Chapter 6 ELIBERAREA LUI SAM.

        Va înţelege oricine cât de adâncă era jalea lui Winnetou pentru pierderea tatălui şi a surorii sale. Dacă în timpul înmormântării îşi mai manifestase într-un fel suferinţa, de-aci încolo avea să şi-o închidă în străfundul sufletului. Pe de o parte, aşa cerea tradiţia indiană, pe de altă parte, trebuia să-şi concentreze toată atenţia asupra iminentei apariţii a kiowaşilor. Acum nu mai era fiul şi fratele încovoiat de greaua încercare prin care trecuse, ci conducătorul trupei cu ajutorul căreia avea să pareze atacul duşmanilor şi să-l prindă pe ucigaşul Santer.

        Părea să-şi fi făcut planul de luptă, căci imediat după înmormântare ordonă apaşilor să se pregătească de drum şi să-şi aducă din vale caii.

        — De ce a dat fratele meu asemenea poruncă? Îl întrebai. Terenul e foarte accidentat şi e greu să aduci animalele până aici.

        — Ştiu, răspunse Winnetou, dar n-am încotro. Numai astfel îi pot induce în eroare pe kiowaşi. S-au dat de partea ucigaşului şi trebuie să piară toţi, până la unul!

        La aceste cuvinte, o îndârjire cumplită se zugrăvi pe chipul său. Dacă hotărârea lui s-ar fi tradus în fapt, kiowaşii ar fi fost pierduţi. Sentimentele mele erau mai temperate. Într-adevăr, kiowaşii erau duşmanii noştri neîmpăcaţi, dar ei nu aveau nici o vină în asasinarea lui InciuCiuna şi a fiicei sale. Să încerc a-l îmblânzi pe Winnetou? Poate că nu voi reuşi decât să-mi atrag supărarea lui. Totuşi ocazia era unică, ne aflam între patru ochi. Apaşii, potrivit ordinului, se depărtaseră imediat; Stone şi Parker plecaseră cu ei. Prin urmare nimeni nu ne putea auzi. Şi dacă, din supărare, Winnetou mi-ar fi dat un răspuns brutal, atunci totul ar fi rămas între noi. Îi împărtăşii aşadar deschis părerea şi, spre surpriza mea, efectul nu a fost cel bănuit. În ciuda privirii aspre a ochilor săi mari şi întunecaţi, Winnetou răspunse calm:

        — Fireşte că trebuia să mă aştept la această părere din partea fratelui meu. El crede că a fugi din calea duşmanului nu înseamnă mişelie.

        — M-ai înţeles greşit. Nici vorbă nu poate fi de fugă. Dimpotrivă, mă gândesc cum am face ca să-i prindem pe toţi. Adevărul e însă că nu ei sunt vinovaţi de cele întâmplate aici şi ar fi nedrept să fie loviţi cu aceeaşi asprime ca şi ucigaşul.

        — Ei i-au luat apărarea nelegiuitului şi vin să ne atace! Nu ajunge oare ca să-i tratăm fără milă?

        — Nu, nu-i destul, cel puţin după judecata mea. Îmi pare rău că fratele Winnetou e gata să comită şi el greşeala care duce la pieirea seminţiilor roşii.

        — Despre ce greşeală vorbeşte Old Shatterhand?

        — E vorba de faptul că indienii se sfâşie între ei în loc să se ajute unii pe alţii în lupta împotriva duşmanului comun… Priceperea ta e ascuţită, ochii tăi văd departe, mult mai departe decât ochii unui războinic indian oarecare. De câte ori n-aţi dezgropat voi securea războiului! Trebuie să recunoşti că asta înseamnă o permanentă şi groaznică sinucidere a neamului vostru, iar cine procedează astfel se face părtaş la marea sinucidere. Inciu-Ciuna şi Nşo-ci n-au fost omorâţi de oameni roşii, ci de albi. Unul dintre asasini s-a refugiat la kiowaşi şi i-a convins să vă atace; iată un motiv temeinic de a-i aştepta aici şi de a le paraliza atacul; dar asta nu justifică să-i stârpeşti ca pe nişte câini turbaţi. Sunt doar fraţi de acelaşi sânge cu tine, nu uita!

        Şi astfel am continuat să-i vorbesc. Mă asculta liniştit. Apoi îmi întinse mâna şi rosti:

        — Old Shatterhand este într-adevăr un prieten sincer al tuturor oamenilor roşii şi are dreptate când vorbeşte de sinucidere. Am să fac după dorinţa lui. Îi prind pe kiowaşi, dar pe urmă le dau drumul şi-l reţin numai pe ucigaş.

        — Vrei să-i prinzi? Va fi cam greu; ei ne covârşesc ca număr. Sau poate că eşti într-un gând cu mine?

        — Cum adică?

        — Să-i atragem pe kiowaşi într-un loc unde nu se pot apăra.

        — Da, acesta-i şi planul meu.

        — Tu cunoşti mai bine regiunea; tocmai voiam să te întreb dacă există un asemenea loc.

        — Există nu departe de aici: o trecătoare între stânci, care seamănă cu o ţeavă de tun. Acolo vreau să-i atrag pe kiowaşi.

        — Şi crezi că vei reuşi?

        — Da. Când vor fi păşit în trecătoarea aceea închisă pe margini, îi vom ataca la intrare şi la ieşire, silindu-i. Să se predea ca să nu cadă cu toţii sub gloanţele noastre. Le voi dărui apoi viaţa şi vor fi bucuroşi să-l lase pe Santer în grija mea.

        — Îţi mulţumesc! Ai o inimă primitoare pentru orice cuvânt: bun.

        Poate vei judeca la fel de cumpătat şi în alte chestiuni.

        — Ce vrea să spună fratele meu?

        — Te pregăteai să juri răzbunare împotriva tuturor albilor şi te-am rugat să nu juri, să aştepţi până după înmormântare. Aş putea să aflu acum hotărârea ta?

        Stătu câtva timp cu ochii plecaţi, apoi mă privi în faţă luminos, arătă spre baraca unde zăcuseră morţii şi răspunse:

        — Noaptea dinaintea înmormântării mi-am petrecut-o acolo, lângă trupurile dragilor mei şi am luptat cu mine însumi. Gândul răzbunării născuse în mine un plan mare şi îndrăzneţ. Ziceam să strâng în jurul meu pe războinicii tuturor neamurilor roşii şi să pornesc în fruntea lor împotrivafeţelor palide. Aş fi fost înfrânt, probabil. Dar în lupta ce am dus-o cu mine însumi azi-noapte am ieşit biruitor.

        — Va să zică, ai renunţat la planul cel mare şi îndrăzneţ?

        — Da. M-am. Sfătuit cu trei oameni care-mi sunt dragi, doi morţi şi unul viu. M-au îndemnat să renunţ la planul meu şi am hotărât să le urmez sfatul.

        Am schiţat o întrebare, dar nu prin cuvânt, ci din priviri. Atunci Winnetou continuă:

        — Fratele meu nu ştie de cine-i vorba? De Klekih-Petra, de Nşo-ci şi de tine. Cu voi trei m-am sfătuit în gând şi răspunsul întreit a fost unul şi acelaşi.

        — Dacă morţii ar învia şi i-ai întreba, da, fără îndoială că ţi-ar spune să procedezi după sfatul meu. Planul pe care-l nutreai era mare şi tu ai fost omul potrivit ca să-l duci la îndeplinire, însă…

        — Fratele meu să gândească şi să vorbească despre mine cu mai puţine laude, mă întrerupse el. Chiar dacă vreo căpetenie ar izbuti să unească sub o singură comandă toate triburile roşii, tot n-ar putea-o face atât de repede ca în dorinţa mea; pentru atingerea acestui ţel ar fi nevoie de o lungă şi neobosită viaţă de om şi la capătul ei ar fi prea târziu să mai începi lupta. Un singur om, fie el cât de mare şi de vestit, nu s-ar putea achita de o asemenea sarcină, iar după moartea lui ar lipsi urmaşul capabil să-i continue opera şi s-o ducă la bun sfârşit.

        — Mă bucură că fratele meu Winnetou a ajuns la această concluzie, de altfel unica justă. Într-adevăr, un singur om nu ajunge, iar un urmaş corespunzător s-ar găsi cu greu. Şi chiar dacă s-ar ajunge la o asemenea luptă, sfârşitul ei ar fi nefericit pentru voi.

        — Ştiu. Nu ar face decât să ne grăbească pieirea. Chiar de-am ieşi învingători din toate bătăliile, feţele palide sunt atât de numeroase, încât ar trimite împotriva noastră mereu alte şi noi trupe, în timp ce nouă ne-ar fi imposibil să ne înlocuim pierderile. Biruinţele ne-ar măcina poate mai încet, dar tot atât de sigur ca şi înfrângerea. Toate acestea mi le-am spus pe când vegheam azi-noapte lângă morţii mei; şi am luat hotărârea să abandonez planul. Gândeam să mă mulţumesc cu prinderea ucigaşului şi să mă răzbun pe kiowaşii care i-au dat ajutor şi vin acum asupra noastră. Dar şi acest gând mi-a fost risipit prin cuvântul fratelui meu Old Shatterhand. Răzbunarea mea se va mărgini la prinderea lui Santer şi la pedepsirea lui. Pe kiowaşi îi vom lăsa în pace.

        — Cuvintele tale mă fac să fiu mândru de prietenia care ne leagă; n-am să le uit niciodată. Deşi nu e chiar sigur, suntem totuşi aproape convinşi că trupa kiowaşilor urmează să ne calce. Ne-ar trebui doar să aflăm momentul sosirii.

        — Vor sosi încă astăzi! Declară Winnetou cu deplină certitudine, ca şi când ne-am fi găsit în faţa unui fapt bine stabilit.

        — De unde atâta siguranţă?

        — Judec după cele ce mi-ai povestit în legătură cu ultimul vostru drum călare. Kiowaşii s-au prefăcut că se întorc în satul lor ca să vă ducă pe cale greşită; de fapt, au apucat-o încoace; au făcut deci un ocol, altminteri ar fi sosit încă de ieri. Au mai întârziat şi prin alte părţi.

        — În alte părţi, zici?

        — Asta din pricina lui Sam Hawkens. Pe dânsul, fireşte, nu-l vor căra încoace; l-au trimis la ai lor. Dar pentru asta vor fi trebuit să aştepte momentul indicat, poate chiar o ocazie. A fost, de asemenea, nevoie să trimită un curier până în satul lor, care să anunţe sosirea voastră.

        — Ah, pentru ca războinicii de acolo să ne iasă în întâmpinare?

        — Desigur. Kiowaşii de lângă albia râului intenţionau să vă atragă în cursă, însă voind totodată să ajungă cât mai repede încoace, nu le-a mai rămas timp să se bată cu voi. În orice caz, au trimis în satul lor un curier sau chiar mai mulţi pentru a-i pregăti pe războinicii de acolo să vă iasă în cale. Cu acest curier trebuie să-l fi trimis şi pe Sam Hawkens. Apoi au cotit-o în direcţia muntelui Nugget. Dar ca să-şi ascundă manevra, s-au văzut nevoiţi s-o apuce prin locuri unde nu se întipăresc urmele copitelor. Asemenea locuri sunt rare şi în general departe de drumurile obişnuite. Iată dar altă pierdere de vreme. Iată şi de ce, în condiţii normale, kiowaşii ar fi sosit încă de ieri. Dar astăzi vor veni cu siguranţă.

        — De unde ştii că nu au şi sosit?

        Îmi arătă cu mâna creştetul muntelui învecinat. Pădurea, sus, era dominată de un copac semeţ, constituind punctul cel mai înalt de pe munţii nuggeţilor. Urcându-se în vârful copacului, un om înzestrat cu privire ageră ar fi putut să cuprindă cu ochii jur-împrejur întreaga prerie.

        — Fratele meu n-are de unde să ştie că am trimis acolo sus un om care veghează. Omul acesta are ochi de şoim. Cum îi zăreşte, coboară şi mă anunţă.

        — E bine. Omul încă n-a coborât, aşadar kiowaşii nu sunt pe aproape. Şi crezi că or să apară chiar astăzi?

        — Nu-şi pot îngădui să întârzie mai mult dacă vor să ne mai surprindă aici şi să ne atace.

        — Dar vezi că ei, de fapt, nu aveau intenţia să urce spre Nugget-tsil, ci plănuiau să vă întindă o cursă şi să vă atace în drumul vostru spre casă.

        — Poate c-ar fi reuşit dacă nu trăgeai cu urechea la vorbele lor şi nu mă preveneai. Aşa însă, capcana lor e inutilă. În schimb, am să-i momesc eu. Ca să mă întorc spre casă, ar fi fost s-o iau spre miazăzi.

        Aşadar, ei m-ar fi pândit pe această direcţie. Acum însă, îi fac să creadă că o apuc spre miazănoapte şi-i atrag după mine.

        — Numai dacă se vor prinde.

        — Nici o îndoială! În orice caz, vor trimite pe cineva în cercetare ca să vadă dacă mai suntem aici. N-o să-i facem, desigur, nici un rău; îl vom lăsa să se întoarcă la ai săi. Tocmai pentru iscoada asta am dat ordin ca toţi caii să fie aduşi încoace. Sunt peste treizeci de animale.

        Deşi terenul e pietros, totuşi vor rămâne urme; descoperindu-le, iscoada se va lua după ele. Noi, în schimb, ne vom îndrepta spre trecătoarea de care ţi-am vorbit şi unde vreau să-i atrag în cursă pe kiowaşi. Iscoada nu ne va urmări chiar atât de departe; se va furişa după noi o bucată de drum, ca să se convingă că am pornit-o într-adevăr într-acolo şi va face repede cale întoarsă. Le va da de ştire kiowaşilor că nu ne îndreptăm spre miazăzi, ci spre miazănoapte. Este fratele meu de aceeaşi părere?

        — Da. Şi kiowaşii se vor vedea siliţi să renunţe la capcana lor. În felulacesta e aproape sigur că vor veni încoace şi se vor lua pe urmele noastre.

        — Nici nu mă îndoiesc că aşa va fi. Nu-mi scapă mie Santer din mână. Am să-l prind chiar astăzi!

        — Şi ce-ai de gând să faci cu el?

        — Ar fi mai bine, frate, să nu mă întrebi. Va pieri. Îţi ajunge răspunsul acesta.

        — Unde? Chiar aici? Sau îl veţi duce în pueblo?

        — Încă n-am hotărât. Să sperăm că nu e un laş ca Rattler. Pe acela am fost nevoiţi să-l ucidem repede ca pe un câine fricos. Ascultă! Aud tropotul cailor noştri. Vom pleca acum de-aici şi ne vom întoarce mai târziu împreună cu prizonierii.

        Caii fură aduşi, printre ei şi calul meu şi catârul lui Sam. Nu încălecarăm: drumul era incomod pentru călărie. Pornirăm pe jos, ducând caii de căpăstru.

        Winnetou mergea în capul coloanei. Ne conduse către nord, prin inima pădurii aşternută pe un povârniş destul de abrupt. Jos era o poiană. Încălecarăm şi, străbătând poiana, ajunserăm la un perete de stâncă înalt şi drept. O strungă îngustă îl despărţea în două. Winnetou mi-o arătă şi zise:

        — Iată capcana de care vorbeam. Vom trece acum călare prin ea.

        Expresia „capcană” se potrivea de minune acestei trecători strâmte, pe care o parcurgeam. Pereţii ei urcau de ambele părţi aproape vertical spre cer şi nu ofereau nici un locşor pe care să te poţi căţăra. În cazul când kiowaşii ar fi fost atât de imprudenţi încât să pătrundă aici, iar noi am fi ocupat ambele intrări, orice rezistenţă din partea lor s-ar fi dovedit o nebunie.

        Trecătoarea nu era dreaptă, ci cotea ba într-o parte, ba în alta. Se scurse mai bine de un sfert de oră până să ajungem la capătul opus.

        Acolo ne oprirăm şi coborârăm de pe cai. Dar aproape în aceeaşi clipă îl şi zărirăm pe omul lui Winnetou, care stătuse la pândă sus, în copacul din creştetul muntelui.

        — Sosesc! Au şi sosit! Ne anunţă el. Am încercat să-i număr, însă n-am putut, fiindcă veneau cu grămada şi apoi, erau prea departe.

        — Au luat-o spre vale?

        — Nu. S-au oprit în prerie şi s-au cuibărit prin tufişuri. Doar unul s-a desprins de ei şi a pornit spre vale în jos.

        — E iscoada. Ne mai rămâne exact timpul necesar cât să deschidem capcana şi s-o închidem apoi la loc. Fratele meu Old Shatterhand să-i ia pe Stone, Parker şi doisprezece din luptătorii mei, să ocolească muntele pe stânga şi, de îndată ce va întâlni un mesteacăn gros şi înalt, să intre în pădurea care urcă uşor şi coboară apoi de partea cealaltă. Dincolo, fratele meu va nimeri în valea de unde am urcat noi spre Nugget-tsil şi va ajunge degrabă în locul unde fuseseră caii noştri. Restul drumului îl ştii. Numai să nu mergi în lungul văii, ci să înaintezi neobservat pe marginea pădurii şi să te ascunzi în ea cât mai aproape de gura trecătorii. Vei vedea iscoada kiowaşilor, dar să nu-i faci nimic. Pe urmă vor veni cu toţii şi îi vei lăsa să pătrundă în trecătoare.

        — Va să zică, acesta e planul tău, îl completai. Tu rămâi aici pentru a ţine sub observaţie ieşirea din capcană, iar eu mă duc pe calea ocolită ce mi-ai descris-o, înapoi, spre poala muntelui Nugget, ca să-i aştept acolo pekiowaşi şi să-i urmez pe ascuns până vor fi intrat în capcană. Aşa e?

        — Da, întocmai aşa. Dacă fratele meu Old Shatterhand nu comite nici o greşeală, atunci îi prindem cu siguranţă.

        — Voi fi cât se poate de atent. Mai are Winnetou vreun sfat sau vreo îndrumare?

        — Nu. Celelalte le las în seama ta.

        — Cine va sta de vorbă cu kiowaşii, dacă izbutim să-i închidem aici?

        — Eu. Old Shatterhand n-are altceva de făcut decât să nu le permită ieşirea când mă vor zări şi vor încerca să se întoarcă. Dar grăbiţi-vă! După-amiaza e pe ducă şi kiowaşii nu vor aştepta până mâine, ci ne vor urma încoace încă înaintea serii.

        Într-adevăr, soarele îşi încheiase aproape traiectoria zilnică şi nu mai era decât o oră până să se întunece. Pornii, fireşte, pe jos, împreună cu Dick, Will şi cu apaşii care-mi fuseseră repartizaţi.

