Chapter 1 UN „GREENHORN”

        Ştii dumneata, dragă cititorule, ce înseamnă cuvântul greenhorn? Ei bine, e o poreclă foarte supărătoare şi jignitoare pentru cel căruia i se adresează. Green, în englezeşte, înseamnă verde; iar prin horn – corn, în limba noastră – se înţelege antena, adică acel mănunchi de firişoare subţiri cu care gâza pipăie împrejurimile. Un greenhorn este deci un om încă verde, adică necopt, un nou-sosit în ţinuturi necunoscute lui, un ins care trebuie să-şi întindă bine antenele dacă nu vrea să se facă de râs.

        Un greenhorn nu se ridică de pe scaun pentru a-l ceda unei doamne care se apropie; salută pe stăpânul casei înainte de a se înclina în faţa doamnei şi domnişoarei de gazdă; îşi încarcă arma vârând gloanţele de-a-ndoaselea, sau bagă mai întâi dopul, apoi cartuşul şi abia la urmă praful de puşcă. Un greenhorn ori nu ştie deloc limba engleză, ori o vorbeşte prea corect şi înflorit; îi este groază de englezeasca „yankeilor” şi chiar de idiomul folosit prin regiunile cu codri neumblaţi; nu-i intră nimic în cap şi încă mai puţin îi vine pe limbă.

        Greenhorn-ul ia un racoon drept un oposum şi o mulatră cât de cât frumoasă drept o metisă. Un greenhorn fumează ţigarete şi nu poate suferi tutunul tocat. Când un greenhorn e pălmuit de un „paddy”, adică de un irlandez, dă fuga să se plângă judecătorului de pace, în loc să-l împuşte fără multă vorbă pe individul cu pricina, cum ar face un yankeu autentic. Un greenhorn ia urmele paşilor de curcă drept urme de urs şi o ambarcaţie uşoară, destinată sportului, drept un vapor cu aburi de pe Mississippi. Un greenhorn se sfieşte să-şi urce cizmele pline de noroi pe genunchii călătorului de alături şi să soarbă supa ca şi când ar horcăi un bivol în agonie. Un greenhorn cară după el în prerie buretele de spălat cât un dovleac uriaş, precum şi zece livre de săpun; îşi bagă în buzunar o busolă care, după trei sau patru zile, indică toate punctele cardinale afară de nord. Un greenhorn notează opt sute de expresii ale indienilor şi, când întâlneşte prima piele-roşie, bagă de seamă că a expediat din greşeală însemnările într-un plic celor de acasă, reţinând în schimb scrisoarea destinată lor. Un greenhorn, deşi a studiat timp de zece ani astronomia, poate să se uite alţi zece ani la cerul înstelat fără să afle cât e ceasul. Un greenhorn îşi vâră cuţitul de vânătoare la brâu în aşa fel, încât, atunci când se pleacă, să-i intre vârful în coapsă. Un greenhorn aprinde în Vestul sălbatic un foc de tabără atât de semeţ, încât vâlvătaia se înalţă cât prăjina şi apoi se miră că indienii l-au dibuit şi au tras în el. În sfârşit, un greenhorn e, ca să zic aşa, un greenhorn – şi un asemenea greenhorn eram pe-atunci chiar eu.

        Dar să nu se creadă cumva că aş fi ştiut sau măcar bănuit vreolegătură între mine şi această poreclă jignitoare! Nicidecum! Pentru că tocmai asta e cea mai de seamă ciudăţenie a oricărui greenhorn: el îi socoteşte „boboci” pe toţi în afară de sine.

        Dimpotrivă, mă credeam foc de deştept şi de priceput; făcusem doar ceea ce se cheamă studii şi nu tremurasem niciodată înaintea unui examen. Că de fapt viaţa este adevărata şcoală, unde dai examene zi de zi şi ceas de ceas, obligat fiind să treci prin nenumărate probe – toate acestea mintea mea tânără de atunci nu voia să le priceapă. Unele împrejurări neplăcute din patrie şi, aş putea spune, un fel de neastâmpăr înnăscut, m-au mânat peste ocean, către Statele Unite, unde condiţiile de parvenire ale unui tânăr sârguincios erau pe atunci mult mai bune şi mai prielnice decât azi. Poate că în statele din est aş fi putut găsi mai uşor o slujbă bună, dar mă atrăgea vestul.

        Lucrând scurtă vreme ba ici, ba colo, am agonisit destul pentru a mă echipa cuviincios şi pentru a-mi asigura buna dispoziţie. Am ajuns astfel la Saint Louis. Acolo, norocul m-a adus într-o familie germană, unde am găsit, până una alta, adăpost ca meditator. Venea aici, în familie, un oarecare mister Henry, om ciudat, meşter de puşti, care-şi făcea cu pasiune de artist meseria şi se recomanda el însuşi, cu o mândrie patriarhală: „Mister Henry, the Gunsmith” – domnul Henry, făuritorul de puşti.

        Bărbatul acesta era un mare iubitor de oameni, deşi părea mai curând contrariul, deoarece, în afară de pomenita familie, nu avea legături de prietenie cu nimeni, iar pe clienţi îi trata rece şi aspru, încât nu-l căutau decât pentru calitatea produselor sale. Îşi pierduse soţia şi copiii într-o împrejurare îngrozitoare, despre care nu vorbea niciodată; totuşi, după unele aluzii ale sale, bănuiam că fuseseră ucişi într-un atac neaşteptat. Asta îl făcea atât de aspru în aparenţă şi poate că nici dânsul nu-şi dădea seama cât de grosolan se purta; dar în fond era blând şi bun şi am observat adeseori cum i se umezeau ochii când povesteam despre patrie şi despre ai mei, la care ţineam şi ţin din toată inima.

        De ce bătrânul acesta ursuz îmi arăta preferinţă tocmai mie, tânărul străin?

        Asta n-am înţeles-o până ce, într-o bună zi, m-a lămurit chiar dânsul. De când mă aflam în familia respectivă, omul venea pe acolo mai des ca înainte, trăgea cu urechea la lecţiile mele, se punea în preajma mea, cercetându-mă şi rugându-mă chiar să-l vizitez. Nu mai făcuse nimănui o asemenea favoare şi de aceea mă feream să abuzez de ea. Dar reţinerea mea nu părea să-i fie pe plac; îmi amintesc şi astăzi chipul său mânios când, într-o seară, căutându-l acasă, m-a întâmpinat răstit şi, la respectuosul meu salut good evening – bună seara, mi-a răspuns:

        — Unde naiba v-aţi ascuns ieri, sir?

