Chapter 2 KLEKIH-PETRA

        Ne aflam către sfârşitul superbei toamne nord-americane şi, de mai bine de trei luni, în plină activitate. Dar nu ne îndeplinisem încă sarcinile, în timp ce oamenii din celelalte sectoare se întorseseră în bună parte acasă. Întârzierea noastră se datora următoarelor două împrejurări: întâi de toate, lucram într-o regiune foarte dificilă. Linia ferată trebuia să treacă prin prerii şi să urmeze cursul sudic al lui Canadian River; aşadar, direcţia ce ni se indicase ducea până la izvoarele fluviului şi pornea de la New Mexico peste văi şi trecători. Dar sectorul nostru se găsea între Canadian River şi New Mexico şi ne revenea nouă misiunea de a stabili pe teren direcţia prevăzută. Pentru aceasta făceam drumuri lungi călare, cu multă pierdere de vreme şi umblam mult pe jos, executând măsurători complicate. Toate astea înainte de a putea trece la construcţia propriu-zisă. În plus, regiunea era foarte primejdioasă, mişunau diferite triburi de indieni, kiowaşi, comanşi, apaşi, care nici nu voiau să audă de o cale ferată pe pământurile lor. Trebuia să fim atenţi, să ne ferim, să fim în permanentă stare de alarmă, ceea ce, bineînţeles ne stânjenea mult activitatea şi încetinea ritmul.

        Din pricina indienilor eram nevoiţi să renunţăm la vânat. Altminteri i-am fi pus pe urmele noastre. Ne procuram cele necesare transportându-le din Santa Fe în care cu boi. Dar şi acest mijloc de aprovizionare era, din păcate, foarte nesigur. Ne vedeam adeseori obligaţi ca, în aşteptarea carelor, să întrerupem măsurătorile.

        Alte greutăţi proveneau din însăşi componenţa grupului nostru.

        Am arătat în primul capitol că, la Saint Louis, fusesem întâmpinat cât se poate de amical de către inginerul-şef şi cei trei experţi. Primirea de care m-am bucurat atunci mă îndreptăţea să sper într-o conlucrare rodnică; dar mă aştepta o cruntă dezamăgire.

        Colegii mei erau nişte veritabili yankei, care vedeau în mine ungreenhorn şi un dutshmann cuvânt rostit cu intenţie injurioasă, cum ai spune „şoacăţ”.

        Urmăreau să câştige bani, fără să le pese prea mult dacă-şi îndeplinesc conştiincios datoria. Şi iată că eu le stăteam în cale. Simpatia ce mi-o arătaseră la început mi-au retras-o cât se poate de repede. Ce-i drept, faptul nu mă demoraliza şi-mi vedeam de treabă. În scurt timp mi-am dat seama că nici cunoştinţele lor nu erau prea strălucite; îmi repartizau cele mai grele lucrări şi îşi făceau viaţa cât mai uşoară. Eu le acceptam. Totdeauna am fost de părere că omul e cu atât mai puternic, cu cât duce mai multe sarcini în spinare.

        Mister Bancroft, inginerul-şef, era cel mai pregătit dintre toţi; din păcate, îi plăcea prea mult rachiul. Sosiseră de la Santa Fe câteva butoiaşe pline şi de-atunci Bancroft se ocupa mai mult de alcool decât de instrumentele de măsurat. Se întâmpla uneori să zacă beat-turtă câte o jumătate de zi pe pământul gol. Riggs, Marcy şi Wheeler, cei trei experţi, suportau, ca şi mine de altfel, o câtime din costul băuturii şi, pentru a nu rămâne în pagubă, beau şi ei pe întrecute. Fireşte că nici aceşti gentlemeni nu se aflau totdeauna în cea mai bună formă.

        Cum eu nu consumam nici o picătură de rachiu, ajunsesem să duc greul muncii, pe când dumnealor beau cu schimbul şi dormeau ca să-şi alunge ameţeala. Dintre toţi, Wheeler îmi era totuşi mai apropiat; avea măcar atâta bun-simţ ca să recunoască eforturile pe care eu, fără a fi obligat, le depuneam în locul lor. E limpede că, în asemenea condiţii, lucrul suferea.

        Nici restul grupului nu lăsa mai puţin de dorit. La sosirea noastră, găsirăm în sector pe westmanii care ne aşteptau. Eu, ca novice, nutream la început o stimă deosebită pentru aceşti oameni, dar constatai mult prea curând că aveam de-a face cu nişte inşi de un nivel moral foarte scăzut.

        Calificativ injurios dat străinilor, în special nemţilor; şobolan.

        Le revenea misiunea de a face de gardă şi de a ne ajuta în muncă.

        Din fericire, timp de trei luni nu se întâmplă nimic şi nu avui prilejul de a apela la această foarte îndoielnică apărare. Iar în ce priveşte ajutorul în muncă, pot să afirm fără exagerare că-şi dăduseră întâlnire aici doisprezece dintre cei mai înrăiţi pierde-vară ai Statelor Unite.

        Nu e greu de înţeles că, în astfel de împrejurări, stăteam extrem de prost cu disciplina.

        Bancroft era, după titlu şi sarcină, şeful nostru şi îşi dădea chiar aerul de a fi. Numai că nimeni nu-l asculta. Când emitea un ordin, râdeau de el. Atunci pornea să înjure cum n-am mai auzit om înjurând şi alerga la butoiaşul cu rachiu, unde-şi afla răsplata pentru efortul făcut. Nici Riggs, Marcy şi Wheeler nu se purtau altfel. Aveam deci toate motivele să iau în mâinile mele frâul, dar o făceam pe nesimţite.

        Un ins ca mine, tânăr şi lipsit de experienţă, n-ar fi fost luat în serios.

        Dacă m-aş fi încumetat, nedibaci, să le vorbesc de sus şi să dau ordine, atunci totul s-ar fi soldat cu un hohot de râs. Trebuia să procedez cu prudenţă, asemenea unei soţii inteligente care ştie să-şi strunească şi să-şi conducă bărbatul nărăvaş fără ca el să-şi dea seama. E drept că aceşti westmeni jumătate sălbăticiţi şi greu de astâmpărat nu mă scoteau din greenhorn; totuşi se lăsau, în mod inconştient, conduşi de mine; îi făceam săcreadă că nu se supuneau decât propriei lor voinţe.

        Aveam, în acest sens, un sprijin excelent în Sam Hawkens şi în ceilalţi doi însoţitori, Dick Stone şi Will Parker. Erau tustrei oameni întregi şi, ceea ce nu puteam şti încă la prima mea întâlnire cu micul Sam – la Saint Louis —, erau toţi bărbaţi încercaţi, săritori, deştepţi şi curajoşi, renumiţi până hăt-departe. Se ţineau mai mult în preajma mea, izolaţi de ceilalţi, dar în aşa fel, ca să nu-i jignească. Mai ales Sam Hawkens, cu toată înfăţişarea lui caraghioasă, ştia să se impună acelui colectiv îndărătnic şi de câte ori, cu tonul lui jumătate aspru, jumătate glumeţ, dobândea ascultare, mă făcea să înţeleg că-mi acordă asistenţă în vederea scopului ce-l urmăream.

        Se statorniciseră între el şi mine, în mod tacit, relaţii pe care cel mai bine le-aş defini prin cuvântul „suzeranitate”. Mă luase sub protecţia lui ca pe un om căruia n-ar fi nevoie să-i ceri în prealabil părerea. Eu eram greenhorn-ul, iar el încercatul om din vest, ale cărui vorbe şi fapte urma să le consider infailibile. De câte ori aveam timp şi se ivea prilejul, îmi oferea sfaturi teoretice şi practice în tot ce interesa existenţa mea de om al vestului. Şi dacă astăzi, credincios adevărului, trebuie să recunosc că Winnetou mi-a fost dascăl în clasele superioare, mărturisesc cinstit că Sam Hawkens m-a instruit în cursul elementar. Mi-a confecţionat cu propria-i mână un lasso şi îngăduia să mă exersez cu această periculoasă unealtă asupra măruntei sale făpturi şi asupra calului său. Când mi-am însuşit, în fine, îndemânarea de a strânge fără greş, dintr-o aruncătură, laţul în jurul ţintei, s-a bucurat din inimă şi mi-a strigat:

        — Foarte frumos, tânărul meu sir; aşa e bine! Numai să nu vă îngâmfaţi de pe urma laudelor mele! Un profesor trebuie să laude din când în când şi pe cel mai netot dintre elevii săi. Am fost dascălul multor tineri westmeni care au învăţat meşteşugul mai repede ca dumneavoastră, însă cu stăruinţă veţi ajunge, poate, peste şase-opt ani, să ieşiţi din stadiul greenhorn-ului. Până atunci, vă puteţi mângâia cu vechiul adevăr că prostul poate uneori să-l ajungă, ba chiar să-l întreacă pe deştept, dacă nu mă-nşel!

        Spunea toate astea la modul cel mai serios din lume şi eu mă prefăceam că-l cred; ştiam însă că altele erau gândurile lui.

        Din toate învăţămintele lui, cele practice îmi erau îndeosebi necesare, pentru că eram atât de prins în treburile zilnice, încât dacă n-ar fi fost Sam Hawkens, n-aş fi găsit răgazul să mă exersez în diversele meşteşuguri specifice vânătorului de prerie. De altfel, ţineam exerciţiile astea în cel mai mare secret; le făceam la o asemenea depărtare de tabără, încât nu puteam fi observaţi. Sam hotărâse aceasta şi când l-am întrebat de ce, mi-a răspuns:

        — De dragul dumneavoastră, sir! Sunteţi atât de neîndemânatic, încât mi-ar fi ruşine dacă v-ar zări dumnealor. Acuma ştiţi de ce, hi-hi-hi-hi! Să nu vă faceţi inimă rea!

        Prin urmare, în ce priveşte mânuirea armelor şi pregătirea fizică, nimeni din tot colectivul n-ar fi dat un ban pe mine; faptul însă nu mă supăra câtuşi de puţin.

        Cu toate obstacolele pomenite, ajunserăm în cele din urmă atât de departe, încât, peste o săptămână, am fi putut realiza joncţiunea cu sectorul vecin. Pentru a transmite mai departe această ştire, ne trebuia un curier. Bancroft luă misiunea asupra sa. Va face drumul călare luându-şi însoţitorpe unul din westmeni. Se mai făcuseră comunicări şi mai înainte, cu alte ocazii; eram în permanentă legătură prin curieri atât cu sectorul din spatele nostru, cât şi cu cel din faţă.

        Ştiam că inginerul însărcinat cu conducerea întregului şantier era un om foarte capabil.

        Sosi şi dimineaţa de duminică în care Bancroft hotărâse să pornească la drum. Crezu necesar să golească mai întâi un păhărel împreună cu fârtaţii lui. Numai eu nu fusesem chemat, iar Hawkens, Stone şi Parker nu dădură urmare invitaţiei. Se încinse un chef teribil, aşa cum bănuisem. Şi cheful se prelungi până când Bancroft abia mai reuşea să lege două vorbe. Camarazii de beţie ţinură pasul cu el şi, până la urmă, nu erau mai puţin piliţi decât şeful. Cine să mai plece la drum în asemenea stare? Indivizii făcură şi acum ceea ce obişnuiau să facă şi în alte ocazii: se retraseră în tufişuri şi adormiră buştean.

        Cum s-o descurcăm? Curierul trebuia să plece şi oamenii ăştia aveau să doarmă mult şi bine, până seara. Aş fi preferat să pornesc chiar eu; dar puteam s-o fac? Eram convins că, până la înapoierea mea, cel puţin patru zile lucrul ar fi rămas pe loc. Pe când mă sfătuiam cu Sam Hawkens, acesta arătă cu mâna spre apus şi zise:

        — Nu mai e nevoie să plecaţi, sir. Puteţi preda mesajul celor doi oameni care sosesc acum. Iată-i!

        Zării într-adevăr doi călăreţi care se apropiau. Erau doi albi şi într-unul din ei îl recunoscui pe bătrânul scout, cercetaşul care mai fusese de câteva ori pe şantierul nostru şi ne adusese veşti de la sectorul învecinat. Alături călărea un bărbat mai tânăr care nu purta haine de westman. Pe acesta nu-l mai văzusem.

        Le ieşii în întâmpinare. Când ajunsei în dreptul lor, călăreţii se opriră şi tânărul se interesă de numele meu. Auzind cum mă cheamă, mă privi amical şi zise:

        — Aşadar, dumneavoastră sunteţi tânărul gentleman care face aici toată treaba, în timp ce alţii trândăvesc! Îmi daţi voie să mă recomand, sir. Sunt White.

        Era însuşi şeful sectorului învecinat unde urma să fie trimis curierul nostru. Trebuia să existe un motiv serios ca să se deplaseze chiar dânsul până aici. Descăleca, îmi întinse mâna, după care îşi plimbă privirea peste tabăra noastră, căutând parcă pe cineva. Îi zări pe oamenii adormiţi prin tufişuri, cu butoiaşul de rachiu alături şi un zâmbet amar i se ivi pe faţă.

        — Sunt beţi? Întrebă el.

        Confirmai cu capul.

        — Toţi?

        — Da. Mister Bancroft se pregătea să plece spre dumneavoastră şi, la despărţire, a oferit câte un păhărel. Am să-l trezesc şi…

        — Staţi! Mă opri. Lăsaţi-l să doarmă! Prefer să stau de vorbă cu dumneavoastră în absenţa lor. Să ne retragem mai la o parte. Nu-i treziţi! Cine sunt cei trei bărbaţi cu care eraţi adineauri?

        — Sam Hawkens, Will Parker şi Dick Stone, însoţitorii noştri încercaţi, călăuze.

        — Ah, Hawkens, vânătorul acela mărunţel şi ciudat! Vrednic om!

        Am auzit de numele lui. Să vină tustrei cu noi.

        Făcui semn celor trei, după care întrebai:

        — Aţi venit în persoană, mister White. E ceva important care v-a adus încoace?

        — Nimic altceva decât dorinţa de a face puţină rânduială; aş vrea să stăm de vorbă. Noi am terminat, ne-am realizat sarcinile în sectorul nostru. Aici însă, la dumneavoastră, lucrul întârzie.

        — Terenul e dificil şi…

        — Ştiu, ştiu! Mă întrerupse. Din păcate, ştiu totul. Dacă n-aţi fi depus dumneavoastră singur eforturi întreite, Bancroft s-ar mai găsi cu lucrările ca la început.

        — Nu e cazul, mister White. Cum de-aţi ajuns la concluzia greşită că numai eu singur aş fi activ? Este, în orice caz, de datoria mea…

        — Domol, sir, domol! Au circulat curieri între noi şi au văzut ce se petrece. Am tras cu urechea la comentariile lor. Sunteţi prea generos apărându-i pe aceşti beţivani. Totuşi, vreau să cunosc întreg adevărul.

        Şi cum, din câte aud şi văd, sunteţi un om prea discret ca să-mi dezvăluiţi realitatea, vă voi scuti de întrebări; mă voi adresa lui Sam Hawkens. Hai să ne aşezăm!

        Ajunsesem la corturile noastre. White se aşeză pe iarbă şi ne îndemnă să-i urmăm exemplul. Apoi începu să-i iscodească pe rând, pe Sam Hawkens, pe Stone şi pe Parker. Îi mărturisiră totul, fără să îngroaşe deloc adevărul. Totuşi, aruncai şi eu din când în când o vorbă pentru a îndulci anume asprimi şi a-mi apăra colegii, deşi intervenţiile mele nu reuşeau să influenţeze impresia lui White. Dimpotrivă, mă rugă în câteva rânduri să nu mă mai ostenesc degeaba.

        După ce află totul, îmi ceru să-i arăt desenele şi jurnalul de şantier.

        Nu eram obligat să-i satisfac cererea. O făcui însă pentru a nu-l jigni şi pentru că vedeam că-mi acordă multă încredere. Cercetă totul cu luare-aminte, iar eu – luat de întrebări – nu putui nega faptul că eram unicul autor al desenelor şi al însemnărilor. Ceilalţi nu interveniseră nici măcar cu o virgulă, necum cu vreun cuvânt.

        — Dar de aici nu reiese munca ce a prestat-o fiecare, constată el.

        Aţi mers prea departe cu lăudabila dumneavoastră colegialitate!

        Sam Hawkens se amestecă în vorbă, zâmbind cu tâlc:

        — Băgaţi-i mâna în buzunarul de la piept, mister White! Veţi găsi o drăcie de tinichea în care au locuit cândva sardele. Peştii au dispărut şi acuma cutia e plină de hârtii. E jurnalul lui intim, dacă nu mă-nşel.

        Acolo lucrurile sună altfel decât în rapoartele oficiale menite să muşamalizeze trândăvia colegilor.

        Sam ştia că-mi făcusem însemnări personale şi că le purtam într-o cutie goală de sardele. Îmi era penibil că mă dăduse de gol. White mă rugă să-i arăt hârtiile. Să fi refuzat? Meritau oare colegii să fac şi munca lor, fără să aud un cuvânt de mulţumire şi apoi să mai şi trec faptul sub tăcere? Nu voiam să le provoc neplăceri, dar nici să mă port urât cu White. Îi dădui, deci, însemnările, cu condiţia de a nu dezvălui nimănui conţinutul lor. Citi, îmi restitui jurnalul şi zise:

        — De fapt, ar trebui să iau aceste file şi să le predau la locul cuvenit.Colegii dumneavoastră sunt nişte netrebnici, care n-ar merita drept plată nici un dolar; în schimb, dumneavoastră ar trebui să încasaţi onorariul întreit. În fine, cum doriţi! Vă atrag doar atenţia că veţi face bine păstrând cu grijă aceste notiţe. Vă vor fi cândva de folos. Şi acum, hai să-i trezim pe faimoşii gentlemeni!

        Se ridică în picioare şi dădu alarma. „Gentlemenii” ieşiră la iveală cu ochii cârpiţi de somn şi cu feţele buhăite. Bancroft era gata să facă urât că i se tulburase somnul, dar deveni cuviincios după ce-l informai că a sosit mister White de la sectorul vecin. Nu se văzuseră până atunci şi prima grijă a lui Bancroft fu să-i ofere musafirului un pahar de rachiu; dar nu dădu peste omul potrivit. White se folosi de prilej pentru a trece la un perdaf în lege, cum Bancroft, desigur, nu mai înghiţise până atunci. Era atât de uluit, încât amuţi pentru o vreme.

        Apoi se repezi la White, îl apucă de braţ şi se răsti la el.

        — Hei, domnule, fără multă vorbă! Vreau să ştiu cum vă cheamă?!

        — Aţi auzit doar! Mă cheamă White.

        — Şi ce sunteţi, mă rog?

        — Inginerul-şef al sectorului învecinat.

        — Şi are cineva dintre noi dreptul să se amestece în treburile dumneavoastră?

        — Cred că nu.

        — Păi, vedeţi! Mă numesc Bancroft şi sunt inginerul-şef al acestui sector. Nimeni nu are dreptul să-mi poruncească. Şi cu atât mai puţin dumneavoastră!

        — Într-adevăr, stăm amândoi pe aceeaşi treaptă ierarhică, răspunse calm White. Niciunul din noi nu poate să-i ordone celuilalt. Dar când constată că se aduc pagube întreprinderii în care lucrează amândoi, atunci are datoria să-l facă atent pe colegul său. Scopul vieţii dumneavoastră pare să fie butoiul cu rachiu. Am numărat aici şaisprezece oameni care, acum două ore, când am sosit, erau cu toţii beţi, aşa că…

        — Două ore? Îl întrerupse Bancroft. Sunteţi de atâta vreme aici?

        — Întocmai. Am cercetat desenele şi m-am interesat de autorul lor. Păi, aţi dus-o aici ca trântorii, în timp ce un singur om, cel mai tânăr dintre toţi, a cărat în spinare tot greul!

        Atunci Bancroft se repezi spre mine şi-mi şuieră printre dinţi:

        — Asta dumneata i-ai spus-o şi nimeni altul! Încearcă să negi, mincinos ordinar şi perfid!

        — Nu, răspunse White. Tânărul dumneavoastră coleg s-a purtat ca un gentleman şi nu v-a vorbit decât de bine. V-a luat apărarea şi vă sfătuiesc să-i cereţi scuze.

        — Să-i cer scuze? Nici prin gând nu-mi trece! Rânji batjocoritor Bancroft. Acest greenhorn nu poate deosebi un triunghi de un pătrat şi-şi vâră în cap că e expert. Dacă n-am progresat, e din pricina lui.