        După vreun sfert de ceas zărirăm mesteacănul şi intrarăm în pădure. Totul corespundea exact descrierii lui Winnetou. Am ajuns de cealaltă parte, în vale, unde păscuseră caii. În faţă se deschidea vâlceaua laterală, ducând spre luminişul cunoscut de noi şi mai departe, în sus, spre cele două morminte.

        De acolo, dintre copaci, unde ne aşezarăm, puteam observa eventuala sosire a kiowaşilor, fără a ne teme că vom fi descoperiţi, pentru că era de presupus că nu vor veni spre noi, ci vor apuca spre vâlceaua lăturalnică.

        Apaşii tăceau; Stone şi Parker discutau în şoaptă. Erau convinşi că atât kiowaşii, cât şi Santer vor cădea în mâinile noastre. Eu eram mai puţin sigur. Mai rămăseseră cel mult douăzeci de minute până la căderea serii şi kiowaşii tot nu veneau, ceea ce mă făcu să cred că abia ziua de mâine va fi cea hotărâtoare, mai ales că nici iscoada lor nu se ivea. Aici, în pădure, se şi întunecase.

        Deodată Parker şi Stone amuţiră. O adiere trecu peste creştetele copacilor. Se iscă acel foşnet monoton ca un suflu neîntrerupt, lin şi adânc, de care orice alt zgomot, cât de neînsemnat, este lesne de deosebit. Totodată mi se păru că, în spatele meu, ar fi tresărit pământul; reavăn al pădurii. Ascultai atent. Da, se mişca parcă ceva. Ce să fie? Vreun patruped nu ar fi îndrăznit să se apropie atât de mult. O reptilă? Nu, nici asta. M-am întors repede şi m-am lungit la pământ ca să observ mai uşor, privind de jos ceea ce se întâmplă. O făcui tocmai la timp. Iată că o umbră, care fusese în spatele meu, se furişa acum printre copaci. Am sărit în picioare şi m-am grăbit s-o ajung. Îmi apăru deodată ca o siluetă neagră în penumbră, mă repezii asupra ei şi apucai cu mâna un capăt de haină.

        — Away! La o parte! Strigă o voce speriată şi rămăsei cu mâna goală. Umbra dispăru. Ţintuit locului, ascultai să prind măcar un zgomot. Dar tovarăşii mei observaseră mişcările mele precipitate şi auziseră exclamaţia. Săriră de la locul lor şi mă întrebară ce s-a întâmplat.

        — Sst! Linişte! Poruncii, trăgând mai departe cu urechea. Nu se auzea nimic.

        Aşadar, ne spionase cineva şi anume un alb, după cum o dovedea exclamaţia lui în englezeşte; probabil fusese chiar Santer, căci în afară I de el nu era nici un alb printre kiowaşi. Trebuia să-l urmăresc, în pofidaîntunericului.

        — Staţi la locurile voastre şi aşteptaţi până mă întorc! Ordonai; oamenilor şi plecai.

        Nu aveam nici o îndoială cu privire la direcţia pe care aveam să merg: fireşte către prerie, unde poposeau kiowaşii. Numai într-acolo trebuie s-o fi şters spionul, nu în altă parte.

        Mă gândeam să-i înmoi fuga, băgând spaima în el. Îi strigai deci din urmă:

        — Stai, opreşte! Dacă nu, trag!

        Şi, ca să subliniez ameninţarea, am tras două focuri de pistol. Nu era nici o greşeală. Şi aşa prezenţa noastră fusese descoperită, Bănuiam că acuma fugarul, cuprins de frică, va intra mai adânc în pădure, întârziind astfel din pricina întunericului dens. În schimb, eu, căutând să i-o iau înainte, alergai spre marginea pădurii. Aici se vedea mai bine. Intenţionam să fug până în josul văii, unde se deschidea preria şi să mă ascund. Sosind acolo, individul ar trece pe lângă mine şi aş putea să-l înhaţ.

        Era un plan destul de bun, dar nu mi-a fost dat să-l pun în aplicare. Tocmai când dădui s-o cârmesc pe după un cot, zării înaintea mea nişte oameni şi cai. Abia avui timpul să mă trag îndărăt şi să mă pitesc după copaci.

        Kiowaşii îşi stabiliseră tabăra aici, în spatele unor tufişuri. De ce? Nu era greu de ghicit.

        Dintru început îşi făcuseră popasul în prerie şi trimiseseră un om în cercetare. Misiunea lui – după cum aveam să aflu curând – nu era prea complicată. Santer, cunoscând împrejurimile, o luase mult înaintea kiowaşilor ca să mai iscodească locul şi să-i informeze de îndată ce vor fi sosit. Cum dânsul încă nu se înapoiase, kiowaşii au dat ordin unei iscoade să meargă pe urmele lui – neavând a se teme de nimic, deoarece acesta, dac-ar fi descoperit vreo primejdie, s-ar fi întors numaidecât ca să dea de ştire. Aşadar, iscoada s-a înapoiat să dea raportul. Cum valea oferea în timpul nopţii un adăpost mai bun decât preria deschisă, kiowaşii hotărâră să-şi mute lagărul în vale.

        Santer, oricum, avea să-i găsească cu uşurinţă chiar dacă – din prevedere – nu aprinseseră nici un foc.

        Acum era limpede că – dacă Santer fusese destul de deştept să ne ghicească planul – kiowaşii nu ne vor cădea în mâini chiar astăzi şi probabil nici mâine. Ce era de făcut? Să mă întorc la postul meu şi să aştept ca, mâine, kiowaşii să cadă totuşi în cursă? Ori să-l caut pe Winnetou, să-i comunic situaţia şi să-l rog a lua noi măsuri? Mai exista şi o a treia posibilitate, însă riscantă pentru mine şi anume să rămân pe loc. Era, în orice caz, foarte necesar să aflăm ce vor decide kiowaşii după ce Santer îi va fi informat asupra celor văzute. Ah, dac-aş putea să trag cu urechea la discuţia lor! Aş risca însă prea mult, poate chiar totul. Santer le va spune desigur că mă aflu pe urmele lui şi asta ar putea să ducă la descoperirea mea. Totuşi, am să încerc, fie şi cu cea mai mică şansă de reuşită. Am mai spus că, pentru a nu fi observaţi, kiowaşii nu aprinseseră focuri. Faptul acesta era în avantajul lor, dar şi în al meu.

        Printre copaci zăceau bolovani năpădiţi de muşchi şi înconjuraţi deferigi înalte. M-aş fi putut ascunde, poate, în spatele lor.

        Majoritatea kiowaşilor mai erau ocupaţi cu priponirea cailor, ca să nu se răzleţească şi să nu trădeze aşezarea taberei. Alţii se aşezaseră sau se lungiseră sub copaci. Într-o parte a pădurii răsună un glas înăbuşit, poruncitor; aşadar acolo se găsea şeful şi era de presupus că acolo va rămâne peste noapte. Dac-aş izbuti să mă apropii cât de cât de locul acela!

        Mă târam pe burtă în direcţia respectivă. Nu simţeam nevoia de prea multă acoperire. Întunericul mă proteja, iar majoritatea kiowaşilor se găsea departe de locul cu pricina. M-ar fi descoperit numai dacă vreunul, ieşindu-mi în cale, s-ar fi poticnit de mine. Spre norocul meu, nu s-a întâmplat nimic şi mi-am atins cu bine ţinta. Două blocuri de stâncă zăceau acolo alături, unul lung şi înalt, celălalt mai mărunt. Cui îi va trece prin gând că tocmai acolo, sus, pândeşte un străin! Mă căţărai pe pietroiul mai mărunt şi de aici mă săltai alături, pe cel mare, unde mă lungii în toată regula. Mă aflam la doi metri înălţime şi în oarecare siguranţă. Nici un kiowaş n-ar fi avut de ce să urce până la mine.

        Oamenii care se ocupaseră de cai veniră şi ei lângă fârtaţii ceilalţi, se aşezară sau se tolăniră alături. Dinspre locul unde bănuiam că se află şeful lor se auzeau porunci rostite cu glas reţinut. Nu le înţelegeam; graiul kiowaşilor îmi era străin. Câţiva inşi se depărtară, desigur, străjile care-şi luau în primire postul. Observai că se rânduiesc numai în flancul dinspre vale al taberei, nu şi înspre pădure, ceea ce îmi convenea foarte mult. Mă puteam, deci, retrage mai târziu, fără să mă tem de vigilenţa străjilor.

        Cei din tabără sporovăiau între ei; auzeam fiece cuvânt. Din păcate, însă, nu pricepeam nimic. Ce bine-ar fi fost să-i pot înţelege!… Winnetou stăpânea nu mai puţin de şaisprezece dialecte indiene şi mi-a fost, mai târziu şi în această privinţă, mare dascăl. Niciodată nu aveam să mai iscodesc vreo tabără fără să înţeleg ceea ce se discută acolo.

        Trecuseră vreo zece minute de când stăteam lungit pe blocul de piatră. Deodată, aud că strigă o santinelă şi-i răspunde glasul pe care-l aşteptam:

        — Eu sunt, Santer. Prin urmare, tot aţi venit încoace!

        — Da. Fratele alb poate să treacă; îi va întâlni imediat pe războinicii noştri.

        Cuvintele acestea le-am priceput, pentru că santinela vorbise în jargonul indiano-englez pe care-l cunoşteam. Santer trecu înainte.

        Şeful îl chemă la dânsul şi-i spuse:

        — Fratele meu alb a lipsit mai mult decât fusese hotărât. Trebuie să fi avut motive serioase.

        — Mai serioase decât bănuiţi. De când v-aţi aşezat aici?

        — După măsura feţelor palide, să tot fie o jumătate de ceas.

        — Aţi dat de calul meu?

        — Da. Ne luaserăm pe urmele tale şi ne-am oprit chiar acolo unde-ţi priponiseşi calul. Venind încoace, l-am luat cu noi.

        — Ar fi fost mai bine să rămâneţi în prerie. Aici nu e tocmai sigur.

        — N-am rămas, fiindcă aici putem poposi mai în voie şi am socotit că nu e nici o primejdie; altminteri, te-ai fi întors repede să ne anunţi.

        — Tocmai pe dos. Am lipsit atâta pentru că suntem în mare primejdie şi mi-a trebuit timp să mă dumeresc. Old Shatterhand e aici.

        — Mi-am închipuit. Fratele meu l-a văzut!

        — Da.

        — O să-l prindem şi o să-l aducem în faţa căpeteniei noastre. I-a zdrobit genunchii, mişelul. Îl aşteaptă moartea la stâlpul caznelor.

        Unde-i acum?

        Prin urmare, kiowaşii nu intenţionaseră să ne atragă în satul lor; bănuiseră că ne vom întoarce la Winnetou.

        — Nu-i chiar atât de sigur că o să-l prindeţi, răspunse Santer.

        — Şi totuşi aşa va fi. Câinii ăştia n-au decât treizeci de războinici cu ei, în timp ce noi numărăm de cinci ori zece. Pe deasupra, ei habar n-au că suntem aici. Îi vom lua pe nepregătite.

        — Te înşeli amarnic. Ei ştiu că venim. S-ar putea să ştie chiar şi locul unde ne aflăm. Vor fi trimis, în tot cazul, o iscoadă în întâmpinarea noastră.

        — Iuf! Să ştie ei oare totul?

        — Fireşte.

        — Atunci nu-i mai putem lua ca din oală.

        — Sigur că nu.

        — Va să zică, dacă atacăm, o să avem de furcă, nu glumă. Winnetou şi Old Shatterhand fac fiecare cât zece războinici.

        — Cel puţin cât zece. Moartea lui Inciu-Ciuna şi a fiicei sale i-a îndârjit grozav; clocoteşte în ei dorinţa de răzbunare şi se vor apăra ca nişte fiare turbate. Dar trebuie să-i prindem. Mai cu seamă Winnetou trebuie să-mi pice în gheare cu orice preţ.

        — De ce tocmai el?

        — E vorba de nuggeţi. Cred că e singurul care cunoaşte locul zăcământului.

        — Nu-l va trăda nimănui pe lume.

        — Nici dacă-l luăm prizonier?

        — Nici.

        — II chinuiesc eu până-mi spune secretul.

        — Va tăcea. Câinele ăsta de apaş îşi râde de toate suferinţele. Iar dacă ştie că venim, va lua măsuri să nu cadă în mâinile noastre.

        — Ei, las' că ştiu eu cum e de făcut ca să-l înhăţăm.

        — Dacă ştii, spune.

        — N-avem decât să fim şireţi, să ne folosim chiar de capcana pe care ne-a întins-o el.

        — Zici că ne-a întins o capcană? Ce fel?

        — Au de gând să ne atragă într-o trecătoare şi să ne închidă ieşirile.

        Acolo vor să ne prindă pe toţi.

        — Iuf! Fratele meu Santer e sigur?

        — Sigur.

        — Cunoşti şi trecătoarea cu pricina?

        — Am şi călcat-o cu piciorul.

        — Povesteşte cum ai descoperit planul!

        — Am riscat foarte mult. Dacă m-ar fi zărit, aş fi avut parte de o moarte cumplită. Sunt al naibii de bucuros că am scăpat teafăr. Reuşita o datorez numai faptului că mai străbătusem o dată drumul până la Nugget-tsil şi cunoşteam locul unde se găsesc cele două morminte.

        — Morminte? Prin urmare Winnetou şi-a îngropat morţii acolo sus, după cum bănuisem?

        — Da. Şi asta mi-a fost de folos. Atenţia apaşilor era abătută în altă parte. Mi-am zis că se vor fi aflând în luminişul acela şi am fost cât se poate de prudent. Doar mai trecusem eu prin destule încurcături şi mă pot lăuda că nu sunt un westman ageamiu. Însă aşa de prevăzător ca astăzi n-am mai fost niciodată. Natural că nu am coborât în valea deschisă, ci m-am ţinut pe marginea pădurii. Mişeii îşi lăsaseră caii pe dreapta, acolo unde începe urcuşul la strungă. Nu e uşor să urci panta fără să treci prin strunga aceea, dar am izbutit. Sus, a trebuit să-mi sporesc atenţia şi să-mi pun în joc toată dibăcia. Mi se părea imposibil să pătrund neobservat în luminiş. Apaşii însă nu aveau ochi şi urechi decât pentru treburile înmormântării şi astfel m-am încumetat până în spatele unei stânci ce se înalţă la marginea luminişului.

        De acolo se vedea totul.

        — Fratele meu alb a fost prea curajos şi a scăpat cu viaţă numai datorită înmormântării.

        — Păi, n-am spus?! După ce mormintele fură închise, Winnetou şi-a trimis oamenii după cai.

        — Şi i-au mânat în sus? Anevoioasă treabă!

        — Foarte grea!

        — Trebuie să fi avut un motiv deosebit.

        — Fără îndoială. Zărind caii acolo sus, ne-am fi căţărat şi noi cu ai noştri pe urmele lor şi ne-am fi trezit prinşi în capcană.

        — Ce te face să crezi?

        — Nu cred. Ştiu precis. Am auzit-o cu urechile mele.

        — De la cine?

        — Chiar de la Winnetou. Oamenii lui plecaseră după cai, iar dânsul rămăsese cu Old Shatterhand; se aflau aproape de ascunzătoarea mea şi am ascultat toată discuţia.

        — Iuf! Mare minune! Winnetou să fie spionat! Asta numai pentru că gândul nu-i era la noi, ci la tată şi soră.

        — Ba era şi la noi. A trimis o iscoadă pe cel mai înalt pisc, ca să ne pândească din vârful copacului.

        — Şi ne-a văzut?

        — Nu. În orice caz, nu ştiu să ne fi văzut. Îţi dai seama ce bine am făcut că am luat-o înaintea voastră; călărind de unul singur, am putut scăpa neobservat.

        — Da, ai lucrat cu cap. Spune mai departe!

        — După ce şi-au adus caii, apaşii n-au mai zăbovit mult; au părăsit luminişul şi s-au lăsat în jos de cealaltă parte a văii. Cum treci valea, dai de o strungă îngustă, lungă, pe ale cărei laturi nu te poţi căţăra; în trecătoarea asta voiau să ne atragă.

        — Înseamnă că Winnetou voia să ocupe trecătoarea, adică să-i închidă ieşirile?

        — Chiar aşa, să le închidă după ce vom fi pătruns înăuntru.

        — Atunci, trebuie să-şi fi împărţit oamenii. Un grup s-o fi dus prin trecătoare ca să ne aştepte la celălalt capăt, alţii vor fi rămas ascunşi dincoace, ca să ne cadă în spate.

        — Cred şi eu.

        — Cum e pământul, pietros sau moale?

        — În trecătoare nu e decât piatră, însă la gura ei dinspre vale creşte: iarbă.

        — Prin urmare, apaşii care ne pândesc jos, la intrare, trebuie să fi; lăsat urme. Le-am fi descoperit şi în nici un caz n-am fi căzut în cursă.

        — Ba da! Sunt mai şireţi decât îţi închipui. Nici grupul ăstora n-a rămas pe loc la intrare. Au trecut şi ei dincolo de strungă.

        — Iuf! Atunci cum ne-ar fi închis de amândouă părţile?

        — M-am întrebat şi eu. Nu există decât un singur răspuns. Ăştia au sarcina să se întoarcă pe drum ocolit la gura trecătorii şi să ne închidă calea îndărăt.

        — Fratele meu a judecat iarăşi foarte bine. Dar ai descoperit şi drumul acela?

        — Da. Întâi de toate, am intrat în strungă, deşi era primejdios.

        Trebuia să-mi dau seama de situaţie. Bineînţeles că n-am trecut chiar dincolo, căci aş fi dat peste apaşii care. Stau la ieşire. După o bucată de drum, m-am întors, dar n-am ieşit afară, pentru că auzisem paşi. Norocul meu că se aflau ceva mai la o parte nişte bolovani mari şi m-am ascuns îndărătul lor; un apaş a trecut pe lângă mine şi nu m-a văzut.

        — N-o fi fost iscoada din vârful muntelui?

        — S-ar putea.

        — Ne-o fi zărit când soseam şi a dat fuga să-l anunţe pe Winnetou.

        — Ori aşa, ori altminteri. S-ar putea ca Winnetou, plecând de la morminte, să fi dat poruncă iscoadei printr-un om al său, ca să coboare de sus şi să-l urmeze.

        — Asta nu. Atunci ar fi fost doi, nu unul. Tu zici însă că a trecut unul singur. Rămân, deci, la prima părere: ne-a văzut şi s-a grăbit să-l înştiinţeze pe Winnetou. Bine c-ai avut timp să te ascunzi! Şi ce-a mai fost?