        — Acasă.

        — Şi alaltăieri?

        — Tot acasă.

        — Ia nu-mi mai vindeţi braşoave!

        — Spun adevărul, mister Henry.

        — Pshaw. Fleacuri! O pasăre tânără ca dumneavoastră nu stă ghemuită în cuib, ci îşi vâra pliscul pretutindeni, numai unde trebuie nu!

        — Şi unde, mă rog, ar trebui să mi-l vâr, dacă-mi permiteţi?

        — Ei, unde! Aici, la mine, bineînţeles! Voiam încă de multă vreme să vă întreb ceva.

        — Şi de ce n-aţi făcut-o?

        — Fiindcă n-am vrut! Înţeles?

        — Şi când o să vreţi?

        — Poate chiar astăzi.

        — Atunci n-aveţi decât să mă întrebaţi. Voia dumneavoastră!

        Mă privi mirat drept în faţă, clătină din cap nemulţumit, apoi izbucni:

        — Voia mea! Ca şi când unui greenhorn ar trebui să-i cer mai întâi voie când vreau să-i vorbesc!

        — Greenhorn? Întrebai, încreţindu-mi fruntea, căci mă simţeam adânc jignit. Vreau să sper, mister Henry, că aţi rostit acest cuvânt fără intenţie şi fără control.

        — Nu vă faceţi iluzii, sir! Am vorbit cu toată chibzuiala; sunteţi un greenhorn şi încă un greenhorn sadea! Ceea ce scrie-n cărţi, fireşte, v-a intrat în cap. Să te cruceşti, nu alta, câte mai învăţaţi voi ăştia, de dincolo! Orice tinerel ştie pe dinafară distanţa de-aici până la stele, ştie ce-a scris regele Nabucodònosor pe cărămizi şi cât cântăreşte aerul pe care nici măcar nu-l poate vedea! Şi fiindcă ştie toate astea, se crede băiat deştept! Dar ia băgaţi-vă nasu-n viaţă, aşa, vreo cincizeci de ani, adânc în viaţă! Atunci veţi afla şi poate nici atunci, ce înseamnă adevărata înţelepciune! Tot ce cunoaşteţi până acum e o nimica toată – absolut nimic! Şi ceea ce sunteţi în stare să faceţi e şi mai puţin.

        Nici măcar cu puşca nu ştiţi să trageţi!

        Spusese toate acestea pe un ton de adânc dispreţ şi cu o asemenea siguranţă de sine, încât ai fi zis că se bizuie pe temeiuri serioase.

        — Dacă ştiu să trag cu puşca? Hm! Răspunsei zâmbind. Să fie asta întrebarea ce voiaţi să mi-o puneţi?

        — Întocmai, asta e. Aştept răspunsul!

        — Daţi-mi mai întâi o puşcă bună şi apoi vă răspund. Înainte, nu!

        Meşterul puse deoparte ţeava de puşcă la care tocmai lucra, se ridică, se apropie de mine, mă privi cu ochi uimiţi şi strigă:

        — Să vă dau o puşcă, sir? Nici prin gând nu-mi trece! Nicidecum!

        Puştile mele nu ajung decât în mâini cărora le pot fi încredinţate cu cinste!

        — Am asemenea mâini! Mă încumetai eu.

        Mă mai privi o dată, pieziş, se aşeză iar, îşi reluă lucrul la ţeava şi mormăi ca pentru sine:

        — Ce mai greenhorn. Zău că mă scoate din pepeni cu îndrăzneala lui!

        Îl lăsai să creadă ce vrea, căci îl cunoşteam; scosei un trabuc şi-i dădui foc.

        Timp de un sfert de oră păstrarăm tăcere. Dar mai mult bătrânul nu putu răbda; ridică ţeava la lumină, se uită prin ea şi zise:

        — Să tragi cu puşca e mai greu decât să caşti gura la stele sau să dezlegi ce scrie pe cărămizile lui Nabucodònosor. Înţeles? Aţi ţinut vreodată o puşcă în mâini?

        — Cred şi eu!

        — Când?

        — Demult şi nu o singură dată.

        — Şi aţi ochit? Aţi apăsat pe trăgaci?

        — Da.

        — Şi aţi nimerit?

        — Fireşte!

        Lăsă să-i scape din mână ţeava pe care o cercetase, mă privi din nou şi rosti:

        — Da, aţi nimerit, fireşte, dar ce?

        — Ţinta, bineînţeles!

        — Cum? Şi vreţi s-o cred şi pe asta?

        — Nu insist să mă credeţi pe cuvânt; aş vrea să vă conving; e purul adevăr!

        — Dracu' să vă ia, sir! Cine să vă priceapă? Sunt sigur că aţi trage peste zid, chiar dac-ar fi înalt de douăzeci de coţi şi lat de cincizeci şi totuşi îmi vindeţi toate astea cu o mutră atât de hotărâtă şi serioasă, încât simt că se răsuceşte fierea în mine! Eu nu sunt un puşti pe care să-l meditaţi. Limpede? Un greenhorn cu nasu-n cărţi, ca dumneavoastră, pretinde că ştie să ochească! A cotrobăit prin tot felul de hârţoage turceşti, arăbeşti şi prin alte tâmpenii şi mai zice că a găsit timp să tragă cu puşca. Luaţi, vă rog, din cui, gun-ul acela vechi, puşca de colo, duceţi-o la ochi ca şi când aţi ţinti! E un doborâtor de urşi, cea mai bună armă pe care am avut-o vreodată în mână.

        Luai puşca din cui şi o dusei la ochi.

        — Hello! Strigă meşterul, încât tresării. Ce treabă-i asta? Umblaţi cu arma de parc-ar fi un bastonaş şi totuşi e cea mai grea puşcă din câte cunosc! Sunteţi chiar atât de puternic?

        Drept răspuns, îl apucai cu dreapta de surtuc şi de cureaua pantalonilor şi îl ridicai în sus.

        — Thunder-storm! Mai să fie! Strigă el şi mai tare. Daţi-mi drumul!

        Sunteţi mai puternic şi decât Bill al meu!

        — Bill al dumneavoastră? Dar despre cine-i vorba?