        Toate le face pe dos şi ne trage îndărăt. Şi acum, în loc s-o recunoască, ne mai şi bârfeşte în faţa altora. Aşteaptă numai, că…

        Nu mai continuă. Răbdasem luni de zile în tăcere şi-i lăsasem pe aceşti oameni să mă creadă cum voiau. Acum sosise clipa să le arăt că se înşală. Îl apucai deci pe Bancroft de braţ şi-l strânsei atât de tare, încât, dedurere, înghiţi în sec.

        — Mister Bancroft, aţi băut prea mult şi aţi dormit prea puţin.

        Sunteţi încă beat, aşadar consider că n-aţi spus nimic.

        — Eu, beat? Eşti nebun! Se răţoi el.

        — Da, beat! Căci dac-aţi fi treaz şi aţi profera injuriile cu bună ştiinţă, aş fi nevoit să vă culc la pământ ca pe un derbedeu obraznic, înţeles? Mai susţineţi că sunteţi treaz?

        Continuam să-i strâng braţul. Desigur, nu şi-ar fi închipuit vreodată că ar putea să se teamă de mine; dar acum era limpede că se speriase. Nu-i lipsea forţa fizică; dar expresia feţei mele părea să-l înspăimânte… Chemă în ajutor pe şeful celor doisprezece westmeni care ne fuseseră ataşaţi pentru securitate:

        — Mister Rattler, puteţi răbda ca omul acesta să mă ameninţe?

        Oare nu sunteţi aici pentru a ne apăra?

        Acest Rattler era un găligan înalt, lat în spete, care părea să aibă o forţă cât trei-patru oameni la un loc, un tip brutal şi totodată colegul preferat întru beţie al lui Bancroft. Nu mă putea suferi şi se folosi bucuros de prilej ca să-şi dea arama pe faţă. Se apropie grăbit, îmi apucă braţul, în timp ce eu îl mai strângeam pe-al lui Bancroft şi răspunse:

        — Nu, mister Bancroft, asta n-o pot răbda. Băieţaşul însă nu şi-a rupt încă primii ciorăpei şi cutează să ne înfrunte pe noi, oameni în toată firea, să ne insulte, să ne bârfească. Ia mâna, băiete, de pe mister Bancroft, altminteri îţi arăt eu ce greenhorn de nimica îmi eşti!

        Provocarea mă viza pe mine. De altfel, preferam, să mă răfuiesc cu el decât cu inginerul-şef… îmi smulsei braţul din strânsoarea lui:

        — Eu, băieţaş, eu, greenhorn?] Retrage-ţi imediat cuvintele, mister Rattler, că de nu, te culc la pământ!

        — Tu, pe mine? Râse el. Ia te uită greenhorn-u, neghiobul care îşi închipuie că…

        Nu mai putu continua; îl lovii cu pumnul în tâmplă. Omul se prăbuşi ca un sac şi rămase aşa, buimăcit. Câteva clipe, domni tăcere adâncă; apoi, unul din camarazii lui Rattler strigă:

        — All devils! Pe toţi dracii! Să privim liniştiţi cum veneticul ăsta îl loveşte pe şef? Ticălosul! Pe el, băieţi!

        Se năpusti asupra mea. Îi împlântai piciorul în burtă. E un mijloc sigur pentru a-l doborî pe adversar din prima clipă. Numai că trebuie să te reazemi bine în celălalt picior. Individul se prăbuşi. Îngenuncheai rapid lângă dânsul şi îi repezii în tâmplă pumnul meu nimicitor. Mă ridicai apoi, scosei pistoalele de la brâu şi strigai:

        — Cine vine la rând? Să poftească!

        Întreaga bandă a lui Rattler ar fi avut, desigur, chef să răzbune înfrângerea camarazilor. Se uitau întrebători unul la altul. Dar eu îi prevenii:

        — Ascultaţi ce vă spun: cine face un singur pas spre mine sau pune mâna pe armă, se alege cu un glonţ în scăfârlie! Credeţi ce poftiţi despre un greenhorn. Mi-e totuna; dar în ce priveşte un greenhorn german, vreau să vă asigur că se poate măsura oricând cu vreo doisprezece westmeni ca voi!

        Atunci Sam Hawkens trecu lângă mine şi rosti:

        — Eu, Sam Hawkens, vreau să vă previn la rândul meu, dacă nu mă-nşel, că acest tânăr greenhorn se află sub deplina mea ocrotire.

        Cine cutează să se atingă de un fir de păr din capul lui se alege cu un glonţ în burtă. Vorbesc foarte serios; băgaţi la cap, hi-hi-hi-hi!

        Dick Stone şi Will Parker găsiră de cuviinţă să se posteze de-a dreapta şi de-a stânga mea, ca să arate că sunt şi ei, întru totul, de părerea lui Sam Hawkens. Atitudinea lor i-a intimidat pe agresori. Se depărtară murmurând în barbă blesteme şi ameninţări şi ocupându-se apoi cu stăruinţă de camarazii loviţi, ca să-i readucă în simţiri.

        Bancroft înţelese că e mai cuminte să se strecoare în cortul lui şi să dispară. White mă urmărise tot timpul cu ochii holbaţi. Clătină din cap şi zise cu o uimire nereţinută:

        — Dar, sir, e îngrozitor! N-aş vrea cu nici un preţ să cad în mâinile dumneavoastră. Ar trebui să vi se spună Shatterhand, ceva ca Pumn-de-fier, dacă reuşiţi dintr-o singură lovitură să doborâţi o namilă de om, tare ca stejarul. N-am mai văzut aşa ceva!

        Porecla păru să-i placă mărunţelului Hawkens. Chicoti voios:

        — Shatterhand, hi-hi-hi-hi! Nu-i decât un greenhorn şi iată că are şi un supranume. Şi încă unul grozav! Deh, când Sam Hawkens se ocupă de un greenhorn, apoi să ştiţi că scoate ceva dintr-însul, dacă nu mă-nşel. Shatterhand, Old Shatterhand, Bătrânul Pumn-de-fier!

        Seamănă taman cu Old Firehand, Bătrânul Mână-de-foc şi ăla om al vestului, zdravăn ca ursul. Voi ce ziceţi, Dick, Will?

        Nu apucai să aud răspunsul lor, deoarece îmi îndreptasem toată atenţia asupra lui White, care, luându-mă de mână şi trăgându-mă mai la o parte, zise:

        — Îmi place de dumneavoastră, sir! N-aţi dori să veniţi cu mine?

        — Chiar dac-aş dori, nu am voie, mister White.

        — De ce?

        — Datoria mea e să rămân aici.

        — Îmi asum răspunderea.

        — Asta nu ajunge, dacă eu însumi nu-mi iau răspunderea. Am fost trimis aici, în acest sector şi n-am dreptul să-l părăsesc până nu terminăm lucrările.

        — Le termină Bancroft, împreună cu ceilalţi.

        — Dar când şi cum? Nu, nu! Trebuie să rămân aici.

        — Gândiţi-vă că vă aflaţi în primejdie!

        — Cum aşa?

        — Mai întrebaţi? Doar v-aţi făcut din aceşti oameni nişte duşmani de moarte.

        — Eu nu le-am făcut nimic.

        — Asta-i adevărat sau, mai bine zis, a fost adevărat până mai adineauri. Acum, însă, i-aţi buşit pe doi dintre ei şi duşmănia lor va fi cruntă.

        — Se poate, dar nu mă tem. Tocmai pumnii mei le impun respect; nu vor îndrăzni să mă provoace; de altfel, Hawkens, Stone şi Parker sunt de partea mea.

        — Cum doriţi. Voinţa e raiul omului, dar nu o dată se transformă în iad. Aş fi avut nevoie de dumneavoastră. Nu veţi refuza, sper, să mă însoţiţimăcar o bucată de drum!

        — Când?

        — Imediat.

        — Vreţi să şi plecaţi, mister White?

        — Da. Am găsit aici o situaţie care-mi taie pofta să rămân mai mult decât e nevoie.

        — Totuşi, trebuie să mâncaţi ceva înainte de plecare, sir!

        — Nu e cazul. Avem în coburi alimente berechet.

        — Şi nu vă luaţi rămas-bun de la Bancroft?

        — N-am chef.

        — Păi, aţi venit ca să discutaţi cu dânsul chestiuni de serviciu.

        — Negreşit, însă astea le pot discuta şi cu dumneavoastră. Voi găsi mai multă înţelegere. Aş vrea, înainte de toate, să vă previn împotriva pieilor-roşii.

        — V-au ieşit cumva în drum?

        — N-am văzut decât urmele lor. Acum e sezonul în care caii sălbatici, adică mustangii, precum şi bizonii pornesc spre miazăzi; băştinaşii îşi părăsesc satele şi se apucă de vânat, ca să-şi procure carne. Kiovaşii nu sunt primejdioşi; cu ei ne-am înţeles în privinţa căii ferate. Însă comanşii şi apaşii nu vor să ştie de nimic. Aceştia nu trebuie să ne zărească. În ce mă priveşte, mi-am încheiat lucrările în sector şi părăsesc regiunea. Grăbiţi-vă să terminaţi şi aici! Terenul devine din zi în zi mai primejdios. Puneţi şaua pe cal şi întrebaţi-l pe Sam Hawkens dacă nu vrea să ne însoţească.

        Sam Hawkens era, fireşte, gata la datorie. De fapt, aş fi vrut să lucrez. Dar era duminică, ziua Domnului, în care fiecare creştin ar trebui să se reculeagă şi să se ocupe de îndatoririle sale sufleteşti, chiar dacă s-ar afla în junglă. Pe deasupra, o zi de odihnă mi se cuvenea şi mie. Intrai deci în cortul lui Bancroft şi îl informai că astăzi nu voi lucra şi că plec împreună cu Sam Hawkens.

        — Ci du-te la dracu' şi rupeţi-vă gâtul amândoi! Îmi răspunse mânios.

        N-aş fi bănuit atunci că această urare avea cât pe-aci să se împlinească.

        Trecuseră zile de când nu mai urcasem în şa. Dereşul meu necheză bucuros când îi legai harnaşamentul. Se dovedise a fi un cal minunat şi eram de pe acum nerăbdător să-l informez şi pe bătrânul Henry, meşterul în puşti, despre valoarea calului ce mi-l dăduse în dar.

        Călăream voioşi în acea frumoasă dimineaţă de toamnă, discutând despre perspectivele marii construcţii feroviare şi despre multe altele.

        White îmi dădu sfaturi privind joncţiunea cu sectorul lui şi, către prânz, poposirăm lângă un curs de apă, ca să ne înfruptăm niţel. White şi cercetaşul care-l însoţea porniră apoi mai departe, în timp ce noi mai zăbovirăm puţin tăifăsuind.

        Înainte de a încăleca şi a face cale-întoarsă, mă aplecai să beau apă din căuşul palmei. Zării atunci, prin transparenţa cristalină a apei, o urmă pe fundul pârâului. Părea să fie urma unui picior de om. I-o arătai şi lui Sam. Dânsul o cercetă cu luare-aminte şi rosti:

        — Mister White a avut multă dreptate când ne-a prevenit împotriva indienilor.

        — Crezi că e o urmă de indian?

        — Clar! Un mocasin, adică un fel de opincă indiană. Şi acum, când aţi aflat, ce simţiţi, sir?

        — Eu? Nu simt nimic!

        — Ei, aş! Doar trebuie să simţiţi câte ceva, să cugetaţi la câte ceva.

        — La ce altceva să cuget decât că a trecut pe aici o piele-roşie?!

        — Aşadar, nu vă e frică deloc?

        — Nici nu-mi pasă!

        — Nu vă îngrijorează măcar?

        — Nici asta.

        — Deh, nu cunoaşteţi pieile-roşii!

        — Sper să-i cunosc. Sunt, desigur, la fel cu ceilalţi oameni şi anume duşmani faţă de duşmanii lor şi prieteni faţă de prieteni. Cum nu intenţionez să-i întâmpin cu duşmănie, presupun că n-aş avea motive să mă tem.

        — Nu sunteţi decât un greenhorn şi aşa veţi rămâne toată viaţa?

        Să nu vă bizuiţi prea mult pe imaginaţie în ceea ce priveşte felul de a vă purta cu indienii, pentru că o să iasă pe dos. Ceea ce urmează să se întâmple nu e în voia dumneavoastră. Veţi afla în curând adevărul şi n-aş dori ca lecţia ce-o veţi primi să vă coste o ciozvârtă bună de carne din propriul dumneavoastră trup, dacă nu chiar viaţa!

        — Cam când crezi să fi trecut indianul pe-aici?

        — Să tot fie vreo două zile. O să-i găsim urmele şi în iarbă, dacă nu s-or fi şters între timp.

        — Să fi fost o iscoadă?

        — O iscoadă, da, în căutare de bivoli. Cum în clipa de faţă domneşte pacea între triburile din partea locului, nu poate fi vorba de un războinic în misiune. Individul a fost cât se poate de neprevăzător, probabil un tânăr.

        — Cum aşa?

        — Un războinic încercat nu calcă într-o apă atât de puţin adâncă şi nu lasă urme care să nu se şteargă imediat. O asemenea prostie n-o poate realiza decât un prostănac, un greenhorn roşu, precum dumneavoastră sunteţi unul alb, hi-hi-hi-hi! Şi greenhorn-ii albi sunt de obicei încă mai neghiobi decât cei roşii. Să ţineţi minte asta, sir!

        Chicoti reţinut, mai mult în sinea lui, apoi se pregăti să încalece.

        Acestui Sam, dragul de el, îi plăcea să-şi arate afecţiunea faţă de mine, amintindu-mi cu orice prilej că mă socoteşte un neisprăvit.

        Am fi putut să ne întoarcem pe acelaşi drum, dar în calitatea mea de expert aveam datoria să studiez terenul. Făcurăm de aceea un drum paralel.

        Dădurăm astfel într-o vale destul de largă, cu vegetaţie bogată; povârnişurile, străjuind jur-împrejur, erau acoperite la poale cu tufăriş, iar în creştet cu păduri. Valea era întinsă, cam de o jumătate de oră de mers şi atât de lină, încât o puteai cuprinde cu ochiul până la capăt. Abia înaintaserăm câţiva paşi, că Sam îşi struni calul şi îşi pironi privirile în zare.

        — High-day! Valeu! Exclamă el. Uite-i! Chiar ei sunt. Capul coloanei!

        — Cine? Întrebai.

        Vedeam departe, în faţa noastră, vreo optsprezece-douăzeci de puncte negre, care se deplasau încet.

        — Ei, cine! Mă îngână Sam, foindu-se în şa. Nu vă e ruşine să maipuneţi asemenea întrebări? Ah, da, am uitat ca sunteţi un greenhorn colosal! Indivizi de teapa dumneavoastră nu văd nici cu ochii holbaţi. Aveţi, vă rog, bunătatea, preastimate sir, să ghiciţi ce sunt punctuleţele alea la care s-au oprit frumoşii dumneavoastră ochi!

        — Să ghicesc? Hm! Le-aş lua drept căprioare, dacă n-aş şti că animalele acestea trăiesc în turme sau în grupuri de cel mult zece laolaltă; afară de asta, dacă ţin seama de distanţă, trebuie să constat că sălbăticiunile de colo, oricât de mărunte ar părea, sunt totuşi mai mari decât căprioarele.

        — Căprioare, hi-hi-hi-hi! Râse el. Căprioare aici, la izvoarele Canadian Riverului?! Asta le întrece pe toate! Dar raţionamentul de la coadă nu e chiar atât de prost. Într-adevăr, animalele de colo sunt mult mai mari decât căprioarele.

        — Ah, dragă Sam, n-or fi cumva bivoli?

        — Fireşte că bivoli! Bizoni autentici, veritabili, care au pornit în pribegie; sunt cei dintâi pe care-i văd anul acesta. Dar aflaţi că mister White avea dreptate: bizoni şi indieni. N-am văzut decât o urmă de picior indian, în schimb, bivolii, iată-i în mărime naturală în faţa ochilor noştri. Mai aveţi ceva de spus în această problemă?

        — Să mergem în direcţia lor!

        — Bineînţeles.

        — Să-i privim!

        — Să-i privim? Adică să căscăm gura la ei? Întrebă el, în timp ce mă măsura chiorâş şi surprins.

        — Da. N-am mai văzut bizoni şi aş dori să-i văd mai de aproape.

        Se deşteptase în mine interesul zoologului; lui Sam lucrul i se părea de-a dreptul bizar. Îşi împreună mâinile a mirare şi zise:

        — Să-i vedeţi şi atât, să-i cercetaţi… întocmai ca un băieţaş care se zgâieşte prin crăpătura cuştii la iepurii de casă! Of, greenhorn, câte mi-a fost dat să pătimesc de pe urma dumneavoastră! Eu, unul, nu vreau să-i privim, ci să-i vânăm. Înţelegeţi? Să-i vânăm!

        — Azi, în sfânta zi de duminică?

        Întrebarea mi-a scăpat de pe buze fără să gândesc. Sam se mânie de-a binelea şi se răsti la mine:

        — Binevoiţi, rogu-vă, să vă ţineţi gura! Ce-i pasă unui westman de duminică, atunci când îi răsar în faţă primii bivoli! Aici e vorba de carne, înţeles? Şi încă ce fel de carne, dacă nu mă înşel! Pulpa de bizon e mai grozavă decât ambrozia din cer, sau cum dracu-i zice, din care se înfruptau vechii zei ai grecilor. Trebuie să-mi asigur o pulpă de bizon, fie şi cu preţul vieţii! Vântul bate în direcţia noastră; asta-i bine. Aici, pe stânga, în partea de nord a văii, e soare mult; în dreapta e umbră; dacă ne adăpostim acolo, bivolii n-or să ne zărească uşor.

        Haideţi! Îşi cercetă arma, pe „Liddy” a lui, ca să se convingă dacă ambele ţevi sunt în ordine şi îşi îndemnă calul spre sud. Îmi examinai şi eu doborâtorul de urşi. Observându-mă, Sam îşi opri calul şi întrebă:

        — Nu, zău, vă bate gândul să participaţi la vânătoare, sir?

        — Fireşte.

        — Lăsaţi-vă de năzbâtii, dacă nu doriţi ca, în zece minute, să fiţifleaşcă! Bizonul nu e un canar, să-l ţii pe deget şi să-l pui să cânte, înainte de a vă încumeta la asemenea ispravă, trebuie să mai treacă multe vijelii şi zile senine peste Munţii Stâncoşi.

        — Dar vreau să…

        — Tăceţi din gură şi ascultaţi ce vă spun! Mă întrerupse el cu un ton pe care nu-l mai folosise faţă de mine. N-am chef să vă am pe conştiinţă. Ar fi să vă aruncaţi singur în gura morţii. Altă dată faceţi ce poftiţi. Acum, însă, nu vă permit!

        Dacă nu ne-am fi avut atât de bine, i-aş fi dat un răspuns usturător; aşa însă mă mulţumii să tac şi călării la pas către poalele pădurii.

        Revenind la un ton mai blând, Sam ţinu să mă lămurească:

        — Sunt vreo douăzeci de capete, precum văd eu. Dar închipuiţi-vă că vă aflaţi în faţa unei mulţimi de o mie de bizoni mugind prin savană! Am văzut şi turme de câte zece mii de capete, dacă nu mai multe. Asta era, ca să zic aşa, pâinea indianului; albii i-au răpit-o.

        Băştinaşul cruţă vânatul, fiindcă acesta îi asigură hrana; doboară atât cât îi trebuie. Albul, în schimb, s-a năpustit asupra turmelor ca o fiară de pradă; după ce s-a săturat, încă mai ucide, numai pentru a vărsa sânge. Dacă mai durează mult, nu rămâne urmă de bivol şi apoi, în scurtă vreme, dispare şi ultimul indian. Mai mare jalea! La fel se întâmplă cu hergheliile de cai. Găseai mii de mustangi laolaltă. Azi abia dacă întâlneşti cirezi de câte o sută de capete.

        Între timp, fără a fi observaţi, ajunseserăm cam la patru sute de paşi de turmă. Hawkens opri calul. Bizonii păşteau sub deal liniştiţi.

        Cel mai aproape de noi era un taur bătrân, uriaş, pe care îl priveam cu uimire. Măsura, de bună seamă, vreo doi metri în înălţime şi trei în lungime; pe atunci nu mă pricepeai încă să apreciez greutatea unui bizon; astăzi pot spune că taurul acela cântărea pe puţin treizeci de chintale. O masă uriaşă de carne. Dăduse peste o băltoacă de nămol şi se bălăcea într-însa.