        — Am chibzuit. Dacă apaşii vor să ne cadă în spate, le-ar veni mult mai uşor pândindu-ne într-un loc potrivit. Care să fie acel loc? In orice caz, în valea asta şi anume acolo unde începe suişul – spre strungă. Ascunzându-se acolo, în dosul copacilor, ne-ar observa trecerea, ne-ar urmări până la capcană şi ne-ar închide drumul îndărăt.

        Aşa mi-am zis şi de aceea m-am întors încoace şi m-am furişat apoi spre locul unde, după socotelile mele, credeam că-i găsesc.

        — Şi i-ai găsit?

        — Nu chiar imediat. Sosisem înaintea lor. Dar aşteptarea n-a fost prea lungă. După câtva timp, apărură.

        — Câţi, câţi? I-ai văzut, i-ai numărat?

        — Era Old Shatterhand împreună cu ceilalţi, doi albi şi peste zece apaşi.

        — Va să zică Winnetou conduce grupul celălalt de la capătul trecătorii.

        — Exact. Apoi s-au aşezat cu toţii pe jos. Îndrăznisem multe pe ziua de azi şi prinsei curajul să mai risc o dată; mă strecurai deci cât mai aproape, ca să ascult ce vorbesc.

        — Şi?

        — Nimic. Albii vorbeau între ei, însă prea încet ca să-i aud; când măapropiai şi mai mult, tăcură. Apaşii şedeau muţi. Old Shatterhand nu scotea o vorbă. Eram chiar lângă dânsul, mai-mai să-l ating cu mâna. Dac-ar afla, zău c-ar plesni de ciudă!

        Aici Santer nu se înşela. Mă necăjeam şi încă tare. Omul acesta era pe cât de viclean, pe atât de îndrăzneţ. Auzi, să ne spioneze, pe mine şi pe Winnetou, în timp ce discutam sus, lângă morminte! Apoi să ne calce pe urme până la trecătoare, să ne ghicească planul până în cele mai mici amănunte şi, pe deasupra, să mă pândească în pădure, unde mă trimisese Winnetou! Stătuse îndărătul meu, ba l-am şi prins de poala surtucului! Asta zic şi eu ghinion, afurisit ghinion! Şi ce noroc pe Santer! Dacă l-aş fi capturat, evenimentele, după câte înţelegeam acum, ar fi luat pentru mine cu totul altă întorsătură; poate că şi viitorul meu ar fi fost altul.

        Şi totuşi – în ciuda regretului ce mă stăpânea – trăiam şi un dram de satisfacţie: de astă dată eu îl spionam pe Santer şi dânsul habar n-avea.

        — Atât de aproape ai fost de câinele acela? Rosti kiowaşul mirat.

        De ce nu i-ai înfipt cuţitul în ceafă?

        — Nici gând să fac aşa ceva!

        — De ce?

        — Aş fi stricat totul. Ce mai zarvă s-ar fi produs! Apaşii ar fi dat fuga la Winnetou care, la rândul lui şi-ar fi dat seama că planul i-a fost descoperit. Şi atunci cum să-l mai prind? Cum să ajung la nuggeţii de care am nevoie?

        — Nici aşa n-ai să te pricopseşti cu nuggeţi datorită lui. Oare Old Shatterhand să fi rămas acolo pe loc?

        — Sper.

        — Speri numai? Va să zică, se poate să fi plecat? Nu ne mai pândeşte acolo, după cum fusese vorba?

        — Avea, desigur, intenţia asta, dar te pomeneşti că s-a răzgândit.

        — Ce motiv ar avea?

        — Dacă ştie că a fost spionat…

        — Iuf! Cum să ştie?

        — Datorită unei găuri nenorocite, o scobitură în pământ făcută, pesemne, de vreun animal.

        — Dar ce, scobitura vorbeşte?

        — În anumite împrejurări, da. Dădui să mă întorc târâş de la locul meu de pândă. Trebuia să-mi las toată greutatea trupului în mâini; când colo, mă afund cu dreapta în gaura aceea şi se produce un zgomot care nu scapă urechilor lui Old Shatterhand. El se ridică repede în picioare şi, probabil, mă zăreşte, căci nu apuc bine s-o iau la sănătoasa, că-l şi simt în urma mea. Cât pe-aci să mă prindă. Ba m-a şi prins de un capăt al hainei, dar m-am smuls şi am şters-o. A răcnit el după mine, nu-i vorbă, să mă opresc, că de nu, trage, dar bineînţeles că nu căzusem în cap să fac asemenea prostie. Dimpotrivă, m-am înfundat şi mai adânc în pădure, unde întunericul mă punea la adăpost. Acolo m-am întins la pământ şi am aşteptat să treacă primejdia.

        — Dar oamenii lui ce făceau?

        — Probabil că au vrut să plece în căutarea mea, însă el i-a oprit.

        Le-a dat ordin să-l aştepte până se întoarce şi s-a luat după mine.

        I-am mai auzit paşii câtva timp. Apoi s-a făcut linişte.

        — A dispărut, va să zică?

        — Da.

        — În ce direcţie?

        — N-am de unde s-o ştiu. Oricum, văzând că m-a scăpat din mâini, nu cred să fi mers prea departe. S-o fi întors la ai săi.

        — Te-a recunoscut?

        — Bănuiesc că nu; era prea întuneric.

        — Poate că, urmărindu-te, a ajuns până aici şi ne spionează.

        — Cu neputinţă! Nici nu putea să vadă încotro am apucat. Mai mult ca sigur că s-a întors la ai săi. Şi, cum ziceam, am aşteptat ce-am aşteptat, apoi am ieşit din pădure în câmp deschis, unde puteam să alerg mai repede. Atunci m-a oprit santinela şi astfel am aflat că v-aţi mutat aici.

        Pauză. Tăcere. Şeful aflase acum totul şi părea să cumpănească lucrurile. După un timp, îl auzii:

        — Ce crede fratele meu alb că e de făcut?

        — Să aud mai întâi hotărârea ta.

        — Faptele istorisite îmi arată că situaţia e cu totul alta decât bănuiam. Dac-am fi reuşit să-i luăm pe nepregătite, apaşii ar fi căzut în mâinile noastre, fie morţi, fie vii, fără să ne coste sânge. Acuma însă, ei sunt pregătiţi. Old Shatterhand te-a surprins; el ştie, deci, că planul lui a fost zădărnicit şi va fi cât se poate de prevăzător. Cel mai bine ar fi să părăsim aceste locuri.

        — Să le părăsim?! Vrei s-o ştergi? Ce-ţi trece prin cap? Ţi-e frică de o mână de apaşi?

        — Fratele meu alb n-o fi vrând să mă jignească! Eu nu cunosc frica; dar dacă-l pot prinde pe inamic fie cu, fie fără vărsare de sânge, atunci prefer calea din urmă. Aşa face orice războinic înţelept, oricât de viteaz ar fi.

        — Crezi oare că, părăsind ţinutul, îi vom mai prinde pe albii aceştia şi pe apaşi?

        — Da.

        — Oho! Sunt curios cum!

        — Ei ne vor urmări.

        — Nu e sigur.

        — Ba e sigur. Winnetou trebuie să se răzbune pe tine şi ştie că te găseşti printre noi; de aceea, nu se va depărta o clipă de urmele noastre. Iar noi le vom întipări anume atât de clar, încât să le recunoască fără nici o greutate şi vom călări frumuşel spre satul nostru, unde l-am expediat pe prizonierul acela alb, Sam Hawkens.

        — Şi crezi că apaşii vor veni după noi până acolo?

        — In cea mai mare grabă.

        — Aha, ca să pună laba pe mine? Îţi închipui că asta mă bucură? Adică, în timp ce aici am în sfârşit prilejul să-mi ating scopul, ai vrea să mă las iarăşi hăituit.

        — Nu-ţi atingi nici un scop; în schimb, dacă vii cu noi în sat, scapi de orice primejdie.

        — Şi dacă ne ajung din urmă? Atunci ce mă fac?

        — Păi tocmai că n-or să ne ajungă. Câştigăm faţă de ei un avans carene pune în siguranţă. O luăm chiar acum din loc, iar ei n-or să-şi dea seama de plecarea noastră decât mâine la amiază.

        — Cum? Să plecăm chiar imediat? Nu accept. Ce va spune căpetenia voastră, Tangua, când va afla că ai scăpat din mână, nesilit de nimeni, un prilej atât de bun?! Ia gândeşte-te!

        Era un fel de şantaj. Şeful căzu în muţenie. Aşadar, vorbele lui Santer îi zdruncinaseră hotărârea. Acesta îşi dădu seama că se află pe drumul cel bun şi continuă:

        — Da, suntem într-un avantaj pe care l-am pierde luându-ne după planul tău. Nu avem decât să-i atragem pe apaşi în propria lor cursă şi să vezi cum ne cad în labe!

        — Iuf! Şi ce e de făcut?

        — Atacăm, pe rând, fiecare grup de apaşi. Atunci nu mai pot închide trecătoarea din amândouă părţile.

        — În cazul acesta, să atacăm mai întâi grupul lui Old Shatterhand.

        Nu-i aşa?

        — Exact.

        — Trecem mâine pe lângă ascunzătoarea lui şi ne prefacem că habar n-avem de nimic.

        — Nu e nevoie să aşteptăm atâta. Îi nimicim încă azi.

        — Iuf! Şi cum anume?

        — E atât de simplu şi pe înţelesul oricui, încât, de fapt, nici n-ar fi nevoie să-ţi explic. Eu cunosc cu precizie locul unde se află acum Old Shatterhand cu oamenii lui. Vă conduc drept acolo. Kiowaşii sunt deprinşi cu întunericul şi mersul lor seamănă cu al şerpilor pe care nu-i auzi când se târăsc pe muşchiul din pădure. Îi înconjurăm pe cei trei albi şi grupul lor de apaşi şi, la un semn, tăbărâm pe ei. Cu siguranţă că nu ne scapă niciunul. Îi înjunghiem înainte de a apuca să se apere.

        — Iuf, iuf, iuf! Se auziră vocile câtorva care îl ascultau pe Santer.

        Propunerea lui părea să le fie pe plac.

        Şeful, însă, nu se grăbi să aprobe. Abia după un timp de gândire rosti:

        — S-ar putea să izbutim dacă facem totul cu chibzuinţă şi atenţie.

        — Zici că s-ar putea? Eu sunt sigur că izbutim! Principalul e să-i înconjurăm fără să ne simtă. Şi asta nu-i chiar atât de greu. Apoi, nişte lovituri sigure de cuţit şi lucrul e ca şi făcut. Prada ce ne cade în mâini rămâne a voastră; mie nu-mi trebuie nimic. Pe urmă, mergem la Winnetou.

        — Tot în noaptea asta?

        — Nu. Lăsăm pe mâine. Winnetou preţuieşte prea mult ca să-l scap barem o clipă din ochi. Or, noaptea, pe întuneric, poţi să dai greş. Facem, deci, cum au făcut şi apaşii: ne împărţim în două grupe.

        Iau o parte din oameni şi-i conduc până în interiorul strungii. Acolo vor rămâne noaptea. Iar în zori vor da să iasă la capătul celălalt. Atunci Winnetou, încredinţat fiind că Old Shatterhand se află dincolo, la intrare, adică în spatele lor, îi va ataca. Bun!… Dar tot eu voi călăuzi în zori a doua grupă şi vom ieşi în drumul pe care a mers Old Shatterhand; pun mâna-n foc că drumul acesta traversează pădurea, ocoleşte poalele muntelui şi duce până la capătul trecătorii, adică locul unde se află Winnetou. Acesta va sta cu ochii spre interiorul capcanei, căci de acolo vor căuta să năvălească ceidin prima noastră grupă. Nici n-o să simtă Winnetou că ne apropiem pe la spate. Astfel, va fi împresurat exact după metoda lui. Neavând cu el decât vreo cincisprezece oameni, va fi nevoit să se predea ca să nu piară cu toţii. Iată planul meu!

        — Dacă-l vom aduce la îndeplinire aşa cum l-a gândit fratele meu, atunci planul e bun.

        — Aşadar, îl aprobi?

        — Aprob. Vreau să-l prind pe Winnetou viu şi să-l predau căpeteniei noastre. Altceva nu doresc. Mulţumită planului tău, aş putea să-mi ating scopul fără prea multă zăbavă.

        — Atunci, să nu mai zăbovim. Îl punem în aplicare.

        — A-l împresura pe Old Shatterhand noaptea în pădure, fără ca el s-o simtă, asta-i o treabă foarte grea. Voi alege dintre războinici pe cei cu ochii mai ageri şi cu pricepere mai mare la furişat.

        Începu să-şi strige oamenii vizaţi. Era, deci, timpul să mă, întorc la ai mei. Altminteri, dacă duşmanul pornea repede, nu-i mai puteam preveni. Coborâi, lunecând de pe un bolovan pe altul şi o luai tiptil din loc…

        — Cine-i acolo? Întrebă Dick Stone, când, după o vreme, îmi auzi paşii. V-aţi întors, sir!

        — Da, eu sunt.

        — Pe unde aţi umblat atâta? Aşa-i că a fost pe-aici o iscoadă? Pesemne vreun kiowaş care, tot furişându-se, a dat întâmplător peste noi?

        — Era Santer.

        — Trăsni-l-ar!… Tocmai el? Şi să ne scape! Ne pică, puşlamaua, drept în palmă şi noi stăm ca nişte momâi! Cum de-a fost posibil?

        — S-au întâmplat şi altele, încă mai năstruşnice. N-am eu acum timp să povestesc, căci trebuie să fugim cât mai repede de aici. Las' că aflaţi totul mai târziu.

        — Să plecăm? De ce?

        — Vin kiowaşii asupra noastră.

        — Vorbiţi serios, sir?

        — Foarte serios. Am auzit din gura lor. Vor să ne lichideze aici în cursul nopţii, iar în zori să-l atace pe Winnetou. Ne cunosc planul.

        Hai s-o luăm din loc!

        — Încotro?

        — La Winnetou.

        — Să trecem prin pădure în bezna asta? O să ne alegem cu nişte cucuie de ţi-i mai mare dragul!

        — Mutaţi-vă ochii în palmă! Şi acum, haideţi!

        O plimbare nocturnă prin bezna pădurii sălbatice este într-adevăr extrem de periculoasă pentru integritatea şi armonia feţei omeneşti.

        A trebuit, aşa cum îi recomandasem lui Stone „să ne mutăm ochii în palmă”, adică să ne conducem mai mult după pipăit decât după văz.

        Doi oameni mergeau în faţă, cu mâinile întinse, orbecăind, iar noi, ceilalţi, îi urmam în şir unul câte unul. A durat mai bine de un ceas până să lăsăm pădurea în urma noastră; cel mai greu ne-a fost să păstrăm direcţia. O, dată ieşiţi din pădure, totul a mers mai uşor şi mai repede. Am ocolit muntele şi ne-am îndreptat spre capătul trecătorii, unde Winnetou îşiorganizase pânda.

        Dinspre partea de unde veneam, nu-l ameninţa nici un pericol.

        Totuşi, pusese şi acolo un om de strajă. Acesta ne somă cu glas tunător.

        I-am răspuns, la rândul meu, răspicat. Apaşii îmi recunoscură vocea şi săriră în picioare.

        — Fratele meu Old Shatterhand?! Se miră Winnetou. Pesemne că s-a întâmplat ceva. Aici i-am aşteptat în zadar pe kiowaşi.

        — Au de gând să vină abia mâine dimineaţă, dar nu prin strungă, ci din spate, ca să vă zdrobească.

        — Iuf! Pentru aşa ceva ar trebui să te înfrângă mai întâi pe tine şi să ne afle intenţiile.

        — Le cunosc.

        — Imposibil!

        — Le cunosc de-a fir-a-păr. Santer a fost sus, la morminte şi a prins cu urechea toată discuţia dintre noi doi.

        Nu vedeam prin întuneric faţa lui Winnetou, dar tăcerea lui trăda stupefacţie. Se aşeză, mă îndemnă şi pe mine să iau loc şi, în cele din urmă, spuse:

        — Dacă ştii toate astea, înseamnă că şi tu l-ai spionat, la rândul tău.

        — De bună seamă.

        — Va să zică, praful s-a ales din combinaţiile noastre. Povesteşte-mi totul!

        I-am relatat cele aflate de mine. Apaşii se îngrămădiră în jurul nostru ca să asculte. Din când în când, scoteau câte un „iuf!”. Doar Winnetou păstra tăcere. În sfârşit, mă întrebă:

        — Fratele meu Shatterhand găseşte că, în împrejurările date, cel mai nimerit lucru era să-şi părăsească postul?

        — Da. Puteam, fireşte, să aleg şi alte două căi, ori una, ori alta; însă niciuna nu-mi oferea siguranţa necesară pentru atingerea scopului nostru.

        — Care ar fi fost acele căi?

        — Mai întâi, ca să nu cădem în cursă, ar fi fost să ne retragem deocamdată puţin şi să aşteptăm zorii.

        — Greşit. Dimineaţa v-aţi fi pomenit faţă-n faţă cu cincizeci de duşmani, iar planul nostru tot ar fi căzut. Şi a doua cale?

        — Să fi rămas chiar la postul nostru. Eram gata-gata să pun în aplicare acest gând. Santer avea să-i conducă pe kiowaşi spre noi. S-ar fi strecurat, deci, înaintea lor, ca să le arate drumul şi ar fi ajuns primul la ţintă. Pândindu-l cu mare grijă, l-aş fi simţit de îndată, l-aş fi doborât cu pumnul şi am fi fugit, ducându-l cu noi.

        — Fratele meu este, desigur, un luptător curajos, dar o asemenea îndrăzneală putea să-l coste scump. Cu Santer în spinare nu puteai fugi prea repede. Ai fi fost copleşit de numărul mare al kiowaşilor şi ai fi fost ucis.

        — Se putea, fireşte. Şi nici nu eram sigur că Santer va sosi primul.

        Dacă-i lăsa pe kiowaşi înainte, iar dânsul se ţinea în urmă?! Iată de ce am găsit că lucrul cel mai bun e să venim încoace.

        — Ai procedat foarte just. Fratele meu face totdeauna cum aş face eu însumi.

        — Mi-am zis că e preferabil să vin încoace şi să ne sfătuim cum s-o scoatem la capăt.

        — Ce propune fratele meu?

        — Nu se poate propune nimic înainte de a afla ce întreprind kiowaşii după ce constată că am dispărut de acolo.

        — Să aflăm, zici? N-am putea să ghicim?

