici pe un tărâm al morţii. Numai bărbatul bine călit îl poate înfrunta. Ceilalţi să se ascundă prin desiş şi să ne aştepte.
Muntele din faţa noastră era de origine vulcanică, având o lăţime de circa trei sferturi de oră de mers. Îmi lepădai puşca şi carabina şi mă luai după Winnetou care şi începuse urcuşul pe latura dinspre vest a muntelui. Drumul era greu, şerpuia întruna, iar Winnetou mergea cu o prudenţă excepţională. Un ceas încheiat ne trebui până să ajungem astfel sus, pe creştetul muntelui Hancock.
— Fratele meu să nu facă zgomot şi să stea cu ochii treji, îmi şopti apaşul, culcându-se pe burtă şi târându-se printre tufe.
Eu îl urmai, însă tresării deodată speriat: abia îmi vârâsem capul prin crengăriş, că văzui căscându-se sub mine o prăpastie ca o pâlnie uriaşă, de fapt gura unui crater stins. Mă aflam chiar pe marginea ei. Înconjurată sus de tufe răzleţe, prăpastia număra până jos cel puţin o sută cincizeci de picioare. Şi acolo jos, pe fundul neted şi rotund, cu un diametru de vreo patruzeci de picioare, zăceau bieţii oameni din Helldorf-Settlement, victimele căutate de noi. Zăceau legaţi de mâini şi de picioare. Îmi stăpânii emoţia şi mă apucai să-i număr. Erau toţi, supravegheaţi de un puternic grup de indieni.
Cercetai centimetru cu centimetru gura craterului, ca să văd pe unde s-ar putea coborî. Coborâşul nu era imposibil, cu condiţia să ai curaj, să dispui de o frânghie solidă şi să găseşti un mijloc de a sustrage atenţia străjilor. Pe alocuri ieşeau la iveala nişte colţi masivi de care puteai să tesprijini şi să te odihneşti.
— Aceasta-i peştera? îl întrebai pe Winnetou după ce ne retraserăm niţel de la marginea craterului.
— Asta e.
— Şi pe unde se intră?
— Dinspre răsărit. Dar nimeni nu poate intra pe acolo cu forţa.
— Atunci să coborâm pe-aici. Avem lasso-uri. Prietenii de la calea ferată au şi ei destule frânghii.
Winnetou aprobă în tăcere şi luarăm drumul înapoi spre oamenii noştri. Eu, unul, nu înţelegeam de loc de ce indienii nu păzeau şi partea dinspre vest a muntelui. Atunci ar fi fost imposibil sa te apropii neobservat.
Când ajunserăm iarăşi jos, ziua se apleca spre amurg. Începurăm deci imediat preparativele. Strânserăm toate frânghiile de rezervă şi le legarăm cap la cap, iar Winnetou alese pentru operaţie douăzeci de oameni din cei mai sprinteni, restul urmând să rămână de pază la cai. Doi dintre aceştia primiră însă şi o altă misiune: cam la trei sferturi de oră după plecarea noastră, trebuiau să încalece, să ocolească muntele spre est, să se depărteze apoi cât mai mult posibil şi să aprindă câteva focuri, având grijă să nu incendieze cumva preria. Apoi trebuiau să se întoarcă repede la ai lor. Urmăream sa distragem astfel atenţia străjerilor şi să le-o îndreptăm spre focurile din prerie.
Spre apus orizontul se coloră treptat în nuanţe din ce în ce mai stacojii, după care soarele se topi încet în cenuşiul serii. Winnetou se depărtase de noi. În ultimul timp mi se părea cu totul schimbat. Privirea lui sigură şi fermă plutea ca într-un foc straniu, neliniştit, iar pe fruntea lui întotdeauna netedă apăruseră cutele unei tainice îngrijorări sau poate ale unor gânduri deosebii de grave, care îi tulburau parcă admirabilul său echilibru lăuntric. Îl vedeam umbrit, apăsat şi mă credeam nu numai dator, dar şi în drept să-l determin la o mărturisire. De aceea mă dusei să-l caut.