        — Ăsta e conducătorul turmei, îmi şopti Sam. E cel mai primejdios dintre toţi. Cine îl atacă trebuie mai întâi să-şi fi semnat testamentul. Eu mi-am ales bivoliţa aia tânără din dreapta. Fiţi atent unde o pocnesc! Sub lopăţica umărului, pieziş, în inimă; e procedeul cel mai sigur, exceptând împuşcătura în ochi. Dar cine-i nebunul care să iasă în faţa bizonului ca să-l împuşte în ochi! Staţi aici şi pitiţi-vă, cu cal cu tot, după tufişuri! Când mă vor zări, bizonii or s-o ia la fugă.

        Vor trece chiar pe aici. Nu cumva să vă părăsiţi locul înainte de mă întorc eu şi vă strig!

        Aşteptă până mă strecurai cu calul între tufişuri, după care porni călare, încet, fără zgomot. Citisem adeseori cum se vânează bizonul; în privinţa asta nu mai aveam ce afla, dar e o mare diferenţă între hârtia pe care se tipăresc asemenea descrieri şi ţinutul sălbatic unde se desfăşoară vânătoarea. Vedeam pentru întâia oara bizoni. Ce sălbăticiuni mai vânasem până atunci? S-ar zice că niciuna, în comparaţie cu aceste fiinţe gigantice şi atât de primejdioase. Părea că aş fi în totul de acord cu interdicţia lui Sam de a participa şi eu la vânătoare; dar avea să se întâmple contrariul. La început, mă hotărâsem să observ şi să trag cu urechea; acum însă, simţeam un imbold puternic la acţiune. Sam pusese ochii pe o bivoliţă tânără. Ruşine!Îmi ziceam. Pentru aşa ceva nu-ţi trebuie curaj; un bărbat adevărat alege taurul cel mai puternic!

        Calul meu deveni foarte neastâmpărat; juca mereu din copite; nu mai văzuse nici el bizoni, îi era frică şi încerca s-o ia din loc. Abia de-l puteam reţine. Nu era oare mai potrivit să-l mân pe urmele taurului?

        Stăteam liniştit, chibzuind în sinea mea, cumpănind între da şi nu.

        Hotărârea o luai sub inspiraţia momentului.

        Sam se apropiase până la vreo trei sute de paşi de turmă. Dădu apoi pinteni calului şi porni în galop pe lângă taurul cel grozav în direcţia bivoliţei. Animalul încremenise şi nu mai avu timpul să fugă; Sam o ajunse din urmă; văzui cum trage din goană. Bivoliţa tresări şi îşi înclină capul. Nu apucai să mai observ dacă se prăbuşise, deoarece ochii mei fură atraşi în altă parte.

        Taurul se încorda, uitându-se după Sam Hawkens. Ce animal puternic! Capul mare, fruntea bombată, coarnele scurte, dar viguroase, încovoiate în afară, coama deasă şi încâlcită în jurul grumazului masiv şi al pieptului musculos. Înfăţişării sale de o forţă brutală, elementară, i se adăugă acum încordarea supremă, ameninţătoare a greabănului. Da, era o făptură extrem de periculoasă; dar la vederea ei simţeam pur şi simplu îndemnul de a măsura dibăcia omului cu marea forţă sălbatică, dezlănţuită.

        Am vrut, n-am vrut? Nu ştiu nici eu. Sau poate că dereşul o zbughise cu mine-n spinare! Ţâşni de după tufişuri şi dădu s-o ia la stânga; eu îl mânai spre dreapta, în direcţia taurului.

        Acesta mă auzi şi se întoarse către mine; zărindu-mă, îşi lăsă capul în pământ pentru a lua în coarne cal şi călăreţ. Sam răcnea din toate puterile, dar nu mai aveam răgazul să-mi opresc ochii asupra lui. Nici să trag nu era posibil; pe de o parte, bizonul nu se afla în bătaia puştii, pe de altă parte – calul nu voia să mă asculte; se repezea înspăimântat de-a dreptul în coarnele vrăjmaşe. Ca să ne prindă în coarne, taurul se înţepeni pe picioarele dindărăt, depărtate şi îşi repezi capul cu putere în sus; încordându-mi toată fiinţa, izbutii să-l abat un pic pe dereşul meu; se avântă dintr-un salt arcuit tocmai dincolo, în spatele taurului; o clipă doar şi coarnele mi-ar fi atins piciorul. Sărirăm drept în băltoaca unde taurul se bălăcea mai înainte; îmi dădui seama de situaţie şi mă eliberai din scări; norocul meu, căci dereşul alunecă şi ne prăbuşirăm.

        Nici astăzi nu-mi dau seama de iuţeala cu care se petrecuseră toate, dar ştiu că mă ridicasem în picioare lângă băltoacă, fără să las puşca din mână. Taurul se răsuci şi înainta în salturi stângace în direcţia calului care se sculase între timp şi se pregătea de fugă. Astfel, bizonul, ajungând în dreptul ţevii, îmi oferea coasta lui drept ţintă; luai arma la ochi; sosise clipa ca doborâtorul meu de urşi să-şi spună pentru întâia oară cuvântul. Încă un salt şi bizonul ajunse lângă dereşul meu; apăsai pe trăgaci; taurul se opri din plină goană.

        Să fi fost numai spaima bubuiturii, sau îl nimerisem? Nu ştiam; trăsei al doilea glonţ. Animalul ridică încet capul, scoase un muget care-mi pătrunse toate mădularele, se clătină câteva clipe, apoi se prăbuşi.

        Îmi venea să chiui de bucuria izbânzii, dar aveam altceva mai important de făcut. Calul meu, lipsit de călăreţ, o luase la vale, spre dreapta,în timp ce Sam Hawkens, de cealaltă parte a văii, galopa de zor, urmărit de un alt taur nu cu mult mai mic.

        Trebuie să ştiţi că bizonul, odată stârnit, îl urmăreşte pe vânător şi se ia la întrecere în viteză cu calul. El desfăşoară în acest scop un curaj şi o perseverenţă pe care nimeni nu i le-ar bănui.

        Astfel şi acest taur se ţinea strâns pe urmele călăreţului. Hawkens era nevoit să gonească în zigzag, făcând piruete îndrăzneţe, ceea ce obosea calul; oricum, n-ar fi putut rezista cât bizonul. Era, deci, nevoie urgentă de ajutor. Nu-mi rămânea vreme să controlez dacă taurul meu era mort sau nu; încărcai repede ambele ţevi ale doborâtorului de urşi şi alergai în partea cealaltă a văii. Sam mă văzu; căuta să se apropie şi îşi îndreptă calul în direcţia mea. A fost o mare greşeală, căci sălbăticiunea, care nu-l slăbea deloc, se trezi deodată într-o situaţie avantajoasă; calul alerga pieziş prin faţa lui. Văzui cum îşi pune capul în pământ şi cu o singură izbitură din coarne aruncă în sus şi cal şi călăreţ; apoi, în timp ce victimele se rostogoleau la pământ, nu le dădu răgaz, continuând să-i atace cu furie. Sam strigă după ajutor.

        Mă aflam la vreo sută şi cincizeci de paşi depărtare şi nu mai aveam timp de pierdut. Fireşte că mai de aproape împuşcătura ar fi fost mai sigură; dar încă o clipă de şovăială şi Sam ar fi fost zdrobit. Chiar greşind ţinta, speram să alung totuşi dihania de lângă prietenul meu.

        Mă proptii în picioare, luai la ochi omoplatul stâng al fiarei – şi trăsei.

        Bivolul îşi înălţa capul, de parc-ar fi voit să adulmece şi se răsuci fără grabă. Mă văzu şi se repezi spre mine, dar cu oarecare încetineală, încât izbutii să-mi încarc iarăşi arma. Eram gata şi trag tocmai când bestia ajunsese la vreo treizeci de paşi de mine. Dar nu mai putea; fuga ei încetinise cu mult; venea cu capul atârnând, cu ochii injectaţi şi dilataţi peste măsură, venea tot mai aproape, mai aproape, ca o fatalitate oarbă. Atunci îngenuncheai şi dusei arma la ochi. La gestul meu, bizonul se opri în loc şi îşi înălţă puţin capul ca pentru a mă vedea mai bine. Ochii lui fioroşi se aflau în bătaia puştii mele; îi slobozii un glonţ în ochiul drept, altul în cel stâng. O scurtă cutremurare şi animalul căzu.

        Sării repede în picioare, ca să alerg în ajutorul lui Sam. Dar nu mai era nevoie. Omuleţul gonea spre mine.

        — Hello îl strigai. Mai trăieşti? Nu eşti rănit?

        — Nicidecum! Mă asigură el. Numai şoldul drept mă doare în urma căzăturii. Ori te pomeneşti că-i stângul, dacă nu mă-nşel. Nu-mi prea dau seama.

        — Şi calul?

        — E pierdut. Mai răsuflă, bietul, însă taurul l-a sfârtecat. Trebuie să-i curmăm suferinţa, să-l împuşcăm. Sărmanul dobitoc! Cu bizonul cum stăm? E mort?

        — Sper; hai să ne convingem.

        Ceea ce şi făcurăm. Era mort de-a binelea. Atunci Hawkens, oftând din adâncul rărunchilor, zise:

        — Dar ştiu că mi-a dat de furcă boul ăsta bătrân şi brutal! Orice vacă m-ar fi tratat cu mai multă delicateţe. Deh, nu te poţi aştepta de la bou să se poarte ca o doamnă, hi-hi-hi-hi!

        — Cum de i-a venit ideea năstruşnică să se lege de dumneata?

        — Păi, n-aţi văzut cum?

        — Nu.

        — Ei, doborâsem bivoliţa şi abia putui reţine calul, care mă ducea în galop către taurul ăsta uriaş. Individul s-a supărat şi a dat să mă ia în coarne. Am apelat la Liddy şi am tras repede glonţul ce mai rămăsese pe ţeavă. Se pare însă că n-am izbutit să-l cuminţesc pe adversar, căci îmi arătă o dragoste grozavă, căreia pas de-i mai răspunde! Mă hărţuia în fel şi chip, încât nu aveam vreme să-mi încarc puşca. O zvârlii cât colo, că tot nu mai folosea la nimic; trebuia să am mâinile libere, ca să-mi stăpânesc mai bine calul, dacă nu mă-nşel.

        Biata gloabă, a făcut ce-a putut, dar n-a reuşit să scape.

        — Pentru că ai greşit şi ai cotit brusc. Trebuia să călăreşti în cerc; ai fi putut să-ţi salvezi calul.

        — Să-l salvez? Vorbiţi ca un moşneag sfătos. Nu mă aşteptam din partea unui greenhorn!

        — Pshaw! Au şi greenhorn-ii partea lor bună!

        — Nu zic ba. Dacă nu eraţi aici, zăceam acum ca şi sărmanul meu cal, zdrobit şi sfârtecat. Hai să-l vedem.

        Îl găsirăm într-o stare jalnică. Măruntaiele îi atârnau afară; gemea de durere. Sam ridică de jos puşca pe care o lepădase, o încarcă şi-i dărui bietului animal lovitura de graţie. Apoi îi scoase harnaşamentul şi spuse:

        — De-acum pot să-i ţin locul şi să duc şaua în spinare. Iată ce ponoase tragi, dacă-ţi pui mintea cu un bou!

        — Ei, da! Şi de unde iei alt cal?

        — Numai grija asta să-mi rămână! N-am decât să prind unul, dacă nu mă-nşel.

        — Un mustang?

        — Da. Bizonii se află aici, în drum spre miazăzi. Curând se ivesc şi caii; cunosc eu regula.

        — Mă laşi să asist la capturarea mustangului?

        — Fireşte! Trebuie s-o învăţaţi şi pe asta. Ia să-l cercetăm niţel pe taurul ăl bătrân! Poate că mai trăieşte. Asemenea Matusalemi au de obicei şapte vieţi.

        Animalul era mort. Acum, că zăcea nemişcat, puteam măsura mai bine formele lui colosale. Sam îşi plimbă ochii pe toată acea enormă suprafaţă inertă şi făcu o mutră indescriptibilă. Clătină din cap:

        — De necrezut! Absolut neverosimil! Ştiţi unde l-aţi lovit?

        — Unde?

        — Exact la fix. E un exemplar dintre cei mai vârstnici şi, desigur, aş fi cumpănit de zece ori până a mă da la el. Ştiţi ce sunteţi, sir!

        — Ce?

        — Cel mai uşuratic ins de pe faţa pământului. Asta sunteţi!

        — Oho!

        — Întocmai, cel mai uşuratic din câţi trăiesc pe lume.

        — N-am suferit nicicând de asemenea boală.

        — Atunci v-aţi îmbolnăvit acum. E clar? Vă dădusem dispoziţii să nu vă atingeţi de bizoni, să staţi pitulat în tufiş. De ce n-aţi respectat ordinul!

        — Nu ştiu nici eu.

        — Aşa! Va să zică nici nu ştiţi de ce. Asta nu înseamnă a fi uşuratic?

        — Nu cred. Va fi fost vreun motiv temeinic.

        — Atunci trebuie să-l cunoaşteţi!

        — Poate chiar faptul că mi-ai dat un ordin şi că eu, din principiu, nu mă supun la ordine.

        — Prin urmare, dacă cineva vă poartă de grijă şi vă previne împotriva primejdiei, atunci vă încăpăţânaţi şi vă aruncaţi orbeşte într-însa?

        — Doar n-am venit aici, în vest, ca să mă feresc de primejdiile locului!

        — Foarte bine. Însă dumneavoastră nu sunteţi decât un greenhorn şi trebuie să vă păziţi. Şi dacă n-aţi voit să mă ascultaţi, de ce v-aţi legat tocmai de animalul ăsta uriaş, de ce nu de o bivoliţă, colea mărunţică?

        — Fiindcă procedez cavalereşte.

        — Cavalereşte! Ia te uită la greenhorn-ul ăsta, care mi-o face pe cavalerul, dacă nu mă-nşel, hi-hi-hi-hi!

        Se ţinea de burtă şi râdea. Pe urmă, printre hohote:

        — Dacă vi se năzare că sunteţi cavaler, faceţi-l cel puţin pe Toggenburg. Pentru un Bayard sau un Roland n-aveţi stofă. Îndrăgostiţi-vă de o bivoliţă şi aşteptaţi zilnic în soarele amurgului:

        Până ce iubita vine Şi în vale se aţine.

        Şi chiar în cazul ăsta s-ar putea să vă pomeniţi, spre seară, în calitate de hoit devorat de lupi şi de vulturii negri. Un westman, când se apucă de o treabă, nu umblă cu cavalerisme. Important e să iasă cu folos.

        — Păi, acesta e şi cazul meu.

        — Cum adică?

        — Am ales taurul, fiindcă are mai multă carne decât o bivoliţă.

        Mă privi o clipă descumpănit, apoi strigă:

        — Mai multă carne? Iată că tinerelul a ucis taurul pentru carnea lui, hi-hi-hi-hi! Îmi vine să cred că v-aţi îndoit de curajul meu când am ochit bivoliţa.

        — Asta nu, deşi ar fi fost mai curajos să alegi un exemplar puternic.

        — Ca să mă îndop cu carne de taur? Vai, sir, că grozav de deştept îmi sunteţi! Taurul ăsta poartă pe puţin optsprezece-douăzeci de ani în spinare. E un munte de piele şi oase, de tendoane şi vine. Carnea de pe dânsul nu se mai cheamă carne; e tare ca pielea tăbăcită; puteţi s-o fierbeţi sau s-o frigeţi o săptămână încheiată, că tot nu e bună de mestecat. Orice westman cu experienţă preferă bivoliţa, pentru că are o carne gingaşă, gustoasă. Iată deci o dovadă în plus că sunteţi un greenhorn perfect. N-am avut timp să vă urmăresc. Ia spuneţi, vă rog, cum s-a desfăşurat atacul dumneavoastră asupra taurului?

        Îi povestii. După ce terminai, mă fixă cu ochii holbaţi de mirare, clătină iarăşi din cap şi rosti drept concluzie:

        — Coborâţi în vale şi aduceţi calul! Avem nevoie de el ca să transportăm carnea. O luăm cu noi.

        Îi ascultai îndemnul. Sincer vorbind, eram dezamăgit de purtarea lui. Înregistrase istorisirea mea fără să scoată un cuvânt. Mă aşteptasem măcar la o vorbă de laudă. Dar el se mulţumi să tacă şi mă trimise după cal. Totuşi, nu-i purtam pică. Nu eram omul care să pună prea mare preţ pelaude.

        Adusei calul. Sam îngenunche lângă bivoliţa răpusă, îi jupui cu îndemânare coapsa dindărăt şi scoase la iveală carnea.

        — Aşa! Făcu el satisfăcut. Avem deseară o friptură cum de mult n-am păpat. Coapsa asta şi harnaşamentul le încărcăm în spinarea calului dumneavoastră. Carnea o împărţim cu Will şi Dick. Ceilalţi, dacă, li-e poftă, n-au decât să vină încoace şi să ia rămăşiţele.

        — Dacă stârvul nu va fi consumat între timp de vulturi şi de alte dihănii!

        — Aşa? Mare deştept, n-am ce zice! Doar îl acoperim cu crengi şi, pe deasupra, cu bolovani. Numai ursul sau vreo altă namilă ar fi în stare să-l dezvelească.

        Tăiai câteva crengi groase din tufişul apropiat, adusei şi bolovani.

        Acoperirăm leşul bivoliţei, apoi încărcarăm halca de carne şi harnaşamentul în spinarea calului meu. Întrebai:

        — Dar taurul?

        — Ce să facem cu el?

        — Nu ne poate folosi?

        — Absolut deloc.

        — Nici pielea?

        — Sunteţi cumva tăbăcar? Eu, nu!

        — Totuşi, am citit undeva că pieile de bizon netăbăcite se pot păstra în aşa-numitele „caches”.

        — Aşa, aţi citit? Păi, dac-aţi citit, înseamnă că trebuie să fie adevărat, pentru că tot ceea ce scrie despre Vestul sălbatic e adevărat, colosal de adevărat, nezdruncinat de adevărat, hi-hi-hi-hi! E drept că există aici oameni care vânează animalele pentru pielea lor; am fost şi eu printre ei. Dar noi nu ne ocupăm cu aşa ceva şi nu e cazul să cărăm după noi o piele grea şi mare cât toate zilele.

        Pornirăm. Deşi pe jos, am ajuns într-o jumătate de oră la tabăra noastră, situată chiar în apropierea văii unde vânasem primul, mai bine zis, primii doi bizoni din viaţa mea.

        Faptul că ne întorceam pe jos, precum şi lipsa calului lui Sam stârniră senzaţie.

        — Am vânat bizoni şi un taur mi-a spintecat calul, lămuri Hawkens.

        — Bizoni, bizoni, bizoni! Izbucniră glasuri din toate părţile. Unde?

        Spuneţi, unde?

        — La jumătate de oră de aici. Am adus o coapsă. Restul vă aparţine.

        — Luăm noi restul, nici o grijă! Strigă bucuros Rattler, care se purta ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat între noi. Unde se află?

        — Mergeţi călare pe urmele lăsate de noi şi o să-l găsiţi. Doar aveţi şi ochi, dacă nu mă-nşel!

        — Câte exemplare erau?

        — Douăzeci.

        — Şi câţi bivoli aţi răpus?

        — O bivoliţă.

        — Atât? Şi ceilalţi?

        — Au luat-o din loc. Căutaţi-i. Eu, unul, nu i-am întrebat pe unde vorsă se plimbe, hi-hi-hi-hi!

        — O bivoliţă! Doi vânători şi, din douăzeci de capete, împuşcă numai o bivoliţă! Observă cineva cu dispreţ.

        — Faceţi mai mult dacă vă ţin curelele, sir! Probabil că i-aţi fi doborât pe toţi şi chiar de două ori pe-atâţia. De altfel, veţi mai găsi acolo o pereche de tauri bătrâni, de câte două decenii fiecare, împuşcaţi de tânărul nostru gentleman.

        — Tauri! Tauri bătrâni! Se auziră exclamaţii. Să tragi în nişte tauri de douăzeci de ani! Numai un greenhorn e capabil de asemenea prostie!

        — Mă rog, puteţi să şi râdeţi, dar mai întâi mergeţi şi vedeţi taurii cu pricina. Aflaţi că greenhorn-ul mi-a salvat viaţa.

        — Ei? Cum asta?

        Erau curioşi să asculte povestea. Dar Sam le răspunse:

        — N-am chef de istorisiri. Să vă spună dânsul dacă vrea. Şi dacă vreţi carne, mergeţi de v-o luaţi.