        — Feciorul meu care… dar să lăsăm asta! E mort, ca şi ceilalţi.

        Făgăduia să ajungă un băiat destoinic, dar pe când lipseam de acasă, s-a dus şi el. Îi semănaţi la statură, aveţi cam aceiaşi ochi şi în gură o limbă ca a lui. De aceea dumneavoastră… na, restul nu vă priveşte!

        O expresie de adâncă mâhnire i se ivi pe chip; îşi trecu mâna peste faţă şi continuă, de astă dată ceva mai calm:

        — Dar, sir, cu asemenea muşchi e mare păcat că aţi tăbărât asupra cărţilor. Trebuie să vă antrenaţi…

        — Ceea ce am şi făcut.

        — Zău?

        — Da!

        — Box?

        — Nu se obişnuieşte la noi. Dar de la gimnastică şi de la luptă dreaptă nu mă dau în lături.

        — Călărie?

        — Da.

        — Scrimă?

        — Am dat şi lecţii.

        — Ia nu mai minţiţi atâta!

        — Poate doriţi să încercaţi?

        — Mulţumesc! Îmi ajunge ce-am văzut până acum. Afară de asta, mai am şi de lucru. Aşezaţi-vă la loc!

        Se reîntoarse la strung. Conversaţia se desfăşură apoi aproape monosilabic. Henry părea să clocească în minte ceva foarte important. Deodată, îşi ridică ochii spre mine şi întrebă:

        — V-aţi ocupat cândva de matematică?

        — Era unul din obiectele mele preferate.

        — Aritmetică, geometrie?

        — Fireşte!

        — Topografie?

        — Îmi făcea mare plăcere. Ieşeam adeseori, aşa, fără nici o treabă, la câmp cu teodolitul şi ridicam planuri.

        — Şi ştiţi să măsuraţi, adică să măsuraţi cu adevărat?

        — Bineînţeles. Am participat atât la măsurători orizontale, cât şi la cele de altitudine, deşi nu pot să afirm că sunt specialist în geodezie.

        — Well… foarte bine, foarte bine!

        — Dar de ce vă interesează, mister Henry?

        — Oi fi având motivele mele. Înţeles? Nu e nevoie s-o ştiţi acum; veţi afla la timp. Trebuie mai întâi… hm! Da, trebuie mai întâi să mă încredinţez cum staţi cu mânuirea puştii.

        — N-aveţi decât să mă puneţi la încercare!

        — Asta am s-o şi fac, fireşte, am s-o şi fac! Vă puteţi bizui pe mine!

        La ce oră începeţi mâine dimineaţă lecţiile?

        — La opt.

        — Atunci poftiţi aici la orele şase. Vom urca sus, la poligonul de tir, unde-mi încerc eu puştile.

        — De ce aşa devreme?

        — Fiindcă nu vreau să mai aştept. Ard de nerăbdare să vă dovedesc că sunteţi un greenhorn şi nimic mai mult. Dar acum, destul!

        Am altceva de făcut; ceva mult mai important.

        Părea să fi terminat lucrul la ţeava de puşcă. Scoase dintr-un dulap o bucată de fier în formă de prismă şi începu să-i pilească muchiile. Observai că fiecare latură a piesei avea câte un orificiu.

        Se cufundase atât de adânc în lucrul lui, încât părea să fi uitat cu totul de mine. Ochii îi scânteiau şi, de câte ori îşi cerceta mai îndeaproape lucrarea, constatam că o privea cu o expresie de adâncă dragoste. Piesa aceea de fier părea să aibă pentru el o valoare deosebită. Eram curios să ştiu de ce; aşadar, îl întrebai:

        — Nu cumva e şi asta o componentă a vreunei puşti, mister Henry?

        — Da, îmi răspunse, ca şi când abia atunci şi-ar fi amintit de prezenţa mea.

        — Nu cunosc nici un sistem de armă care să aibă o asemenea piesă.

        — Cred şi eu! Dar o să fíe. I se va spune, desigur, „sistem Henry”.

        — Ah, o nouă invenţie?

        — Yes!

        — Atunci vă rog să-mi iertaţi curiozitatea. E de bună seamă un secret.

        Privi îndelung fiecare gaură în parte, întoarse piesa pe toate feţele, o cercetă de câteva ori la capătul ţevii şi zise în cele din urmă:

        — Da, e un secret; dar am încredere în dumneavoastră. Sunt convins că puteţi păstra o taină, deşi sunteţi un greenhorn în lege; de aceea am să vă spun ce-o să iasă de-aici. Va fi o carabină, o carabină cu repetiţie. Douăzeci şi cinci de focuri!

        — Cu neputinţă!

        — Ia mai ţineţi-vă pliscul! Nu sunt atât de prost, încât să mă apuc de ceva irealizabil.

        — Păi, în cazul acesta se cer încărcătoare pentru douăzeci şi cinci de gloanţe!

        — Am!

        — Atunci trebuie să fie foarte mari şi greu de mânuit.

        — Nu-i decât un singur încărcător; se mânuieşte uşor şi nu stânjeneşte deloc. Fierul ăsta e încărcătorul.

        — Hm! Nu mă pricep în meseria dumneavoastră, dar ce facem cu temperatura? N-o să se încingă ţeava peste măsură?

        — Nici gând! Materialul ţevii şi tratamentul ce-l aplic sunt secretul meu. Afară de asta, parcă e totdeauna nevoie să tragi toate cele douăzeci şi cinci de focuri la rând?

        — Nu prea!

        — Păi, vedeţi? Această piesă de fier devine un butoiaş care se roteşte excentric; douăzeci şi cinci de orificii conţin tot atâtea gloanţe.

        După fiecare împuşcătură butoiaşul se mişcă atât cât să ajungă în dreptul ţevii glonţul următor. De ani de zile mă lupt cu ideea asta; nu izbuteam în nici un chip; acum pare să meargă. Ca făurar de puşti, am de pe-acum un nume respectabil, dar de-aci încolo am să ajung renumit şi voi câştiga bănet, nu glumă!

        — Dar veţi trăi cu conştiinţa încărcată.

        Preţ de câteva clipe mă privi drept în ochi, apoi întrebă:

        — Cu conştiinţa încărcată? Cum aşa?

        — Credeţi oare că un ucigaş poate avea conştiinţa curată?

        — Zounds! La naiba! Vreţi să spuneţi că aş fi un ucigaş?