Şedea la marginea pădurii, rezemat de un arbore, uitându-se ţinta spre apus, unde norii poleiţi de ultimele raze ale soarelui plăzmuiau fantastice figuri de peisaje. Deşi mă apropiai pe nesimţite şi în pofida gândurilor ce-l absorbeau, Winnetou nu numai că-mi auzi, dar îmi şi recunoscu paşii. Fără să-şi întoarcă ochii spre mine, rosti:
— Fratele Şarli a venit să-şi vadă prietenul. Bine a făcut, căci în curând nu-l va mai vedea.
— Nu cumva sufletul lui Winnetou e apăsat de umbre? Sa le gonească! Vorbii eu aşezându-i mâna pe umăr.
Atunci apaşul ridică braţul şi arătă spre apus.
— Acolo ardea până acum flacăra vieţii. Şi iată că s-a stins, s-a făcut întuneric. Du-te tu până acolo şi încearcă să alungi umbrele! Vei putea?
— Nu. Dar lumina se va întoarce mâine şi va începe o nouă zi.
— Pentru muntele Hancock va începe într-adevăr o nouă zi, dar nu şi pentru mine. Soarele meu se va stinge cum s-a stins şi soarele zilei, numai că al meu n-o să mai răsară nicicând. Mâine, zorii îmi vor surâde în altă lume.
— Astea sunt gânduri negre cărora fratele meu Winnetou nu trebuie să le dea crezare! Într-adevăr, deseară vom avea de înfruntat primejdii mari; darde câte ori n-am biruit noi moartea, de câte ori, hotărâţi şi neabătuţi, n-am silit-o să-şi retragă braţul sterp întins spre inimile noastre! Alungă tristeţea care te-a cuprins! Nu e decât urmarea oboselii din ultimele zile.
— Nu, Winnetou nu se lasă doborât de oboseală; oricât de mare ar fi, ea nu-i poate răpi pacea sufletului. Fratele meu Şarli ştie cât de însetat am fost întotdeauna după apa cunoaşterii şi a ştiinţei. Mi-ai dat să beau din ea şi am băut cu lăcomie şi am învăţat mai multe decât oricare din fraţii mei roşii. Dar am rămas totuşi indian. Oamenii albi seamănă cu animalele domestice care şi-au pierdut treptat tăria simţurilor, pe când indianul e ca sălbăticiunea care simte totul şi al cărei suflet aude orice zvon. Ea ştie când îi vine sfârşitul. Nu că-l bănuieşte doar, ci îl şi simte aievea şi se ascunde hăt în desişul pădurii, ca să moară în linişte şi singurătate. Vezi tu, Şarli, acest simţământ, care nu minte niciodată, îl încearcă acum pe Winnetou.
Îl strânsei îndelung la pieptul meu şi vorbii:
— Totuşi fratele meu se înşală. N-ai mai simţit niciodată la fel?
— Nu, niciodată.
— Aşadar e prima oară?
— Da.
— Atunci de unde ştii ce înseamnă şi că-ţi prevesteşte sfârşitul?
— E foarte limpede, prea limpede! Winnetou va muri împuşcat, căci numai glonţul îl poate răpune. De cuţit sau tomahawk se apără el uşor… Fratele meu Şarli să-mi dea crezare: chiar azi mă voi duce în veşnicile… da, da…
Tăcu. „în veşnicele plaiuri ale vânătoarei” voia să spună… Dar nu-şi duse vorba până la capăt… Abia după un răstimp adăugă:
— Merg acolo unde… odată şi odată mă va urma şi fratele meu Old Shatterhand. Atunci ne vom revedea şi nu va mai fi nici o deosebire între oamenii albi şi cei roşii…
Mă strânse la piept şi tăcu din nou. Eram adânc mişcat. Un glas lăuntric îmi spunea că instinctul lui fără greş nu-l înşală nici de data asta. Încercai totuşi să-i alung gândurile atât de sumbre şi de aceea i-am spus:
— Winnetou s-a crezut mai tare şi mai rezistent decât este aievea. Nu zic, Winnetou e într-adevăr cel mai neînfricat războinic al seminţiei sale, dar la urma urmelor nu e nici el mai mult decât un om. Şi dacă niciodată nu l-am văzut obosit, iată că astăzi dă totuşi semne de oboseală. Zilele şi nopţile din urmă au fost peste măsură de grele. De aici şi neîncrederea în sine şi gândul amar. Ca să le alungi nu e nevoie decât de odihnă. Sa rămână deci fratele meu aici şi să se culce pe lângă oamenii care ne vor aştepta la poalele muntelui.