        Soarele dădea în asfinţit. Închipuindu-şi că nici eu n-aveam poftă de taclale, oamenii încălecară şi o luară din loc. Plecară toţi; nimeni nu voia să rămână. Nu aveau încredere unul în celălalt. În lumea vânătorilor cinstiţi, unde domnesc raporturi amicale, fiece vânat aparţine tuturor; însă acest spirit de echipă lipsea aici. Am aflat pe urmă că, la înapoiere, se aruncaseră cu toţii, ca nişte sălbatici, asupra bivoliţei, încercând fiecare, cu certuri şi blesteme, să-şi taie o cât mai mare şi mai bună halcă de carne.

        Pe când erau plecaţi, Sam şi cu mine descărcarăm de pe cal poverile – coapsa de bizon şi harnaşamentul. Apoi mă depărtai cu dereşul meu, ca să-i scot zăbala şi să-l priponesc. Îmi făcui un timp de lucru, pe când Sam, dincolo, găsi momentul potrivit să povestească lui Parker şi lui Stone aventura noastră. Între noi se afla un cort. Astfel, colegii nu mă văzură când mă apropiai. Din spatele cortului îl auzeam limpede pe Sam:

        — Aşa e cum vă spun, puteţi să mă credeţi. Se apucă flăcăul şi se leagă de cel mai mare şi mai puternic dintre tauri. Ei şi îl doboară dintr-un foc ca un vânător de clasa întâi. Fireşte, l-am făcut de uşuratic, l-am şi ocărât. Asta numai aşa, ca să nu şi-o ia în cap. Acum ştiu însă cu cine am de-a face.

        — Şi eu, consimţi Stone. Să vedeţi ce westman iese dintr-însul!

        — Şi ce repede! Completă Parker.

        — Yes! Întări Hawkens. Măi băieţi, aflaţi că e născut pentru aşa ceva. Pe cuvânt că e născut! Şi are nişte muşchi, domnule! N-a tras el deunăzi carul nostru, ăla greu, singur, fără nici un ajutor?! Unde izbeşte, nu mai răsare iarba. Dar îmi făgăduiţi?

        — Ce? Întrebă Parker.

        — Nici o laudă faţă de el!

        — Şi de ce?

        — Ca să nu-l apuce fumurile.

        — A, nu!

        — Ba da! Băiatul e modest, n-am ce zice. Dar nu e bine să-l lauzi pe om în faţă; se strică şi cel mai bun caracter. Să-i spuneţi, ca şi până acum, greenhorn. De fapt, chiar şi este, cu toate calităţile sale de westman. Însuşirile trebuiesc dezvoltate, omul trebuie să mai înveţe şi să mai treacăprin multe încercări.

        — Totuşi i-ai mulţumit că ţi-a salvat viaţa?

        — Nici gând!

        — Zău? Îmi închipui ce părere şi-o fi făcut despre tine!

        — Nu-mi pasă de părerea lui, dacă nu mă-nşel. Desigur că mă socoteşte o canalie tâmpită, nerecunoscătoare. Nu face nimic. Principalul e să nu-l apuce ifosele şi să rămână om. Ca să fiu sincer, zău că-mi venea să-l îmbrăţişez şi să-l sărut!

        — Ptiu! Să-l săruţi! Îmbrăţişarea, mai treacă-meargă, dar sărutul…

        Asta nu!

        — Şi de ce, mă rog? Se indignă Sam.

        — Mai întrebi? Nu te-ai uitat niciodată în oglindă? Nu te-ai privit în vreo apă limpede, ca să-ţi admiri graţioasa mutră? Obrazul ăsta, barba şi mai ales nasul! Cui i se năzare, omule, să te sărute pe locul unde s-ar presupune că ai gură? Pentru asemenea ispravă se cere un ins lovit de insolaţie ori cu creierul congelat!

        — Hm! Află că e tare drăguţ ceea ce spui. Sunt, va să zică, urât! Şi tu drept cine te crezi? Doar nu-ţi închipui că eşti frumos? Scoate-ţi-o din cap! Îţi dau cuvântul meu că, dacă ne-am prezenta amândoi la un concurs de frumuseţe, eu m-aş alege cu premiul întâi, iar tu cu un loz necâştigător, hi-hi-hi-hi! Dar nu de asta-i vorba, ci de greenhorn-ul nostru. N-am găsit cu cale să-i mulţumesc şi nici n-am s-o fac. În schimb, frigem coapsa şi-i dăm porţia cea mai bună. I-o tai cu mâna mea. Merită omul! Iar mâine, ştiţi ce am de gând?

        — Ce? Se interesă Stone.

        — Îi fac o mare bucurie.

        — Cum anume?

        — Îl las să prindă un mustang.

        — Te duci după mustangi?

        — Păi, am nevoie de un cal. Deocamdată, pentru vânătoare, mi-l împrumuţi pe-al tău. Cum astăzi s-au ivit bizonii, înseamnă că vin şi mustangii. Cred că ajunge s-o iau călare către prerie, unde am lucrat alaltăieri şi am jalonat drumul. Trebuie să se găsească acolo mustangi; ăştia au obiceiul să iasă în larg.

        Plecai de lângă cort şi, trecând pe după un tufiş, mă apropiai din cealaltă parte de cei trei vânători. Nu voiam să le dau de bănuit că aş fi ascultat discuţia.

        Încinserăm focul, apoi băturăm în pământ, de ambele laturi, câte o crăcăna şi sprijinirăm în ele frigarea, de fapt o cracă vânjoasă şi dreaptă. Fârtaţii înfipseră în ea coapsa de bivoliţă şi Sam Hawkens, cu deosebită măiestrie, porni să răsucească încet şi cu grijă frigarea.

        Mă amuzam în taină de înfăţişarea lui caraghioasă.

        După ce se întoarseră cu ce mai rămăsese din bivoliţă, Rattler şi ceilalţi ne urmară pilda. Aprinseră câteva focuri, însă acolo, la ei, lucrurile nu se desfăşurau la fel de paşnic. Fiecare era grăbit să-şi frigă mai repede porţia de carne; se produse înghesuială şi harţă. Până la urmă, fură nevoiţi să mănânce carnea pe jumătate crudă.

        Mie mi se rezervase într-adevăr bucata cea mai bună; cântărea pepuţin trei livre şi o mâncai toată. Dar aceasta nu făcu pe nimeni să mă creadă mâncău; dimpotrivă, consumam totdeauna mai puţin ca alţii. Pentru un neiniţiat în materie, ar fi de necrezut ce cantitate uriaşă de carne poate şi chiar trebuie să înghită un westman pentru a-şi demonstra virtuţile.

        Hrănindu-se normal, un om are nevoie, în afară de materii anorganice, de anume raţii de albumină şi carbonaţi, pe care şi le procură în cantitate suficientă dacă trăieşte într-o regiune civilizată. Omul din vest, care nu pătrunde sau nu are timp să poposească, uneori luni de zile, într-un ţinut populat, se hrăneşte exclusiv cu carne lipsită de carbonaţi; este deci nevoit să mestece porţii enorme pentru a-şi asigura organismul cu cele necesare. Că astfel consumă prea multă albumină care nu ajută nutriţiei – aceasta îl lasă rece. Am văzut un bătrân vânător devorând la prânz nu mai puţin de opt livre de carne şi când l-am întrebat dacă e sătul, mi-a răspuns zâmbind:

        — N-am încotro, s-a isprăvit carnea. Dacă aţi binevoi să-mi daţi o bucată din porţia dumneavoastră, n-aţi avea mult de aşteptat până să dispară.

        În timp ce mâneam, westmenii de dincolo discutau despre vânătoarea noastră de bizoni. Părea că, după ce găsiseră hoiturile celor doi tauri, îşi făcuseră cu totul altă idee despre „prostia” ce o săvârşisem.

        A doua zi dimineaţă, mă prefăcui că vreau să încep lucrul. Atunci se apropie de mine Sam:

        — Lăsaţi instrumentele, sir. Avem ceva mai interesant de făcut.

        — Ce anume?

        — O să aflaţi. Pregătiţi-vă, ieşim călare.

        — Să ne plimbăm? Întâi munca şi apoi…

        — Pshawl Aţi muncit destul. De altfel, cred că până la amiază suntem înapoi. Atunci puteţi, din partea mea, să măsuraţi şi să calculaţi cât vă place.

        Îl înştiinţai pe Bancroft şi pornirăm. Pe drum, Sam o făcea pe misteriosul, iar eu simulam că nu ştiu despre ce e vorba. Am parcurs traseul măsurat de noi, până am ajuns în preria de care pomenise Sam în ajun.

        Să tot fi numărat în lăţime vreo două mile engleze şi de două ori pe-atât în lungime; era înconjurată de coline împădurite. Tăiată de un pârâu destul de lat, preria nu ducea lipsă de umezeală şi era bogată în ierburi grase. Ieşeai spre nord printr-o mică trecătoare, între doi munţi, iar la sud se întindea o vale. Hawkens se opri pentru câteva clipe şi măsură întinderea cu ochi scrutători. Apoi ne urmarăm drumul de-a lungul pârâului, către nord. Deodată, Sam scoase o exclamaţie, îşi struni calul de împrumut, descăleca, trecu apa şi grăbi către un loc unde iarba era călcată. Cercetă locul, se înapoie, urcă din nou în şa şi porni iar, însă nu spre nord, ci cotind în unghi drept; astfel ajunserăm, peste puţin, la marginea de vest a preriei. Aici Sam descăleca şi îşi lăsă calul să pască după ce îl priponi cu grijă. De când descoperise urma, nu mai scosese o vorbă. Dar pe chipul lui bărbos răsărise o lumină aidoma soarelui revărsat peste ţinutul acela împădurit, în sfârşit, mă îndemnă şi pe mine:

        — Descălecaţi, sir şi legaţi-vă bine calul! Vom aştepta aici.

        — De ce să-l leg? Întrebai eu, deşi cunoşteam motivul.

        — Fiindcă altminteri s-ar putea să-l pierdeţi. Am văzut de multe oricum, în asemenea situaţii, caii o zbughesc.

        — Ce fel de situaţii?

        — Adică, nu ghiciţi?

        — Hm!

        — Încercaţi!

        — Mustangi?

        — Cum de v-aţi gândit tocmai la mustangi? Întrebă el, cântărindu-mă din ochi.

        — Păi, am citit.

        — Ce?

        — Dacă nu-i legi bine, caii domesticiţi fug şi se alătură celor sălbatici.

        — Dracu' să vă ia! Toate le-aţi citit! Prin urmare, nu-i chip să vă fac o surpriză. De aceea îmi plac oamenii care nu ştiu să citească.

        — Ai plănuit vreo surpriză?

        — Desigur.

        — O vânătoare de mustangi?

        — Ei da!

        — N-ar fi fost posibil. Surpriza presupune să nu te aştepţi dinainte la ea. Or, dumneata, în orice caz, trebuia să mi-o divulgi încă înainte de apariţia cailor.

        — Asta-i drept, hm! Aflaţi că mustangii au şi fost pe-aici.

        — Te referi la urme?

        — Întocmai. Au trecut ieri. O avangardă. Cum s-ar spune, cercetaşii. Trebuie să ştiţi că animalele astea sunt grozav de deştepte.

        Au ofiţeri ca în armată, iar căpetenia e, de obicei, un armăsar încercat, puternic şi curajos. Fie că pasc sau se găsesc în deplasare, herghelia e totdeauna flancată de armăsari; urmează iepele şi abia la mijloc se află mânjii. Asta pentru ca armăsarii să poată apăra mamele şi puii.

        V-am mai arătat în câteva rânduri cum se prinde mustangul cu un lasso. Aţi reţinut?

        — Fireşte.

        — V-ar plăcea să prindeţi unul?

        — Da.

        — Atunci, sir, vi se oferă prilejul chiar astăzi, înainte de prânz!

        — Mulţumesc. N-am să mă folosesc de ocazie.

        — All devils! Pe toţii dracii! De ce nu?

        — N-am nevoie de încă un cal.

        — Un westman nu se întreabă dacă are sau nu are nevoie de încă un cal!

        — Acela nu e un westman cinstit cum mi-l închipui eu.

        — Şi, mă rog, cum ar trebui să fie?

        — Mi-ai vorbit ieri de vânătorii de stârvuri, de albii care ucid în masă bizoni, fără să aibă nevoie de carnea lor. Consider că o asemenea faptă e o fărădelege faţă de animale şi faţă de oamenii roşii cărora li se răpeşte hrana. Eşti de acord?

        — Sunt!

        — La fel cu caii. Nu vreau să le răpesc libertatea, fără să am conştiinţa că o fac de nevoie.

        — Frumos, sir, foarte frumos! Aşa s-ar cuveni să gândească, să vorbească şi să facă orice om şi creştin. Dar cine v-a spus că trebuie neapărat să capturaţi un mustang, să-i răpiţi libertatea? V-aţi exersat în mânuirea lasso-ului şi e vorba să încercaţi acuma pe viu. Limpede?

        — Asta-i cu totul altceva. Sunt de acord.

        — Bun. În schimb, pentru mine, lucrul e serios. Trebuie să-mi fac rost de un cal. V-am mai spus-o şi repet: să vă ţineţi bine în şa, să vă struniţi bine calul în clipa când lasso-ul se strânge şi urmează smucitura. Dacă nu, veţi fi aruncat din şa, mustangul o ia la goană şi vă trage după el. Atunci vă pomeniţi fără cal şi ajungeţi pedestraş de rând, cum sunt eu în clipa de faţă.

        Ar fi vrut să continue, dar tăcu deodată şi-mi arătă cu mâna defileul dintre cei doi munţi situaţi la capătul nordic al preriei. Apăruse acolo un cal, unul singur, un cal liber. Se plimba încet, fără să se atingă de ierburi, îşi întorcea capul când într-o parte, când în alta şi trăgea aerul pe nări.

        — Îl vedeţi? Şopti Sam.

        De emoţie, vorbea în şoaptă, deşi calul nu putea să ne simtă.

        — Nu vă spuneam eu că sosesc? Ăla de colo e un cercetaş, care a luat-o înaintea hergheliei pentru a vedea dacă ţinutul e sigur. Viclean armăsar! Cum scrutează şi adulmecă în toate direcţiile! Pe noi nu ne poate auzi, ne bate vântul în faţă; tocmai de aceea am ales locul acesta.

        Deodată, mustangul porni la trap; alergă înainte, o coti la dreapta, pe urmă la stânga şi dispăru în defileul de unde apăruse.

        — L-aţi observat bine? Întrebă Sam. Cât de chibzuit se poartă şi cum foloseşte fiecare tufiş sau ridicătură de teren ca să nu fie văzut!

        Un cercetaş indian n-ar face-o mai bine.

        — Adevărat. Sunt de-a dreptul uluit!

        — Acum s-a întors la ai săi, ca să raporteze patrupedului său comandant că nu e nici o primejdie. Dar se înşală, hi-hi-hi-hi! Pun rămăşag că în cel mult zece minute vor fi aici. Băgaţi de seamă! Ştiţi cum o să procedăm?

        — Ei?

        — Dumneavoastră călăriţi repede înapoi, către ieşirea din prerie şi aşteptaţi acolo. Iar eu o iau călare în jos şi mă ascund în pădure.

        Când soseşte herghelia, o las să treacă şi mă reped apoi pe urmele ei.

        Atunci caii o vor lua la goană înspre dumneavoastră; ieşiţi deci la iveală şi mustangii fug îndărăt, în direcţia mea. Îi hăituim aşa încolo şi încoace, până ce ne alegem doi cai din cei mai buni; pe aceştia îi prindem; îl păstrez pe cel care mi-o plăcea mai mult, iar celuilalt îi dăm drumul. Suntem înţeleşi?

        — Nu mă pricep deloc la vânătoarea de cai; în schimb, dumneata eşti meşter, deci trebuie să-ţi execut întocmai poruncile.

        — Well, aveţi dreptate. Am ţinut destui mustangi între coapsele mele; i-am strunit şi stăpânit; pot spune că n-aţi nimerit-o rău zicându-mi „meşter”. Şi acum, plecaţi de-aici, altminteri trece timpul şi noi nu am ajuns încă la faţa locului.

        Încălecarăm din nou şi o pornirăm în direcţii diferite; el spre nord, eu spre sud, până la intrarea prin care pătrunsesem în prerie. Cum doborâtorul meu de urşi era prea greoi pentru acţiunea ce ne aştepta, stânjenindu-mimişcările, m-aş fi lipsit deocamdată de el; dar citisem şi auzisem că un westman serios se desparte numai atunci de puşca lui când e absolut sigur că nu-l pândeşte nici un pericol.

        Ceea ce, evident, nu era cazul. În orice clipă se putea ivi un indian sau o sălbăticiune; îmi păstrai de aceea puşca, strângându-i cureaua ca să nu mă lovească în timpul mersului.

        Acum aşteptam cu înfrigurare apariţia cailor. Mă oprisem la marginea preriei, lângă pădure, legasem capătul lasso-ului de oblânc şi laţul mi-l aşezasem dinainte, ca să-l am la îndemână.

        Hotarul de jos al preriei era atât de departe, încât din locul unde mă aflam n-aş fi putut zări apariţia mustangilor. Animalele nu puteau să intre în câmpul meu vizual decât după ce Sam i-ar fi gonit spre mine.

        Nu trecu nici un sfert de oră şi zării în depărtare o mulţime de puncte negre care se îngroşau repede în timp ce urcau panta. Mai întâi de mărimea unor rândunele, păreau să capete pe rând dimensiunile unor pisici, apoi ale unor câini sau viţei, până când se apropiară suficient, ca să-şi arate proporţiile reale. Erau mustangii, care, în goană sălbatică, se îndreptau spre mine.

        Măreaţă era priveliştea ce-mi ofereau aceste splendide animale!

        Coamele lor fluturau în vânt, cozile păreau nişte penaje în zbor. Erau cel mult trei sute de capete şi totuşi pământul se cutremura sub copitele lor. Un armăsar bălan alerga înaintea celorlalţi, un exemplar minunat, care te ispitea să-l prinzi, dar nici unui vânător din prerie nu i-ar trece prin gând să călărească pe un bălan: animalul, vizibil de departe, l-ar trăda duşmanului.

        Sosise momentul să mă arăt. Ieşii dintre copaci şi efectul se produse fulgerător; bălanul din fruntea hergheliei sări îndărăt, ca şi când ar fi fost lovit de un glonţ; herghelia se opri brusc; un fornăit puternic şi înfricoşat. Asta însemna: „Escadron, stânga-mprejur!” Şi bălanul o luă la goană către coada hergheliei pentru a-şi întoarce trupa înapoi, la baza de pornire.

        Îi urmam la pas; nu eram grăbit. Ştiam că Sam îi va goni iarăşi în direcţia mea. Între timp mă izbi un amănunt pe care căutam să-l desluşesc. Deşi mustangii nu se opriseră în faţa mea decât o fracţiune de secundă, mi se păruse totuşi că unul dintre ei n-ar fi cal, ci catâr.

        Poate mă înşelam, însă aveam impresia că nu. Mi-am propus să fiu atent a doua oară. Catârul se găsea în primele rânduri, chiar după conducătorul bălan; părea deci nu numai acceptat de ceilalţi mustangi, dar şi investit cu un rang înalt.

        Nu trecu mult şi herghelia se apropie iarăşi de mine, dar, văzându-mă, făcu din nou calea întoarsă. Jocul acesta se repetă încă o dată şi atunci constatai că nu mă înşelasem: era un catâr printre ei, un catâr şarg, cu dungi negre pe spinare. Făcea asupră-mi o impresie foarte bună. În pofida capului său mare şi a urechilor lungi, era un animal deosebit de frumos. Catârii sunt mai potoliţi decât caii, au călcătura mai sigură şi nu ameţesc pe marginea prăpastiei. Aceste calităţi trag considerabil în cumpănă. Fireşte că trebuie ţinut cont şi de încăpăţânarea lor. Am văzut catâri care preferau să fie biciuiţi de moarte decât să se mişte cu un pas, deşi nu erau împovăraţi şi nici drumul nu era rău. Nu voiau şi basta!

        Mi se părea că acest catâr dădea dovadă de multă vitalitate. Ochii îiluceau mai inteligent, mai scăpărător decât cei ai cailor; de aceea, mi-am pus în gând să-l prind. Se vede treaba că fugise de la stăpânul său, în toiul unei vânători de cai sălbatici şi rămăsese în familia mustangilor.

        Şi iată că Sam gonea din nou spre mine întreaga trupă. Ne apropiasem atât de mult unul de celălalt, încât ne vedeam clar. Mustangii nu mai aveau încotro: nici să înainteze, nici să se întoarcă. Se repeziră deci în lături. Ii urmăream pas cu pas. Herghelia se despărţi în două şi îl văzui pe catâr la mijloc. Alerga împreună cu bălanul. Era un animal neobişnuit de iute şi de perseverent. Mă aţinui în apropiere.