        — Pentru moment, nu.

        — Adică aş putea deveni un ucigaş?

        — Da. A înlesni omorul e tot atât de grav ca şi când l-ai săvârşi tu însuţi.

        — Să vă ia dracu'! Mă voi feri pe cât posibil ca să ajung părtaş la vreun omor.

        — La unul singur, fireşte, se poate; ce te faci însă cu masacrul?

        — Cum asta? Nu înţeleg!

        — Dacă veţi face o armă care trage în serie douăzeci şi cinci de focuri şi dacă o astfel de armă încape pe mâna oricărei haimanale, atunci se va dezlănţui dincolo, în prerii, în pădurile seculare şi în văgăunile munţilor, un măcel înspăimântător; bieţii băştinaşi vor fi împuşcaţi ca lupii şi în câţiva ani nu va mai exista un singur indian.

        Vreţi să vă încărcaţi astfel conştiinţa?

        Mă privi lung şi în tăcere.

        — Şi, urmai eu, dacă oricine poate cumpăra această armă, veţi vinde, ce-i drept, în scurtă vreme mii de bucăţi, dar caii sălbatici şi bizonii vor fi stârpiţi până la unul şi, o dată cu ei, tot felul de vânat de care pieile-roşii au nevoie pentru hrană. Sute şi mii de braconieri se vor înarma cu carabina dumneavoastră şi se vor îndrepta spre vest.

        Sângele oamenilor şi al animalelor va curge şiroaie şi, foarte curând, ţinuturile de dincoace şi de dincolo de Munţii Stâncoşi vor fi pustiite.

        — 's death! Ho! Strigă el deodată. Ia spuneţi, sunteţi chiar atât de proaspăt venit din Germania!

        — Da.

        — Şi n-aţi mai fost nicicând pe-aici?

        — Nu.

        — Nici în Vestul sălbatic?

        — Nici.

        — Aşadar, un greenhorn desăvârşit! Şi totuşi, acestui „boboc” îi turuie gura de parc-ar fi strămoşul tuturor indienilor şi-ar fi trăit aici o mie de ani şi mai trăieşte încă! Omuleţule, să nu-ţi închipui că mă poţi scoate cumva din fire! Şi chiar de-ar fi aşa cum spuneţi, n-o să-mi treacă niciodată prin minte să deschid o fabrică de armament. Sunt un însingurat şi vreau să rămân singur. N-am poftă să-mi bat capul cu sute de lucrători sau cu şi mai mulţi.

        — Dar aţi putea, totuşi, pentru a câştiga bani, să vă patentaţi invenţia şi să vindeţi brevetul?

        — Puteţi aştepta mult şi bine, sir! Până acum am avut totdeauna din ce trăi şi cred că şi de-aci încolo am să ştiu s-o scot la capăt. Şi-acum, hai, căraţi-vă acasă! Destul pentru azi! Nu am chef să ascult ciripit de pui abia răsărit din găoace; mai întâi să-nveţe zborul, pe urmă, mă rog, să fluiere sau să cânte!

        Nici gând să-i iau în nume de rău aceste expresii brutale. Aşa era dânsul şi îi cunoşteam prea bine tâlcul cuvintelor. Mă îndrăgise şi, de bună seamă că dorea, pe cât îi sta în putere, să mă servească, să-mi fie de folos. Ne scuturarăm zdravăn mâinile şi plecai.

        Nu bănuiam câtă însemnătate avea să aibă pentru mine seara aceea, nici nu-mi trecea prin minte că doborâtorul de urşi, căruia meşterul îi zicea „bătrânul gun” ca şi carabina neterminată a lui Henry, vor juca un rol atât de mare în viaţa mea. Mă bucura însă perspectiva dimineţii următoare, căci într-adevăr trăsesem în trecut la ţintă mult şi cu succes şi eram întru totul convins că voi câştiga preţuirea bunului, ciudatului şi bătrânului meu prieten.

        A doua zi dimineaţa, exact la ora şase, mă înfăţişai la dânsul. Mă aştepta în prag; îmi strânse mâna şi, în timp ce chipul lui aspru se însenina de un zâmbet şiret, îmi spuse:

        — Welcome, sir! Bun venit, domnule! Văd că faceţi o mutră de parc-aţi fi sigur de izbândă. Credeţi că veţi nimeri zidul de care vă vorbeam aseară?

        — Sper.

        — Well, atunci să mergem! Iau cu mine o puşcă mai uşoară şidumneavoastră o să căraţi doborâtorul de urşi; nu-mi vine să trag după mine o asemenea greutate.

        Îşi agăţă de umăr o puşcă uşoară cu două ţevi, iar eu înşfăcai arma aceea grea cu care meşterul nu voia să se împovăreze. Ajunşi la poligon, Henry încarcă amândouă armele şi trase mai întâi cu puşca lui două focuri. Apoi venii eu la rând, cu doborâtorul de urşi. Nu cunoşteam încă bine arma. De aceea, la primul glonţ nu nimerii decât marginea neagră a discului; al doilea glonţ lovi mai bine, iar al treilea găuri exact centrul discului; celelalte trecură toate prin gaura lăsată de al treilea. Mirarea lui Henry creştea cu fiece împuşcătură; a trebuit să trag şi cu arma lui uşoară şi, când izbutii la fel de bine, bătrânul sfârşi prin a exclama:

        — Ori îl aveţi pe dracu', sir, ori sunteţi sortit să fiţi un om al vestului! N-am mai pomenit un greenhorn să tragă cu atâta precizie!

        — Nu-l am pe dracu, mister Henry, râsei eu. De o astfel de alianţă mă lipsesc.

        — Atunci, nu aveţi numai menirea, ci şi datoria să deveniţi un om al vestului. Vă trage inima la aşa ceva?

        — De ce nu?

        — Well, vom vedea ce se poate face cu acest greenhorn. Ştiţi să şi călăriţi?

        — La nevoie.

        — La nevoie? Hm!

        — Pshaw Mare lucru şi călăria! Să încaleci, asta-i cel mai greu.

        Dar dacă mă văd în şa, nu mă mai răstoarnă nici un cal din lume.

        Mă privi cercetător, să vadă dacă am vorbit serios sau în glumă.