Îi înşirai toate acestea cu multă căldură şi convingere. Dar Winnetou clătină uşor din cap.
— Cred că fratele Şarli glumeşte.
— Ba nu. Am văzut adineauri cum arată peştera şi am măsurat-o bine din ochi. Mă prind deci să conduc de unul singur atacul.
— Adică să nu fiu şi eu de faţă? întrebă el, în timp ce o flacără ciudată îi învălui ochii.
— Doar ai făcut destul. Ai dreptul să te odihneşti.
— Şi tu? Eu cred că ai făcut mai mult decât mine şi decât toţi laolaltă.Nu, nu rămân!
— Nici dacă te rog în numele prieteniei noastre?
— Nici atunci! Vrei să se spună că Winnetou, căpetenia apaşilor, s-a speriat în faţa morţii?
— Nimeni n-ar îndrăzni să spună aşa ceva.
— Chiar dac-ar tăcea toată lumea şi nimeni nu m-ar lua drept fricos, încă s-ar găsi un om a cărui mustrare mi-ar urca sângele în obraz!
— Cine să te mustre?
— Winnetou! El însuşi! Pe când fratele Şarli s-ar lua la trântă cu moartea, Winnetou şi-ar spune mereu că, trecând de partea laşilor, nu mai are dreptul să se cheme războinic, nicidecum căpetenia unui neam viteaz. Nu, nu! Nu-mi cere să rămân! Adică să crezi chiar tu până la urmă că am ajuns să mă port ca un coiot, iar mie să-mi fie scârbă de mine? Mai bine de o mie de ori moartea!
Acest ultim argument mă făcu să tac. Mândrul Winnetou s-ar fi năruit sufleteşte şi trupeşte sub povara propriilor sale imputări.
După o scurtă pauză, apaşul reluă:
— Am văzut amândoi de atâtea ori moartea cu ochii şi fratele meu a fost întotdeauna pregătit pentru cel clin urmă ceas. Ştiu că şi-a însemnat în carneţel ultimele lui dorinţe pentru cazul că ar fi căzut în luptă. Eu trebuia să i le împlinesc. În graiul feţelor palide aceasta se cheamă testament… Winnetou şi-a făcut şi el testamentul, dar nu ţi-a vorbit nimic până acum când îşi presimte moartea. Vrei să-mi împlineşti tu dorinţele?
— Sunt gata, deşi sper din toată inima că presimţirile tale nu se vor adeveri şi vei mai petrece pe pământ multe ocoluri de soare. Dar dacă totuşi ai să cazi vreodată, te asigur că-ţi voi împlini cu sfinţenie porunca.
— Chiar dac-ar fi greu, foarte greu de împlinit?
— Winnetou ştie că întrebarea e de prisos. Trimite-mă în ghearele morţii şi mă duc!
— Ştiu, Şarli, ştiu. Pentru mine ai sări şi în focul cel mai crâncen. Vei face tot ce-ţi cer. Eşti singurul om în stare s-o facă. Mai ţii tu minte că odată, când nu ne cunoşteam încă prea bine, am vorbit amândoi despre bogăţie şi aur?
— Da, îmi amintesc.
— Mi se părea atunci că ai gândi altfel de cum vorbeai şi că aurul ar avea de fapt mare preţ în ochii tăi. Aveam dreptate?