        Sam părea să fi pus ochii pe acelaşi grup.

        — Haide, ne aruncăm în mijlocul lor, sir! Eu o iau pe stânga, dumneavoastră pe dreapta! Îmi strigă el.

        Dădurăm pinteni-cailor. Nu numai că ţinurăm pasul cu mustangii, dar ne şi apropiarăm de ei cu atâta iuţeală, încât îi ajunserăm din urmă înainte să fi atins liziera pădurii. Acolo, în pădure, nu le convenea să intre. Se întoarseră şi încercară să treacă de noi. Ca să le tăiem calea, gonirăm unul spre celălalt; caii se îngrămădiră ca un cârd de orătănii în care a pătruns uliul. Bălanul şi catârul ţâşniră dintre ai lor, galopând printre noi; ne luarăm după ei. II auzii pe Sam, care-şi rotea lasso-ul în jurul capului, gata să-l lanseze:

        — Va să zică tot greenhorn aţi rămas! Şi veţi rămâne în veci!

        — De ce?

        — Aţi pus ochii pe bălan. Curat ca un greenhorn, hi-hi-hi-hi!

        I-am răspuns, dar nu mă auzi. Râsul lui zgomotos îmi acoperi cuvintele. Poftim, crede că-l urmăresc pe bălan! N-are decât s-o creadă!

        Lăsai catârul în pace şi mânai în lături, unde mustangii sforăiau şi nechezau speriaţi, învălmăşindu-se şi alergând fără ţintă. Sam se apropiase de catâr tocmai bine ca să poată arunca lasso-ul. Laţul nimeri precis şi se încolăci în jurul gâtului. Acum, călăreţul trebuia să strângă zdravăn frâul şi, aşa cum mă sfătuise atât de grijuliu pe mine, să schimbe direcţia calului cu o sută optzeci de grade, ca să reziste smuciturii în clipa când lasso-ul se va fi întins la maximum. Sam procedă întocmai, dar cu o secundă prea târziu; calul lui încă nu se întorsese bine şi încă nu se proptise în picioare, când smucitura, extrem de puternică, îl smulse din loc. Sam Hawkens zbură din şa, făcu o tumbă splendidă prin aer şi căzu la pământ. Calul îşi reveni şi alergă de-a lungul lasso-ului care, în felul acesta, se destinse. Iar catârul, care se ţinuse tare, profită de răgaz; porni la galop trăgând după sine şi calul – lasso-ul fiind bine legat de oblânc – şi o luă spre largul preriei.

        Dădui fuga la Sam, să văd dacă nu e rănit. Omuleţul se ridicase între timp şi îmi strigă speriat:

        — La naiba! Uite că mârţoaga lui Dick Stone o şterge cu catâr cu tot! Nici măcar adio nu mi-a spus, dacă nu mă-nşel!

        — Eşti lovit?

        — Nu. Descălecaţi rapid şi daţi-mi calul dumneavoastră. Am nevoie de el.

        — La ce?

        — Se înţelege că pentru a-i ajunge pe fugari. Hai, descălecaţi, fără vorbă!

        — Mă opun categoric! Rişti să mai faci o tumbă şi atunci s-ar duce dracului amândoi caii.

        Îmi îndemnai calul iarăşi pe urmele catârului, care o luase o bună bucată înainte, dar intrase în conflict cu calul lui Sam. Unul trăgea într-o parte, altul în cealaltă şi se încurcau reciproc, legaţi fiind de acelaşi lasso. Îi ajunsei deci repede din urmă. Nici nu găsii necesar să mă folosesc de lasso-ul meu, ci apucai lasso-ul lui Sam, care lega amândouă animalele şi mi-l înfăşurai bine în jurul mâinii. Acum eram sigur că voi supune catârul. Îl lăsai mai întâi să alerge, pe urmă pornii la galop cu ambii cai după el. Totodată trăgeam din ce în ce mai tare de funie, încât laţul se strângea necontenit. Puteam să dirijez astfel animalul, să-l stăpânesc destul de bine. Mă prefăcui că slăbesc lasso-ul şi îl îndemnai pe catâr să facă un ocol şi să ajungă în dreptul lui Sam. În sfârşit, strânsei laţul cu atâta putere, încât fugarul nu mai avu scăpare. Îşi pierdu răsuflarea şi căzu.

        — Ţineţi-l bine până pun mâna pe ticălos. Apoi daţi-i drumul! Îmi strigă Sam.

        Sări şi, în ciuda faptului că animalul căzut zvârlea violent din picioare, se lipi de el.

        — Acum! Ordonă Sam.

        Slobozii strânsoarea. Catârul îşi reveni şi se săltă în sus. Atunci Sam, la iuţeală, se cocoţă în spinarea lui. Animalul stătu câteva clipe nemişcat, ca încremenit de spaimă; începu apoi să sară ba înainte, ba îndărăt. Deodată, se repezi brusc, pe toate patru picioarele în lături, se cabra ca o pisică furioasă. Dar Sam, mărunţelul, se ţinu bine.

        — Nu mă dă el jos! Îmi strigă. Acum o să-şi încerce ultima şansă şi o s-o ia la goană. Aşteptaţi aici; îl potolesc eu şi-l aduc înapoi!

        De data asta, Sam se înşelă. Catârul nu o luă la goană, ci se aruncă fulgerător la pământ, dându-se de-a berbeleacul. Bietul Sam! Putea să-i frângă gâtul. Fu nevoit să descalece. Coborâi şi eu de pe cal, apucai lasso-ul care se târa pe pământ şi-l înfăşurai în jurul unei tufe puternice, între timp, catârul, eliberat de călăreţ, sări din nou în picioare, încercă s-o zbughească, dar tufa rezistă; lasso-ul se încorda şi laţul se strânse în jurul gâtului; animalul se prăbuşi iarăşi la pământ.

        Retras mai la o parte, Sam Hawkens îşi pipăia coastele, şoldurile şi făcea o mutră de parcă ar fi mâncat varză acră cu magiun de prune.

        Zise:

        — Lăsaţi-o dracului de bestie! Pe asta n-o domoleşte nimeni, dacă nu mă-nşel.

        — Atât ar mai lipsi! Nu mă las eu umilit de un catâr al cărui tată n-a fost gentleman, ci măgar sadea. Va trebui să asculte. Fii atent!

        Slobozii lasso-ul şi mă aşezai, cu picioarele desfăcute, pe animalul culcat. Cum simţi că-şi recapătă răsuflarea, se şi ridică de jos cu mine în spinare. Acum, înainte de orice, era nevoie de o puternică strânsoare a genunchilor şi întru aceasta îl depăşeam cu mult pe micul Sam.

        Coastele calului trebuie să se moaie între coapsele călăreţului; animalul îşi simte mădularele strivite şi se înspăimântă de moarte. În timp ce catârul, după vechea-i metodă, încerca să mă arunce la pământ, cum procedase adineauri cu Sam, apucai lasso-ul ce-i atârna de gât şi îl făcuicolac, ţinându-l strâns lângă laţ. De câte ori observam că animalul dădea să se culce, spoream strânsoarea laţului; cu această manevră şi cu forţa genunchilor ţineam catârul în picioare.

        Era o luptă cruntă, cum s-ar spune, corp la corp; năduşeam din toţi porii, dar catârul asuda şi mai tare; trupul îi era leoarcă şi botul împroşca fulgi mari de spumă. Mişcările îi deveniseră mai slabe şi mai necontrolate; fornăitul mânios trecu într-un fel de tuse seacă.

        Apoi animalul se culcă sub mine, nu din voia lui, ci din slăbiciune.

        Rămase aşa, liniştit, cu ochii daţi peste cap. Atunci răsuflai şi eu adânc; mă simţeam ca şi când s-ar fi rupt în mine toate vinele şi tendoanele.

        — Heavens, Cerule, ce om! Strigă Sam. Sunteţi mai tare chiar decât animalul ăsta! De-ar fi să vă priviţi în oglindă, v-aţi speria.

        — Cred şi eu!

        — V-au ieşit ochii din cap, buzele vi s-au umflat, fălcile s-au învineţit.

        — Asta pentru că un greenhorn nu se dă bătut cu una, cu două, pe câtă vreme un meşter în vânatul mustangilor, fiind mai deştept, se lasă păgubaş. Bineînţeles, după ce i se întâmplă ca propriul său cal să se agaţe de un catâr şi s-o pornească, în doi, la plimbare.

        Mă privi mai mult decât jalnic şi mă rugă plângăreţ:

        — Ci tăceţi odată, sir! Vă asigur că şi cel mai destoinic vânător o poate păţi la fel. Aţi avut ieri şi azi două zile bune.

        — Sper să mai apuc şi altele. În schimb, pentru dumneata au fost tare proaste. Ce-ţi fac, ca să spun aşa, oscioarele?

        — Habar n-am! Le voi cerceta mai târziu. De îndată ce mă simt mai bine, mă apuc să le număr. Deocamdată, îmi par zdrobite. De când mă ştiu, n-am încălecat asemenea dobitoc. Sper că l-aţi învăţat minte!

        — Nu-l vezi cum zace sfârşit de puteri, mai-mai să ţi se rupă inima! Să-i punem şaua şi zăbala. Îl încaleci şi porneşti spre casă.

        — Păi, o să-şi arate iar năravul!

        — Ba deloc! A pătimit destul. E un animal deştept şi o să te poţi felicita că l-ai, prins.

        — Cred şi eu. De altfel, pusesem de la început ochii pe el. În schimb, dumneavoastră, alegându-l pe bălan, aţi făcut o mare prostie.

        — Eşti convins?

        — Fără îndoială.

        — Nu asta te întreb. Vreau să ştiu dacă eşti convins că-l alesesem pe bălan.

        — Atunci, pe care?

        — Tot pe catâr.

        — Ei, las-o încurcată!

        — Oi fi eu greenhorn, dar atâta lucru ştiu şi eu: un cal bălan nu se potriveşte cu vânătorul din Vestul sălbatic. Catârul, însă, mi-a plăcut de la prima ochire.

        — Vă pricepeţi la cai, nimic de zis!

        — Aş dori să te pricepi şi dumneata tot atât de bine la oameni, dragă Sam! Şi acum vino să ridicăm animalul de jos.

        Am sculat catârul în picioare. Stătea supus şi tremura tot. Nu se împotrivi nici când i-am pus şaua, nici când i-am vârât zăbala între dinţi. Şicând Sam îl încăleca, dădu ascultare frâului, ca un cal domestic, obişnuit cu călăria.

        — A mai avut stăpân, constată mărunţelul. Şi stăpânul trebuie să fi fost un bun călăreţ. E evident. O fi fugit de acasă. Ştiţi ce nume-i dau?

        — Ei?

        — Mary. Am călărit cândva un catâr cu numele ăsta. Ce nevoie să-mi mai bat capul ca să-i găsesc alt nume?!

        — Aşadar, catârul Mary şi puşca Liddy?

        — Exact. Drăguţ, nu-i aşa? Iar acum, daţi-mi voie să vă cer un mare hatâr.

        — Bucuros. Ce doreşti?

        — Să nu vorbiţi nimănui despre păţania mea! Vă voi fi profund recunoscător.

        — Prostii! Doar e un lucru de la sine înţeles şi nu e nevoie de recunoştinţă.

        — Totuşi vi se cuvine. Ce-ar mai râde banda din tabără dacă ar afla cum s-a pricopsit Sam Hawkens cu noua şi graţioasa lui Mary! Ar face un haz teribil. Dacă nu divulgaţi nimic, am să…

        — Taci, te rog! L-am întrerupt. E păcat să-ţi mai baţi gura în legătură cu afacerea asta. Eşti dascălul şi prietenul meu. Nu mai am nimic de adăugat.

        Ochişorii lui mici şi jucăuşi se umeziră şi îl auzii strigând cu entuziasm:

        — Da, sunt prietenul dumneavoastră, sir. Şi dac-aş şti că mă îndrăgiţi niţeluş, ar fi o nespusă bucurie şi mângâiere pentru bătrâna mea inimă.

        Ii întinsei mâna:

        — Dragă Sam, pot să-ţi fac această bucurie. Fii sigur că-mi eşti foarte apropiat, să zicem ca un… Ei! Ca un unchi cumsecade şi curajos, îţi ajunge?

        — Pe deplin, sir, pe deplin! Sunt fericit. Şi de fericire sunt gata să vă satisfac, chiar acum, orice dorinţă. Vreţi… vreţi… de pildă, s-o mănânc pe Mary, sub ochii dumneavoastră, cu piele şi păr cu tot?…

        Sau preferaţi să mă transform în marinată, să mă fac tocană şi să mă înghit eu însumi? Sau…

        — Stai! L-am oprit, amuzat. Ar fi să te pierd în ambele cazuri; în primul rând, ai crăpa, în al doilea, ai muri de indigestie, pentru că ţi-ai consuma şi peruca, iar stomacul n-ar mistui-o. Mi-ai făcut destule servicii şi sper să-mi mai faci destule şi de-aci încolo. Rămâi, aşadar, în viaţă, împreună cu Mary şi mai bine vezi să ajungem cât mai repede în tabără. Vreau să lucrez.

        — Să lucraţi! Ca şi când aici aţi fi stat degeaba! Dacă nici asta n-a fost muncă, atunci nu mai ştiu cum să-i zic.

        Legai cu lasso-ul calul lui Dick Stone de-al meu şi pornirăm. Mustangii, fireşte, dispăruseră de mult; catârul asculta supus de călăreţul său, încât Sam exclamă de repetate ori în cursul drumului:

        — Are şcoală Mary asta! Şcoală bună! Simt şi constat la fiece pas că voi călări, de azi încolo, ca niciodată. Îşi aminteşte cele învăţate mai demult şi uitate apoi în familia mustangilor. Cred că n-are numai temperament, ci şi caracter.

        — Şi dacă nu-l are, poţi să i-l formezi dumneata. Nu-i încă prea bătrână.

        — Cam câţi ani îi daţi?

        — Cinci, nu mai mulţi.

        — Exact părerea mea. Voi controla mai pe urmă dac-am apreciat bine. Numai dumneavoastră vă datorez animalul. Am avut două zile rele, foarte rele, iar dumneavoastră glorioase. Aţi fi bănuit oare că veţi învăţa atât de repede, una după alta şi vânătoarea de bizoni şi cea de mustangi?

        — De ce nu? Aici, în vest, trebuie să te aştepţi la orice. Sper să-mi însuşesc şi alte soiuri de vânătoare.

        — Hm! Da. Vă urez să vă descurcaţi la fel de bine. Mai cu seamă ieri viaţa vă atârna de un fir de păr. Prea v-aţi expus. Nu uitaţi că sunteţi un greenhorn. Şade băiatul cuminte, lasă să se apropie taurul şi-l plesneşte drept în ochi! Unde s-a mai pomenit aşa ispravă? Sunteţi încă ageamiu/nesocotiţi puterea bizonului. Altă dată fiţi mai prudent şi nu vă încredeţi prea mult în ştiinţa dumneavoastră! Vânătoarea de bizoni e extrem de primejdioasă. N-o întrece decât una singură.

        — Care?

        — Cea de urşi.

        — Nu cumva te referi la ursul negru cu botul galben?

        — La baribal? Nicidecum! Acela e un animal paşnic şi blajin, pe care l-ai putea deprinde să calce rufe şi să tricoteze. Mă refer la ursul grizzly, ursul cenuşiu din Munţii Stâncoşi. Cum aţi citit de toate, probabil că l-aţi întâlnit şi pe dumnealui prin cărţi.

        — Da.

        — Bucuraţi-vă că nu v-a ieşit în cale. Când se ridică în labele dinapoi, e cel puţin cu două picioare mai înalt ca dumneavoastră; dintr-o muşcătură vă face capul chisăliţă, iar când e atacat şi îl apucă furia, nu se lasă până nu-l sfâşie şi nu-l nimiceşte pe adversar.

        — Sau adversarul pe el.

        — Oho! Din nou iese la iveală cât de uşuratic sunteţi. Vorbiţi de ursul acesta puternic şi de neînvins cu o nepăsare de parc-ar fi vorba de ursuleţul spălător, mărunt şi paşnic.

        — Nu-l subapreciez chiar atâta. Însă de neînvins, cum zici dumneata, nu cred să fie. Orice fiară poate fi învinsă, deci şi ursul grizzly.

        — Şi asta aţi citit-o?

        — Da.

        — Hm! Nu cred că tocmai cărţile multe prin care aţi umblat sunt pricina neseriozităţii de care daţi dovadă. Sunteţi doar un băiat destul de înţelegător, dacă nu mă-nşel. Aţi fi în stare să atacaţi un grizzly aşa cum aţi făcut ieri cu bizonii?

        — Dacă n-aş avea încotro, da!

        — Dacă n-ar avea încotro! Auzi neghiobie! Orice om are încotro, numai să vrea.

        — Adică, dacă e laş, o poate lua la sănătoasa. Asta vrei să spui?

        — Aici nu e vorba de laşitate. Nu e nici o ruşine să fugi din faţa unui grizzly. Şi, dimpotrivă, dacă-l stârneşti, e curată sinucidere.

        — În cazul acesta, părerile noastre diferă. Dacă mă atacă prinsurprindere şi nu-mi lasă timp să fug, trebuie să mă apăr. Dacă se dă la un prieten, trebuie să-i sar prietenului în ajutor. Iată două împrejurări în care nu pot şi n-am dreptul s-o şterg. Afară de asta, îmi închipui că un westman curajos atacă ursul grizzly chiar dacă nu e strictă nevoie, pentru a face inofensivă o fiară atât de periculoasă şi, la urma urmei, pentru coapsele şi labele ei, care trebuie că au un gust delicios.

        — Sunteţi incorigibil şi mă tem pentru pielea dumneavoastră. Să-i mulţumiţi Cerului dacă n-o să faceţi nicicând cunoştinţă cu asemenea coapse şi labe! Deşi sunt convins că nu există pe lume delicatesă mai gustoasă; întrece până şi carnea de bivoliţă.

        — Cred că aici n-ai motive să tremuri pentru soarta mea. Ori există şi prin părţile astea urşi cenuşii?

        — De ce n-ar exista? Ursul grizzly se plimbă prin întregul masiv muntos; urmează cursul apelor şi pătrunde uneori până-n prerie. Pe cine-l simte, vai de capul lui! Mai bine să nu vorbim!

        N-am fi bănuit niciunul că în ziua următoare vom relua tema şi încă la un mod cu totul diferit, căci sălbăticiunea atât de temută ne va ieşi în cale. De altminteri, nici nu mai aveam timp de taifas; ajunseserăm la tabără. În lipsa noastră, echipa înaintase cu măsurătoarea o bună bucată de drum. Bancroft şi cei trei experţi ai săi se puseseră temeinic pe treabă; voiau să arate ce pot. Apariţia noastră stârni senzaţie.

        — Un catâr, un catâr! De unde-l ai, Hawkens? Ia spune! De unde?

        — Mi-a fost expediat direct pe adresa mea, răspunse Sam cu toată seriozitatea.

        — Imposibil! De la cine, cum?

        — Prin poştă, recomandat expres, cu banderolă şi timbru de doi cenţi. Doriţi să vă arăt?

        Unii izbucniră în râs, alţii înjurau. Dar Sam îşi atinsese scopul:

        Nu-l mai întrebară nimic. Nu ştiu dacă barem cu Dick Stone şi cu Will Parker s-a dovedit mai comunicativ, căci m-am alăturat repede echipei, apucându-mă de măsurători. Până în asfinţit, înaintarăm atât de departe, încât a doua zi dimineaţă ar fi fost să continuăm măsurătorile în valea unde apăruseră bizonii. Seara, discutând cu Sam, îl întrebai dacă nu cumva există riscul de a fi opriţi din lucru de către alţi bizoni, care, după toate aparenţele, îşi aveau drumul pe-acolo. Noi făcuserăm cunoştinţă cu o trupă de avangardă; ne puteam aştepta să apară şi grosul turmei. Dar Sam era de altă părere:

        — Nici pomeneală, sir! Bizonii nu sunt mai proşti decât mustangii.

        Avangărzile fugărite de noi şi-au avertizat întreaga trupă. Vor lua, cu siguranţă, altă direcţie şi se vor feri cu străşnicie să mai treacă pe-aici.