        Făcui o mutră cât se poate de nevinovată, după care el mi se adresă iar:

        — Credeţi cu adevărat? Vreţi cumva să vă ţineţi cu mâinile de coamă? Atunci vă înşelaţi. Aţi spus bine: încălecatul e cel mai greu lucru, căci treaba asta o faci singur. Descălecatul e mult mai uşor, îţi poartă de grijă calul, de aceea merge cu mult mai lesne.

        — Numai că, în ce mă priveşte, nu apelez la serviciile calului.

        — Aşa? Vom vedea! Aţi vrea să faceţi o probă?

        — Cu plăcere!

        — Bine. Atunci haideţi! Nu-i decât ceasul şapte şi mai aveţi o oră întreagă. Să mergem la Kim Korner, geambaşul; are el un cal dereş care o să vă cam dea de furcă.

        Ne înapoiarăm în oraş şi intrarăm la geambaş. Acolo se afla un mare manej de călărie, înconjurat de grajduri. Ne întâmpină chiar Korner în persoană şi ne întrebă ce poftim.

        — Acest june, sir, susţine că nici un cal nu-l poate arunca din şa, răspunse Henry. Ce părere aveţi, mister Korner? N-aţi vrea să-l vedeţi cocoţat pe dereşul dumneavoastră?

        Negustorul mă cercetă cu privirea, dădu apoi satisfăcut din cap şi răspunse:

        — Osatura pare bună şi destul de elastică; afară de asta, tinerii nu-şi frâng gâtul atât de lesne ca oamenii mai în vârstă. Dacă gentlemanul vrea să încerce calul, n-am nimic împotrivă.

        Dădu poruncile cuvenite şi, după puţin, doi argaţi aduseră din grajd calul gata înşeuat. Animalul era cât se poate de neastâmpărat şi căuta să le scape din mâini. Bătrânului meu Henry începuse să-i fie teamă pentru mine; mă rugă chiar să renunţ la încercare. Dar mie, mai întâi de toate, nu-mi era deloc frică şi apoi consideram examenul ca o chestiune de onoare. Cerui o cravaşă şi o pereche de pinteni; apoi, ce-i drept, după unele tentative nereuşite, mă avântai în şa. Argaţii săriră grăbiţi în lături, iar calul se sălta pe toate patru picioarele, mai întâi în sus, apoi într-o parte. Mă ţinui vârtos în şa, deşi nu-mi vârâsem încă bine picioarele în scări; dar mă sileam să le vâr. Când izbutii, calul începu să se cabreze; văzând că nu-i ajută la nimic, o porni glonţ spre zid, ca să mă strivească, dar cravaşa îl corectă curând. Se încinse o luptă crâncenă, pentru mine de-a dreptul primejdioasă, între călăreţ şi cal. Întrebuinţai toate mijloacele de care dispuneam, puţina dibăcie şi neîndestulătoarea mea pricepere de atunci, precum şi forţa genunchilor mei şi, în fine, biruii. Când descălecai, îmi tremurau picioarele de încordare, iar calul, leoarcă de sudoare, părea nins cu spumă. Asculta acum de fiecare îndemn al meu.

        Pe negustor îl cuprinse grija de cal. Porunci să fie învelit în pături şi plimbat încet de dârlogi; apoi se întoarse către mine:

        — Asta, domnule, nu mi-aş fi închipuit-o! Credeam că o să vă întindeţi pe jos la prima smucitură. Fireşte că nu-mi datoraţi nimic şi, dacă vreţi să-mi faceţi o favoare, mai poftim şi cuminţiţi-mi până la urmă bestia. Nu mă zgârcesc la zece dolari; animalul e de rasă şi, dacă învaţă să asculte, realizez o afacere bună.

        — Cum doriţi. Mi-ar face chiar multă plăcere! Răspunsei.

        De când descălecasem, Henry nu mai scoase o singură vorbă, mulţumindu-se să mă privească şi să clatine din cap. Apoi îşi lovi palmele şi strigă:

        — Acest greenhorn e fără îndoială nemaipomenit, sau măcar neobişnuit! Mai-mai să-l înăbuşe din strânsoare pe bietul animal în loc să cadă plăcintă în nisip! Cine v-a învăţat călăria, sir?

        — Întâmplarea. O întâmplare care mi-a potrivit între pulpe un armăsar unguresc de pustă, atât de sălbatic, încât nu răbda pe nimeni în spinare.

        L-am domolit încetul cu încetul, dar mi-am pus şi viaţa-n joc.

        — Mulţumesc de asemenea creaturi! Atunci se cuvin laude bătrânului meu jilţ care n-are nimic împotrivă când mă odihnesc în el.

        Haideţi! M-a prins ameţeala. Dar nu de florile mărului v-am văzut cum trageţi şi călăriţi. Vă puteţi bizui pe asta!

        Plecarăm fiecare spre casele noastre. În timpul acelei zile şi în următoarele două, meşterul nu s-a mai arătat şi nici eu nu avui prilejul să trec pe la el; dar în a treia zi, după-prânz, m-a căutat acasă; ştia că era ziua mea liberă.

        — Aţi avea chef să faceţi o plimbare cu mine?

        — Încotro?

        — La un gentleman căruia i-ar face plăcere să vă cunoască.

        — De ce tocmai pe mine?

        — Nu-i greu de ghicit: omul n-a mai văzut până azi un greenhorn.

        — Atunci merg! O să mă cunoască dumnealui, n-aveţi grijă.

        Henry mă privea cu atâta şiretenie, încât bănuiam că-mi pregătise o surpriză. Străbăturăm câteva străzi şi ne oprirăm la un birou în care se intra din stradă printr-o uşă mare de sticlă. Meşterul mi-o luă repede înainte; nici nu-mi lăsase vreme să citesc firma aurie zugrăvită pe geam. Dar desluşii ceva ca „Office şi Surveying”, adică birou de măsurători de terenuri. Aflai curând că nu mă înşelasem.

        Înăuntru, trei domni ne primiră foarte prietenos şi curtenitor; pe mine mă cercetară din cale-afară de curioşi. Mesele erau încărcate cu hărţi, cu planuri. Printre mese – tot soiul de instrumente de măsurat.

        Ne aflam la un serviciu de geodezie.