— Nu te înşelai prea mult, mărturisii eu.
— Dar acum? Spune-mi adevărat.
— Orice alb preţuieşte averea. Eu însă nu mă gândeam atunci la comori moarte şi la bucurii trecătoare. Adevărata fericire nu se află decât în comorile inimii.
— Ştiam că acuma vei vorbi aşa. Nu e o taină pentru tine că eu cunosc multe locuri pline cu nuggeţi sau cu praf de aur. Ar fi destul să-ţi arăt numai un singur zăcământ din acestea şi ai ajunge un om bogat, chiar foarte bogat. Dar atunci n-ai mai fi fericit. Bunul Manitu nu te-a făcut să trândăveşti şi să te îmbuibi cu bogăţii. Trupul tău semeţ şi sufletul tău curat merită ceva mai bun. Eşti om şi om trebuie să rămâi! De aceea încă demult m-am hotărât să nu-ţi spun unde se află acele vetre de aur. Mă vei condamna oare pentruacest lucru?
— Nicidecum! răspunsei cu deplină sinceritate.
Îl aveam în faţă pe cel mai bun prieten al meu. Presimţind că i se curmă firul vieţii, omul acesta îmi încredinţa ultimele lui dorinţe. Cum să mă fi coborât într-o asemenea clipă la josnicul gând al înavuţirii?
— Şi totuşi ai să vezi mult, foarte mult aur, continuă Winnetou. Numai că aurul acela nu e pentru tine. După ce voi muri, du-te până la mormântul tatălui meu. Îl ştii doar. Sapă dinspre apus la temelia mormântului şi vei găsi acolo testamentul lui Winnetou, fratele tău plecat dintre cei vii. Acolo mi-am însemnat dorinţele şi te rog să le împlineşti.
— Mă leg cu jurământ! îl asigurai eu şi lacrimile îmi scăldară obrajii. Nici o primejdie, oricât de mare, nu mă va împiedica să-ţi împlinesc voia, precum ai scris-o în testamentul tău.
— Îţi mulţumesc. De-acum, gata! Să ne pregătim ele atac. Eu am să mor. Să ne luăm deci rămas bun, dragul meu Şarli! Bunul Manitu să te răsplătească pentru tot ce mi-ai fost şi ai săvârşit alături de mine! Prea sărac mi-e cuvântul pentru cele ce simt. Să nu plângem! Doar suntem bărbaţi! Îngroapă-mă în munţii Ventre, pe malul lui Metsur, împreună cu calul şi cu toate armele mele. Nu uita nici puşca de argint; n-aş vrea să încapă pe alte mâini. Şi când te vei întoarce printre ai tăi, acolo unde nimeni nu te va iubi ca mine, aminteşte-ţi uneori de prietenul şi fratele Winnetou. Fii binecuvântat, tu, care mi-ai fost binecuvântare!
Şi apaşul îşi lipi palma de creştetul meu. Îi ascultai suspinul greu, înăbuşit şi, strângându-l la piept, rostii printre lacrimi:
— Winnetou, scumpul meu Winnetou, nu e decât o părere, o umbră fugară! Tu trebuie să rămâi în viaţa. Nu veni la atac!
— Nu se poate! răspunse el încet dar hotărât şi, smulgându-se de lângă mine, porni în direcţia taberei noastre.
Urmându-l, mă frământam zadarnic cum să-l feresc de primejdia ce-l aştepta. Nu vedeam nici o cale, niciuna. Îmi amintesc şi azi, după atâta vreme, cum aş fi jertfit atunci orice pentru un singur cuvânt, pentru un argument salvator.
Eram răscolit până-n adâncul inimii. Şi Winnetou la fel – în ciuda sforţărilor sale de a se stăpâni. Îi desluşeam tremurul din glas pe când vorbea cu oamenii noştri.
— S-a întunecat bine de tot. E timpul să pornim. Fraţii mei să se ţină după mine şi Old Shatterhand!