        — Posibil, însă n-am dobândit siguranţa celor văzute şi auzite la faţa locului. Se mai întâmplă să te înşeli.

        — În cazul acesta, nu. Kiowaşii nu sunt copii, ci războinici încercaţi.

        Din toate posibilităţile, ei ştiu s-o aleagă pe cea mai bună şi nu există decât una.

        — Să se întoarcă în satul lor?

        — Dacă nu te mai găsesc în locul ştiut, se vor convinge că intenţia lui Santer e irealizabilă şi atunci şeful lor va reveni la prima hotărâre.

        E sigur că va renunţa să ne mai atace.

        — Dar Santer va încerca să-l abată de la această hotărâre.

        — Bineînţeles. Numai că n-or să-l mai asculte. Vor pleca.

        — Şi noi ce facem? Îi urmărim, cum, de altfel, se aşteaptă ei?

        — Sau le-o luăm înainte!

        — Nu-i rău! Atunci, le ieşim înainte şi-i dăm peste cap.

        — Ar fi cu putinţă. Dar nu uita că trebuie să-l eliberăm pe Sam Hawkens. Numai că n-o să mergem chiar pe drumul folosit de kiowaşi.

        Altminteri, n-am rămâne neobservaţi şi totul ar cădea baltă.

        — Ştie fratele Winnetou unde-i satul lui Tangua?

        — Ştiu.

        — Cunoaşte el bine de tot locul?

        — Cum îmi cunosc propriul meu pueblo. Satul acela se află la Salt Fork, pe braţul nordic al lui Red River.

        — Prin urmare, la sud-est de aici?

        — Da.

        — Înseamnă că ei ne vor aştepta dinspre nord-vest, în timp ce noi, vom căuta să ne ivim din direcţia opusă, dinspre sud-est.

        — Chiar asta mi-e intenţia. Fratele meu Shatterhand e totdeauna gând la gând cu mine. Se întâmplă exact cum spunea Inciu-Ciuna, părintele meu, pe când sorbeam împreună sângele frăţiei: „Sufletul trăieşte în sânge. Sufletele acestor doi tineri războinici să se amestece şi să alcătuiască unul singur. Gândul lui Old Shatterhand va fi şi al lui Winnetou, voinţa lui Winnetou va fi şi a lui Old Shatterhand!” Cum a vorbit, aşa s-a întâmplat. Ochiul lui a pătruns în inimile noastre şi ne-a văzut viitorul. Iar dânsul se va bucura sus, în veşnicele plaiuri ale vânătoarei şi va fi fericit văzând că profeţia i se adevereşte. Howgh!

        Tăcu emoţionat şi toţi câţi ne aflam în jurul lui îi respectarăm tăcerea. Era o expresie mută şi adâncă de pietate filială faţă de părintele plecat dintre cei vii. Abia după câtva timp tuşi niţel jenat de emoţia ce-l cuprinsese şi reluă:

        — Ne vom duce, cum spuneam, în satul lui Tangua, dar nu pe drumul cel mai drept şi scurt pe care vor merge kiowaşii; vom ocoli ţinutul, ca să apărem din partea cealaltă. Acolo nu e nici o pază şi va fi mai uşor să nerealizăm planul. Se pune doar întrebarea: când să pornim de aici. Ce părere are Old Shatterhand?

        — S-ar putea să pornim chiar acum. Drumul e lung. Cu cât plecăm mai devreme, cu atât ajungem mai repede. Şi totuşi, n-aş crede să procedăm aşa.

        — De ce?

        — Pentru că nu ştim când vor pleca de aici kiowaşii.

        — Poate chiar astă-seară.

        — Bănuiesc şi eu. S-ar putea însă să plece şi mâine. Şi apoi, nu mi se pare deloc exclus ca să le vină totuşi pofta de atac. Oricum, trebuie să luăm în considerare că ne-ar putea descoperi urmele şi atunci s-ar lua după noi; în cazul acesta, vor ghici planul nostru şi-l vor da peste cap.

        — Fratele meu a judecat iarăşi ca şi mine. Trebuie să rămânem aici până pleacă ei; abia pe urmă vom fi siguri că nu ne mai pot vătăma. Dar nu e bine să înnoptăm chiar aici, ţinând seama şi de posibilitatea ca ei să tabere asupra noastră.

        — Atunci, să ne mutăm într-un loc de unde, în cursul zilei, să putem ţine sub observaţie ieşirea din strungă.

        — Ştiu eu un loc. Fraţii mei să-şi ia caii şi să vină după mine! Apucarăm de dârlogi caii ce păşteau în apropiere şi-l urmarăm pe Winnetou afară, în prerie. După câteva sute de paşi, ne apropiarăm de un pâlc mărişor de arbori. Ne oprirăm îndărătul lor. Aici puteam poposi în linişte, fără a ne teme să fim descoperiţi de kiowaşi în cazul că ar mai fi nutrit intenţii agresive pentru noaptea respectivă. Iar o dată cu ivirea zorilor, având trecătoarea înaintea ochilor, era uşor s-o supraveghem.

        Noaptea era răcoroasă, ca şi cele precedente; am aşteptat să se culce calul meu şi m-am cuibărit lângă trupul lui cald. Animalul rămase liniştit, ca şi cum ar fi ştiut ce serviciu îmi aduce şi astfel dormii până dimineaţa somn bun, doar cu o singură tresărire.

        Când se lumină de zi, nu ieşirăm de după copaci. Un ceas întreg stăturăm cu ochii aţintiţi asupra trecătorii. Dar acolo nu se mişca nimic.

        De aceea găsirăm cu cale să cercetăm mai bine terenul, să-i căutăm pe kiowaşi. Dacă mai erau aici, se cerea prudenţă; ar fi trebuit să ne apropiem de ei în mare taină şi am fi pierdut o groază de timp. De aceea i-am propus lui Winnetou:

        — Ascultă-mă, kiowaşii au trecut doar prin prerie spre muntele Nugget; probabil că vor folosi acum, la întoarcere, acelaşi traseu. La ce bun să-i mai căutăm în zadar? Ocolind munţii până în locul unde omul tău i-a zărit ieri, vom vedea precis dacă ei se mai află acolo. De ce să pierdem vremea, când ne putem dumeri mai repede şi mai uşor?

        — Fratele meu a găsit soluţia potrivită. Aşa vom face.

        Sărirăm pe cai şi făcurăm un ocol în semicerc spre sud, cotind apoi spre vest. Era drumul în sens invers, pe care-l străbătuseră apaşii în căutarea lui Santer după fuga acestuia. Ajunşi în preria situată la sud de Nugget-tsil, prevederile mele se adeveriră: am dat peste două urme mari şi adânci; una de ieri, care ducea în largul văii, alta proaspătă, de astăzi, care venea dintr-acolo. Deşi kiowaşii plecaseră, era clar. Totuşi, pentru a ne convinge, pătrunserăm în vale şi călărirăm o bucată de drum pe urmele lor,până stabilirăm cu toată precizia că locul fusese abandonat de kiowaşi.

        Ne luarăm din nou după semnele ce veneau dinspre muntele Nugget, împreunându-se cu cele în sens opus. Erau atât de adânci şi desluşite, încât trădau vădit intenţia kiowaşilor de a ne atrage pe acest drum. Voiau cu tot dinadinsul să ne momească şi, de aceea, chiar în locurile cele mai dure, îşi dăduseră osteneala să lase urme cât mai vizibile. Un zâmbet uşor flutură pe buzele lui Winnetou când îmi; spuse:

        — Kiowaşii ăştia ar trebui să ne cunoască mai bine. Să fi şters urmele, că tot le-am fi descoperit. Dar aşa, ne deşteaptă ei înşişi bănuiala. Au vrut s-o facă pe deştepţii şi a ieşit pe dos. N-au nici un pic de minte.

        Vorbi cu glas tare, încât şi prizonierul kiowaş, pe care, fireşte, îl; luaserăm cu noi, putu să-l audă. Adresându-se acestuia, Winnetou adăugă:

        — Tu, pesemne, ai să mori, pentru că te vom ucide dacă Sam Hawkens nu va fi eliberat, sau dacă vom afla că a fost chinuit. Dar dacă se întâmplă cumva altminteri şi te lăsăm în viaţă, atunci spunele alor tăi că lucrează ca nişte mucoşi, care n-au învăţat nimic şi se fac de râsul lumii, dându-şi aere de oameni mari. Nu suntem atât de proşti, încât să ne ducă de nas.

        Acestea zise, Winnetou cârmi şi se abătu de la urmele ce duceau spre sud-est, îndreptându-se hotărât spre răsărit. Ne găseam între izvoarele Canadianului sudic şi cele ale braţului nordic aparţinând lui Red River. Intenţia lui Winnetou era să-l atingă pe acesta din urmă.

        Caii apaşilor care mă însoţiseră în urmărirea lui Santer erau cam osteniţi, motiv pentru care înaintam mai încet. Se adăuga faptul că, proviziile noastre fiind pe terminate, eram obligaţi să ne ocupăm de vânat, ceea ce însemna ca, pe de o parte, să pierdem timp preţios, iar pe de alta, în cursul vânătorii, să slăbim vigilenţa necesară. Totodată, eram nevoiţi să lăsăm urme, ceea ce altminteri s-ar fi putut evita.

        Din fericire, către amurg dădurăm de un grup de bizoni, întârziaţii unor mari cirezi care-şi încheiaseră migraţiunea spre miazăzi. Împuşcarăm două bivoliţe şi ne făcurăm rost de carne pe o săptămână întreagă. Aveam astfel condiţii să înaintăm fără zăbavă spre ţinta expediţiei noastre.

        A doua zi, am atins braţul nordic al lui Red River şi i-am urmat cursul în jos. Apa nu era adâncă, în schimb malurile – bogate în verdeaţă, spre deosebire de iarba pârlită pe care călcasem până atunci.

        Râul Salt Fork izvorăşte în apus şi se varsă dinspre dreapta în Red River. În unghiul format la îmbucătura celor două ape se afla pe atunci satul kiowaşilor conduşi de Tangua. Noi ne găseam pe stânga Fluviului Roşu, adică Red River. Puteam deci spera să nu fim observaţi.

        Totuşi, ajunşi aproape de vărsarea lui Salt Fork, am ocolit cam o jumătate de zi de drum ca să ne întoarcem mai în vale, iarăşi la Red River. Pentru şi mai multă precauţie, am făcut ocolul noaptea, încheindu-l o dată cu primele raze ale soarelui. Ne aflam, în sfârşit, aşa cum plănuisem, pe direcţia opusă celei de unde ne aşteptau kiowaşii.

        Căutarăm un loc de popas după această noapte de călărie obositoare.

        Numai Winnetou şi cu mine nu aveam timp de odihnă. Grăbit să pornească în recunoaştere, tânărul apaş îmi ceru să-l însoţesc.

        Până aici, drumul nostru urmase cursul apei în coborâre. Recunoaşterea trebuia s-o facem dimpotrivă, în susul râului şi anume pemalul opus. Se punea deci problema să traversăm râul, ceea ce nu era prea greu, chiar dacă apele ar fi fost mai umflate.

        Fireşte că n-am traversat râul în apropierea taberei noastre, deoarece urmele ar fi putut să fie uşor depistate şi, dacă cineva, dintr-un motiv sau altul, s-ar fi ţinut de ele, ne-ar fi descoperit adăpostul.

        Am mai coborât deci o vreme în josul apei, până am ajuns la vărsarea unui alt afluent al lui Red River. Prin acest afluent mânarăm caii şi trecurăm dincolo, călărind împotriva curentului. Astfel urmele noastre se pierdură. După o jumătate de oră părăsirăm malul afluentului şi o luarăm către prerie, pentru ca, întorcându-ne iarăşi la Red River, să-l atingem într-un loc situat la câteva mile engleze mai sus de tabăra noastră.

        Acest ocol, cu preocuparea de a ne ascunde urmele, fusese greu şi durase mult. Dar osteneala ne fu răsplătită mai curând decât am fi crezut. Nici nu ajunsesem bine la râu, ne mai aflam încă în prerie, când zărirăm doi călăreţi ce mânau vreo doisprezece catâri de povară.

        Nu veneau chiar în direcţia noastră, ci pe dreapta. Unul călărea în faţă, celălalt în urma catârilor bine încărcaţi. Nu le desluşeam chipurile, dar am dedus, după veşminte, că sunt albi.

        Ei ne observară, la rândul lor şi se opriră. Ar fi bătut la ochi dacă treceam şi evitam întâlnirea. În schimb, o discuţie cu ei ne-ar fi putut aduce mult folos, deoarece veneau din satul kiowaşilor. Să ne facă vreun rău? Nu era cu putinţă. Nici nu le-ar fi trecut prin gând să ne cerceteze urmele, care, de altfel, se găseau tocmai la nord, lângă afluentul de care am pomenit. Îl întrebai, deci, pe Winnetou:

        — Mergem în întâmpinarea lor?

        — Mergem, răspunse dânsul. Sunt feţe palide, de bună seamă nişte negustori care au făcut schimb de mărfuri cu kiowaşii. Dar nu trebuie să afle cine suntem.

        — Bine. Atunci eu sunt funcţionar la o agenţie de comerţ şi merg în satul kiowaşilor. Te-am luat ca însoţitor pentru că nu cunosc limba. Eşti indian din neamul Pawnee.

        — În regulă. Fratele meu să discute dânsul cu aceste feţe palide.

        Ne îndreptarăm spre ei. După cum se întâmplă de obicei în Vestul Sălbatic, îşi pregătiră puştile şi ne priveau cu suspiciune.

        — Lăsaţi puştile, domnilor! Îi invitai, apropiindu-mă. N-avem de gând să vă muşcăm.

        — Nici nu v-ar prii, răspunse unul. Ştim şi noi să muşcăm. Nu de frică am pus mâna pe armă, ci pentru că aşa e uzul şi, în plus, ne păreţi suspecţi.

        — Suspecţi? Cum aşa?

        — Când doi gentlemeni, unul alb şi celălalt roşu, hoinăresc aşa călare prin prerie, sunt de obicei nişte răufăcători. Afară de asta, purtaţi veşminte indiene. M-aş mira să fiţi oameni de treabă!

        — Vă mulţumesc pentru sinceritate. E întotdeauna util să ştii ce cred alţii despre tine. Dar vă pot asigura că greşiţi.

        — Nu-i exclus. Se pare că n-aveţi chiar mutră de criminal. De altfel, mi-e indiferent dacă veţi fi spânzurat mai devreme sau mai târziu.

        Nu e gâtul meu în cauză, ci al dumneavoastră. Veţi fi drăguţ să ne spuneţi de unde veniţi?

        — Cu plăcere. N-avem nimic de ascuns. Venim dinspre Woshita.

        — Aşa? Şi încotro, mă rog?

        — Avem niţică treabă la kiowaşi.

        — La care?

        — La tribul lui Tangua.

        — Nu-i departe de-aici.

        — Ştiu. Aşezarea se află între Red River şi Salt Fork.

        — Exact! Dar vă dau un sfat: luaţi-o degrabă îndărăt, nu cumva să vă simtă kiowaşii.

        — De ce?

        — Fiindcă e un obicei cât se poate de ingrat să te laşi ucis de pieile-roşii.

        — Pshawl N-am obiceiul acesta, nici n-o să-l am vreodată.

        — Nimeni nu-şi cunoaşte viitorul. Oricum, sfatul meu e sincer şi bine întemeiat. Venim şi noi de la Tangua. Dânsul are lăudabila poftă de a nimici pe orice alb ce i-ar ieşi în cale, chiar şi pe indienii care nu fac parte din neamul Kiowa.

        — Atunci e un gentleman foarte bine intenţionat! V-a spus-o chiar el?

        — De repetate ori.

        — E glumeţ al naibii!

        — Oho! E mai mult decât serios!

        — Zău? În cazul acesta, cum se face că am plăcerea de a vă întâlni vii nevătămaţi? Ziceţi doar că Tangua vrea să-i ucidă şi pe albi şi pe roşii. Eu vă luasem drept albi. Dar te pomeneşti că sunteţi negri?

        — Daţi-le încolo de glume proaste! Nouă Tangua nu ne face nimic; cu noi e altă poveste. Suntem cunoştinţe vechi şi am poposit nu o dată în satul lor. Aflaţi că noi suntem traders, negustori, după cum probabil aţi ghicit. Şi anume, negustori cinstiţi, nu ticăloşi din ăia care-i înşală pe indieni cu marfa proastă şi apoi dispar în vecii-vecilor. De aceea suntem oriunde bine veniţi. Indienii au nevoie de marfa noastră şi nu sunt proşti să ucidă un om pe care se pot bizui şi de la care trag foloase. Pe voi, însă, vă lichidează cu siguranţă.

        — Sper, totuşi, să rămân în viaţă. Sunt şi eu un om cinstit şi îi caut spre folosul lor.

        — Va să zică, aşa stau lucrurile. Ia spuneţi-mi atunci: cine sunteţi şi ce căutaţi la kiowaşi?

        — Vin din partea unei agenţii.

        — Agenţie? Păi asta e şi mai grav! Nu mi-o luaţi în nume de rău, dar v-o spun pe şleau: kiowaşii sunt porniţi tocmai împotriva agenţilor, fiindcă… vedeţi… Şovăia să-şi termine fraza. De aceea, o continuai eu:

        — fiindcă i-au înşelat de atâtea ori. Asta vă stătea pe limbă. Recunosc că e adevărat.

        — Mă bucur nespus să aud chiar din gura dumneavoastră cum că agenţii comerciali sunt nişte pungaşi! Râse el. Chiar de curând, la ultimele livrări de mărfuri, kiowaşii au fost traşi pe sfoară. Dacă vă face plăcere să pieriţi în torturi, mă rog, duceţi-vă la ei, veţi fi excelent serviţi.

        — Aş putea să renunţ la plăcere, sir. Totuşi, va asigur că voi fi nu numai bine primit de kiowaşi, ci mai mult, se vor bucura nespus, aflând cuce treburi am venit. Pentru că tocmai despre trasul pe sfoară e vorba. Am obţinut să se repare greşeala care s-a făcut cu ei. Vor fi despăgubiţi cu alte mărfuri bune şi am să le indic adresa de unde le pot lua în primire.

        — Vai, vai, sunteţi o pasăre rară, pe onoarea mea! Exclamă negustorul surprins. În cazul acesta, fireşte că n-or să vă facă vreun rău.

        Dar de ce v-aţi însoţit cu un indian?

        — Nu cunosc dialectul kiowaşilor; dânsul mi-e tălmaci. E un „pawnee” şi-l cunoaşte pe Tangua.