        Cum se crăpă de ziuă, ne mutarăm tabăra în partea superioară a văii. Hawkens, Stone şi Parker n-au participat la mutarea corturilor:

        Sam îşi pusese în gând să-şi mai dreseze catârul, iar Stone şi Parker îl însoţiră în prerie, spre locul unde fusese capturat animalul şi care se preta destul de bine pentru antrenamente de călărie.

        Noi, experţii, ne ocuparăm mai întâi cu fixarea jaloanelor, la care ne ajutară şi câţiva dintre oamenii lui Rattler, în timp ce dânsul, împreună cu alţi chiulangii, hoinărea prin împrejurimi. Am ajuns până în zona undedoborâsem cei doi tauri. Spre mirarea mea, constatai că taurul cel bătrân dispăruse. Cercetarăm terenul şi descoperirăm o dâră lată, care se pierdea în pădurice; iarba fusese călcată pe o lăţime de vreo doi coţi.

        — Extraordinar! Cum e posibil? Exclamă Rattler. Când am fost aici după carne, i-am cercetat îndeaproape pe amândoi taurii. Erau morţi.

        Şi uite că bătrânul mai era în viaţă!

        — Crezi? Îl întrebai.

        — Păi! Ori vă-nchipuiţi că un bivol mort mai poate să se scoale şi să plece?

        — Nu e musai să plece. S-ar putea să-l care cineva.

        — Aşa? Şi cine, mă rog?

        — Nişte indieni, de pildă. Am descoperit mai sus urma unui picior de indian.

        — Zău? Multă minte mai zace în capul unui greenhorn! Pe unde dracu' să fi venit indienii?

        — Or fi venit pe undeva.

        — Păi, sigur! Se vede că au căzut din cer. Altminteri, ar trebui să le zărim urmele. Or, aşa, e imposibil să fie vorba de indieni. Adevărul e că bivolul a mai avut viaţă în el şi, când s-a trezit, a luat-o târâş spre pădurice; acolo, desigur că şi-a dat duhul. Hai să vedem!

        Porni cu oamenii lui de-a lungul dârei. Se aştepta, probabil, să merg şi eu. Dar nu m-am dus. Îmi displăcuse aroganţa cu care mi-a vorbit. Şi, apoi, aveam treabă. În fond, mi-era indiferent ce-a devenit hoitul bătrânului taur. Mă apucai de lucru. Dar nici n-am atins bine jalonul, că din pădurice străbătură concomitent câteva strigăte de spaimă. Răsunară vreo trei împuşcături, după care vocea lui Rattler:

        — Sus, în copaci, iute! Altfel sunteţi pierduţi! Ăsta nu ştie să se caţăre!

        Care „ăsta”? De cine vorbea? În clipa aceea unul din oamenii lui Rattler ţâşni din pădurice, ca şi când moartea l-ar fi apucat de mânecă.

        — Ce-i, ce s-a întâmplat? Îi strigai.

        — Un urs, un urs uriaş, un grizzly! Anunţă el, în timp ce gonea ca din puşcă pe lângă mine. Atunci se auzi un glas îngrozit, cutremurător:

        — Ajutor, ajutor! Valeu, m-a prins!

        Aşa nu urlă decât un om care vede cum se cască înaintea lui gura morţii. Omul se afla, deci, în mare primejdie; trebuia să-i vin în ajutor. Dar cum? Îmi lăsasem puşca în cort, ca să nu mă deranjeze la lucru. Nu fusese o imprudenţă, de vreme ce noi, experţii, ne aflam sub ocrotirea unor oameni înarmaţi. Să mă fi repezit mai întâi până la cort? Între timp, bietul om ar fi fost sfâşiat. Trebuia să sar imediat în ajutorul lui. Nu aveam la mine decât cuţitul şi cele două pistoale.

        Dar ce fel de arme sunt astea împotriva unui urs grizzly? Acesta e o rudă apropiată a ursului din peşteri, specie azi dispărută şi aparţine, mai mult timpurilor preistorice decât prezentului. Atinge o lungime de nouă picioare. Mai târziu aveam să răpun namile din acestea care cântăreau câte cinci sute de kilograme. Forţa muşchilor săi e colosală; târăşte după el cu uşurinţă un cerb, un mânz sau o juncă de bizon. Călăreţul nu poate să-i scape decât dacă posedă un cal extrem de iute şi rezistent la fugă; altfel, ursul cenuşiu îl ajunge din urmă.

        Datorită uriaşei sale puteri, curajului şi perseverenţei fără margini, răpunerea unui grizzly este considerată de indieni ca un act de vitejie supremă.

        Mă năpustii, aşadar, în pădurice. Urma ducea până departe în interior, unde creşteau copaci înalţi. Până acolo îl târâse ursul pe taur.

        Şi tot de acolo venise. Iată de ce nu-i zăriserăm urma; se ştersese sub greutatea hoitului târât.

        Clipa era grea. În spate vociferau colegii mei, experţii, alergând spre corturi ca să-şi aducă armele; în faţa mea ţipau westmenii şi răcnetul celui căzut în ghearele ursului sfâşia văzduhul.

        Mă apropiam în salturi; auzeam acum şi mormăitul ursului. De fapt, expresia nu e proprie, pentru că tocmai asta îl deosebeşte pe uriaşul grizzly de celelalte specii de urşi: dihania nu mormăie. Sunetul ce-l scoate la mânie sau durere e un horcăit, o gâfâială ciudată, puternică, precipitată.

        În sfârşit, ajunsei la faţa locului. Iată şi trupul bizonului, complet sfârtecat. În dreapta şi în stânga mea strigau westmenii urcaţi în copaci şi simţindu-se acolo în oarecare siguranţă, pentru că nu s-a mai văzut, decât rareori, ca un grizzly să se caţere în copac. Drept în faţă, dincolo de leşul taurului, cineva încercase să se urce într-un copac, dar fusese surprins de urs. Omul atârna acum sprijinit cu pieptul de o cracă şi îmbrăţişând trunchiul copacului, în timp ce ursul, ridicat în două labe, râcâia cu ghearele coapsa şi pântecul nenorocitului. Bietul om era sortit morţii! Nu-l mai puteam salva şi, dacă m-aş fi întors în acea clipă, nimeni n-ar fi avut dreptul să-mi reproşeze ceva. Însă priveliştea mă impresiona teribil. Ridicai de jos una din puştile abandonate de westmeni. Din păcate, nu mai avea gloanţe. Atunci mă răsucii brusc, sării peste hoitul bizonului şi, din toate puterile de care dispuneam, izbii în căpăţâna ursului cu patul puştii. Ridicolă încercare! Puşca se sfărâmă ca sticla; nici cu securea de măcelărie nu crapi o asemenea ţeastă. Obţinui totuşi un oarecare succes: abătui atenţia ursului de la victima sa. Fiara întoarse capul spre mine, nu grăbit, cum ar proceda o felină sau un câine sălbatic, ci alene, ca şi când s-ar fi mirat de tentativa mea neghioabă. Măsurându-mă ochii lui mici şi înfundaţi, ursul părea să chibzuiască dacă face să rămână lângă victima lui, sau să se ia după mine. Aceste clipe îmi salvară viaţa, căci mă fulgeră o idee, singura care mi-ar fi putut ajuta în situaţia dată.

        Scosei unul din pistoale, mă apropiai de urs, care nu-şi întorsese decât capul spre mine şi trăsei patru gloanţe la rând, drept în ochi, aşa cum făcusem, nu departe de-aici, cu cel de-al doilea taur. Fireşte că totul s-a petrecut mai repede ca gândul. Apoi sării în lături şi, urmărind mişcările ursului, scosei de la brâu cuţitul de vânătoare.

        Rămânând pe loc, aş fi plătit cu viaţa, căci fiara orbită ţâşni de lângă copac şi se aruncă în direcţia unde stătusem cu o clipă mai înainte. Nu dădu de mine şi, cu suflarea otrăvită, cu izbituri năprasnice de labă, porni să mă caute. Se agita ursul ca scos din minţi, se răsucea pe toate patru labele, scormonea pământul, făcea salturi dezordonate, însă nu reuşea să mă găsească, pentru că, spre norocul meu, ţintisem perfect şi îl orbisem. S-ar fi putut conduce după miros, dar era stăpânit de atâta furie, încât nu mai uza de simţurile şi de instinctul lui.

        În cele din urmă, îşi îndreptă atenţia asupra rănilor sale, neglijând pe vrăjmaşul care i le provocase. Se aşeză şi, ridicând capul, îşi trecu labele din faţă peste ochii însângeraţi. Horcăia şi îşi arăta colţii. Mă apropiai repede şi-i vârâi de două ori cuţitul între coaste. Întinse o labă spre mine, dar sării în lături. Nu-l nimerisem în inimă şi mai avu putere să mă caute, stăpânit de un nou acces de furie. Toate acestea durară vreo zece minute. Fiara pierduse mult sânge şi era vizibil istovită. Se aşeză iarăşi ca să-şi pipăie ochii. Profitai de prilej ca să-i aplic alte două lovituri de cuţit. De astă dată nimerii mai bine. Ursul căzu, pe când eu mă retrasei iarăşi. Apoi se ridică şi făcu, horcăind, câţiva paşi înainte, se clătină, căzu iar, dădu să se ridice pe labele dindărăt, însă nu mai avu putere şi se rostogoli de câteva ori, într-un efort zadarnic de a se pune pe picioare. În sfârşit, se întinse cât era de lung şi rămase nemişcat.

        — Slavă Domnului! Exclamă Rattler, de sus, din copac. Gata cu bestia! Am scăpat dintr-o primejdie grozavă.

        — Nu prea sesizez ce fel de primejdie vă păştea, i-am răspuns.

        Doar aţi avut destulă grijă de pielea voastră. Puteţi coborî!

        — Nu, încă nu. Vezi mai întâi dacă ursul e mort de-a binelea.

        — E mort.

        — De unde ştii? Habar n-ai ce dârzenie zace întrânsul. Hai, vezi odată!

        — S-o fac pentru dumneata? Dacă vrei să te convingi, cercetează-l personal. Doar eşti un westman renumit, pe când eu nimic altceva decât un greenhorn.

        Acestea zise, mă apropiai de camaradul lui, care rămăsese agăţat în copac. Nu mai răcnea, nici nu mişca. Chipul îi era crispat de groază şi ochii, larg deschişi, mă fixau ca de sticlă. Carnea de pe ambele coapse îi fusese smulsă până la os; din pântec îi ieşeau măruntaiele, îmi stăpânii tulburarea şi îi strigai:

        — Dă-ţi drumul! Te ajut să cobori!

        Nu-mi răspunse şi nu trăda în nici un fel că m-ar fi înţeles. Mă adresai camarazilor lui, cerându-le să-mi dea o mână de ajutor. Însă faimoşii westmeni nu se lăsară convinşi să coboare din copac până n-am urnit ursul din loc, întorcându-l de câteva ori, ca să le dovedesc că e mort.

        Abia atunci se lăsară în jos şi-mi ajutară să-l coborâm pe camaradul lor atât de groaznic mutilat. Nu era lucru uşor. Bietul om se cramponase de trunchiul copacului şi cu greu i-am descleştat mâinile. Murise.

        Acest sfârşit tragic nu părea să-i tulbure pe „vitejii” lui Rattler; plecară fără să le pese nici de camaradul ucis, nici de urs. Iar şeful le spuse:

        — S-a întors macazul! A vrut ursul să ne mănânce şi când colo, îl vom frige noi. Hai, băieţi, repede, să-l jupuim de piele, să alegem carnea de pe coapse şi labe!

        Scoase cuţitul şi îngenunche lângă urs, gata de operaţie. Nu m-am sfiit să intervin:

        — Trebuia să-ţi arăţi vitejia încercându-ţi cuţitul asupra ursului viu. Acum ai întârziat. Nu te mai osteni degeaba!

        — Cum? Sări el ca ars. Te opui să-mi tai şi eu o ciosvârtă?

        — Exact, mister Rattler.

        — Cu ce drept?

        — Cu dreptul celui care a răpus ursul.

        — Zău? Care greenhorn poate ucide un grizzly cu cuţitul? Noi l-am împuşcat. Cum l-am zărit, am şi tras în el.

        — Şi v-aţi cocoţat de urgenţă în copaci! Asta da, e adevărat, foarte adevărat!

        — Dar gloanţele noastre îl nimeriseră; de pe urma lor a pierit, nu din câteva înţepături pe care dumneata i le-ai aplicat pe când îşi dădea duhul. Ursul ne aparţine şi facem cu el ce poftim. Asta e!

        Dădu chiar să se pună pe treabă. Dar îl prevenii:

        — Jos mâna, mister Rattler; altminteri te-nvăţ eu să ţii seama de vorbele mele. Ai înţeles?

        Îşi înfipse totuşi cuţitul în blana ursului. Atunci îl apucai – aşa cum îngenunchease lângă animalul răpus – cu ambele mâini de şolduri, îl ridicai în aer şi-l repezii într-un copac, de-i trosniră ciolanele, în acea clipă de mânie, nu-mi păsa dacă-i frângeam vreun mădular.

        Pe când Rattler mai zbura pe sus, îmi smulsesem de la brâu cel de-al doilea pistol cu încărcătura neatinsă, ca să fac faţă unui eventual atac.

        Rattler se puse din nou pe picioare şi, fulgerându-mă cu ochii turbaţi, îşi juca în aer cuţitul. Strigă:

        — Asta mi-o plăteşti! M-ai lovit şi altă dată; am eu grijă să nu se mai întâmple!

        Dădu să mai facă un pas spre mine, dar îl ameninţai cu pistolul:

        — Dacă mai faci un pas, îţi găuresc scăfârlia! Jos cuţitul! Număr până la trei. Aşadar: unu… doi…

        Ţinea cuţitul strâns în mână şi aş fi tras cu adevărat, poate nu chiar în cap, dar i-aş fi găurit mâna cu două-trei gloanţe. Trebuia, în sfârşit, să-i impun respectul. Noroc că n-a mai fost nevoie să descarc pistolul. În momentul critic, răsună o voce străină:

        — Aţi înnebunit, oameni buni? Sunteţi doar albi. Ce motiv aveţi să vă duşmăniţi într-atâta?! Staţi!

        Privirăm în direcţia de unde venea glasul şi văzurăm un bărbat ivit dintre copaci. Era scund, uscăţiv, cocoşat. Purta veşminte şi arme ca ale pieilor-roşii. Nu se deosebea bine, dacă e alb sau băştinaş. Profilul lui prelung aducea parcă a indian, pe când culoarea feţei, deşi arsă de soare, părea să fi fost totuşi albă. Avea capul descoperit; pletele negre îi atârnau până pe umeri. Îmbrăcămintea se alcătuia din pantaloni de piele, dintr-o cămaşă vânătorească, tot de piele şi din nişte mocasini simpli. Era înarmat cu puşcă şi cuţit. Ochii îi erau deosebit de inteligenţi şi, cu toată statura lui diformă, omul nu apărea deloc ridicol. De altfel, numai oamenii răutăcioşi şi obtuzi strâmbă din nas când observă un defect sau o infirmitate fizică. Rattler aparţinea acestui soi de oameni. Zărindu-l pe noul venit, pufni în râs:

        — Hello, de unde ai răsărit, pocitanie? E posibil, oare, ca aici, în frumosul nostru vest, să existe şi asemenea creaturi?

        Străinul îl măsură îndelung, apoi răspunse calm şi măsurat:

        — Fii mulţumit că ai trupul sănătos. De altfel, nu trupul e principalul, ci inima şi mintea. Or, în privinţa asta, nu mă sfiesc să mă compar cu dumneata.

        Schiţă cu mâna un gest de dispreţ şi se întoarse spre mine:

        — Dar ştiu că aveţi ceva putere, sir! Ce tur de forţă, să proiectezi în aer, la o asemenea distanţă, pe un ins atât de greu! Mă tem că nu prea aveţi pereche. O plăcere să priveşti, zău aşa!

        Pipăi cu vârful mocasinului hoitul ursului şi continuă, cu o nuanţă de regret:

        — Aşadar, iată exemplarul după care umblam noi! Am venit prea târziu. Păcat!

        — Aţi vrut să-l vânaţi? Întrebai.

        — Da. L-am descoperit ieri urma şi am bătut regiunea de-a lungul şi de-a latul, în cruciş, în curmeziş. Iar acum, când am ajuns, în sfârşit, la faţa locului, trebuie să constatăm că lucrul s-a făcut şi fără noi.

        — Observ, sir, că vorbiţi la plural. Nu sunteţi singur?

        — Nu. Mai sunt încă doi gentlemeni.

        — Cine?

        — Vă voi spune după ce voi afla cine sunteţi dumneavoastră. Ştiţi că pe aceste meleaguri nu poţi fi niciodată destul de prudent. Te întâlneşti mai curând cu oameni răi decât cu semeni cumsecade.

        Rostind acestea, îşi mută privirea spre Rattler şi spre ai lui. Apoi reluă, amical:

        — În definitiv, un gentleman se cunoaşte din prima clipă şi-ţi câştigă pe loc încrederea. Am ascultat din întâmplare ultima parte a discuţiei voastre şi-mi dau oarecum seama cum stau lucrurile.

        — Suntem experţi, sir, îl lămurii. Un inginer-şef, patru specialişti, trei călăuze şi doisprezece westmeni însărcinaţi cu securitatea.

        — Hm! Nu prea faceţi impresia unui bărbat care are nevoie de ocrotire. Va să zică sunteţi experţi. Vă aflaţi aici în interes de serviciu?

        — Da.

        — Şi ce însărcinări aveţi?

        — Măsurăm şi jalonăm traseul pentru o cale ferată.

        — Care va trece prin această regiune?

        — Exact.

        — Aţi cumpărat, aşadar, terenul?

        Ochii îi deveniră mai ageri, chipul mai grav. Părea că interogatoriul lui are motive serioase.

        — Sunt angajat pentru măsurători, îi explicai. Muncesc în branşa mea şi nu mă preocup de alte probleme.

        — Da, da! Sper însă că ştiţi care e situaţia. Terenul pe care vă aflaţi aparţine indienilor apaşi din tribul mescalerilor. Pot să afirm cu toată hotărârea că aceştia nici nu au vândut pământul, nici nu l-au cedat în vreun fel oarecare.

        — Şi ce te privesc pe dumneata lucrurile astea? Interveni Rattler cu glas răstit. Nu te băga unde nu-ţi fierbe oala. Vezi-ţi de treburile dumitale!

        — Asta şi fac, sir, pentru că sunt eu însumi un apaş, un mescalero.

        — Dumneata?! Îţi arde de glume? Trebuie să fie cineva orb ca să nu observe că eşti alb!

        — Vă înşelaţi. Decât să vă luaţi după pielea mea, mai bine întrebaţi-mă de nume. Mă cheamă Klekih-Petra.

        În limba apaşilor, ale cărei dialecte nu le cunoşteam pe atunci, acestnume înseamnă „Părintele-Alb”. Rattler părea să mai fi auzit numele, căci, afectând o admiraţie ironică, făcu un pas înapoi şi exclamă:

        — Ah, Klekih-Petra, vestitul dascăl al apaşilor! Păcat că sunteţi cocoşat; trebuie că nu-i uşor să-i convingeţi pe idioţii ăia roşii ca să nu vă ia în râs.

        — O, nu face nimic, sir. Sunt obişnuit ca idioţii să râdă de mine.

        În schimb, oamenii cu mintea întreagă n-o fac. Şi acum, că ştiu cine sunteţi şi ce căutaţi, pot să vă spun cine sunt însoţitorii mei. Cel mai bine ar fi să vi-i arăt.

        Strigă un cuvânt indian şi dinăuntrul păduricii se iviră două făpturi extrem de interesante; se apropiau de noi încet, cu prestanţă. Erau indieni, tată şi fiu după asemănare.

        Cel în vârstă avea trupul bine legat şi statura mai mult decât mijlocie. Atitudinea lui respira nobleţe şi mişcările trădau o mare agilitate fizică. Chipul lui grav, autentic indian, era mai puţin prelung şi colţuros decât al majorităţii băştinaşilor. Privea calm, aproape blajin, cu o concentrare lăuntrică profundă care impunea, probabil, respect membrilor de rând ai tribului. Umbla cu capul descoperit. Părul negru, lung şi împletit, se aduna ca un coif împodobit cu o pană de vultur, semn al rangului său de şef, de căpetenie. Purta mocasini, jambiere cu ciucuri şi un surtuc de vânătoare din piele durabilă, croit simplu. La cingătoare avea un cuţit şi câteva pungi pline cu acele mărunţişuri de care un om al vestului nu se poate lipsi. Punguliţa cu „medicamente” îi atârna de gât alături de „pipa păcii” cu vatra scobită în lut sfânt. Strângea în mână o puşcă cu două ţevi şi cu partea lemnoasă prinsă în ţinte de argint. Era arma care, mai târziu, sub denumirea „Puşca de argint”, avea să aducă fiului său, Winnetou, o uriaşă celebritate.