        Nu înţelegeam ce scop urmărea prietenul meu cu această vizită; n-avea de făcut nici o comandă şi nici vreo informaţie de cerut; părea să fi venit numai de dragul unei discuţii amicale. În orice caz, conversaţia luă în curând un curs vioi şi nu s-ar fi zis că avea vreo legătură cu obiectele de pe masă; îmi convenea, fiindcă puteam astfel să particip mai activ la discuţii decât în cazul când s-ar fi abordat subiecte pur americane sau de altă natură, care nu-mi erau încă destul de familiare.

        Henry părea să se intereseze de astă dată deosebit de mult de ştiinţa măsurării terenurilor; voia să ştie totul şi eu mă lăsai cu plăcere antrenat în discuţie; în cele din urmă, ajunsesem să răspund eu la întrebări, să descriu întrebuinţarea diverselor instrumente, să explic felul cum se desenează hărţile şi cum se ridică planurile. Eram într-adevăr un greenhorn desăvârşit, căci nu le ghicisem intenţiile. Abia după ce mă pronunţasem cu privire la natura şi la deosebirile dintre metoda de stabilire a coordonatelor pe de o parte şi metoda polară şi diagonală pe de altă parte, dintre măsurătoarea perimetrelor şi procedeul repetării, după ce explicasem calculul trigonometric şi observasem că cei trei domni îi fac cu ochiul meşterului Henry-abia atunci lucrul îmi deveni suspect; mă ridicai de la locul meu, arătându-mi intenţia de a pleca. Bătrânul nu se împotrivi. La despărţire furăm salutaţi şi mai amical ca la început.

        Ne depărtasem suficient ca să nu ne mai zărească funcţionarii din birou. Atunci Henry se opri locului, îmi puse mâna pe umăr şi, în timp ce faţa îi strălucea de satisfacţie, îmi strigă:

        — Sir, domnule, omule, tinere, greenhorn ce sunteţi, mi-aţi făcut o mare bucurie! Sunt de-a dreptul mândru de dumneavoastră!

        — De ce?

        — Aţi întrecut cu mult atât recomandările mele, cât şi aşteptările acelor oameni.

        — Recomandări? Aşteptări? Nu înţeleg!

        — Nici nu-i nevoie. Dar chestiunea e cât se poate de simplă. Aţi afirmat nu demult că vă pricepeţi în topografie şi, pentru a mă convinge că n-a fost doar o fanfaronadă, v-am introdus la acei gentlemeni, buni cunoscuţi de-ai mei, ca să vă sondeze. A fost o încercare mai mult decât binevenită; le-aţi arătat ce vă poate căpăţâna!

        — Fanfaronadă? Mister Henry, dacă mă credeţi capabil de aşa ceva, nici n-am să mai trec pe la dumeavoastră!

        — Nu vă faceţi de râs! Doar n-o să-i răpiţi unui nătărău bătrân camine bucuria de a vă vedea! Ştiţi: din pricina asemănării cu feciorul meu… Aţi mai fost pe la geambaş?

        — Zilnic.

        — Şi i-aţi călărit dereşul?

        — Da.

        — Iese ceva din calul ăsta?

        — Cred şi eu! Mă tem însă că eventualul cumpărător nu se va înţelege cu el tot atât de bine. Calul s-a obişnuit cu mine şi pe oricare altul îl aruncă jos.

        — Mă bucură, mă bucură nespus! Aşadar, nu vrea să fie încălecat decât de un greenhorn… Haideţi acum cu mine pe uliţa asta dosnică.

        Ştiu aici un faimos dining-house, un birt, unde se mănâncă bine şi se bea şi mai bine. Se cade sărbătorit examenul pe care l-aţi trecut astăzi cu atâta succes.

        Nu-l puteam înţelege pe bătrân; părea cu totul schimbat. El, singuraticul, omul atât de retras, să cineze într-un dining-house! Până şi la faţă arăta altfel, iar glasul îi era mai limpede, mai tineresc ca de obicei. Examen, aşa spusese. Cuvântul m-a surprins dar poate că-l folosea fără a-i da vreo importanţă.

        De atunci venea zilnic pe la mine şi mă trata ca pe un prieten drag pe care ţi-e teamă să nu-l pierzi. Dar nu-mi îngăduia ca, pe temeiul acestei simpatii, să mă umflu în pene; avea totdeauna frâna pregătită şi aceasta era fatalul cuvânt greenhorn.

        În chip cu totul ciudat se schimbase în acest răstimp şi purtarea familiei unde lucram ca mediator. Părinţii îmi acordau în mod vizibil mai multă atenţie, iar copiii deveniseră mai afectuoşi. Îi surprindeam aruncându-mi priviri al căror tâlc nu izbuteam să-l dezleg; le-aş putea numi pline de dragoste amestecată cu regrete.

        Cam la trei săptămâni de la curioasa noastră vizită în biroul mai sus pomenit, stăpâna casei mă rugă să nu ies seara în oraş, deşi era ziua mea liberă, ci să iau cina în familie. Ca motiv al acestei neobişnuite invitaţii mi-a invocat faptul că vor fi de faţă mister Henry şi alţi doi domni, dintre care unul se numeşte Sam Hawkens şi e, în lumea vestului, o personalitate. Eu, ca un greenhorn ce mă aflam, nu auzisem de acest nume, totuşi mă bucurai la gândul că voi cunoaşte un adevărat westman şi încă unul atât de renumit.

        Cum eram de-ai casei, nu trebuia să aştept mai întâi sunetul clopoţelului, aşa că intrai în sufragerie cu câteva minute mai devreme.

        Spre surprinderea mea, constatai că aspectul obişnuit al încăperii fusese transformat ca pentru o festivitate. Mica Emmy, fetiţa de cinci ani, se afla singură în sufragerie şi îşi vârâse degetul în compotul cu mure.

        Cum mă zări şi-l retrase, ştergându-l în grabă cu buclele ei blonde.

        Când, privind-o mustrător, o ameninţai cu degetul, alergă spre mine şi-mi ganguri câteva cuvinte la ureche. Ca să-i iert purtarea, îmi destăinui secretul pe care, în ultimele zile, îl ţinuse ascuns în inimioara ei. Crezui că nu înţeleg bine, dar la stăruinţele mele, copila repetă: „Serbarea ta e de bun rămas”.

        Ospăţul meu de despărţire! Cu neputinţă! Cine ştie prin ce confuzie ajunsese copilul să înţeleagă anapoda rostul acestei mese. Am ascultat-ozâmbind.