        — Well! Atunci totul e în ordine şi sfatul e de prisos. Dar vă rog să mă credeţi, n-am vorbit în vânt. Tangua e turbat împotriva a tot ce nu-i kiowaş.

        — De ce?

        — A păţit-o grozav de rău în ultima vreme. Apaşii au năvălit şi i-au furat câteva sute de cai. Bineînţeles că i-a urmărit, dar cum erau de trei sau patru ori mai numeroşi, a fost bătut. Şi poate că, în ciuda superiorităţii lor, încă nu l-ar fi înfrânt, dacă printre apaşi nu s-ar fi asociat o adunătură de westmeni albi, care le-au dat ajutor. Unul din ei a tras în Tangua şi l-a ologit. Pe individul acela îl cheamă Old Shatterhand. Cică doboară dintr-un pumn pe cel mai tare om. Dar, până la urmă, n-o să-i meargă!

        — Nu? Au cumva kiowaşii de gând să se răzbune?

        — Fireşte! Doar i-a zdrobit genunchii lui Tangua. Groaznică soartă pentru o căpetenie de războinici! Turbează, pur şi simplu, de mânie şi n-o să aibă tihnă până nu-i va prinde pe Old Shatterhand şi pe Winnetou.

        — Winnetou? Cine mai e şi ăsta?

        — Un tânăr şef al apaşilor, care poposeşte cu o mică trupă de războinici ca la vreo două zile călare de aici. Albii aceia sunt cu dânsul.

        Un număr de kiowaşi au primit însărcinarea să se deplaseze într-acolo, să-i ademenească pe bandiţi şi să-i aducă până în satul lui Tangua.

        — Hm! Şi vor fi fiind albii şi apaşii aceia atât de prostănaci, încât să cadă în cursă?

        — Posibil. Tangua e chiar sigur de asta. A şi luat măsuri ca regiunea prin care vor trece să fie controlată de oamenii lui. Apaşii, ca şi albii respectivi, sunt fără îndoială pierduţi. De fapt, lucrul nu mă priveşte, dar fiind vorba şi de albi, am preferat s-o şterg. Aş mai fi rămas bucuros câteva zile la Tangua, însă n-am poftă să asist la schingiuirea şi la moartea lor.

        — N-aţi fi putut să le veniţi cumva în ajutor?

        — Nicidecum, chiar dac-am fi voit. Şi, la urma urmei, de ce să mă leg la cap dacă nu mă doare? Sunt, ca să zic aşa, partenerul de afaceri al kiowaşilor şi nu-mi convine să-mi stric socotelile, intervenind pentru nişte duşmani ai lor. Am făcut, de altfel, o timidă încercare, dar am renunţat curând, căci Tangua începuse să latre ca un dulău.

        — Se înţelege. De fapt, nici nu sosise încă timpul să interveniţi în favoarea prizonierilor, pentru simplul motiv că nu erau încă prinşi.

        Trebuia să mai aşteptaţi.

        — Păi, unul a şi fost prins, un alb de-al lui Old Shatterhand”. Curios tip! Râde toată vremea şi se poartă ca şi cum n-ar avea habar de moartea ce-l pândeşte în orice clipă.

        — L-aţi văzut?

        — L-am văzut când l-au adus. Era legat cobză şi a zăcut la pământ ooră întreagă până l-au transportat pe insulă.

        — Insulă? O fi servind de temniţă?

        — Da. E situată lângă Salt Fork, aproape de mal şi la câţiva paşi de sat, E bine păzită.

        — Aţi vorbit cu prizonierul?

        — Câteva cuvinte. L-am întrebat ce-am putea face pentru el. Mi-a zâmbit cu duioşie şi mi-a răspuns că ar avea poftă de lapte bătut; n-aş putea oare să mă reped până la Cincinnati şi să-i aduc un borcan plin? Trăsnit rău, domnule! I-am amintit că situaţia lui nu e deloc amuzantă. Atunci mi-a răspuns chicotind, să nu-i port de grijă, că are el oameni care să-l ajute. Am stăruit, totuşi, în favoarea lui, dar Tangua m-a repezit cum nu se poate mai grosolan. De altfel, prizonierul nu-i chiar atât de rău tratat, fiindcă şi Old Shatterhand deţine, la rândul său, un ostatic kiowaş. Numai Santer umblă să-i amărască dinadins puţinele zile care i-au mai rămas.

        — Santer? Păi ăsta-i nume de alb! Au mai fost şi alţi albi acolo afară de voi?

        — Doar unul, adică acest Santer. Un tip dezgustător. A picat aseară cu kiowaşii care l-au ademenit pe Winnetou să-i urmeze. Cum a venit, s-a şi dat la prizonier. O să-l cunoaşteţi când veţi ajunge în sat.

        — Ştiţi cumva ce caută Santer la Tangua?

        — Nu. I-am dat bună ziua şi nu l-am mai luat în seamă; de altfel, prezenţa mea părea să nu-i facă plăcere. Puteam să mă informez la kiowaşi, dar nu mă interesa. Nu mă bag unde nu-mi fierbe oala. E un principiu de la care nu mă abat.

        — Şi Santer acesta e oaspetele şefului, sau locuieşte într-un cort separat?

        — I s-a dat un cort, nu chiar în apropierea şefului, cum se procedează de obicei cu musafirii bine văzuţi, ci unul cam vechi de piele cârpită şi tocmai la capătul satului. S-ar zice că nu prea e în graţiile lui Tangua.

        — Ştiţi, poate şi numele prizonierului?

        — Sam Hawkens, un westman, să zic aşa, celebru, deşi tare caraghios, îmi pare rău că e sortit morţii, dar ce să-i fac?! Poate să aveţi mai multă trecere pe lângă Tangua şi să puneţi o vorbă bună.

        — Am să încerc. N-aţi putea să-mi descrieţi mai exact poziţia cortului în care locuieşte Santer?

        — La ce bun? O să-l vedeţi chiar la intrarea în sat. E al patrulea sau al cincilea în susul râului. În ce priveşte omul, nu cred să vă placă; seamănă cu un corb care se hrăneşte cu hoituri. Păziţi-vă de el! Cu toată slujba ce-o aveţi, sunteţi încă foarte tânăr şi n-o să-mi luaţi sfatul în nume de rău. Acum trebuie să plec. Rămâneţi sănătos. Sper să vă păziţi bine pielea.

        Să-l mai fi reţinut ca să aflu şi alte amănunte? În cazul acesta, trebuia să-i spun deschis cine şi ce suntem şi ar fi fost cam riscant.

        Winnetou era de aceeaşi părere. Îndemnându-şi calul, îmi şopti:

        — Ajunge! Fratele meu să nu mai întrebe nimic. Altminteri le-am părea suspecţi acestor oameni care, la urma urmei, sunt prieteni cu kiowaşii.

        — Într-adevăr, am aflat destul. Ştim aproape precis unde se află Hawkens şi unde locuieşte Santer. Îi vom găsi pe amândoi. Până, unde ne continuăm drumul?

        — Până vom dispărea din ochii negustorilor. Apoi ne întoarcem în tabără. Norocul nostru că i-am întâlnit. Ca să aflăm singuri toate astea, ar fi trebuit să ne expunem la mari primejdii. Acum ştim cum stau lucrurile şi deseară ne furişăm în satul kiowaşilor.

        Cei doi negustori se topeau treptat în zare. Erau nevoiţi să călărească încet, din cauza catârilor cu samarele pline. Am auzit mai târziu cât de fatală le-a fost această îngrijorare. Am aflat de asemenea că schimbaseră cu kiowaşii diferite blănuri. De fapt, numai omul cu care discutasem era negustor, celălalt era ajutorul lui. Acum, că nu ne mai vedeau, făcurăm cale-ntoarsă spre tabără, dându-ne iarăşi osteneala să ascundem urmele.

        Dick Stone şi Will Parker se arătară foarte mulţumiţi de rezultatul cercetărilor noastre. Ii bucura mai ales faptul că Sam se simte relativ bine şi că nu şi-a pierdut buna dispoziţie. Ne poftiră să-i luăm deseară cu noi. Dar Winnetou se opuse.

        — Fiţi buni şi rămâneţi deocamdată aici, fiindcă va fi greu să-l eliberăm pe Sam Hawkens chiar din primul moment. Probabil că lucrul se va face abia mâine şi atunci veţi fi şi voi de faţă.

        Adăpostul nostru era destul de bun; dar ne găseam în inima unui ţinut vrăjmaş şi se putea lesne întâmpla ca vreun om al kiowaşilor să dea peste noi. De aceea Winnetou propuse:

        — Ştiu o insulă puţin mai jos, în mijlocul râului, acoperită cu tufe şi copaci, tocmai bună de ascunziş. De obicei, nimeni nu calcă pe acolo.

        Fraţii mei să mă urmeze.

        Pornirăm călare în josul apoi, până descoperirăm insula. Apa era aici mai adâncă şi mai repede, însă am trecut-o cu bine, călare. Avusese dreptate Winnetou: insula era mare, iar vegetaţia bogată oferea destulă acoperire pentru oameni şi cai.

        Îmi aşternui culcuşul, având grijă să adorm cât mai repede, căci prevedeam că în cursul nopţii nu vom dispune de prea mult răgaz pentru somn. Nu pentru că n-am fi avut vreme destulă sau loc potrivit ca să ne lăsăm odihnei, ci iată de ce:

        După cum aflasem, Sam Hawkens era deţinut pe o mică insulă şi urma să mă strecor până acolo. Însemna, deci, să trec prin apă.

        Plănuiam, Winnetou şi cu mine, ca dintru început să înotăm către malul râului, unde am fi ajuns, fireşte, uzi până la oase. Or, calendarul arăta mijlocul lui decembrie, apa era rece. Cine-ar fi putut să mai doarmă apoi în asemenea condiţii?

        Când se întunecă, furăm treziţi. Winnetou dormise şi el. Era momentul să pornim. Am lepădat veşmintele de prisos şi tot ce aveam prin buzunare. N-am luat cu noi alte arme decât cuţitele. Am sărit apoi în apă şi am înotat până la malul drept al râului. De acolo se putea pătrunde neobservat la Salt Fork. După o oră de mers în susul malului, am ajuns la întâlnirea dintre Salt Fork şi braţul lui Red River.

        Mai făcurăm doar câteva sute de paşi de-a lungul afluentului spre stânga şi zărirăm focurile satului aşezat pe malul opus. Trebuia, deci, să trecem dincolo.

        N-am trecut însă imediat. Am mai urcat încet, încet, chiar până în dreptul satului. Când spun „sat”, cuvântul nu trebuie luat în sensul luieuropean, adică o aşezare cu case zidite, înconjurate de grădini şi ţarini.

        Nu zăreşti aici nici urmă de grădină sau de ogor. Iar locuinţele sunt, de fapt, nişte corturi – iarna din piele groasă, vara din pânză de în.

        Mai lângă fiecare cort ardea focul, în jurul căruia oamenii, ghemuiţi, îşi încălzeau mădularele şi îşi preparau masa de seară. Cel mai arătos era un cort situat în centrul satului, împodobit la intrare cu lănci, de care atârnau pene de vultur şi aşa-zisele „medicamente” în forme din cele mai ciudate. La focul din faţa cortului şedea Tangua, căpetenia, având alături un tânăr de vreo optsprezece ani şi doi băieţi cam de doisprezece şi respectiv, paisprezece ani.

        — Sunt feciorii lui, mă lămuri Winnetou. Cel mare e favoritul şi va ajunge un războinic viteaz. E atât de iute de picior, încât l-au supranumit „Pida”, ceea ce înseamnă cerb.

        Ici şi colo, câte o femeie alerga după treburi; la indieni, femeile şi fetele nu sunt admise la masă cu bărbaţii şi feciorii. Ele mănâncă mai târziu ceea ce rămâne, în schimb, îndeplinesc muncile cele mai grele.

        Căutai din ochi insula. Cerul atârna greu, acoperit de nori negri.

        Nici o stea, nicăieri. Totuşi, lumina focurilor ne îngăduia să desluşim trei insuliţe la mică depărtare una de alta.

        — Pe care din ele s-o fi aflând Sam? Întrebai.

        — Fratele meu n-are decât să-şi amintească ce i-a spus negustorul acela, răspunse Winnetou.

        — Că e vorba de o insulă situată chiar lângă mal? Prima şi ultima sunt mai în largul apei; înseamnă că va fi cea din mijloc.

        — Probabil. Iar încoace, pe dreapta, e capătul de jos al satului; acolo, în al patrulea sau al cincilea cort locuieşte Santer. Şi acum ne despărţim, nu mai mergem împreună. Eu trebuie să mă răfuiesc cu ucigaşul tatălui şi al surorii mele. În schimb, tu ocupă-te de Sam; e mai curând tovarăşul tău decât al meu.

        — Şi unde ne întâlnim pe urmă?

        — Chiar aici, unde ne găsim acum.

        — Asta, dacă nu se întâmplă nimic neprevăzut. Dar dacă, din întâmplare, vreunul din noi ar fi descoperit, s-ar stârni o zarva nemaipomenită; e nevoie, deci, să stabilim un alt loc de întâlnire, mai departe de sat.

        — Sarcinile noastre nu sunt uşoare. A ta e încă şi mai grea decât a mea, căci va trebui să înoţi spre insulă şi străjile te pot zări mai lesne.

        Dacă te prind cumva, îţi sar eu în ajutor; iar dacă scapi, te întorci la insula noastră, dar pe drum ocolit, să nu se ştie direcţia în care ai dispărut.

        — Dar mâine dimineaţă o să se vadă urmele lăsate de mine.

        — N-o să se vadă nimic. Vine ploaia şi le şterge.

        — Bine! Şi dacă nu izbuteşti tu, atunci sar eu şi te scap.

        — Asta nu se întâmplă, afară de cazul că mă paşte ghinionul. Ia uită-te dincolo! În cortul al cincilea nu arde nici un foc. Pe semne că Santer e înăuntru, altminteri l-am vedea pe afară. Doarme, probabil.

        Aşadar, nu e deloc greu să-l iscodesc.

        Aceste zise, Winnetou plecă…

        Ţinta mea se afla în bătaia luminii; asta era rău. Nu aveam voie să măarăt la suprafaţa apei; ca să ating insula respectivă, ar fi trebuit să înot pe dedesubt, ceea ce ar fi fost extrem de greu, din cauza distanţei. Aş fi încercat, nu-i vorbă, dar ce mă făceam dacă, ieşind la suprafaţă, dădeam de o santinelă? N-ar fi mai bine s-o iau întâi până la insuliţa de alături, prima din şirul celor trei, unde, probabil, nu se află nimeni? De acolo n-ar mai fi decât vreo douăzeci de metri până în cealaltă, din mijloc, adică ţinta mea. Ajuns la prima insuliţă, pot cerceta cu ochii ce se întâmplă dincolo, pe a doua.

        Urcai, deci, o bucată în susul apei, cu atenţia mereu încordată asupra insuliţei de la margine. Într-adevăr, nu se observa nici cea mai mică mişcare. Era, deci, de presupus că nu locuia nimeni acolo. Mă scufundai încet în apă şi trecui înot de partea cealaltă.

        Am ajuns cu bine şi am scos capul pe jumătate, până la gură, ca să răsuflu. Mă găseam la hotarul de sus al primei insule. Aici observai că există o cale şi mai bună de a ajunge la ţintă.

        La malul opus al râului – cam tot la douăzeci de metri depărtare – acosta un şir de bărci. Acestea îmi ofereau un excelent camuflaj.

        Mă scufundai iarăşi în apă şi înotai până la prima barcă, de acolo la a doua, la a treia şi tot astfel până mă pomenii chiar lângă insula din mijloc. Acuma o vedeam ca în palmă.

        Era mai aproape de mal decât celelalte două. Creşteau pe ea tufişuri joase, dominate de doi arbori. Nici prizonierul, nici paznicii nu erau de văzut. Deodată, însă, când să mă dau iarăşi la fund, ca să trec de partea cealaltă, aud sus, pe mal, deasupra mea, un zgomot uşor. Trag cu ochiul şi văd un indian care coboară panta. Pida, „cerbul”, feciorul cel mai mare al căpeteniei. Din fericire, o ia pe alături, spre o barcă, fără să mă simtă. Sare pe ea, o dezleagă şi vâsleşte spre insula din mijloc. Prin urmare, pas de te mai duce acolo! Trebuia să aştept.

        Peste puţin, răsună voci omeneşti şi una din ele, recunosc, e vocea lui Sam. Doar n-am să scap prilejul să ascult ce se vorbeşte! O iau, deci, înot, pe sub apă, până la barca următoare. Sunt atât de multe bărci, încât ai zice că fiecare locuitor îşi are barca lui. Când să ies din nou la suprafaţă, ascuns în spatele bărcii, îl aud pe fiul lui Tangua:

        — Tatăl meu vrea s-o ştie.

        — Să-şi pună pofta-n cui! Nu trădez nimic! Răspunde Sam.

        — Atunci vei îndura chinuri înzecit de grele!

        — Nu mă face să râd! Sam Hawkens să îndure chinuri, hi-hi-hi-hi! Tatăl tău a mai râvnit cândva să mă supună la torturi, acolo, la Rio Pecos, când eram printre apaşi. Şi care a fost rezultatul? Mi-l spui şi mie?

        — L-a betegit câinele de Old Shatterhand!

        — Well! Cam aşa va fi şi acum. Nici nu-mi pasă de voi!

        — Dacă vorbeşti serios, înseamnă că ţi-ai pierdut minţile. Eşti în mâinile noastre şi, de scăpat, nu mai scapi. Nu uita că eşti legat cobză, nu poţi mişca nici un mădular!

        — Ei, da, sunt legat cobză! Pentru asta îi mulţumesc bunului meu Santer şi mă simt foarte bine.

        — Te doare, o ştiu, dar nu vrei să recunoşti. Afară că eşti prins în curele, mai eşti şi legat de copac, iar patru străji te păzesc zi şi noapte.

        Cum gândeşti să mai scapi?

        — Mă priveşte, flăcăule! Deocamdată, îmi place aici. Aşteaptă până îmi vine poftă să mă car şi atunci ţine-te, nene!

        — Te eliberăm dacă ne spui încotro are de gând să meargă.

        — Uite că nu spun nimic! Cunosc eu lucrurile. Tare drăguţ din partea lui Santer că mi-a povestit braşoave, doar-doar va băga frica-n mine. Însă nu i-a mers. V-aţi dus Ia Nugget-tsil ca să-i prindeţi pe Old Shatterhand şi pe Winnetou. Mă pufneşte râsul, zău aşa! Adică să-l prindeţi pe Old Shatterhand, elevul meu, hi-hi-hi-hi!