        Tânărul purta veşminte aidoma cu ale tatălui său, dar lucrate cu mai multă eleganţă. Mocasinii – împodobiţi cu păr de porc ghimpos, iar jambierele şi surtucul de vânătoare – tivite cu fir roşu. Şi de gâtul lui atârna o punguliţă cu „medicamente” şi un calumet, adică pipa păcii. Drept arme avea, ca şi bătrânul, un cuţit şi o puşcă cu două ţevi. Umbla şi el cu capul descoperit şi cu părul strâns în chică.

        Numai pana de vultur lipsea. Atât de lung îi era părul, încât, în ciuda strânsorii, cădea bogat şi greu până pe umeri. L-ar fi invidiat orice femeie cu asemenea păr des, frumos şi negru ca abanosul. Chipul acestui tânăr apărea şi mai nobil decât al bătrânului, iar pielea obrajilor, de un arămiu deschis, reflecta nuanţe uşoare de bronz. Avea, pe atunci, după cum am ghicit şi mi s-a confirmat mai târziu, exact vârsta mea şi făcu asupră-mi, chiar din prima clipă, o impresie profundă. Presimţeam că e un suflet bun şi înzestrat cu înalte calităţi. Ne cântăream reciproc cu priviri lungi, cercetătoare şi mi se părea că desluşesc în ochii lui serioşi, umbriţi, catifelaţi, un licăr prietenos, asemenea unui salut pe care soarele l-ar trimite, printre nori, pământului.

        — Iată prietenii şi însoţitorii mei, rosti Klekih-Petra. Acesta e Inciu-Ciuna, adică „Soarele-cel-bun”, marea căpetenie a mescalerilor, recunoscut ca şef şi de celelalte triburi de apaşi. Iar aici stă Winnetou, fiul lui, care, cu toată tinereţea, numără de pe acum mai multe fapte vitejeşti decât zece vieţi de războinici luate laolaltă. Numele lui va fi cândva celebru pe tot cuprinsul savanelor şi al Munţilor Stâncoşi.

        Prezentarea suna cam exaltat, însă – după constatările mele de mai târziu – nu era deloc exagerată. Rattler râse în batjocură:

        — Un ţingău ca ăsta să fi comis atâtea fapte? Zic dinadins „comis”, căci isprăvile lui trebuie să fi fost numai hoţii, pungăşii, tâlhării.

        Las' că ştim noi. Roşii nu se ţin decât de furturi şi prădăciuni.

        Era o insultă gravă. Cei trei străini se prefăcură a nu-l fi auzit. Se apropiară de urs şi îl priviră atent. Klekih-Petra se aplecă să-l vadă mai îndeaproape.

        — A murit de cuţit, nu de glonţ! Constată el.

        Ascultase, probabil, disputa cu Rattler şi voia să confirme că adevărul e de partea mea.

        — Rămâne de văzut, replică Rattler. Ce ştie un dascăl cocoşat despre vânătoarea de urşi? Jupuim fiara de piele şi atunci vedem limpede care a fost rana mortală. Nu permit nici unui greenhorn să-mi fure dreptul meu.

        Winnetou se aplecă şi el asupra ursului, pipăi rănile şi, ridicându-se, mă întrebă:

        — Cine i-a înfipt cuţitul?

        Vorbea o englezească foarte curată.

        — Eu, am răspuns.

        — De ce tânărul meu frate alb nu a tras cu puşca?

        — Nu aveam la mine decât cuţitul.

        — Dar văd aici nişte puşti!

        — Astea nu-mi aparţin. Stăpânii lor le-au părăsit şi s-au căţărat în copaci.

        — Când umblam pe urmele ursului, am auzit din depărtare un răcnet de spaimă. De unde venea glasul acela?

        — De aici.

        — Uf! Numai veveriţele şi nevăstuicile se refugiază în pomi când se apropie duşmanul. Bărbatul, însă, trebuie să lupte şi dacă are curaj va găsi şi puterea de a învinge, oricât de primejdios ar fi animalul.

        Tânărul meu frate alb a dovedit curaj. Atunci de ce i se spune greenhorn?

        — Fiindcă mă aflu pentru întâia oară şi de puţină vreme aici, în vest.

        — Feţele palide sunt oameni ciudaţi. La ei un tânăr care cutează, înarmat doar cu cuţitul, să se apropie de ursul grizzly, e poreclit greenhorn; în schimb, cei care, de frică, se cuibăresc prin copaci şi urlă îngroziţi, se cred nişte westmeni destoinici. Oamenii roşii sunt mai drepţi. La ei, viteazul nu trece drept laş, nici laşul drept viteaz.

        — Fiul meu a rostit adevărul, încuviinţă tatăl într-o englezească mai puţin corectă. Acest tânăr curajos cu faţa albă nu mai e un greenhorn. Cine ucide în felul acesta un grizzly merită cinstirea unui erou.

        Iar dacă o face pentru a-şi salva camarazii care s-au refugiat în copaci, atunci trebuie să se aştepte la mulţumiri şi nu la ofense din partea lor. Howgh! Să ieşim în câmp deschis şi să vedem ce caută feţele palide în acest ţinut.

        Câtă deosebire între însoţitorii noştri albi şi aceşti indieni atât de dispreţuiţi! Fără să fi avut vreo obligaţie, doar din spirit de dreptate, oamenii roşii au intervenit în favoarea mea. Gestul cerea şi curaj. Nu erau decât treila număr şi se expuneau unei primejdii reale. Ce-ar fi fost dacă westmenii noştri şi-ar fi ieşit din pepeni?! La aceasta, însă, păreau a nu se fi gândit.

        Trecură încet, demn, pe lângă noi şi ieşiră din pădurice. Îi urmarăm.

        Inciu-Ciuna observă jaloanele înfipte în pământ, se opri, îşi întoarse calm privirea spre mine şi întrebă:

        — Ce se petrece aici? Vor feţele palide să măsoare pământul?

        — Da.

        — În ce scop?

        — Se va construi un drum pentru calul de foc.

        Din ochii lui fugi liniştea, calmul acela meditativ. Luceau mânioşi acum. Mă întrebă precipitat:

        — Te numeri şi tu printre oamenii însărcinaţi să măsoare pământul?

        — Da.

        — Şi ai lucrat?

        — Da.

        — Şi eşti plătit?

        — Da.

        Mă cântări din ochi, dispreţuitor. Şi glasul său trăda revoltă când se adresă lui Klekih-Petra:

        — Învăţăturile tale sunt frumoase, dar nu se potrivesc cu viaţa.

        Iată un tânăr alb cu inimă vitează şi cu ochi cinstiţi. Dar când îl întrebi ce caută aici, afli că e plătit ca să ne fure pământul. Oamenii albi pot fi mai plăcuţi sau mai urâţi la faţă, dar toţi au unul şi acelaşi suflet.

        Sincer vorbind, n-aş fi găsit argumente în apărarea mea; mă simţeam ruşinat până-n adâncul conştiinţei. Şeful indian avea dreptate; era întocmai cum spusese dânsul. Cum să mă mai mândresc de profesiunea mea de topograf, cu principiile morale şi cu credinţa în Dumnezeu?

        Inginerul Bancroft rămăsese în cort împreună cu ceilalţi trei experţi.

        Urmăriră de acolo, printr-o deschizătură, lupta mea cu ursul. Abia când ne văzură sosind, riscară să iasă din ascunziş; se arătară surprinşi, chiar uimiţi de prezenţa celor trei indieni; fireşte că ne întâmpinară cu întrebări. Voiau să afle cum am scăpat de urs. Atunci Rattler se grăbi să spună:

        — Noi l-am doborât. I-am scurtat zilele cu puşca. Îi mâncăm la prânz labele, iar pulpa o păstrăm pentru deseară.

        Cei trei străini se uitară la mine, să vadă dacă permit asemenea lăudăroşenii mincinoase.

        — Eu susţin, observai calm, că ursul a pierit de cuţitul meu. Iată aci trei cunoscători care confirmă faptul. Dar poate că atâta nu-i de ajuns. Când se întorc Hawkens, Stone şi Parker, să decidă ei şi mă voi supune. Până atunci, ursul rămâne neatins.

        — Pe dracu'! Doar n-o să mă iau după judecata lor! Explodă Rattler. Mă duc cu oamenii mei, spintec ursul şi cui se încumetă să-mi stea împotrivă, îi ciuruiesc burta cu pistolul!

        — Nu mai face pe grozavul, mister Rattler, că acuşi îţi moi oasele!

        Eu nu mă tem de pistolul dumitale cum te-ai temut dumneata de urs.

        Pe mine nu mă faci să mă caţăr în pomi; asta să-ţi intre-n cap! Vreţi să vă duceţi în pădure? Mă rog, n-am să vă reţin. Dar aştept să vă ocupaţi decamaradul vostru ucis, care trebuie înmormântat. Doar n-o să-l lăsaţi acolo!

        — Cum, a murit cineva? Întrebă speriat Bancroft.

        — Da, Rollins, răspunse Rattler. Bietul om a plătit cu viaţa din cauza prostiei altuia. S-ar fi putut salva.

        — Ce vorbeşti?! Din a cui prostie?

        — Era gata să se urce, ca şi noi, în copac; ar fi avut tot timpul.

        Dar acest greenhorn s-a repezit prosteşte şi a stârnit fiara. Ei şi ursul, înfuriat, s-a năpustit pe bietul Rollins şi a rupt carnea de pe el.

        De astă dată Rattler mersese prea departe cu calomnia. De mirare, îmi pierise glasul. Să înfăţişezi astfel lucrurile chiar în prezenţa mea!

        Eram la capătul răbdării. Mă adresai, deci, hotărât, lui Rattler:

        — Asta-i convingerea dumitale, mister?

        — Yes! Făcu el fără să şovăie. Şi, aşteptându-se la un atac, îşi scoase pistolul.

        — Va să zică Rollins s-ar fi putut salva, dar l-am împiedicat eu?

        — Yes!

        — Eu ştiu însă că ursul îl înşfăcase încă înainte de sosirea mea.

        — Minciună!

        — Well, atunci ai să simţi adevărul!

        Acestea zise, i-am smuls cu mâna stângă pistolul şi cu dreapta i-am tras o palmă, încât a zburat vreo şase-opt paşi şi s-a rostogolit la pământ. Sări însă în picioare, trase cuţitul din teacă şi se repezi la mine ca o fiară turbată. Parai lovitura cu braţul stâng şi îl izbii cu pumnul drept în obraz. Pramatia căzu buştean la picioarele mele.

        — Uf, uf! Făcu mirat Inciu-Ciuna, uitând, de admiraţie, obişnuitul calm indian. Dar în clipa următoare se şi văzu pe faţa lui că regretă acest omagiu necontrolat.

        — Asta zic şi eu! Figura lui Shatterhand! Constată expertul Wheeler.

        Fără să dau atenţie acestor vorbe, nu-i pierdeam din ochi pe camarazii lui Rattler. Erau vădit furioşi, dar nimeni nu îndrăznea să mă atace. Mormăiau, înjurau între ei şi atât.

        — Ocupaţi-vă mai serios de Rattler, mister Bancroft, mă adresai inginerului-şef. Nu i-am făcut nici un rău şi-mi caută ceartă cu lumânarea. Mă tem să nu ajungem aici, în tabără, la ciomăgeală şi chiar la omor. Concediaţi-l. Sau, dacă preferaţi, plec eu.

        — Oho, sir, chiar aşa de prost nu stau lucrurile!

        — Ba da, chiar foarte prost. Iată-aci cuţitul şi pistolul lui. Când îşi va veni în fire, nu i le restituiţi până nu se va fi calmat. Vă declar solemn: nu fac decât să-mi apăr pielea şi dacă mă mai ameninţă cu arma, îl împuşc fără multă vorbă. Dumneavoastră mă numiţi greenhorn, dar cunosc şi eu legile preriei. Pe acela care mă ameninţă cu cuţitul sau cu glonţul am dreptul să-l împuşc pe loc.

        Fireşte că rostisem toate acestea nu numai pentru Rattler, ci şi pentru westmenii lui, care tăceau cu toţii mâlc.

        Acum Inciu-Ciuna îi vorbi inginerului-şef:

        — Urechea mea a auzit că eşti mai-marele peste aceste feţe palide.

        Aşa e?

        — Da, confirmă inginerul.

        — Atunci, aş vrea să discut cu tine.

        — Ce?

        — Ai s-o afli. Văd că stai în picioare. Când se adună la sfat, bărbaţii trebuie să şadă.

        — Vrei să fii oaspetele nostru?

        — E cu neputinţă. Cum să-ţi fiu eu oaspete, când de fapt tu te afli pe pământul meu, în pădurile mele, în preria mea? Cine sunt feţele palide de colo, care se apropie?

        — De-ai noştri.

        — Atunci să vină şi ei la sfat.

        Sam, Dick şi Will se întorceau de la călărie. Ca westmeni încercaţi, nu-i prea miră prezenţa indienilor, dar se arătară îngrijoraţi aflând cine anume erau tatăl şi fiul.

        — Şi cine-i a treia persoană? Mă întrebă Sam.

        — Klekih-Petra, aşa îl cheamă. Rattler i-a zis dascăl.

        — Klekih-Petra, învăţătorul? Ah, îl ştiu din auzite, dacă nu mă-nşel. E un tip misterios, un alb care trăieşte de mult printre apaşi.

        Pare să fie misionar sau chiar popă. Mă bucură că-l văd. Lasă că-i aflu eu odată rostul, hi-hi-hi-hi!

        — Dacă va fi şi el de acord.

        — Doar n-o să mă muşte de nas! S-a mai întâmplat ceva?

        — S-a întâmplat.

        — Adică?

        — Ceva foarte serios.

        — Ei, hai, daţi-i drumul!

        — Am săvârşit o faptă de care m-ai prevenit alaltăieri.

        — Habar n-am despre ce spuneţi! V-am prevenit eu de multe.

        — Ursul grizzly.

        — Cum… unde… ceee?! A trecut pe-aici?

        — Şi ce mai urs!

        — Dar unde? Glumiţi, desigur!

        — Nu glumesc deloc. Aici, jos, în pădurice. Târâse după el hoitul taurului celui bătrân.

        — Formidabil! Şi aşa ceva să se petreacă tocmai în absenţa mea!

        Aveţi victime?

        — A murit un om, unul Rollins.

        — Şi dumneavoastră? Mă-ntreb ce-aţi făcut? Sper că v-aţi ţinut deoparte.

        — Da.

        — Excelent! Dar nu prea-mi vine să cred.

        — Crede şi fii liniştit. Ursul nici nu m-a zgâriat măcar. În schimb, am reuşit să-i bag de patru ori cuţitul între coaste.

        — Deştept, n-am ce zice! Nu cumva l-aţi atacat cu cuţitul?

        — Ce era să fac? N-aveam puşca la mine.

        — Guguman! Greenhorn! Auzi dumneata, îşi cară până aici cogeamite doborâtorul de urşi, iar când răsare ursul, apelează la cuţit în loc să tragă cu puşca! Cine-ar crede! Şi cum s-a întâmplat?

        — Cum-necum, însă Rattler susţine că dânsul a răpus fiara, nu eu.

        Îi povestii amănuntele, precum şi conflictul cu Rattler.

        — Uşuratic mai sunteţi! Mă mustră Sam. Nici n-a văzut individul cum arată un grizzly şi se repede la el, ca şi când ar avea de-a face cu un căţeluş! Trebuie să văd şi eu chiar acum, pe loc, animalul. Dick, Will, haideţi! Să judecăm ce ispravă va fi făcut iarăşi greenhornul ăsta!

        Era gata să plece. Dar tocmai atunci Rattler îşi reveni din leşin şi Sam îl avertiză:

        — Ascultă-ncoa! Mister Rattler, am o vorbuliţă! Te-ai legat iarăşi de prietenul meu. Dacă mai îndrăzneşti o dată, voi avea grijă să fie şi ultima oară. Răbdarea mea s-a sfârşit. Ţine minte!

        Plecă, însoţit de Stone şi de Parker. Furios şi crispat, Rattler mă săgeta cu privirea plină de ură, dar nu rosti un cuvânt. Semăna cu o bombă gata să explodeze.

        Indienii şi Klekih-Petra se aşezaseră tustrei în iarbă. Inginerul-şef şedea în faţa lor. Discuţia încă nu începuse. Voiau să aştepte înapoierea lui Sam şi să-i asculte concluzia. Omuleţul reveni în grabă, strigând încă de departe:

        — Ce neghiobie să tragi într-un grizzly şi să fugi! Dacă nu te ţine cureaua, nu tragi, îi dai pace. Atunci nici el nu te atacă. Sărmanul Rollins! Arată îngrozitor! Ei, cine a doborât ursul?

        — Eu! Sări Rattler.

        — Dumneata? Cu ce?

        — Cu puşca.

        — Well, e adevărat. Aşa a fost.

        — Cred şi eu!

        — Ursul a murit împuşcat.

        — Aşadar, îmi aparţine! Aţi auzit, oameni buni? Sam Hawkens mi-a dat dreptate! Triumfă Rattler.

        — Cum să nu! Glonţul dumitale a trecut pe lângă căpăţâna ursului şi i-a ciupit vârful urechii. Or, se ştie că un biet ursuleţ ca ăsta, vreau să spun un grizzly, moare subit dintr-o ciupitură, hi-hi-hi-hi! Şi dac-aţi tras mai mulţi întrânsul, atunci aflaţi că, de spaimă, aţi nimerit pe de lături; numai un singur glonţ i-a zgâriat urechea; altă urmă de glonţ nu există. În schimb, se constată patru răni adânci provocate de cuţit: două lângă inimă şi alte două chiar în inimă. Ei, cine a înjunghiat ursul?

        — Eu! Mă anunţai.

        — Singur?

        — Singur.

        — Atunci vânatul e al dumneavoastră. Dar procedând în spirit de echipă, dumneavoastră luaţi blana, iar carnea se împarte tuturor. Cum anume o împărţim, hotărâţi personal. Aşa e obiceiul în Vestul sălbatic.

        Ce-ai de spus, mister Rattler?

        — Du-te dracului!

        Blestemă printre dinţi şi o luă în direcţia carului, unde se afla butoiaşul cu rachiu. Îl văzui umplându-şi paharul şi golindu-l dintr-o dată. Bănuiam că va bea până la neştire.

        Aşadar, chestiunea fusese lămurită. Acum Bancroft îl invită pe şeful indian să-şi formuleze dorinţa.

        — Nu e o dorinţă. E ordin, răspunse semeţ Inciu-Ciuna.

        — Nu primim ordine! Îl corija, la fel de semeţ, inginerul.

        Pe chipul apaşului trecu o umbră; dar se stăpâni şi reluă pe un ton reţinut:

        — Fratele meu alb va fi atât de bun să-mi răspundă la câteva întrebări, dar să-mi spună adevărul. Are el o casă în ţara lui?

        — Am.

        — Poate şi o grădină?

        — Da.

        — Şi ar îngădui fratele meu ca vreun vecin să taie drum prin această grădină?

        — Nu.

        — Ţările de după Munţii Stâncoşi şi de la răsărit de Mississippi sunt ale feţelor palide. Ce-aţi zice dacă indienii ar veni acolo şi s-ar apuca să construiască o cale ferată?

        — Ar fi alungaţi.

        — Fratele meu grăieşte adevărat. Iată însă că feţele palide vin aici, pe pământul nostru, ne răpesc mustangii, ne ucid bivolii, caută aur şi pietre scumpe. Iar acum mai vor să taie şi un drum lung pentru calul lor de foc. Pe acest drum vor veni din ce în ce mai mulţi, vor năvăli asupra noastră, ne vor lua şi puţinul cu care am rămas. Ce să facem în cazul acesta?

        Bancroft tăcea.

        — Nu cumva drepturile noastre pot fi călcate în picioare? Vă ziceţi creştini, vorbiţi de iubirea între semeni. Şi, în acelaşi timp, credeţi că aveţi dreptul de a fura şi jecmăni, iar nouă ne cereţi purtare cinstită.

        Aşa arată dragostea? Susţineţi că Dumnezeul vostru e părintele tuturor oamenilor, fie roşii sau albi. Nu cumva pentru noi e tată vitreg şi pentru voi tată bun? Oare nu e aceasta ţara oamenilor roşii? Ne-aţi răpit-o. Şi ce am primit în schimb? Jale, jale şi restrişte! Ne mânaţi îndărăt şi ne înghesuiţi mereu mai mult; peste puţin ne vom înăbuşi.