        Se auziră apoi voci în salonaşul de alături; sosiseră oaspeţii, iar eu trecui dincolo pentru a-i saluta. Veniseră tustrei în acelaşi timp, aşa cum se înţeleseseră – fapt pe care îl aflai mai târziu. Henry mă prezentă unui bărbat tânăr, cam rigid şi stângaci, care se numea mister Black şi apoi lui Sam Hawkens, omul din vest.

        Omul din vest! Mărturisesc deschis că, în clipa când privirea mea uluită se opri asupra lui, trebuie că arătam foarte puţin deştept. O astfel de apariţie nu mai întâlnisem de când sunt. Fireşte că, mai târziu, am văzut altele şi mai şi. Era omul şi aşa destul de ciudat, dar ciudăţenia lua proporţii prin faptul că aici, în acest salon luxos, dumnealui se înfăţişa ca şi când s-ar fi aflat departe, în plin vest sălbatic şi anume, cu pălăria pe cap şi cu puşca în mână. Imaginaţi-vă cum arăta!

        Sub borul lat al pălăriei de pâslă, care, în ce priveşte vechimea, culoarea şi forma, ar fi provocat dureri de cap şi celui mai calm observator, se detaşa dintr-o pădure de păr – barbă şi mustăţi, atârnând melancolic, un cogeamite nas de dimensiuni aproape înspăimântătoare, care ar fi putut servi cu cinste de arătător oricărui cadran solar. Din pricina acestei bărbi uriaşe, în afara organului olfactiv atât de măreţ edificat, nu se vedeau pe restul figurii decât doi ochişori mici, isteţi, înzestraţi cu o mobilitate neobişnuită şi cu o expresie de şiretenie şăgalnică. Ne uitam unul la altul cu aceeaşi atenţie; abia mai târziu aflai de ce prezentasem atâta interes pentru dânsul.

        Aşadar, această porţiune superioară a făpturii sale se planta pe un trup invizibil până la genunchi, pierdut într-o haină de vânătoare din piele de ţap, destinată pe cât se părea unei persoane mult mai voluminoase şi dând acestui om mărunţel o înfăţişare de copil care, în joacă şi-ar fi pus halatul bunicului. De sub veşmântul acesta mai mult decât abundent, se iţeau o pereche de picioare subţiri, încovoiate ca secera, scufundate în nişte jambiere rupte şi atât de vechi, încât trebuie să fi ostenit până atunci cel puţin două decenii, după care ieşeau la iveală cizmele indiene; într-acestea, la nevoie, posesorul ar fi putut intra cu totul.

        Faimosul westman ţinea în mână o flintă pe care numai cu cea mai mare precauţie aş fi atins-o; semăna mai curând a măciucă decât a puşcă. În acele clipe, cu greu mi-aş fi putut închipui o caricatură mai şarjată a vreunui vânător de prerie, dar nu avea să treacă mult timp până să recunosc pe deplin valoarea acestui original omuleţ.

        După ce mă cercetă atent, îl întrebă pe meşterul de puşti, cu o voce subţirică de copil:

        — O fi ăsta tânărul greenhorn de care mi-aţi vorbit, mister Henry?

        — Yes! Încuviinţă meşterul.

        — Well! Nu-mi displace. Nădăjduiesc să-i placă şi dumisale Sam Hawkens, hi-hi-hi-hi!

        Cu acest râs piţigăiat şi neobişnuit pe care, mai târziu, aveam să-l aud de mii de ori, îşi întoarse faţa către uşa care tocmai se deschidea.

        Intrară stăpânul şi stăpâna casei, salutându-l pe vânător cu deosebită prietenie, ceea ce dădea de bănuit că nu-l întâlneau acum pentru întâia oară… Apoi furăm invitaţi să trecem în sufragerie.

        Am dat urmare invitaţiei. Spre mirarea mea, Sam Hawkens nici nu-şi scosese pălăria. Abia după ce ni se indicaseră locurile la masă, arătă spre puşcociul lui şi zise:

        — Un adevărat westman şi cu atât mai mult eu, nu-şi lasă niciodată puşca din ochi. Pe mult stimata mea Liddy am s-o agăţ acolo, de cârligul perdelei.

        Aşadar, puşcociul se chema Liddy. Mai târziu am aflat că era în obiceiul oamenilor din vest să-şi trateze armele ca pe nişte fiinţe dragi şi să le boteze.

        Agăţă deci puşca şi dădu să-şi anine alături faimoasa pălărie; când şi-o scoase, constatai cu groază că toată podoaba lui capilară rămăsese în fundul pălăriei. Ţeasta lui jupuită de piele şi roşie ca sângele era într-adevăr înfricoşătoare. Doamnei îi scăpă un ţipăt şi copiii se porniră să urle cât îi ţinea gura. Dar Sam se întoarse către noi şi rosti calm:

        — Nu vă speriaţi, doamnelor şi domnilor! Nu e nimic grav. Aveam propriul meu păr în deplină proprietate şi îl purtam cu cinste din anii copilăriei, de pe când mergeam încă de-a buşilea; nici un avocat din lume n-ar fi îndrăznit să-mi pună în discuţie dreptul la părul din cap, până au tăbărât pe mine o duzină sau două de pawnes, băştinaşi de pe Mississippi şi mi l-au smuls cu piele cu tot. A fost o senzaţie a dracului de neplăcută, dar am suportat-o cu vrednicie, hi-hi-hi! M-am dus apoi la Tekama şi mi-am cumpărat un alt scalp, dacă nu mă-nşel, îi zice „perucă” şi m-a costat destule blănuri de biber, trei baloturi grele. Nu-i nimic. Pielea cea nouă e mult mai practică, mai ales în timpul verii; o pot scoate la nevoie, când transpir, hi-hi-hi-hi!

        Îşi cocoţă pălăria pe flintă şi îşi potrivi peruca la loc, pe cap. Apoi îşi scoase haina şi o aşeză pe spătarul scaunului. Haina, care fusese ţesută şi cârpită de foarte multe ori, petic peste petic, ajunsese atât de ţeapănă şi de groasă, încât cu greu s-ar fi lăsat străpunsă de o săgeată indiană.

        Acum picioarele lui subţiri şi strâmbe se vedeau pe de-a-ntregul.