Căţărându-ne în şir câte unul, urmarăm acelaşi drum pe care îl străbătusem mai înainte cu Winnetou. Urcuşul acesta încet şi tăcut se dovedea acum, din cauza întunericului şi mai anevoios. Abia după o ora şi ceva ne văzurăm ajunşi la marginea craterului. Pe fundul aşa-numitei peşteri ardea un foc mare, la lumina căreia vedeam prizonierii, ca şi paznicii, tolăniţi pe jos. Nici un cuvânt, nici un zgomot nu ajungeau până la urechile noastre.
Întâi de toate fixarăm frânghia de un colţ masiv de piatră, apoi stăturăm liniştiţi aşteptând ca oamenii noştri să aprindă focurile în partea cealaltă a muntelui. Nu dură mult şi zărirăm în apus aprinzându-se pe rând cinci flăcări, ca nişte focuri de tabără. Ascultarăm apoi atenţi, privind înacelaşi timp în adâncul prăpastiei. Controlul se dovedi foarte util: observarăm un indian ieşind dintr-un soi de tunel şi comunicând ceva cu ceilalţi străjeri care, ridicându-se repede de jos, dispărură împreună cu el în deschizătura respectivă. Se grăbeau să vadă focurile aprinse de noi.
Acesta era momentul aşteptat. Apucai capătul frânghiei. Winnetou însă mi-l smulse din mână.
— Căpetenia apaşilor va coborî primul! hotărî el. Fratele meu să mă urmeze.
Stabiliserăm dinainte ca oamenii să coboare la un anume interval unul de altul, încât atunci când capătul frânghiei va fi atins fundul prăpastiei, să nu fie agăţaţi de ea decât patru inşi. Winnetou coborî. Aşteptai până se creă distanţa cuvenită şi-l urmai. După mine venea Fred. Coborâşul se desfăşura mult mai repede decât ne-am fi aşteptat. Din fericire, frânghia rezista, iar oamenii de sus o manevrau în ritmul cuvenit.
Fireşte că se prăvăliră în adânc nu puţine pietricele şi sfărâmături de stâncă. Noaptea, pe întuneric, nici nu se putea altfel. Probabil că una din pietre lovi un copil, căci îl auzirăm ţipând. Cât ai clipi, apăru prin deschizătură capul unui indian. Auzind cum se rostogolesc pietrele, îşi întoarse privirea în sus şi răcni lung, în semn de alarmă.
— Hai, repede! îl îndemnai pe Winnetou. Altminteri se duce de râpă totul!
Ai noştri, observând de sus ce se întâmplă, sloboziră funia cu şi mai mare viteză. În vreo treizeci de secunde atinserăm fundul craterului, dar în aceeaşi clipă câteva gloanţe fulgerară prin deschizătura pomenită mai sus şi Winnetou se prăbuşi! Iar eu împietrii de groază.
— Winnetou, frate, te-au lovit? strigai.
— Winnetou va muri! răspunse el.
O mânie surdă, nemăsurată, mă potopi atunci. Fred Walker mă ajunse din urmă.
— Moare Winnetou! îl anunţai. Pe ei!
Nici nu mai scosei pistolul de la brâu. Cu pumnii goi mă năpustii asupra celor cinci indieni care ieşiseră din tunel. Cel din faţa era însăşi căpetenia. Îl recunoscui imediat.
— Ko-it-se, te zdrobesc! urlai nebuneşte şi-i repezii un pumn năprasnic în tâmplă.
Indianul căzu ca un butuc. Străjerul de alături tocmai ridicase tomahawkul asupră-mi, dar un mănunchi de raze venind de la focurile noastre îmi lumină o clipă faţa… şi omul scăpa din mână unealta ucigătoare.
— Kà-ut-skamasti – pumnul care omoară! exclamă el îngrozit.
— După cum vezi: Old Shatterhand. Piei, fiară! tunai eu.
Nu mai reuşeam sa mă ţiu în frâu. Îl culcai la pământ şi pe acesta.
— Kà-ut-skamasti! Urlau indienii speriaţi, năuciţi.