        De ce o faceţi? De nevoie? Nu vă ajunge locul? Alta e pricina. În ţările voastre mai încap foarte mulţi oameni, dar lăcomia nu vă dă pace.

        Fiecare din voi râvneşte să stăpânească o ţară; pe când omului roşu, adevăratului stăpân, nu-i lăsaţi un locşor unde să-şi culce capul. Klekih-Petra, care şade aici, lângă mine, mi-a vorbit de cartea voastră sfântă. Cică ar scrie într-însa că cel dintâi om a avut doi feciori, din care unul l-a răpus pe celălalt şi sângele a strigat la cer. Ce se întâmplă acum cu cei doi fraţi, cel roşu şi cel alb? Nu sunteţi voi ucigaşul Cain, iar noi sărmanul Abel, al cărui sânge strigă la cer? Şi încă mai pretindeţi să ne lăsăm ucişi fără să ne apărăm? Nu! Noi ne apărăm şi ne vom apăra! Ne-aţi alungat din loc în loc, tot mai departe şi mai departe. Acum ne-am aşezat aici. Credeam să ne odihnim, în sfârşit şi să răsuflăm. Şi uite că veniţi iarăşi ca să treceţi drumul de fier prin inima noastră. Oare nu avem şi noi acelaşi drept pe care-l ai tu asupra casei şi grădinii tale? Dac-ar fi să ne luăm după legile noastre, ar trebui să vă ucidem pe toţi. Dar noi nu cerem decât ca măcar legile voastre să ne considere oameni ca şi pe voi. Faceţi oare aşa? Nu! Legile voastre au două feţe. Le întoarceţi după cum vă place. Tu zici că vrei să tai pe aici un drum. Ne-ai cerut permisiunea?

        — N-am nevoie de ea.

        — Şi de ce nu ai nevoie? Sunteţi aici în ţara voastră?

        — Aşa cred.

        — Greşeşti. Ne-ai cumpărat cumva pământul?

        — De ce să-l cumpăr?

        — Ţi l-am dăruit?

        — Mie unuia, nu.

        — Nici altcuiva. Dacă eşti om cinstit şi te-a trimis cineva să construieşti aici drumul, trebuia să-l întrebi mai întâi cu ce drept o face. Şi dacă ţi-ar fi spus că are acest drept, atunci să-i fi cerut dovezi.

        Tu, însă, nici nu l-ai întrebat, nici dovezi nu i-ai cerut. Vă interzic să mai înaintaţi cu măsurătorile!

        Rostise ultimele cuvinte apăsat, cu dârză hotărâre. Acest om mă uluia. Citisem multe cărţi despre indieni, despre felul lor de a vorbi, dar încă nu auzisem o asemenea cuvântare. Inciu-Ciuna se exprima într-o englezească limpede, curentă; logica lui, ca şi vocabularul erau cele ale unui om cultivat. Să-i fi datorat oare aceste cunoştinţe lui Klekih-Petra, „învăţătorul”?

        Inginerul-şef se afla în mare încurcătură. Dac-ar fi vrut să fie cinstit şi sincer, n-ar fi găsit nici o ripostă acestor învinuiri. Ce-i drept, încercă să le combată, dar nu avea la îndemână decât false subtilităţi, răstălmăciri, sofisme. Iar când şeful indian îl puse din nou la punct, strâmtorându-l, Bancroft apelă la mine:

        — Dar, sir, nu auziţi ce se discută? Interveniţi şi dumneavoastră, rostiţi un cuvânt!

        — Mulţumesc, mister Bancroft; dar eu mă găsesc aici nu în calitate de avocat, ci de expert. Procedaţi şi în această chestiune după propria dumneavoastră voinţă. Eu am sarcina să măsor terenul, nu să ţin discursuri.

        Atunci şeful apaşilor interveni categoric:

        — Nici nu aştept discursuri. Am declarat că nu vă tolerez aici.

        Doresc să vă întoarceţi chiar astăzi de unde aţi venit. Hotărâţi dacă vă supuneţi sau nu. Eu şi fiul meu Winnetou vă lăsăm singuri. Revenim după un răgaz pe care feţele palide îl numesc o oră. Atunci îmi veţi da răspunsul. Dacă părăsiţi aceste locuri, rămânem fraţi; dacă nu, dezgropăm securea războiului. Aceasta o spune Inciu-Ciuna, căpetenia tuturor apaşilor. Am zis! Howgh!

        Howgh este o expresie indiană, care întăreşte cele spuse, un fel de „amin”, sau italienescul „basta”, adică aşa rămâne, aşa va fi şi nu altfel.

        Se ridică şi Winnetou îi urmă exemplul. Plecară, depărtându-se fără grabă şi dispărând apoi după un cot al văii. Klekih-Petra rămase locului. Inginerul-şef îi ceru sfatul. La care „învăţătorul” răspunse:

        — Faceţi cum credeţi, sir! Personal, sunt cu totul de părerea şefului. Se comite o adevărată crimă faţă de rasa roşie. Dar fiind şi eu alb, ştiu că indianul se opune în van. Dacă veţi pleca, mâine vor veni alţii care să ducă la capăt opera voastră. Mă simt totuşi dator să vă previn: Inciu-Ciuna nu glumeşte.

        — Încotro s-a dus?

        — După cai, ca să-i aducă încoace.

        — Aţi venit călare?

        — Bineînţeles. Am ascuns caii după ce observasem apropierea ursului. Vizuina unui grizzly n-o cauţi călare.

        Se ridică şi plecă de lângă noi pentru a evita alte întrebări şi stăruinţe. Mă luai totuşi după el.

        — Îmi permiţi, sir, să vă însoţesc? Vă promit să nu vă deranjez întru nimic, nici cu vorba, nici cu fapta. O fac numai pentru că mă interesează enorm Inciu-Ciuna şi Winnetou.

        Nu mă grăbii să-i mărturisesc că şi dânsul îmi stârneşte mult interes.

        — Poftim, acceptă Klekih-Petra, însoţiţi-mă câţiva paşi. M-am izolat de albi şi de preocupările lor; nici nu mai vreau să ştiu de ei. Dar dumneavoastră îmi plăceţi. Haide să ne plimbăm împreună. S-ar părea că sunteţi cel mai înţelegător dintre toţi oamenii aceştia. Oare mă-nşel?

        — Sunt cel mai tânăr aici şi îmi lipseşte abilitatea. Poate că nici n-am să ajung vreodată prea abil. Pesemne că de aceea şi fac impresia unui om cu inimă bună şi cu bun-simţ.

        — Nu aveţi destulă abilitate? Orice american este mai mult sau mai puţin versat în materie.

        — Nu sunt american.

        — Dar ce, dacă nu vă supără întrebarea?

        — Nu am nici un motiv să-mi reneg patria. Sunt german.

        — German? Înălţă el mirat capul. Atunci, dragul meu compatriot, fii bine venit! Se vede că de aceea m-am simţit din prima clipă atras către dumneata… Priveşte-mă, aşadar: sunt un german care a devenit apaş desăvârşit! Nu ţi se pare ciudat?

        — Nicidecum. Căile Domnului par uneori ciudate, dar sunt, de fapt, foarte fireşti.

        — Căile Domnului! De ce vorbeşti despre Dumnezeu şi nu despre providenţă, soartă, fatum?

        — Pentru că sunt creştin şi nu vreau să fiu lipsit de Dumnezeu.

        — Ai dreptate şi eşti un om fericit! Da, ai dreptate: Căile Domnului par adesea neobişnuite, sunt însă totdeauna foarte fireşti.

        — Cele mai mari minuni sunt consecinţele unor legi naturale şi cele mai obişnuite fenomene ale naturii sunt mari minuni. Un german, un om studiat, un învăţat şi acum indian în toată regula; pare miraculos, nu-i aşa? Dar împrejurările care m-au adus aici sunt într-adevăr foarte fireşti.

        Chiar dacă la început acceptase cu oarecare rezervă să-l însoţesc, acum părea bucuros să-şi descarce inima. Mi-am dat foarte curând seama că are un caracter deosebit, dar am evitat să-i pun vreo întrebare, oricât de neînsemnată, privind trecutul lui. În ciuda discreţiei sale, Klekih-Petra se interesă îndeaproape de condiţiile existenţei mele.

        I-am dat explicaţii amănunţite, aşa cum părea să aştepte din parte-mi.

        Ne depărtasem nu prea mult de corturi şi ne aşezarăm la umbra unui arbore. Acum puteam să-i observ mai bine trăsăturile feţei şi expresia. Viaţa săpase brazde adânci pe figura lui, desene ale mâhnirii, dungi chinuite ale îndoielii, zigzaguri ale sărăciei, grijilor şi privaţiunilor.

        De câte ori ochii acestui om trebuie să fi privit cu încruntare, cu mânie, cu teamă sau desperare! Dar acum ochii săi erau limpezi şi calmi canişte lacuri de pădure cu adâncimi străvezii şi netulburate.

        După ce aflase despre mine tot ce l-ar fi putut interesa, dădu din cap şi rosti gânditor:

        — Te afli abia la începutul luptei de al cărei sfârşit mă apropii eu.

        Numai că, pentru dumneata, lupta va fi exterioară, nu un zbucium profund al conştiinţei… La mine a fost altfel. Eu l-am pierdut pe Dumnezeu de când mi-am părăsit patria… Am pribegit din ţară în ţară, am încercat de toate, fără să-mi găsesc nicăieri liniştea. De câte ori nu m-am aflat în pragul sinuciderii! Pentru a-mi întări sufletul, m-am retras de lume şi de oameni şi m-am refugiat la marginile civilizaţiei…

        Aici l-am găsit pe omul roşu împotrivindu-se desperat pieirii. Vedeam ucigaşi zdrobindu-i pieptul; mi se chircea inima de durere, de revoltă şi mânie. Soarta îi era pecetluită; nu-l puteam salva. Dar m-am dus printre apaşi şi m-am deprins cu felul lor de a fi. Am fost primit cu încredere şi am dobândit succese. Aş vrea să-l cunoşti mai bine pe acest Winnetou care, de fapt, e opera mea. Tânărul acesta e deosebit de capabil. Dac-ar fi fost fiul vreunui domnitor european, ar fi ajuns un mare comandant de oşti sau un glorios prinţ al păcii. Dar ca urmaş al unei căpetenii de indieni, se va pierde împreună cu întreaga lui rasă.

        Tare aş vrea să fiu până în ziua morţii alături de el, în orice pericol sau nenorocire! Doar e copilul meu spiritual; îl iubesc mai mult decât pe mine însumi şi, dacă mi-ar fi dat norocul să-mi nimerească în inimă glonţul care i-ar fi destinat, atunci aş muri bucuros în locul lui, cu gândul că prin aceasta îmi răscumpăr păcatele săvârşite cândva.

        Tăcu şi îşi înclină fruntea. Eram adânc mişcat. Îmi dădeam seama că, după o asemenea mărturisire, orice replică ar suna strident. Îi luai mâna într-a mea şi i-o strânsei cu toată căldura. Îmi înţelese gestul, încuviinţă din cap şi-mi strânse la rândul lui mâna. Trecu un lung răstimp până să reia vorba.

        — Nu ştiu ce m-a făcut să-ţi destăinuiesc toate astea. Te văd acum pentru întâia oară şi poate că nu ne vom mai revedea. Dar uite, ciudat, mi s-a muiat deodată inima şi mă simt trist. E o „tristeţe” care nu mă doare. Mă simt ca şi cum ar cădea frunzele de toamnă. Oare această frunză a vieţii mele cum se va rupe ea din arborele veşniciei?

        Se va desprinde lin, firesc şi paşnic? Sau se va frânge prea timpuriu?

        Privi melancolic în josul văii. Se zăreau venind de acolo Inciu-Ciuna şi Winnetou. Veneau călare, ducând de frâu şi calul lui Klekih-Petra. Ne ridicarăm în picioare şi pornirăm spre tabără. Ajunserăm o dată cu apaşii. Rattler stătea sprijinit de car, buhăit şi aprins la faţă; se holba la noi. Băuse atât de repede şi fără măsură, încât atinsese limita; nu mai putea. Groaznic om, decăzut şi cretinizat! Avea o privire rea şi vicleană, ca un taur gata de atac. Am hotărât în sinea mea să nu-l pierd din ochi.

        Inciu-Ciuna şi Winnetou descălecară şi veniră spre noi. Stăteam acum cu toţii într-un cerc larg.

        — Cum s-au hotărât fraţii mei albi: rămân sau pleacă? Întrebă căpetenia.

        Inginerul-şef plasă o idee de compromis care se născuse între timp în capul lui:

        — Chiar dacă am vrea să plecăm, ne mai trebuie câtva timp până primim ordinul cuvenit. Expediez chiar astăzi un curier la Santa Fe pentru noi dispoziţii. Abia după aceea voi fi în măsură să vă dau răspunsul.

        Ideea nu era chiar proastă; până să se întoarcă curierul, am fi putut termina lucrările. Dar şeful apaşilor o respinse ferm:

        — N-am să aştept atâta. Fraţii albi trebuie să-mi răspundă imediat.

        Între timp, Rattler îşi umpluse încă un pahar cu rachiu şi se apropia de noi. Credeam că se va lega de mine, dar el se adresă indienilor, bălăbănindu-şi limba în gură.

        — Dacă indenii trag un pa 'ar cu mine, atunci le facem pe plac şi ne cărăm, al'minteri: ţţţ! Să înceapă ăsta tânăru'. Uite, mă Winnetou, bea apa de foc!

        Şi-i întinse paharul. Winnetou refuză şi se dădu cu un pas înapoi.

        — Cum, mă, nu vrei să tragi o duşcă cu mine? Va să zică mă ofensezi? Na! Îţi arunc rachiul în faţă, indian afurisit! Dacă nu-ţi con vine să-l bei, atunci linge-l!

        Înainte ca vreunul dintre noi să-l fi putut opri, beţivanul zvârli conţinutul paharului cu rachiu în obrazul tânărului apaş. Pentru indieni un asemenea gest e o jignire cumplită şi totuşi beţivanul se bucură de toleranţă; Winnetou îi repezi doar un pumn în faţă, atât de puternic, încât provocatorul căzu la pământ.

        Apoi Rattler se ridică, făcând vizibile eforturi. Mă pregăteam să intervin, bănuind că va trece la acte de violenţă. Dar nu se petrecu nimic. Îl fixă doar ca turbat pe tânărul apaş şi, clătinându-se printre blesteme, se întoarse la butoiul lui.

        Winnetou îşi şterse faţa şi, ca şi tatăl său, păstră o expresie neschimbată, împietrită, care nu trăda deloc furtuna dinăuntru.

        — Mai întreb o dată, reluă Inciu-Ciuna, întreb pentru ultima oară:

        Vor părăsi feţele palide, încă astăzi, această vale?

        — Nu avem voie să plecăm, fu răspunsul.

        — Atunci plecăm noi. Pace nu mai poate fi.

        Mai făcui o încercare de conciliere, dar în van; cei trei se îndreptară spre caii lor. Atunci răsună glasul lui Rattler:

        — Căraţi-vă la naiba, potăi roşii! Dar pentru pumnul ce l-am primit, tu, ăla tânărul, ai să-mi plăteşti!

        Neaşteptat de repede, judecând după starea în care se găsea, îşi smulse puşca din car şi o puse la ochi, ţintind asupra lui Winnetou.

        Acesta stătea nemişcat şi fără nici o acoperire. Glonţul ameninţa să-l lovească. Totul se petrecuse cu atâta iuţeală, încât nici o eschivă nu l-ar ti putut salva. Atunci Klekih-Petra strigă, cuprins de spaimă:

        — La o parte, Winnetou!

        Sări în faţa tânărului apaş, ocrotindu-l. Puşca trosni, Klekih-Petra, descumpănit de forţa loviturii, îşi duse mâna la piept, se clătină câteva clipe şi căzu. Dar în acelaşi moment se prăbuşi şi Rattler, izbit în obraz de pumnul meu. Mă repezisem la el pentru a-l împiedica să tragă, însă prea târziu. Exclamaţii de groază izbucniră din toate piepturile.

        Numai cei doi indieni rămaseră tăcuţi. Îngenuncheară lângă omul care-şi jertfise viaţa în numele dragostei pentru prietenul său şi-i cercetarăîn linişte rana. Glonţul îl lovise foarte aproape de inimă; sângele ţâşnea gâlgâind. Mă apropiai şi eu în grabă. Klekih-Petra zăcea cu ochii închişi; faţa îi pălea din ce în ce, pustiindu-se.

        — Ia-i capul pe genunchi, l-am îndemnat pe Winnetou. Dacă va deschide ochii şi te va zări, moartea îi va fi mai uşoară.

        Winnetou mă ascultă fără a rosti un cuvânt. Nici nu clipea. Privea ţintă la faţa muribundului. Acesta îşi ridică încet pleoapele şi îl văzu aplecat asupra lui; un surâs fericit se răspândi pe chipul său palid. Şopti:

        — Winnetou, si-ya, Winnetou – fiul meu, Winnetou!

        Privirea-i aproape stinsă păru să caute pe cineva. Mă recunoscu şi-mi vorbi în germană:

        — Rămâi cu el… credincios lui… opera mea… s-o continui…

        Îşi întinse braţul a rugă. Îi luai mâna într-a mea.

        — Aşa va fi. Te asigur. Aşa va fi!

        Înfăţişarea lui deveni ciudată, nefirească; rosti cu vocea din ce în ce mai slabă:

        — Frunza mea cade… frântă… nu lin… uşor… e ultima ispăşire…

        Mor aşa… aşa… cum am dorit…

        Acum înţelegeam mai bine semnificaţia spovedaniei lui… „Voinţa providenţei”, spusese el.

        Îşi împreună mâinile; încă un şuvoi de sânge izbucni din rană; capul îi căzu într-o parte. Îşi dăduse sufletul.

        Îşi dorise să moară cândva pentru Winnetou. Cât de repede i s-a împlinit dorinţa!

        Winnetou culcă în iarbă capul mortului, se ridică încet şi-l privi întrebător pe Inciu-Ciuna. Am rupt tăcerea:

        — Iată-l acolo pe ucigaş. Eu l-am lovit. Faceţi cu el ce credeţi de cuviinţă!

        — Apă de foc!

        Doar atât, trei cuvinte, rosti şeful apaşilor. Dar cu câtă înverşunare şi dispreţ!

        — Vreau să fiu prietenul şi fratele vostru. Merg cu voi. Vorbele îmi scăpară de pe limbă aproape fără voia mea. Inciu-Ciuna mă scuipă în obraz ca pe o scârbă:

        — Câine râios! Tâlhar plătit de-ai tăi ca să ne furi pământul!

        Încearcă numai să ne urmezi, că te fărâm!

        Pe oricare altul, dacă mi-ar fi vorbit astfel, l-aş fi luat în pumni. Şi totuşi, de ce n-am ripostat? Simţeam oare că merit, ca un intrus, ca un nechemat în ţară străină, această corecţie? Am tolerat-o poate mai mult din instinct. Dar prietenia nu mai puteam să le-o ofer, în ciuda făgăduinţei ce o dădusem lui Klekih-Petra.

        Coechipierii mei amuţiseră asistând la cele întâmplate. Se întrebau ce vor face apaşii. Aceştia, făcând totală abstracţie de prezenţa noastră, suiră cadavrul pe cal şi-l legară strâns de şa; apoi încălecară, potriviră trupul mortului în aşa fel, încât făcea impresia unui călăreţ viu şi, în sfârşit, porniră, susţinându-l de ambele părţi, în pasul măsurat şi solemn al cailor. Nu proferară nici o injurie, nici un cuvânt de răzbunare; nici nu-şi mai întoarseră privirile spre noi; şi tocmai faptul acesta era de rău augur, mairău decât în cazul când ne-ar fi ameninţat cu o moarte cumplită.

        — A fost groaznic şi perspectiva se arată şi mai gravă! Observă Sam Hawkens. Uite-l colo pe ticălos; tot mai zace în nesimţire de pe urma rachiului şi a pumnului dumneavoastră. Ce facem cu el?

        Nu dădui nici un răspuns. Pusei şaua pe cal şi pornii în neştire.

        Trebuia să fiu singur ca să-mi revin cât de cât după acest înfricoşător coşmar ce se derulase într-o jumătate de oră. Se întuneca de-a binelea când, ostenit şi lânced, zdrobit trupeşte şi sufleteşte, mă înapoiam în tabără…