        Partea de sus a trupului îi era strânsă într-un surtuc de piele, vânătoresc. La brâu purta un cuţit şi două pistoale. După ce se înapoie la locul lui, îmi aruncă întâi mie, apoi doamnei de gazdă, o privire şireată şi glăsui:

        — N-ar vrea cumva my lady, până a nu ne pune pe mâncat, să-l informeze pe acest greenhorn despre ce e vorba, dacă nu mă-nşel?

        Expresia „dacă nu mă-nşel” era un tic. Doamna consimţi, se întoarse către mine, arătă spre celălalt oaspete, mai tânăr şi începu:

        — Desigur, nu ştiţi încă, domnule, că mister Black este succesorul dumneavoastră.

        — Suc… ceso… rul meu? Bâlbâii eu uluit.

        — Da! Sărbătorim astăzi plecarea dumneavoastră din această casă – nu-i aşa? Şi ne-am văzut nevoiţi să căutăm un alt meditator.

        — Plecarea… mea?

        Astăzi mulţumesc soartei că n-am fost fotografiat în clipa aceea, căci trebuie să fi arătat ca o personificare a zăpăcelii.

        Da, sir, plecarea dumneavoastră! Îmi surâse ea cu o bună dispoziţie pe care n-o prea găseam la locul ei, pentru că mie nu-mi venea deloc săzâmbesc. Ar fi trebuit, poate, urmă ea, să stabilim mai întâi un termen, dar pentru că v-am îndrăgit cu toţii, n-am fi vrut să vă întârziem în căutarea norocului. Regretăm din toată inima că plecaţi şi vă facem cele mai bune urări. Plecaţi, în numele Domnului, chiar mâine.

        — Să plec? Mâine? Încotro? Îngăimai cu greutate.

        Atunci Sam Hawkens, care şedea lângă mine, mă bătu pe umăr şi răspunse râzând:

        — Încotro? Cu mine, spre Vestul sălbatic. Aţi trecut cu laude examenul, hi-hi-hi-hi! Ceilalţi experţi pornesc călare mâine în zori şi n-au timp să vă aştepte; trebuie să veniţi fără multă vorbă. Eu, Dick Stone şi Will Parker am fost angajaţi călăuze de-a lungul lui Canadian River până în New Mexico. Nu cred că aţi prefera să rămâneţi un greenhorn şi să staţi mereu în acelaşi loc!

        Atunci mi-a căzut ca un văl de pe ochi. Aşadar, totul fusese pus la cale dinainte! Expert topograf! Poate pentru noile drumuri de fier aflate în proiect. Ce idee grozavă! Nici n-a mai fost nevoie să-i descos; căpătai lămuririle fără să le mai cer; bătrânul, bunul meu Henry, mă apucă de mână şi-mi zise:

        — V-am mai spus, de altfel, de ce mi-aţi căzut cu tronc la inimă.

        Vă aflaţi aci la oameni cumsecade, însă o slujbă de meditator, sir, nu e potrivită pentru dumneavoastră. Trebuie să plecaţi în vest. Am intervenit pentru asta la „Atlantic and Pacific Company” şi, fără să bănuiţi, aţi fost supus unui examen. L-aţi trecut cu bine. Iată angajamentul!

        Îmi întinse hârtia; dintr-o ochire, citii salariul meu probabil, simţeam că-mi sar ochii din orbite.

        — Veţi porni călare; vă trebuie aşadar un cal bun. Am cumpărat dereşul pe care l-aţi îmblânzit; păstraţi-l din partea mea. Şi de arme e nevoie; vă ofer doborâtorul meu de urşi, pe care eu nu-l pot folosi, dar cu care dumneavoastră aţi tras drept în centrul discului. Ei, sir, ce spuneţi?

        Mai întâi n-am spus nimic; apoi, când mi-a revenit graiul, am încercat să refuz darurile, însă fără succes. Aceşti oameni atât de buni hotărâseră să mă facă fericit şi un refuz al meu i-ar fi rănit adânc.

        Spre a curma, cel puţin pentru moment, orice alte formalităţi, doamna luă loc la masă, încât ne văzurăm obligaţi să-i urmăm exemplul; atacarăm bucatele şi discuţia fu întreruptă.

        Abia după cină aflai ce trebuia să ştiu. Calea ferată avea să parcurgă distanţa de la Saint Louis prin Indian Territory, New Mexico, Arizona şi California, până la coasta Pacificului. Se elaborase un plan de cercetare şi de măsurare în secţiuni aparte a acestui lung traseu.

        Secţiunea căreia fuseserăm repartizaţi eu şi alţi trei experţi, sub conducerea unui inginer-şef, se afla între ţinutul de la izvoarele lui Rio Pecos şi cursul sudic al lui Canadian River. Cele trei călăuze încercate, Sam Hawkens, Dick Stone şi Will Parker trebuiau să ne conducă într-acolo, unde ne aştepta un întreg detaşament de oameni ai vestului, bărbaţi curajoşi, însărcinaţi cu securitatea noastră. Fireşte că mai contam şi pe sprijinul trupelor din forturi. Era, în orice caz, inutil ca lucrurile ce le aflam în acea seară să mă mai tulbure. Mă liniştea în acelaşi timp faptul că oamenii se îngrijiseră până în cele mai mici amănunte chiar şi de echipamentul meu.Nu-mi mai rămânea altceva de făcut decât să mă prezint colegilor care mă aşteptau în locuinţa inginerului-şef. Mă dusei acolo, însoţit de Henry şi de Sam Hawkens şi mă bucurai de o primire cât se poate de amicală. Ştiau că fusesem luat prin surprindere şi, ca urmare, nu-mi reproşară întârzierea.

        După ce, în dimineaţa următoare, îmi luasem rămas bun de la gazdele mele, îl căutai pe Henry. Acesta îmi opri repede avalanşa de mulţumiri, scuturându-mi mâna cu toată căldura şi adresându-mi-se în felul lui aspru:

        — Tacă-vă clanţa, sir! Dacă vă trimit pe alte meleaguri, apoi vreau ca gun-ul meu să aibă iarăşi un cuvânt de spus. Când vă întoarceţi, binevoiţi a pofti până la mine să-mi povestiţi câte aţi petrecut şi învăţat.

        Se va vedea atunci dacă aţi rămas ceea ce sunteţi şi nu vă credeţi a fi.

        — Adică un greenhorn cum scrie la carte!

        Zicând acestea, mă împinse pe uşă afară. Dar, înainte de a o închide, îi zării ochii înlăcrimaţi…