        — Dar pe tine, care-i eşti dascăl, totuşi te-am prins.

        — Mă rog, m-am lăsat prins, aşa, ca să mai treacă vremea. Doream să petrec câteva zile în mijlocul vostru; doar ştiţi cât vă iubesc, dacă nu mă-nşel. Va să zică, v-aţi dus degeaba până acolo, crezând că Winnetou cu apaşii lui şi cu Old Shatterhand or să se ia după voi. O prostie ca asta n-am mai auzit de când sunt! Acum vedeţi şi voi că v-aţi greşit socotelile. Uite că n-au căzut în cursă şi nici nu aveţi habar unde se găsesc. Bănuiţi c-o ştiu eu. Ei bine, îţi spun cinstit: ştiu!

        — Atunci, vorbeşte!

        — Pshawl Ai s-o afli foarte curând fără să vorbesc eu, căci…

        Fu întrerupt de nişte strigăte puternice. Din păcate, nu le înţelegeam tâlcul, dar sunau ca o alarmă dată pentru prinderea unui fugar: „Puneţi mâna pe el, puneţi mâna pe el!”, după care auzii şi numele lui Winnetou.

        — Vezi unde sunt? Auzi? Izbucni Hawkens, în culmea bucuriei.

        Unde sunt Winnetou şi Old Shatterhand? Au sosit! Au şi sosit!

        Larma se răspândi în tot satul şi kiowaşii alergau care încotro. Îl zăriseră, deci, pe Winnetou, dar încă nu-l prinseseră. Incidentul acesta îmi zădărnicea tot planul. Îl văzui pe fiul lui Tangua înălţându-se pe insulă şi scrutând malul. Apoi sări în barcă şi ordonă celor patru paznici:

        — Pregătiţi puştile! Cum se apropie cineva să-l elibereze, trageţi în albul ăsta şi-l ucideţi!

        Vâslii către mal. Dac-ar fi fost cât de cât posibil, l-aş fi salvat pe Sam chiar atunci. Dar nu se mai putea. De-aş fi riscat să tabăr pe cei patru kiowaşi înarmat numai cu cuţitul, n-aş fi făcut decât să-i scurtez lui Sam zilele. Cu siguranţă că paznicii ar fi executat porunca lui Pida şi l-ar fi ucis.

        Deodată, cu mult înainte ca Pida să fi ajuns la mal, îmi trecu prin cap o idee năstruşnică. El era fiul favorit al lui Tangua. Dacă-l luam ostatic, puteam să forţez schimbul contra lui Sam. Era o idee aproape nebunească, dar nu-mi păsa. Trebuia cu orice preţ să-l prind pe tânărul kiowaş, fără să mă simtă nimeni.

        Dintr-o privire, îmi dădui seama că situaţia e favorabilă. Winnetou fugise către Red River, deci spre stânga, pe când tabăra noastră se afla la dreapta, devale, pe insula ştiută. Procedase foarte inteligent, în felul acesta îi inducea în eroare pe urmăritori. Din direcţia aceea răbufneau strigătele kiowaşilor angajaţi în urmărirea fugarului şi într-acolo îşi aţintiseră privirea cei patru paznici ai lui Sam. Stăteau cu spatele la mine şi nimeni nu mai era pe-aproape.

        Fiul lui Tangua se apropie cu barca de mal, sări afară şi dădu s-o lege de ţăruş, ca să fugă apoi pe jos mai departe. Cum stăteam încovoiat, amţâşnit din apă chiar lângă el şi cu un singur pumn l-am culcat la pământ. L-am aruncat apoi în barcă şi, sărind după el, am pornit împotriva curentului, ţinându-mă cât mai aproape de mal.

        Încercarea mea nebunească izbutise. Sus, în sat, nu era ţipenie de om, iar paznicii continuau să privească aiurea.

        Lopătai din răsputeri, pentru a ieşi cât mai curând din raza satului; apoi, când lumina focurilor nu mă mai putea ajunge, cârmii spre malul drept al lui Salt Fork, unde îl culcai pe Pida în iarbă.

        Nu-şi revenise încă. Am tăiat cureaua cu care se leagă barca de mal, ca s-o folosesc pentru imobilizarea prizonierului, apoi i-am dat brânci luntrei să se ducă în voia curentului şi să nu-mi trădeze prezenţa. Pe tânăr, după ce i-am prins braţele în curea, l-am luat în cârcă şi am pornit spre insula noastră.

        A fost un drum destul de greu, nu fiindcă povara m-ar fi covârşit, ci pentru că tânărul, revenindu-şi în fire, începu să se zbată. A trebuit să-l ameninţ în câteva rânduri cu cuţitul. Bineînţeles că avusesem grijă să-l uşurez de arme.

        — Cine eşti? Întrebă el, scrâşnind de mânie. Eşti un alb râios pe care Tangua, tatăl meu, îl va prinde chiar mâine şi-l va face una cu pământul.

        — Tatăl tău n-are să mă prindă, fiindcă nici nu poate umbla, i-am răspuns.

        — În schimb, are la războinici cât păr în cap şi-i va trimite în căutarea mea.

        — Aiurea! Nici nu-mi pasă de războinicii voştri. S-ar putea s-o păţească toţi ca şi tatăl tău, când a cutezat să se bată cu mine.

        — Iuf! S-a bătut cu tine?

        — Da.

        — Unde? Când?

        — Când glonţul meu i-a zdrobit genunchii.

        — Iuf, iuf! Eşti cumva Old Shatterhand? Întrebă el speriat.

        — Ce mai întrebi? Te-am doborât dintr-un singur pumn. Cine, dacă nu Winnetou sau Old Shatterhand, ar îndrăzni să pătrundă în satul vostru şi să-l răpească pe însuşi fiul lui Tangua?

        — Iuf! Înseamnă că am să mor. Dar n-o să auziţi din gura mea nici măcar un geamăt.

        — Nu te omorâm. Nu suntem ucigaşi ca voi. Îţi dăruim libertatea, dacă tatăl tău îmi predă cele două feţe palide care se află la el.

        — Santer şi Hawkens?

        — Da.

        — O să vi-i dea. Fiul său îi e de zece ori mai scump decât toţi Hawkensii din lume; iar de Santer nici nu-i pasă.

        Din acea clipă, încetă să se mai opună şi merse în tăcere, alături de mine. Şi prezicerea lui Winnetou se adeveri: deodată, se porni o ploaie torenţială, încât îmi era imposibil să regăsesc locul de trecere din faţa insulei noastre. Am fost nevoit să caut adăpost sub un copac rămuros şi să aştept acolo fie încetarea ploii, fie revărsatul zorilor.

        Răbdarea mea fu pusă la grea şi plicticoasă încercare. Ploaia nu se mai potolea şi nici zorii nu se arătau. Aveam o singură mângâiere şi anumecă nu se putea să ajung mai ud decât eram. Vorba ceea: înecatul nu se mai teme de apă. Totuşi, umezeala care-mi pătrunsese în oase era atât de rece, încât trebuia din când în când să mă scol în picioare şi să fac pe gimnastul pentru a mă încălzi. Îmi era milă de tânărul kiowaş, obligat să stea în nemişcare; dar flăcăul avea o rezistenţă mult mai mare decât aveam eu pe atunci.

        În sfârşit, cele două dorinţe ale mele se împliniră în acelaşi timp: ploaia încetă şi începu să se crape de ziuă, numai că o ceaţă deasă învălui împrejurimile. Cu toate acestea, nu mi-a fost greu să găsesc locul de trecere din faţa insulei. Strigai din răsputeri:

        — Alooo!

        — Alooo! Răspunse imediat glasul lui Winnetou. E fratele meu Shatterhand?

        — Chiar el.

        — Atunci de ce nu vii? De ce-ai strigat? E periculos!

        — Am aici un prizonier. Trimite-mi un înotător bun şi nişte curele.

        — Vin chiar eu.

        Eram extrem de bucuros că Winnetou nu căzuse în mâinile kiowaşilor. Chipul lui se ivi curând între ceaţă şi apă. Când ajunse la mal şi-l zări pe kiowaş, Winnetou exclamă uimit:

        — Iuf! Pida, fiul căpeteniei! Unde l-a dibuit fratele meu?

        — Pe malul râului, nu departe de insula lui Hawkens.

        — L-ai văzut şi pe Sam?

        — Nu, dar l-am auzit discutând cu „cerbul” ăsta sprinten. Aş fi apucat să vorbesc cu dânsul şi poate chiar să-l eliberez, dar tocmai atunci te-au descoperit pe tine şi a trebuit s-o şterg.

        — S-a întâmplat fără vina mea. Am avut ghinion. Ajunsesem la cortul lui Santer, când mă pomenii cu câţiva kiowaşi. Dădeau să treacă '! Pe acolo. Să mă ridic de jos, nu era cazul. Mă rostogolii deci puţin mai la o parte. Kiowaşii se opriră în loc şi se porniră pe taifas. De-o dată, unul mă zări şi se întoarseră toţi spre mine. Atunci, bineînţeles, n-am mai avut încotro; am sărit în picioare şi am luat-o la fugă. Lumina focurilor cădea pe mine şi kiowaşii m-au recunoscut. Ca să-i, amăgesc, m-am prefăcut că fug la deal, apoi am trecut apa înot şi am scăpat. Dar cu Santer n-am realizat nimic.

        — Ai să-l vezi foarte curând. Acest tânăr războinic e gata ca, în schimbul eliberării sale, să obţină predarea lui Santer şi a lui Sam Hawkens în mâinile noastre. Sunt sigur că Tangua va fi de acord.

        — Iuf! E bine aşa, excelent! Capturându-l pe Pida, fratele meu Shatterhand a lucrat curajos, aş zice chiar nebuneşte de curajos; de fapt, aceasta e cea mai bună soluţie.

        Când i-am spus lui Winnetou că-l va vedea foarte curând pe Santer, nu credeam că lucrul se va întâmpla chiar mai repede ca în imaginaţia mea. Pe Pida îl legarăm atât de strâns între noi, încât, coborând tustrei în râu, umerii lui îi atingeau pe-ai noştri. Doar capul îi ieşea din apă, iar cu picioarele ne putea ajuta la înot. Tânărul nu opunea nici o rezistenţă, ci dimpotrivă, dădea puternic din picioare în acelaşi ritm cu noi.

        Ceaţa plutea deasă deasupra apei, nu vedeam nici la zece paşi înaintea noastră. Se ştie însă că pe timp ceţos auzul e cu mult mai sensibil.Nu ne depărtasem bine de mal, că Winnetou mă preveni:

        — Fii atent! Am auzit ceva.

        — Ce?

        — Un zgomot ca de vâsle, aici, mai în sus.

        — Să ne oprim.

        — Da. Ia ascultă!

        Nu mai mişcăm decât foarte rar şi uşor, ca să ne ţinem la suprafaţă; nu provocăm nici un zgomot. Într-adevăr, Winnetou auzise bine: o barcă venea pe râu în jos. Probabil că vâslaşul era grăbit, căci lopăta din plin, deşi curentul apei îl mâna de la sine.

        Se apropia repede. Să ne lăsăm văzuţi? Şi dacă e o iscoadă duşmană? Ar fi totuşi în avantajul nostru să ne lămurim. Ii aruncai lui Winnetou o privire. El înţelese şi-mi şopti:

        — Rămânem aşa! Vreau să ştiu cine este. De văzut, nu ne poate vedea şi nici auzi; stăm nemişcaţi.

        Era, într-adevăr, de aşteptat să nu fim observaţi; nu ni se zăreau din apă decât capetele. Ramaserăm deci pe loc. Pida privea ca şi noi, încordat; ne-ar fi putut trăda strigând după ajutor, dar n-a făcut-o.

        Doar şi aşa îi asigurasem eliberarea.

        Bătaia vâslelor se apropiase mult de tot; o luntre indiană se ivi din ceaţă. Şi în luntre – cine? Ar fi trebuit să tăcem mâlc, dar Winnetou – recunoscându-l pe luntraş – striga din toată gura:

        — Santer! Fuge! Vrea să scape!

        La apariţia neaşteptată a lui Santer, prietenul meu, îndeobşte atât de prudent, îşi pierduse calmul; arunca din mâini şi din picioare ca să ajungă înot luntrea, dar îl împiedicau curelele cu care ne legaserăm unul de altul.

        — Iuf, trebuie să mă desfac! Strigă el, apucând cuţitul şi tăind legăturile. Trebuie să-l ajung, să-l iau de beregată!

        Santer auzise, fireşte, glasul lui Winnetou. Zvârli o privire spre noi şi ne recunoscu.

        — Thousand devils! Mii de draci! Izbucni el speriat. Uite-i!

        Îşi strânse buzele. Apoi spaima fugi de pe chipul lui şi făcu loc unui rânjet de satisfacţie. Cântărise situaţia în care ne aflam; aruncă vâslele în barcă, apucă arma şi o îndreptă spre noi:

        — Ultima voastră partidă de înot, câinilor!

        Noroc că apăsă pe trăgaci exact în clipa când Winnetou, scăpând din legături şi smucindu-se zdravăn, porni ca săgeata spre barcă. Astfel, Pida şi cu mine furăm împinşi în lături şi glonţul lui Santer nimeri aiurea.

        Ceea ce văzui pe urmă nu se mai cheamă înot, ci mai degrabă o fulgerare prin apă. Ţinându-şi cuţitul între dinţi, Winnetou gonea spre duşman în salturi lungi, desenându-se asemenea unei pietre zvârlite pieziş pe suprafaţa apei. Santer mai avea încărcătură pe cealaltă ţeava a puştii. Îl luă la ochi pe Winnetou şi râse în bătaie de joc:

        — Vino mai aproape, scârnăvie roşie, să te trimit în iad! Credea că are partida în mână şi că nu-i rămâne decât să apese pe trăgaci, dar cu Winnetou se înşela. Acesta se dădu la fund ca să ajungă în dreptul luntrei şi s-o răstoarne. Dacă izbutea, Santer – căzut în apă – nu mai putea face uz de armă şi s-ar fi ajuns la o luptă corp la corp, în care tânărul meu prieten eramaestru. Fugarul îşi dădu seama de primejdie, lepădă arma şi apucă din nou vâslele. Era şi timpul, fiindcă abia pusese barca în mişcare, că Winnetou se şi ivi la câţiva paşi în urma ei. Santer renunţă să mai atace, vâsli din răsputeri şi se depărta de locul primejdios, strigând:

        — Ei, m-ai prins, câine? Iţi rezerv glonţul pentru întâlnirea noastră viitoare!

        Winnetou se strădui să-l ajungă, dar zadarnic. Nici un înotător din lume, fie şi campion mondial, n-ar izbuti să ajungă din urmă o barcă mânuită viguros şi în plus împinsă de curentul rapid al apei.

        Toate acestea să tot fi durat o jumătate de minut, nu mai mult. Şi, totuşi, pe când Santer se pierdea din nou în ceaţă, se şi apropiară câţiva apaşi care, auzind strigătele şi detunătura armei, părăsiseră insula şi porniseră înot în ajutorul nostru. Îi chemai ca să-mi uşureze transportarea lui Pida pe insulă. Când am ajuns cu toţii pe uscat şi desfăcurăm curelele ce mă ţineau legat de kiowaşul prizonier, Winnetou ordonă oamenilor săi:

        — Fraţii mei roşii să se pregătească repede de drum! Santer a dispărut chiar acum cu o barcă în josul râului; trebuie să-l urmărim.

        Era atât de agitat, cum nu-l mai văzusem până atunci.

        — Da, pornim fără întârziere! Mă asociai şi eu Lui Winnetou. Dar ce facem cu Sam Hawkens şi, pe de altă parte, cu cei doi prizonieri ai noştri?

        — Pe ăştia îi las în seama ta, răspunse Winnetou.

        — Să rămân aici?

        — Rămâi. Eu, unul, trebuie să pun mâna pe Santer, ucigaşul tatălui meu şi al surorii mele. Tu însă ai datoria să-l eliberezi pe tovarăşul tău, pe Sam Hawkens. Aşa că ne despărţim.

        — Pe cât timp?

        Cumpăni câteva clipe, apoi rosti:

        — Nu pot să ştiu acum când ne vom revedea. Dorinţa şi voinţa omului sunt supuse Marelui Spirit. Credeam să fiu mai lungă vreme împreună cu fratele meu Shatterhand, dar iată că Manitu s-a pronunţat împotrivă. Voinţa lui e alta. Ştii de ce a fugit Santer?

        — Îmi închipui. Pe de o parte, nu am căzut în cursa ce ne-a întins-o; pe de altă parte, ai fost văzut aseară. Era, deci, limpede că ne aflăm aici şi că vom face totul ca să-l prindem pe Santer şi să-l smulgem pe Hawkens din mâinile kiowaşilor. Atunci banditul a intrat în panică şi a şters-o.

        — Ai dreptate. Dar mai există o posibilitate. Fiul lui Tangua a dispărut şi kiowaşii fac, desigur, legătură între această dispariţie şi prezenţa noastră. Ei bănuiesc că noi l-am răpit. Tangua, lovit de această întâmplare şi-a descărcat mânia asupra lui Santer, socotindu-l vinovat de toată nenorocirea. Şi l-a alungat.

        — Se poate şi aşa. Santer trebuie să fi simţit că a căzut în dizgraţia kiowaşilor.

        — Şi de ce a preferat barca, în loc s-o şteargă călare?

        — De teamă. I-a fost frică să nu dea de noi. Chiar dacă nu-l întâlneam, tot îi descopeream urmele. De aceea a fugit cu barca. A primit-o, se vede, în schimbul calului său. Crezi că-l veţi putea ajunge călare?

        — Greu, dar e cu putinţă. Va trebui să tăiem cotiturile râului.

        — Asta nu! Îţi atrag atenţia că ar fi o greşeală.

        — De ce?

        — Fiindcă lui Santer i-ar putea trece uşor prin gând să iasă la mal şi să-şi continue fuga pe uscat; în felul acesta, s-ar salva mai lesne.

        Cum nu veţi cunoaşte locul unde a ieşit din apă, va trebui să vă împărţiţi în două grupuri, ca să-l urmăriţi pe ambele maluri ale lui Red River.

        — Fratele meu judecă bine. Chiar aşa vom face.

        — Să căutaţi cu mare atenţie locul unde va fi ieşit la mal. Din păcate, asta cere timp. Dar nici nu e bine să scurtaţi drumul tăind cotiturile. Dacă pe o parte a râului cotul e, să zicem, în afară, pe cealaltă parte e tocmai invers. Şi atunci, în timp ce oamenii de pe un mal vor tăia cotul, cei de pe malul opus vor face un ocol cu atât mai mare.