— Old Shatterhand! se miră la rândul lui Fred Walker. Va să zică din ăştia-mi eşti, Charlie! Acuma înţeleg totul. Am câştigat partida! Dăm iama în ei!
O lamă de cuţit mă fripse în umăr, dar nu-mi păsa. Alţi doi ogellallaşi căzură împuşcaţi de Fred, iar pe un al treilea îl lichidai eu. Între timp coborâră pe frânghie destui oameni de-ai noştri. Restul indienilor puteam să-i las în seama lor.
Alergai repede la Winnetou şi îngenuncheai lângă el.
— Unde te-au rănit, frate?
— Ntsàge-tche – aici, în piept, răspunse Winnetou cu glasul stins, ducându-şi mâna spre partea dreaptă a pieptului.
Şi mâna se înroşi de sânge.
Scosei cuţitul şi-i despicai haina. Glonţul îi pătrunsese în plămân. Toată fiinţa mea se cutremura de o durere nemaiştiută până atunci.
— Mai e nădejde, dragul meu, căutai să-l consolez.
— Fratele Şarli să mă ridice lângă pieptul lui ca să pot urmări lupta, se rugă el.
Îi împlinii dorinţa. Astfel, Winnetou putu să vadă cu ochii lui cum ogellallaşii, de îndată ce apăreau prin deschizătură, cădeau sub loviturile oamenilor noştri, ce coborau din ce în ce mai mulţi pe frânghie. Coloniştii prizonieri fură dezlegaţi. Se auzeau exclamaţii de bucurie, cuvinte de recunoştinţă. Dar toate acestea nu-mi spuneau nimic. Nu-l vedeam decât pe Winnetou, pe prietenul muribund. Rana încetă să mai sângereze. Bănuiam că se produsese o hemoragie internă.
— Are fratele meu vreo dorinţă? îl întrebai. Stătea tăcut, cu ochii închişi, cu capul sprijinit de pieptul meu. Iar eu nu mă încumetam să fac cea mai mică mişcare.
Bătrânul Hillmann şi ceilalţi colonişti eliberaţi puseseră şi ei mâna pe armele împrăştiate pe jos şi se pregăteau să pătrundă în tunelul cu pricina. Dar nici asta nu mă mai interesa. Priveam neputincios chipul prietenului meu, chipul lui ca de aramă, cu pleoapele grele, lăsate.
După puţin, se ivi şi Fred Walker. Sângera şi el.
— I-am lichidat pe toţi! mă anunţă bravul grăsun. Au pierit ca muştele.
— Dar şi omul acesta va muri, spusei cu glasul sugrumat. Toţi laolaltă nu valorează cât acest suflet ce se stinge în braţele mele.
Apaşul zăcea nemişcat. Feroviarii care, trebuie spus, se purtaseră vitejeşte în luptă, precum şi bieţii colonişti se adunară în jurul nostru, tăcuţi şi adânc îndureraţi, în cele din urmă, Winnetou deschise ochii.
— Are fratele meu vreo dorinţă? repetai întrebarea de adineauri.
Dădu din cap şi rosti încet:
— Fratele meu Şarli să-i conducă pe aceşti oameni în munţii Ventre-Mari. Lângă pârâul Metsur ei vor da de pietrele scumpe pe care le caută. Să le stăpânească sănătoşi.
— Altceva, Winnetou?
— Fratele meu Şarli să nu-l uite pe apaş… Pot oare coloniştii să se mai urce sus, aşa chinuiţi cum sunt?
— Da, îl asigurai eu, deşi vedeam cât de mult suferiseră bieţii oameni de pe urma curelelor care le intraseră în carne.
— Winnetou îi roagă să mai spună odată cântecul acela…
Bătrânul Hillmann nici nu mai aşteptă îndemnul meu. Făcu semn celorlalţi şi urcară cu toţii pe un braţ de stâncă înălţat deasupra noastră pentru a îndeplini ultima dorinţă a lui Winnetou. Apaşul îi urmări din ochi până ajunseră sus. Apoi îmi cuprinse mâinile şi ascultă…, După ce ultimulacord se stinse, Winnetou încercă să-mi spună ceva. Dar nu mai avu putere. Îmi apropiai urechea de gura lui. Atunci, cu un ultim şi suprem efort, îmi şopti:
— Şarli… Rămâi cu bine!