        Astfel s-ar pierde legătura între voi.

        — Aşa e cum spune fratele meu. Vom fi, deci, nevoiţi să urmăm întocmai cursul râului. Ei, gata, să nu mai pierdem nici o clipă!

        — V-aş însoţi cu cea mai mare bucurie! Dar e într-adevăr sarcina mea să mă ocup de Sam Hawkens. N-am voie să-l părăsesc.

        — Iar eu nu te voi împiedica niciodată să-ţi împlineşti îndatoririle. Acum nu ţi-e îngăduit să vii cu noi. Dar dacă Marele Spirit o vrea, atunci ne revedem în câteva zile.

        — Unde?

        — Când pleci de-aici, să te îndrepţi către confluenţa acestui râu cu Rio Bosco de Nacitoses. Acolo unde apele se unesc, pe malul stâng al lui Rio Bosco, vei întâlni un războinic de-al meu. Asta, în cazul când revederea noastră va fi posibilă.

        — Şi dacă omul tău nu va fi acolo?

        — Atunci înseamnă că mă aflu încă pe urmele lui Santer şi, neştiind în ce parte va apuca, nu pot stabili încă locul nostru de întâlnire. În acest caz, pleacă împreună cu cei trei tovarăşi ai tăi spre Saint Louis, la feţele palide, care vor să construiască drumul calului de foc. Te rog însă din suflet să te întorci de îndată ce bunul Manitu va îngădui. Vei fi întotdeauna bine venit la noi în pueblo, lângă Rio Pecos şi, dacă nu mă găseşti acolo, ţi se va spune unde şi cum să dai de mine.

        În cursul discuţiei noastre, apaşii terminaseră pregătirile de plecare. Winnetou strânse mâinile lui Dick Stone şi Will Parker, luându-şi rămas-bun de la ei. Apoi mi se adresă mie:

        — Fratele meu ştie cât de voioşi am pornit de la Rio Pecos în călătoria noastră care avea să aducă moartea lui Inciu-Ciuna şi Nşo-ci.

        Când te vei întoarce cândva printre noi, n-o să mai auzi glasul celei mai frumoase dintre fiicele neamului apaşilor, care, dorind să ajungă în oraşele feţelor palide, s-a dus în ţara celor veşnic plecaţi. Acum, setea mea de răzbunare ne desparte, dar prietenia ce ne leagă te va readuce la noi. Aş dori mult să-ţi pot trimite vreo ştire acolo, la vărsarea lui Rio Bosco; dar dacă nu va fi posibil, atunci, rogu-te, nu zăbovi prea mult în oraşele din răsărit; revino cât mai curând. Ştii doar în locul cui te-am aşezat în inima mea. Făgăduieşte-mi că nu vei întârzia, frate al meu drag şi iubit Şarli.

        — Îţi făgăduiesc! Inima mea te va însoţi, dragul meu frate Winnetou. Îţi aminteşti, desigur, ce i-am promis lui Klekih-Petra în ultimele lui clipe. Măvoi ţine de cuvânt.

        — Atunci, bunul Manitu să-ţi călăuzească paşii şi să te ocrotească pe toate drumurile. Howgh!

        Mă îmbrăţişa şi mă sărută pe amândoi obrajii. Dădu apoi un ordin scurt oamenilor săi şi încalecă, îndemnându-şi calul spre apă. Conform poruncii lui Winnetou, apaşii se împărţiră în două grupuri: unul – părăsind insula – trecu înot spre malul drept, iar celălalt, împreună cu Winnetou, spre malul stâng al râului. L-am urmărit cu privirea pe bunul meu prieten până se pierdu în ceaţă. Simţeam ca şi când sufletul mi s-ar rupe în două şi nu mă îndoiesc că şi Winnetou simţea la fel.

        Stone şi Parker îmi citiră pe faţă tristeţea. În felul lui sincer şi naiv, Stone mă încuraja:

        — Nu vă necăjiţi, sir! Îi revedem în curând. Îl scoatem pe Sam din captivitate şi pornim glonţ după ei. Dar să nu pierdem vremea! Haide să facem schimbul de prizonieri. Cum socotiţi să procedăm?

        — Vreau să aud părerea dumitale, dragă Dick. Ai mai multă experienţă.

        Măgulit de apreciere, Stone îşi netezi barba şi zise:

        — Cred că cel mai simplu ar fi să-l trimitem chiar acum pe kiowaşul nostru la Tangua. Să-i spună unde se află fiul său şi în ce condiţii poate fi eliberat. Tu ce crezi, bătrâne Will?

        — Hm! Mormăi Parker. Nicicând n-ai avut o idee mai tâmpită.

        — Păi dacă-i spunem unde ne aflăm, atunci Tangua îşi repede oamenii încoace, îl înşfacă pe Pida şi rămânem fără Sam şi cu buzele umflate. Eu aş face altfel.

        — Cum?

        — Părăsim insula asta şi pătrundem o bucată în prerie unde putem cuprinde cu ochii împrejurimile. Îl expediem apoi pe kiowaşul nostru în sat şi punem condiţia ca numai doi războinici, nu mai mulţi, să ni-l aducă pe Sam, în schimbul căruia îl vor căpăta pe Pida. Dacă totuşi Tangua trimite mai mulţi, îi zărim noi de departe şi avem timp să spălăm putina. Nu credeţi că e mai bine, sir?

        — Eu aş merge şi mai la sigur şi n-aş trimite nici un sol, am răspuns.

        — Pe nimeni? Păi cum o să ştie Tangua că fiul lui…

        — O să afle, n-avea grijă.

        — De la cine?

        — De la mine.

        — Cum aşa? Vreţi să vă duceţi la kiowaşi?

        — Întocmai.

        — Să n-o faceţi, sir! E grozav de periculos. V-ar prinde şi v-ar lega numaidecât.

        — Nu cred.

        — Cu siguranţă! Absolut sigur!

        — Atunci Pida ar fi pierdut. N-am nici o poftă ca, din cei doi kiowaşi câţi îi avem, să-l trimit pe unul ca mesager şi să pierdem astfel un ostatic.

        — Asta e just. Dar de ce să mergeţi tocmai dumneavoastră în sat? Pot să merg şi eu.

        — Te cred că ai avea curaj, însă e mai bine să discut eu cu Tangua.

        — Nu uitaţi ce furios e pe dumneavoastră! Cu mine s-ar înţelege mai curând asupra condiţiilor. În schimb, dacă vă vede pe dumneavoastră, se face foc.

        — Tocmai de aceea vreau să apar chiar eu înaintea lui. Să se facă foc, să crape de ciudă că am îndrăznit să mă înfăţişez fără ca el să-mi poată pricinui vreun rău. Dac-aş trimite pe altul, ar bănui, pesemne, că mi-e frică de el şi asta nu-mi convine.

        — Atunci faceţi cum vreţi, sir! Şi noi unde rămânem între timp? Aici, pe insulă? Ori ne căutăm un loc mai bun?

        — Nu există unul mai bun.

        — Însă vai de prizonierii ăştia dacă vi se întâmplă ceva în sat! Voi fi fără cruţare. Când porniţi?

        — Deseară.

        — Abia deseară? Nu-i prea târziu? Dacă totul ar merge bine, s-ar putea să facem schimbul până în prânz şi să pornim apoi după Winnetou.

        — Şi kowaşii să ne urmărească şi să ne cureţe…

        — Credeţi?

        — Fireşte. Tangua ni-l va preda bucuros pe Sam, ca să-şi recapete fiul; dar pe urmă, după ce-l va şti în siguranţă, va face totul ca să se răzbune pe noi. De aceea vreau ca schimbul să se efectueze seara şi apoi, ca să câştigăm timp, călărim noaptea, când nu putem fi urmăriţi.

        Aceasta înseamnă un avans considerabil. Şi mai am un motiv pentru care prefer să aşteptăm seara: e bine ca grija lui Tangua pentru soarta fiului său să sporească şi mai mult. Asta îl va muia.

        — E drept. Dar mă gândesc că, până deseară, ar putea să ne dibăcească.

        — N-ar fi rău nici asta.

        — Îl vor căuta pe Pida şi ne putem trezi cu ei aici, pe insulă.

        — Chiar pe insulă, nu. Dar vor veni până pe malul râului şi vor descoperi urmele lui Winnetou; vor crede, atunci, că noi ne-am deplasat pe acolo împreună cu Pida. Asta îl va îngrijora şi mai mult pe Tangua… Pst! Ascultaţi!

        Auzirăm nişte voci. Ceaţa se risipise în parte şi malul ieşise la vedere. Se sfătuiau acolo câţiva kiowaşi, comunicându-şi, probabil, părerile despre urmele de cai descoperite; dispărură apoi, în grabă, fără să-şi arunce ochii spre insula noastră.

        — Au plecat. Se vede că sunt foarte grăbiţi, constată Dick Stone.

        — Se întorc, desigur, în sat, pentru a-l înştiinţa pe Tangua. Acesta va trimite o trupă de călăreţi ca să se orienteze după urmele cu pricina.

        La nici două ore lucrurile se petrecură întocmai. O ceată de kiowaşi călare se ivi dincolo, la râu. Cercetară urmele şi porniră în galop după ele. Nu era de temut să-l ajungă pe Winnetou, care le-o luase cu atâta vreme înainte.

        Se înţelege că vorbeam în şoaptă, ferindu-ne să fim auziţi de prizonieri. Aceştia nici nu văzuseră cele petrecute dincolo, pe mal. Ei zăceau legaţi îndărătul unui tufiş.

        Înainte de amiază, soarele se arătă mai darnic. Astfel mai scăparăm de umezeală atât noi, cât şi terenul de dedesubt. Ne-am uscat şi ne-am încălzit,bucurându-ne de o meritată odihnă până-n seară.

        Între timp, zărirăm un obiect plutind anevoie pe apă în direcţia insulei noastre şi încurcându-se în crengărişul ce atârna deasupra râului. Era o luntre cu vâsle cu tot, lăsată în voia apei; cureaua ce o ţinuse legată de mal fusese retezată.

        Era, deci, luntrea cu ajutorul căreia îl răpisem pe Pida; fusese dusă de curent din Salt Fork în Red River şi probabil că a ajuns atât de târziu aici pentru că se agăţase undeva, pe drum. Apariţia ei era cât se poate de oportună. Am tras-o la ţărmul insulei, pentru a mă servi seara de ea. Evitam astfel – dac-ar fi fost să plec pe apă – o nouă baie nedorită.

        La căderea serii, am împins luntrea în larg, am sărit într-însa şi m-am pus pe vâslit, în susul râului. Avusesem grijă să iau cu mine doborâtorul de urşi. Stone şi Parker mă copleşiră cu urări de succes. I-am asigurat că, afară de cazul că nu m-aş întoarce până a doua zi dimineaţă, pot rămâne liniştiţi în privinţa mea.

        Înaintam greu, împotriva curentului; abia după o oră am cotit din Red River în Salt Fork. Ajuns lângă satul kiowaşilor, am acostat şi am legat luntrea de un copac.

        Vedeam, ca şi ieri, focurile aprinse, bărbaţii aşezaţi în jurul lor şi femeile zorind după treburi. Bănuisem că satul va fi astăzi păzit cu mai multă străşnicie, dar mă înşelasem. Oamenii lui Tangua, descoperind urmele apaşilor, plecaseră după ei; astfel, cei rămaşi în sat se credeau în siguranţă.

        Tangua şedea şi azi în faţa cortului, numai că unul din băieţii săi lipsea. Cu capul plecat, cu ochii încruntaţi, şeful privea jocul flăcărilor.

        Mă găseam de astă dată pe malul stâng al lui Salt Fork, unde se afla satul. M-am strecurat pe după un cot al râului, apoi în sus, îndărătul corturilor, până la adăpostul lui Tangua. Totul a mers perfect; nu era nimeni prin preajmă ca să mă simtă. M-am întins la pământ şi m-am furişat în spatele cortului. De acolo se auzea, prelungă, monotonă, o tângă de jale: căpetenia kiowaşilor, Tangua, deplângea astfel pierderea fiului său cel mai iubit. Am ocolit târâş cortul până am ajuns în faţa lui şi, sărind brusc în picioare, m-am adresat, pe neaşteptate, şefului kiowaşilor:

        — De ce suspină Tangua şi cântă a jale? Un războinic viteaz nu boceşte. Asta e grija babelor!

        Nu se poate descrie spaima ce-l cuprinse la apariţia mea fulgerătoare, încercă să spună ceva, dar nu izbuti; dădu să se ridice, dar genunchii zdrobiţi îl ţintuiau locului. Cu ochii holbaţi, se zgâi la mine ca la un strigoi şi, în cele din urmă, gângavi:

        — Old… Old… Shat… Shat… iuf, iuf, iuf! Cum… pe unde… Mai sunteţi aici… n-aţi şters-o?

        — Precum vezi, mai sunt aici şi am o vorbă cu tine.

        — Old Shatterhand! Îmi pronunţă el, în sfârşit, numele întreg.

        Auzindu-l, cei doi băieţi o zbughiră în cort.

        — Old Shatterhand! Repetă Tangua, încă sub imperiul spaimei. Apoi faţa i se strâmbă de ură. El strigă o poruncă pe care n-am înţeles-o, necunoscând dialectul, dar am desluşit, între altele, numele meu.

        O clipă şi se stârni peste tot un asemenea urlet de furie, încât părea că se cutremură pământul. Toţi războinicii rămaşi în sat veneau fuga spremine, cu armele în mâini. Mi-am scos cuţitul şi i-am tunat lui Tangua la ureche:

        — Vrei ca Pida să moară? El m-a trimis la tine!

        Cu tot zgomotul din jur, Tangua înţelese vorbele mele şi ridică un braţ. Atât a fost de ajuns ca să se facă linişte. Totuşi, kiowaşii mă înconjuraseră. Dac-ar fi fost să judec după feţele lor, aş fi jurat că au de gând să mă înghită şi că nu mai scap cu viaţă. Mă aşezai lângă Tangua, mă uitai calm în ochii lui uluiţi de îndrăzneala mea şi rostii:

        — O duşmănie de moarte s-a născut între Tangua şi mine; nu eu sunt vinovatul, dar nici nu mă tem. Mi-e totuna dacă eu şi prietenii mei ne punem rău cu vreunul din războinicii tăi, sau chiar cu întregul neam al kiowaşilor. Că nu mă tem, se vede şi din faptul că am venit singur aici, în sat, ca să discutăm. Deci să nu pierdem vremea: Pida se află la noi şi, dacă eu nu mă întorc la timp, va fi spânzurat de un copac.

        Nici un cuvânt, nici un gest al celor din jur nu trăda efectul spuselor mele. Ochii şefului scânteiau de mânie: nu putea să-mi facă nimic fără a primejdui viaţa fiului său. Scrâşni printre dinţi întrebarea:

        — Cum… cum… a ajuns în mâinile voastre?

        — Am fost ieri dincolo, pe insulă, când fiul tău vorbea cu Sam Hawkens; l-am culcat la pământ şi l-am dus cu mine.

        — Iuf! Old Shatterhand e străjuit de spiritul rău care l-a salvat şi altădată. Unde mi-e fiul?

        — Într-un loc sigur, pe care n-ai să-l afli acum. Ţi-l va spune el însuşi mai târziu. Din cuvintele mele poţi înţelege că nu doresc să-l ucid pe Pida. Mai avem un kiowaş la noi, războinicul acela pe care l-am prins mai demult; l-am scos frumuşel dintr-un tufiş, pe când ne spiona. Dacă mi-l dai pe Sam Hawkens, atunci îi eliberăm pe amândoi.

        — Iuf! Îl vei avea. Adu-mi, mai întâi, pe Pida şi pe războinicul meu.

        — Să ţi-l aduc? Nici nu mă gândesc! Îl cunosc pe Tangua şi ştiu ce preţ are cuvântul lui. Fac schimbul, doi pentru unul. Sunt, va să zică, mai mult decât darnic. Dar nu îngădui nici un vicleşug.

        — Întâi de toate, vreau dovada că Pida e într-adevăr la voi.

        — Să-ţi dovedesc! Ce ţi-a venit? Când ţi-o spun eu, înseamnă că-i adevărat. Old Shatterhand nu e ca Tangua. Mai bine lasă-mă să-l văd pe Sam Hawkens! Pesemne că, pentru mai multă siguranţă, l-aţi mutat de pe insulă. Trebuie să vorbesc cu el.

        — Ce vrei să-i vorbeşti?

        — Să-l întreb cum l-aţi tratat şi să aud răspunsul din gura lui. Pe urmă, mai vedem.

        — Voi ţine sfat cu bătrânii războinici. Depărtează-te până la cortul de alături. Vei afla, pe urmă, ce avem de gând.

        — Bine, dar grăbeşte-te! Dacă mă reţineţi prea mult şi nu mă întorc la timp, atunci Pida va fi spânzurat.

        A fi spânzurat este cea mai ruşinoasă moarte pentru un indian.

        Vă puteţi închipui cât era Tangua de furios. M-am retras până la cortul vecin, fireşte, înconjurat de kiowaşi. Tangua îşi convocă bătrânii şi sfatul începu. În ochii lor ardeau fulgere şi aş fi păţit-o rău de tot dacă nu era în joc viaţa lui Pida. Observai, cu acest prilej, că îndrăzneala mea îşi făcuseefectul.

        După câtva timp, căpetenia trimise pe un războinic undeva, în sat.

        Omul dispăru într-un cort şi reveni apoi împreună cu Sam. Sării în sus, grăbindu-mă să-l întâmpin. Când mă văzu, omuleţul izbucni în adevărate ovaţii:

        — Uraaa! Old Shatterhand! Uraaaa! Am spus eu că veţi veni neapărat. Îl vreţi, desigur, pe bătrânul Sam?

        În chip de salut îmi întinse mâinile legate.

        — Da, i-am răspuns, am venit în calitate de greenhorn ca să-ţi ofer diploma de cel mai mare meşter în furişat. Orice s-ar spune, dumneata o iei întotdeauna razna.

        — Lăsaţi reproşurile pe altă dată, preaiubite sir. Prefer să-mi vorbiţi de Mary a mea.

        — E la noi.

        — Şi Liddy?

        — Puşcociul? E bine sănătos.

        — Atunci e totul în cea mai perfectă ordine, dacă nu mă-nşel. Hai, să ne cărăm! E cam plicticos pe-aici.

        — Răbdare, Sam, răbdare! Vorbeşti ca şi cum ar fi o joacă de copii: am venit, te-am dezlegat şi te-am dus!

        — Păi, nici nu e altceva, vreau să spun pentru dumneavoastră, decât o joacă de copii. Sunt curios cam ce n-aţi fi în stare să faceţi.

        M-aţi coborî şi din lună, dacă mi-ar trăsni prin cap să mă sui acolo, hi-hi-hi-hi!

        — Tot îţi mai arde de glume? S-ar zice că nu ţi-a mers prea rău aici.

        — Rău? Mie?! Aflaţi că mi-a mers foarte bine, ba chiar excelent! Kiowaşii m-au îndrăgit ca pe copilul lor; nici nu-mi mai pot reveni de atâtea alintări, drăgălăşenii şi pupături; m-au hrănit ca pe-o mireasă şi, când mă apuca somnul, nici nu era nevoie să mă culc, pentru că zăceam, zi şi noapte, tolănit pe spate.

        — Te-au prădat?

        — Fireşte. Mi-au puricat şi căptuşeala buzunarelor.

        — Dac-au mai rămas din lucruri, atunci o să le capeţi înapoi. Mi se pare că sfatul bătrânilor s-a încheiat.

        L-am avertizat încă o dată pe Tangua să nu mai întârzie, dacă vrea ca fiul său să rămână în viaţă. Continuarăm scurt şi energic tratativele, din care ieşii biruitor; eu nu cedam cu nici un pas, în timp ce Tangua se temea pentru fiul său. Conform înţelegerii finale, patru războinici urmau să ne însoţească, pe Sam şi pe mine, în alte două ' bărci şi să-i ia în primire pe cei doi prizonieri. Dar nu care cumva să ne urmărească pe ascuns kiowaşii – pentru că atunci Pida va fi ucis.

        De fapt, era cam mult să cer ca Sam Hawkens să-mi fie încredinţat doar mie. S-ar fi putut să le joc o festă celor patru indieni care ne însoţeau în bărcile lor. Dar am fost crezut pe cuvânt şi nici mai târziu, nimeni vreodată nu s-a îndoit de lealitatea lui Old Shatterhand.

        Bineînţeles că n-am trădat locul spre care aveam să ne îndreptăm.

        Dezlegându-i-se mâinile, prichindelul de Sam şi le juca triumfător prin aer, strigând:

        — Liber! Iată-mă din nou liber! Asta n-am să v-o uit niciodată, sir! Şi nici n-am s-o mai apuc la stânga dacă stimatele dumneavoastră picioare binevoiesc să fugă la dreapta.

        Pe când ne pregăteam de ducă, se iscă ici şi colo câte un murmur de nemulţumire. Kiowaşii regretau profund că sunt nevoiţi să ne lase în pace, pe mine şi pe Sam, prizonierul lor; iar Tangua îmi şuieră:

        — Până la înapoierea fiului meu, te afli încă în siguranţă, dar pe urmă întreg tribul te va hăitui şi te va înhăţa, chiar de-o fi să zbori prin văzduh!

        N-am găsit cu cale să răspund acestei ameninţări şi, însoţit de Sam şi de cei patru kiowaşi, am luat-o spre malul râului. Doi câte doi” – eu, fireşte, împreună cu Sam – ne-am urcat apoi în câte o barcă. Pe când părăseam malul, un urlet prelung al kiowaşilor răsună în urma noastră şi nu se stinse decât hăt târziu.

        Vâsleam. Şi în timpul acesta, îi povesteam lui Hawkens tot ce se întâmplase de când a căzut în mâinile kiowaşilor. Îi părea foarte rău de plecarea lui Winnetou, dar îl consola oarecum faptul că scăpase astfel de mustrările tânărului şef al apaşilor.

        În ciuda întunericului, atinserăm cu bine insula şi furăm întâmpinaţi cu mare bucurie de către Dick Stone şi Will Parker. Abia după ce plecasem, îşi dăduseră seama de măsura cutezanţei mele.

        Am predat pe cei doi prizonieri, care nu ne-au fericit cu nici o vorbă de rămas-bun şi am aşteptat până ce se stinse în larg sunetul vâslelor. După aceea, am încălecat şi ne-am mânat caii dincolo, spre malul stâng al râului. Totul depindea acum de viteză şi era bine că Sam cunoştea perfect ţinutul. Călare pe catârul lui, omuleţul se îndreptă fălos în şa, ridică pumnul ameninţător înspre satul lui Tangua şi zise:

        — Acum, ăia de colo îşi bat capul cum să ne prindă din nou. Dar o să rămână cu gurile căscate! Sam Hawkens nu se mai vâră singur în plasă ca să-şi pună apoi nădejdea într-un greenhorn oarecare. Încă nu s-a găsit kiowaşul care să mă-nhaţe, dacă nu mă-nşel!

        Sfârşitul Volumului I

TABEL CRONOLOGIC

        1842 25 februarie. La Hohenstein-Ernstthal, în landul Saxonia din Germania, s-a născut Karl May. Era fiul unui ţesător sărac, împovărat cu 14 copii, dintre care 9 au murit până a împlini vârsta de un an. O infirmitate l-a făcut ca până la vârsta de 5 ani să fie nevăzător, aproape orb.

        După clasele primare, se înscrie – din dorinţa mamei – la seminarul teologic. Dar tânărul seminarist este eliminat, întrucât încălcase una din poruncile secalogului: luase din biserică – fără învoirea nimănui – lumânări (pe jumătate consumate) şi le dusese acasă din dorinţa – mărturisită – ca, pentru părinţi şi fraţi, Crăciunul să nu fie cu totul lipsit de strălucire.

        —1861 Studiază la seminarul pedagogic din Waldenburg şi apoi la Planen, unde, în septembrie 1861, obţine diploma de învăţător, după care se angajează la şcoala unei fabrici din Altchemnitz.

        Tot de un Crăciun, plecând la părinţi, uită să înapoieze colegului de cameră ceasul de aur pe care îl împrumuta adesea. Denunţat, este pedepsit cu şase săptămâni de închisoare. Discreditat, învăţătorul nu se mai poate angaja nicăieri. Încearcă să se întreţină dând lecţii particulare de limbagermană şi de muzică. Dotat pentru arta sunetelor, a compus – între altele – cântecul „Ave Măria” al gondolierelor şi un cvartet cu solo pentru voci bărbăteşti.

        (Acestea şi multe altele din perioada respectivă le consemnează el însuşi în lucrarea autobiografică apărută în 1910: Viaţa şi năzuinţele mele.)

        —1863 La 20 de ani, întreprinde prima călătorie în America de Nord, angajat ca fochist pe un vapor. În America rămâne aproape un an: învăţător la copiii unei familii înstărite, apoi topograf-supraveghetor la căile ferate, prilej de a ajunge până la Munţii Stâncoşi şi în vestita rezervaţie naturală: Parcul Naţional din Yellowstone.

        Reîntors în Germania, îl aşteaptă ani negri: datorită unor fapte – nu îndeajuns de elucidate – este silit să petreacă în detenţiune opt ani în mai multe rânduri. În 1872, când va fi eliberat definitiv, declară: „Sunt vindecat, complet vindecat”. Încă din închisoare începe să înjghebeze – mintal, dacă nu chiar în scris – subiectele unor scrieri: la început literatură ieftină, de colportaj, apoi povestiri şi romane solide, de aventuri, care nu-i vor aduce consacrarea în acest gen literar. Din prima categorie fac parte: Măceşul de pădure sau Urmărirea de jur împrejurul pământului, un mare roman care dezvăluie tainele sufletului omenesc, Dragostea ulanului, Fiul pierdut, Inimi germane – eroi germani, Calea spre fericire ş.a. Aşa cum s-a afirmat, acestea nu l-ar fi scos niciodată din anonimat. În prima perioadă scrie şi o serie de schiţe umoristice, povestiri, nuvele: Predici geografice, ciclul Povestiri de prin satele din Munţii Metalici etc.

        1868 întreprinde prima din călătoriile sale în ţările europene. La început Anglia şi Franţa, apoi până în 1899 călătoreşte în Elveţia, Italia, Grecia, Albania şi Turcia.

        1869 Are loc cea de a doua călătorie a lui Karl May în America de Nord; acum vizitează şi statele sudice din S. U. A. şi trece în Mexic. Mărturii ale acestei lungi călătorii sunt numeroasele obiecte păstrate în Muzeul „Karl May” din Rebedeul din Germania, muzeu înfiinţat după moartea scriitorului. Printre obiecte: „doborâtorul de urşi”, „carabina cu 25 de focuri” (confecţionată de armurierul Henry) şi „puşca cu ţinte de argint” – despre care scrie în povestirile şi romanele sale. De reţinut că scriitorul se descurca într-o englezească specifică marinarilor şi locuitorilor din Vestul sălbatic.

        1870 întreprinde o călătorie de cinci luni în Africa; în drum vizitează Elveţia şi Italia.

        1876 Îi apar fragmente din Winnetou (capitolele 5-6 din volumul II) şi din Metisul (povestirile 2-4), publicate în presă. De menţionat că ordinea scrierilor incluse apoi în volume nu reflectă cronologia în care s-au publicat prima dată scrierile în periodice sau chiar în unele volumaşe separate. Povestiri mai lungi sau mai scurte au fost reluate şi reunite de Karl May în cărţi adesea în altă succesiune faţă de prima apariţie.

        Astfel, din Winnetou: capitolele 5-6 au fost scrise (şi unele publicate) în 1876; capitolele 1-4 din volumul III – în 1879; capitolele 5-7 din volumul III, în 1883; pentru ca în 1887 să scrie restul capitolelor care, împreună cu cele anterioare, vor alcătui în întregime cele trei volume ale operei. (Atât pentru titlurile volumelor, cât şi pentru ordinea lor, clasificatoare sunt însemnările, cuprinse în volumul 34 – intitulat „Eu” – din Opere complete, serie iniţiatăspre sfârşitul vieţii autorului.)

        —1878 Publică povestiri (capitole) din Căpitanul Caiman şi din Portocale şi curmale.

        1879 îi apare Între sceptru şi ciocan şi capitole din: Apa vrăjită; Pe malurile Oceanului Pacific; Pe poteci străine. Continuă Winnetou.

        1880 Insula perlelor.

        1881 Kurdistanul sălbatic.

        1882 Un an deosebit de productiv: continuă Metisul; publică: Castelul Rodriganda; De la Rin până în deşertul Mapini; Benito Juarez, Vânătorul „Cioc de vultur”; Împăratul muribund.

        1883 Se stabileşte pentru un timp în Blasewitz, cartierul estic al Dresdei.

        Îi apar: Drumul spre Watterloo; Secretul lui Marabut; Spionul din Ortry; Stăpânii din Greifenkau. Continuă Winnetou.

        1884 Printre defileurile munţilor Balcani; Stafia din tufiş.

        1885 Vânătorul de samuri; Dervişul; Allah il-Allah!; În Valea morţii.

        1886 Îi apar: Sepp, zis „Rădăcină”; Tărâmul de argint; Risipitorul de bani; Morarul, zis „Biciul”.

        1887 Publică: În ţara skipetarilor (albanezilor); Şeful bandei, zis „Şut”-ul.

        Continuă Winnetou şi Portocale şi curmale.

        1889 îi apar: Ia Rio de la Plata şi Matusalemul roş-albastru.

        În acest an se stabileşte definitiv la Rabedeul, o localitate situată la nordest de Dresda. Aici îşi amenajează vila „Old Shatterhand”, cu o bibliotecă impunătoare, pe ai cărei pereţi se încrucişează săbii şi iatagane, „cu o cameră de lucru împodobită, cam excesiv, cu covoare orientale, arme albe şi de foc, trofee vânătoreşti (evident cumpărate): un cap enorm de elan, un leu împăiat, nu prea impunător în rigiditatea lui uscată şi prăfuită” (Ion Roman). După moartea autorului, vila a devenit casă memorială autentică. După cel de al doilea război mondial, Rebedeul, aflându-se pe teritoriul artificialei Republici Democrate Germane, adminiratorii lui Karl May din Republica Federală a Germaniei au organizat şi ei un veritabil muzeu în Bamberg, oraşul din Franconia superioară în care s-au editat majoritatea scrierilor lui Karl May. Aici s-au reconstituit fidel interioarele şi mobilierul de epocă. Un pitoresc aparte prezintă „Secţiunea indiană”, cu obiecte specifice „pieilor-roşii”: costume şi podoabe cu pene colorate, pălării de gauchos, lasso-uri, un „cal” de lemn cu harnaşament şi şa. Pe un perete tronează portretul în ulei al „westmenului” Patty Frank, care a trăit mulţi ani printre indieni („cu piele-roşii” din S. U. A.), drept pentru care a devenit apoi custode al casei memoriale „Karl May”. Sunt prezente, de asemenea, o mulţime de obiecte orientale. Pe drept cuvânt s-a spus că scriitorul şi apoi admiratorii lui „şi-au adus America şi Orientul la ei acasă”.

        1890 Apar în volum: în Munţii Cordilieri şi Caravana de sclavi.

        1891 în ţara lui Mahdi (voi. I-îi), Comoara din Lacul de Argint.

        1892 îi apar romanele Testamentul incaşului şi Prin deşert, precum şi volumele de povestiri: În văgăunile Balcanilor, De la Bagdad la Istanbul.

        1893 Primul volum din Winnetou, serie încheiată în 1910.

        1894 Old Surehand (vol. I şi II).

        1895 Prinţul petrolului.

        1897 Apare primul volum din În imperiul Leului de Argint (serie de povestiri în patru volume, încheiată în 1903). Publică şi un volum intitulat Crăciun.

        1898 Publică volumele De partea cealaltă şi Acorduri garve (compoziţii muzicale).

        1899 La 4 aprilie porneşte într-un lung voiaj în Orientul Mijlociu şi Orientul îndepărtat (De reţinut că scriitorul Karl May vorbea curent limba arabă).

        Vizitează întâi Port Said şi Cairo, apoi călătoreşte pe valea Nilului. La întoarcere vizitează oraşele Beirut, Ierusalim, Damasc, Bagdad, ruinele Babilonului, Persepolis. Trece apoi în Sudan, iar de aici pleacă în India, Ceylon, Sumatra. Reîntors la Port Said, face o nouă călătorie, împreună cu soţia sa Clara, până la Assuan, apoi în Liban, Palestina, Iordania. După ce vizitează, la întoarcere, Grecia şi Italia, ajunge acasă în august 1900.

        1900 îi apar volumele Gânduri îndreptate spre cerul luminos (poezii) şi Pace pe pământ.

        1907 Ardjistan şi Djinistan.

        1908 împreună cu soţia, face ultima călătorie în America. Itinerarul: New York, fluviul Hudson, Albany, Buffalo, cascada Niagara, Toronto, lacurile Ontario şi Erie, rezervaţiile de triburi indiene, Colorado, New Mexico, Arizona, Boston, Lawrence, Andover şi din nou New York.

        Publică volumul Moştenitorii lui Winnetou.

        1910 îi apare volumul autobiografic Viaţa şi năzuinţele mele.

        1912 30 martie. Karl May se stinge din viaţă la reşedinţa sa de la Redebeul. Scriitorul a murit, dar personajele create de el continuă să trăiască până astăzi.

        Opera lui Karl May a cunoscut până acum în Germania trei ediţii „complete”, editate în anii: 1921-1926 (59 volume); 1945-1946 (74 volume); 1984 (74 volume).

        Reproducem „Cuprinsul” ediţiei iniţiată de autor spre sfârşitul vieţii şi continuată susţinut imediat după moartea lui Karl May. Singur „sumarul” acestei ediţii dezvăluie bogăţia tematicii şi pitorescul lumii aduse de scriitorul german în opera sa:

        1. Prin deşert

        2. Kurdistanul sălbatic

        3. De la Bagdad la Istanbul

        4 În văgăunile Balcanilor

        5. În ţara skipetarilor

        6. Şeful bandei, zis „Şut”-ul

        —9. Winnetou (3 volume)

        10. Portocale şi curmale

        11. Pe malurile Oceanului Pacific

        12. La Rio de la Plata

        13. În munţii Cordilieri

        —15. Old Surehand (2 volume)

        —18. În ţara lui Mahdi (3 volume)

        19. Căpitanul Kaiman 20-22. Iscariot şi diavol (3 volume)

        23. Pe poteci străine

        24. Crăciun

        25. De partea cealaltă

        —29. În imperiul Leului de Argint (4 volume) 30. Pace pe pământ

        —32. Ardjistan şi Djinistan (2 volume)

        33. Moştenitorii lui Winnetou

        34. „Eu”

        35. Printre vulturii lacomi

        36 Comoara din Lacul de Argint

        37. Prinţul petrolului

        38. Metisul

        39. Testamentul incaşului

        40. Matusalemul roş-albastru

        41. Caravana de sclavi

        42. Bătrânul din Dessau

        43. Din întunericul pădurilor de brazi

        — Omul negru din pădure

        45. Între sceptru şi ciocan

        46. Insula perlelor

        47. Profesorul Vitzliputzli

        48. Apa vrăjită

        49. Gânduri îndreptate spre cer (poezii)

        50. La Mecca

        51. Castelul Rodriganda

        52. De la Rin la Deşertul Mapimi

        53. Benito Juarez

        54. Vânătorul „Cioc de vultur”

        55. Împăratul muribund

        56. Drumul spre Waterloo

        57. Secretarul lui Marabut

        58. Spionul din Ortry

        59. Stăpânii din Greifenklau

        60. Allah il-Allah!

        61. Dervişul

        62. În Valea morţii

        63. Vânătorul de samuri

        64. Stafia din tufiş

        65. Morarul, zis „Biciul”

        66. Tărâmul de Argint

        67. Risipitorul de bani

        68. Sepp, zis „Rădăcină”

        Numărul de volume diferă cu mici oscilaţii de la o ediţie la alta. De reţinut că circa 30 de volume (romane şi povestiri) sunt scrise la persoana întâi: „Eu” în scrierile dedicate Americii este numit Old Shatterhand, iar în scrierile despre Orient este Cara ben Nemzi. Asupra acestui procedeu se pronunţă autorul însuşi în scrierea autobiografică intitulată „Eu”, din volumul 34 de Opere complete, serie iniţiată de Karl May: „Pentru a asigura unitatea tuturor acestor povestiri, personajul principal trebuia să fie unul şiacelaşi, un om cu însuşiri deosebite şi în continuă perfecţionare, care treptat-treptat se curăţă de zgura zilnică. Pentru America urma să-l cheme Old Shatterhand, pentru Orient – Cara ben Nemzi… El trebuia prezentat povestind întâmplările la persoana întâi. Acest „Eu” nu este o realitate, ci o ficţiune poetică. Însă chiar dacă acest „Eu” nu există, tot ce povesteşte trebuia să fie inspirat din realitate şi să o ajute în dezvoltarea ei.”