Un tremur îl străbătu şi un val de sânge îi ţâşni pe gură. Marele conducător al apaşilor îmi mai strânse odată mâinile, crispat, convulsiv, apoi trupul i se destinse şi strânsoarea slăbi treptat. Winnetou murise!
Ce-aş mai putea spune? Marile dureri nu încap în cuvinte. O, de-ar veni totuşi timpul când astfel de întâmplări tragice să nu se mai petreacă decât în legendele străvechi!
Privisem nu o dată moartea în ochi. În Vestul sălbatic trebuie să fii oricând pregătit de moarte. Şi totuşi acum, în faţa trupului neînsufleţit al celui mai drag şi mai devotat prieten al meu, inima mi se frângea de durere. Mă găseam într-o stare de nedescris. Ce om minunat se stinsese! Şi cât de brusc, de nemilos îl lovise moartea! Aşa se vor stinge pe rând oamenii rasei sale! Asemenea lui, cel mai nobil fiu al indienilor!
Întreaga noapte îl vegheai tăcut, cu ochii arşi de un foc lăuntric. Zăcea şi acum în braţele mele precum murise. Ce gândeam? Ce simţeam? Ce sens ar avea întrebarea?! Dac-ar fi fost cu putinţă, o, cât de bucuros mi-aş fi dat o jumătate din viaţă pentru el! Dar iată-1 mort şi destinul nu avea întoarcere. Aşa se stinsese cândva în braţele mele bătrânul dascăl Klekih-Petra, iar mai târziu, propria-i soră, frumoasa Nşo-ci.
Presimţirea nu-l înşelase. Cu lucidă şi stranie prevedere, el îmi indicase şi locul unde dorea să fie înmormântat. Cum pe colonişti îi aşteptau acolo, în munţi, mult râvnitele pietre, aceştia se oferiră cu dragă inimă să apuce acelaşi drum cu mine. Astfel sarcina de a-l transporta pe Winnetou la locul de veci îmi fu simţitor uşurată.
A doua zi în zori ne depărtarăm de muntele Hancock. Hoardele ogellallaşilor puteau să apară în orice clipă. Pe Winnetou, învelit în pături, îl legasem pe spinarea unui cal. Până la munţii Ventre-Mari nu erau decât două zile de drum. Într-acolo mergeam, având grijă ca indienii să nu dea de urmele noastre.
În seara zilei următoare atinserăm valea lui Metsur. Acolo îl înmormântarăm pe minunatul meu prieten, dându-i toate onorurile cuvenite unui mare şi viteaz conducător. Îl îngroparăm în ţinuta de război şi călare pe mustangul lui împuşcat anume în acest scop. Iar deasupra înălţarăm un gorgan masiv pe care nu-l împodobesc, după obiceiul indienilor, scalpurile duşmanilor răpuşi – ci trei cruci de lemn.
Solul nisipos al acelei văi nu conţinea doar făgăduitele pietre, ci şi mult praf de aur, care-i răsplăti din belşug pe feroviari pentru strădania lor. Câţiva se hotărâseră chiar să întemeieze, împreună cu coloniştii, o nouă aşezare purtând acelaşi nume: Helldorf. Ceilalţi se întoarseră la Echo-Cannon. Între timp, banditul Haller murise de pe urma rănii. Complicii lui fuseseră judecaţi şi pedepsiţi potrivit legilor.
Micul clopot îngropat de Winnetou fu iarăşi scos la iveală de colonişti şi folosit într-o nouă capelă. Iar când oamenii îşi împreunară din nou glasurile într-un cântec smerit, gândul lor se lumina întru amintirea preanobilului şi neînfricatului conducător indian…
